„Petrecerea ceaiului”.
Pentru cine nu ştie la ce se referă expresia, „tea party” e un episod din istoria SUA care precede războiul de independenţă: în 1773 coloniştii americani din Boston au aruncat în ocean ceaiul importat din Marea Britanie, considerând că taxa pe el era injustă, impusă de un parlament în care nu erau reprezentaţi. În 2009 expresia a fost preluată de o mişcare politică protestând împotriva măsurilor luate de guvernul federal, în principal „pachetele de stimulare” şi cele de salvare a băncilor. Mişcarea nu există la modul formal, nu are o conducere şi nu e un partid, dar manifestările publice sub eticheta ei s-au dovedit foarte populare, la fel şi candidaţii care au participat la alegerile din 2 noiembrie.
Acum, am explicat foarte în rezumat ce e cu mişcarea asta politică, dar nu ea e subiectul acestui articol. Mişcarea politică este heterogenă şi pestriţă, fără îndoială că poate fi un excelent subiect de dezbatere în detaliu şi în contradictoriu. Ce se poate spune despre ea, totuşi, este că există un numitor comun care îi uneşte pe politicienii care defilează sub eticheta ei: ideea că guvernul american e „prea mare”, cheltuie prea mult, legiferează prea mult, reglementează prea mult. Or, aceste idei, înainte să fie preluate de o mişcare politică organizată, înainte să fie susţinute de un grup de politicieni, sunt prezente în dezbaterea publică şi sunt împărtăşite de un număr considerabil de americani de rând. Mişcarea politică e cea care a apărut în 2009, dar nu pentru că atunci au ajuns milioane de oameni la ideea de principiu că un guvern mare şi cheltuitor e un lucru rău, ci pentru că atunci guvernul american a început să cheltuie şi să reglementeze ca şi cum ar fi uitat complet de existenţa lor.
De asemenea, nu vorbesc de politicieni şi partide nici când vine vorba de comparaţia cu situaţia din România. La noi, la fel ca în SUA şi aiurea, mişcările politice nu anticipează principiile politice ale alegătorilor, ci le urmăresc. Nu există un grup de politicieni români partizani ai „petrecerilor cu ceai” din pricină că nu există o masă critică de comentatori şi de alegători români care să respingă din principiu ideea unui guvern mare şi cheltuitor. Bun, sunt convins că mi se pot cita destule proteste publice şi mediatice autohtone împotriva unor reglementări guvernamentale proaste sau al unor cheltuieli greşite; dar aici e vorba despre ideea că reglementarea în sine poate deveni o prostie, despre ideea că cheltuiala în sine poate fi o greşeală. Acestea sunt genul de idei care, altfel decât excepţional, sunt absente din spaţiul public românesc. Vedem manifestaţii care cer salarii mai mari în sectorul public, vedem destule – foarte bine. Eu însă nu-mi amintesc să fi văzut una singură în care participanţii să ceară statului să cheltuie mai puţin sau să nu reglementeze în exces.
În fine, atunci când constat absenţa din spaţiul public a acestor idei afirm un fapt. A le susţine sau nu ţine de opţiunea politică a fiecăruia. Mă întreb, însă, în ce măsură suntem toţi de acord, de-o parte şi de alta a spectrului politic şi partizan, că prea multe dintre cheltuielile pe care le face statul nostru sunt pur şi simplu risipă de bani. Mă întreb dacă la situaţia asta nu s-a ajuns inclusiv prin faptul că lipsesc din dezbaterea publică voci care să spună că o cheltuială făcută de autorităţi, dacă nu e un lucru de-a dreptul rău este cel puţin unul suspect. E mult mai uşor pentru un stat să risipească prosteşte bani atunci când există aproape o unanimitate în opinia că guvernele care „dau” pensii, salarii, slujbe, contracte etc. sunt guverne bune, iar guvernele… („care iau” am scris iniţial, dovadă că şi eu pot cădea victimă modului în care e privită chestiunea de majoritate), …iar guvernele care dau mai puţin sunt guverne proaste. Cred că, indiferent de opinia pe care o avem fiecare apropo de cât trebuie să cheltuiască statul, nimeni nu poate să aplaude situaţia actuală: cheltuielile statului nostru nu sunt determinate de acordul şi decizia politică asupra unui nivel optim, în schimb tendinţa neobosită a statului nostru de a cheltui mai mult e limitată de factori cum ar fi evaziunea fiscală, fiscalitatea deja împovărătoare (pentru cei ce nu fac evaziune), costurile prohibitive ale împrumuturilor externe etc.
Nea Damiane, din pacate nevoia „suprareglementarilor” de stat a aparut odata cu magaria bancilor si cu pericolu terorismului, chestii care pot fi rezolvate doar de stat si in nici un caz de privati. Si astea costa bani, multi bani, doar un exemplu, armata si armamentu din ce in ce mai scump si mai sofisticat fara sa fie si mai eficient.
Paradoxu e ca statu, prin globalizare, sau in cazu EU prin europenizare, devine tot mai putin efectiv si cheltuie din ce in ce mai mult. De altfel nu trebe privit numa la stat, nu statu a exportat munca ieftina in China, nu statu a dezvoltat consumerismu.
Neamtu tiganu,
despre terorism nu zic nimic – nu stiu in ce masura cheltuielile pentru securitatea nationala deranjeaza adeptii miscarii tea-party; nu stiu de vreun candidat ales sub eticheta lor care sa isi propuna sa le reduca. In schimb, situatia e altfel in ce priveste bancile. Sigur, poate ca e adevarat ca un „bailout” al sistemului bancar nu poate fi realizat decat de stat, intrebarea e daca asta este unica „rezolvare” sau daca e o rezolvare in sine.
Oricum articolul nu-si propune sa dezbata cat de justificate sunt obiectivele tea-party, ci doar sa constate ca nu exista un echivalent autohton al acestei miscari, si ca asta are consecinte care sunt proaste indiferent din ce parte a spectrului politic sunt privite.
Pana la urma, autorul are dreptate :
Pe mine nu ma intereseaza cum a aparut in America o asemenea miscare, care pana ce va fi deturnata de niste imense sume de bani ce vor incepe sa dea tarcoale acestei initiative, pentru a o inregimenta (deoarece pare de viitor) , ci ma intereseaza in cat timp poate avea loc si la noi o miscare non-artinica (macar la inceput) , ca motive cred ca avem cel putin dublu cate au avut Americanii!
Daca la romani nu le place ceaiul (ca nu-s englezi) s-ar putea sa le placa alte motive-ocazii de intalnire fizice si spirituale, care sa atraga atentia dezinteresat politic unde se greseste in felul in care este condusa Romania (din ce in ce mai prost si neinspirat0 sau sa se mentina in actualitate prin diferite mijloace care nu ma indoiesc ca vor incepe sa apara, orice cheltuire dubioasa de fonduri, orice afacere descoperita, orice act politic reprobabil ce contravine intereselor nationale, s.a.
Sa zicem pentru inceput ca vom dori cu orice pret sa aflam care a fost drumul banilor imprumutati si cheltuiti cu atata inconstienta, fara sa se observe nimic de pe urma intrarii lor in tara ( se spune ca au fost folositi pentru plata pensiilor si salariilor , Bun, dar atunci sa vedem cum si mai ales unde sunt fondurile destinate unor asemenea forme de plata, mergand pe urma lor, pana la momentul de cotitura 1989 ce pare acum complet neinspirat, dupa situatia dezastruoasa in care a fost adusa Romania, o tara lasata „la cheie”, cum le place unora sa spuna , fara datorii, ba si cu ceva miliarde in cont !
Eu zic ca se poate !