Home » Cultura »Societate/Life » Citesti:

Viata e frumoasa, cu mici exceptii. Dialog Est-Vest. Episodul 3

Jan Cornelius si Adina Popescu septembrie 30, 2017 Cultura, Societate/Life
6 comentarii 1,604 Vizualizari

Dragă Jan,

Îmi pare rău că îți răspund atît de greu, uite că a trecut deja mai bine de o săptămînă, iar tu te-ai supărat pe mine încă de la începutul cărții, mi-am dat seama din replicile de pe Facebook… ceea ce nu e bine deloc. E drept că dacă vom continua în ritmul ăsta cu cartea nu vom ajunge nicăieri, însă nici tu nu știi teoria cu un ou pe zi. De fapt, nu e teoria mea, e a lui Dan C. Mihăilescu și mi-a împărtășit-o într-o dimineața de iunie care, de fapt, se lungise înspre prînz, așa că ne-am permis și un pahar cu vin. Îl invitasem la o emisiune, un proiect care nu s-a materializat niciodată ca multe dintre zecile mele de proiecte. Așadar, îl invitasem de fapt la o emisiune-pilot care nu se difuza pe nicăieri, dar el a fost drăguț ca de obicei și a venit. Nu știu dacă îl cunoști pe Dan C, e un om cu totul special cu care poți povesti trei zile fără să te plictisești. În fine… și atunci, la paharul ăla de vin, mi-a spus că de acolo (de la cafeneaua unde am filmat) se va duce acasă unde îl așteapta Tania, vor lua prînzul împreună, își va face siesta, va citi probabil ceva etc. etc. și nu va mai face nimic. Cum adică nimic?  – am întrebat eu mirată (în ziua aceea mai aveam un articol de terminat, plus un alt proiect inutil de scris, probabil o altă emisiune sau un proiect de doc, nu mai țin minte. Dar aveam și 20 și un pic de ani, deci sufiecientă energie pentru toate!). „Păi, chiar așa. Nimic lucrativ” – mi-amintesc că a răspuns el. Apoi mi-a explicat că e adeptul teoriei – doar un ou pe zi, adică o singură sarcină/ task de dus la îndeplinire, așa cum găina face un singur ou, coctodăcește dup-aia fericită și își vede de treaba ei prin poiată. „Așadar, eu azi mi-am făcut oul, a fost ăsta cu emisiunea voastră, altul nu mai fac, acum pot să mă relaxez și să nu mai fac nimic…”. Bine, pentru el și cititul e cumva o „muncă” însă nu o mai percepe ca atare. Mi-a plăcut atît de mult teoria cu găina și cu oul încît m-am relaxat, n-am mai terminat articolul în ziua respectivă, mi-am băgat picioarele în proiectul inutil, lăsîndu-l pe altădată, pentru o altă zi în care să n-am alte ouă de făcut. Ulterior, mi-am și însușit teoria și am împărtășit-o la rîndul meu într-un articol din Dilema (citîndu-l pe Dan C. desigur) care i-a încîntat pe corporatiștii sufocați de multitasking. Dintr-odată îmi dădeau dreptate – ce rost are să faci mai multe ouă și încă în același timp, cînd poți să faci unul și bun? Habar n-am dacă articolul meu s-a lăsat și cu demisii sau cu downshifting, adică cu plecări în masă spre o plajă din America de Sud unde nimeni să mai pretindă de la tine să faci niciun ou, nici măcar broaștele țestoase (bine, că astea-s prolifice, fac multe ouă deodată, așa că nu se pun). Dar se ne întoarcem la găinile și ouăle noastre. N-am mai scris pentru că în ultima săptămînă am tot avut zile în care mi s-au cerut în mod abuziv mai multe ouă, adică să îndeplinesc mai multe sarcini ceea ce m-a dat un pic peste cap. Mai nou nu pot scrie mai mult de un singur text pe zi, nu mai pot trece de la una la alta, ca în urmă cu 10 ani, de pildă. Și pentru că dialogul nostru în scris îl consider totuși un soi de literatură chiar nu vreau să-l amestec cu alte ouă mai pricăjite sau mai sparte…

Sper că am lămurit cît de cît lucrurile… și nu vei mai fi supărat pe mine. M-a amuzat povestea ta din tramvai, chiar nu știam că ai făcut pușcărie în Germania!  Dar dacă te-a recunoscut omul, ăsta e, te-a dat în vileag. Am un atașament special legat de tramvaie, pentru că am crescut cu ele, dar și pentru că în România mi se pare cel mai cinematografic mijloc de transport în comun. În Germania, de pildă, nu mi s-a părut la fel. În copilărie am locuit pe Calea Moșilor pe unde trecea tramvaiul 21. Cu regularitate, aș putea spune… ceea ce se întîmpla destul de rar cu un tramvai românesc pe care îl puteai aștepta chiar și o oră (de exemplu, tramvaiul 5). În anii comunismului, tramvaiul 21 era cred singurul mijloc de transport din București în care oamenii nu se înghesuiau și nu mergeau pe scări. Iarna era un frig în el de făceai țurțuri, vara te coceai de cald. Era alb cu dungă roșie și de fiecare dată cînd îl vedeam apropriindu-se de stație, îmi aminteam de gluma aceea răsuflată: Care e asemănarea dintre un tramvai și o roșie? Tramvaiul are dungă roșie, dar roșia nu are dungă tramvai. Însă tramvaiul 21 mi-a traumatizat copilăria. Locuiam într-un bloc, socialist desigur, la etajul 1, cu geamurile spre stradă. Pentru că atunci nu existau geamuri termopane, de fiecare dată cînd trecea tramvaiul, adică din 10 în 10 minute, aveai senzația că îți trece prin creștetul capului. Dacă deschideam geamurile, huruitul era insuportabil, așa că le țineam mai mult închise. Datorită tramvaiului 21 știam cînd urma să se lumineze de ziuă, primul tramvai trecea pe la cinci fără un sfert și te trezea inevitabil din somn. Ultimul tramvai se îndrepta spre depou pe la 11 și jumătate și după ce ne zdrăngănea cu perseverență geamurile, în vreme ce stăteam cu toții – mamă, tată, copil – sub plapumă, la căldură și pe întuneric (se întîmpla ca tocami pe la ora respectivă să se ia și lumina), știam că se așterne, în sfîrșit, liniștea și pe Calea Moșilor. O liniște aproape muzicală, tulburată doar de vocile celor de la radio Europa Libera care veneau dinspre radioul cu baterii.

Tramvaiul 21 este singurul tramvai din București cu care am mers frecvent dintr-un capăt în altul, de la Sfântul Gheorghe și până în mahalaua din Colentina. Pînă la Sfîntul Gheorghe mai merg și acum cu el, atunci cînd ies în centrul vechi. Întoarce chiar la biserică și e acolo un „împinge tavă” unde pe vremea asta există niște urizici cu mămăligă de te lingi pe degete.  În celălalt capăt, în Colentina, n-am mai fost de multă vreme. Mergeam frecvent în anii 90 atunci cînd se deschisese celebrul bazar Europa de unde îmi cumpăra mama blugi turcești Kinataș. „Europa” începea chiar după pod, iar tramvaiul era plin de oameni cu papornițe care făceau comerț, plimbau dintr-o parte în altă perne, papuci, perdele și covoare. Ce vremuri!

Tot în tramvaiul 21 s-a petrecut în aceiași ani 90 un miracol – un tigănuș de vreo șapte ani a recitat pe de rost toate cele 98 de strofe din „Luceafărul” de Eminescu. Vreo 20 de călători l-au privit cu gura căscată, puștiul nu se mai oprea. N-au îndrăznit să-i dea niciun ban, era ceva supranatural cu el, parcă venise dintr-o altă lume.

Dar atît cu tramvaiul 21. Nu mai ești supărat, nu-i așa?

Draga Adina,

de ce as fi suparat, mai ales ca scrioarea ta m-a vrajit cu subtila pendulare intre teoria oului zilnic a criticului Dan C. si locul pe care-l are tramvaiul 21 in hatisurile pline haos si farmec ale copilariei tale. Parerea mea despre oua: Dan C. stie el ce stie, cand recurge facand cu ochiul la metafora oului, deoarece cand vorbim despre un ou, vorbim implicit despre perfectiune. Caci oul are o forma perfecta, desi este facut cu curul, s-avem iertare, dar asta a constatat-o punandu-si capul la contributie nu stiu ce mare intelept. Nimeni nu constatase asta pana la el, dar lui asta i se parea la mintea gainii. Si hai sa sedem stramb si sa gandim drept si sa fim cinstiti cu cu noi insine, caci doar asa vom putea admite ca gainile sunt mult mai inzestrate si talentate decat noi oamenii, ele producand perfectiunea la modul cel mai firesc, asa cum respira sau cotcodacesc. Vorbesc de gainile ouatoare bineinteles. Da, ce mai atata incoace, incolo, daca stau sa ma gandesc bine, gainile ouatoare sunt de fapt eternele genii ale acestei planete. Ce reprezinta un biet Einstein, un amarat de Mozart, un chinuit Mircea Cartarescu sau un pricajit Günter Grass colo in comparatie cu o simpla gaina. Ca sa scrie  “Orbitor” sau “Toba de tinichea” Cartarescu si Grass au trebuit sa-si stoarca mintea mintea si sa icneasca trudind precum salahorii ani de zile de le-au sarit capacele, pe cand inocenta gaina produce o opera desavarsita, fara cusur, in doar cateva minute, sezand relaxata pe cuib si negandindu-se la nimic.

Asta mie mi se pare foarte fain, super, misto, betonl! Ca  doar astea sunt superlativele absolute in Romania, nu? Cel putin pe cat mi-am dat eu seama in timpul vizitelor mele anuale. In anii 60 si 70, pe cand traiam eu in Banat, se mai folosea frecvent la Resita si Timisoara un cuvant german pentru a exprima culmea admiratiei in limba romana: Zeiss! Prin Zeiss se arăta ca ceva este perfect, precum un produs optic de la fabrica cu acelasi nume din Iena. Cand povestesc asta astazi nemtilor de aici, ei mor de uimire si de ras. Caci in Germania de astazi superlativele nu au nimic tehnic, cum s-ar cuveni intr-o tara precum Germania, pentru a simplifica pragmatic si lucrativ limba, ele se reduc, in limbajul tinerilor, dar si al celor care auf ost candva tineri, la un singur cuvant: Geil!

Cuvantul geil inseamna de fapt la origine ceva superexcitant sexual, de pilda o femeie goala cu sani cat pepenii verzi, una din acelea cu ochi zglobii si inima zburdalnica, vorba lui nenea Iancu. Dar de multi ani limbajul tinerilor de aici foloseste aceasta vocabula drept superlativ bun la toate, despuiat pana la piele de orice conotatie desuchiata. Geil spun astazi pana si copilasii de trei ani. Insa cand am ajuns eu  aici, in anii 70, dupa fuga disperata din Romania, geil avea numai si numai sensul originar. Ceea ce la inceput m-a cam derutat, caci eu cunosteam acest termen din germana pe care o vorbeam la Resita si Timisoara, unde desemna un aliment care ti se parea prea dulce. De exemplu mama, daca scapa visatoare prea mult zahar tos in crema de tort, pe care-o amesteca visatoare cu lingura de lemn, exprima neplacut surprinsa cand isi desgusta produsul, cu adecvata grimasa nemultumita: Geil! Tante Luisa, verisoara ei primara din Anina, care locuia din timpul razboiului in Saxonia inferioara, unde emigrase cu o cohorta de refugiati nemti, venind intr-o vara a anilor 60 in vizita la Resita, a privit-o pe mama socata, cand a auzit acest termen din gura ei.

Dar nu doar prin trecerea anilor, ci si prin deplasarea din Est spre Vest, se poate face experienta a tot felul de permutatii semantice. In anii 70 exista in Romania, si cred ca mai exista si astazi, un salam special, pe care eu il gaseam Zeiss, un fel de mortadela socialista, care se numea parizer. Aici, in Germania, parizer (scris Pariser) inseamna pur si simplu prezervativ, si nimic altceva. Acest cuvant este adeseori folosit la nivel colocvial, probabil pentru ca nemtii, de-a lungul istoriei, mereu au pus sexul in legatura cu Parisul si cu francezii, posesorii acelui savoir vivre, care arata ca mai exista si alte ocupatii in aceasta viata, decat sa produci disciplinat masini de utilaj fin si automobile Volkswagen. Ei bine, mama, cand s-a stabilit aici, emigrand imediat dupa cotitura din 89  in Saxonia inferioara, unde locuia si Tante Luise, care ne vizitase in anii 60 la Resita, a cerut intro-o buna zi la magazinul din centrul satului, petnru ca i se facuse pofta de produsele alimentare de acasa, nici mai mult nici mai putin decat un sfert de kilogram de parizer, la raionul de mezeluri. A dat nastere in felul acesta la o puternica nedumerire a proprietarilor magazinului, un cuplu conjugal in varsta, un batran si o batranica, amandoi inofensivi si simpatici, care locuiau cu un etaj deasupra magazinului si o cunosteau binisor pe mama, care locuia doua case mai incolo, pe aceeasi strada, drept o femeie linistita si retinuta, fara relatii geil. Asa ca s-au angajat intr-o scurta discutie cu ea, explicandu-I cu un ranjet larg pe fata, de ce nu poseda parizer in sortiment.

Intortocheate si surprinzatoare sunt caile limbii, dar cele mai intortocheate sunt caile limbii fotbalistilor, aceasta venind probabil de la faptul ca ei sunt mereu obligati sa dribleze si sa se strecoare printre inamici.  Ramanand tot la capitolul surprize lingivistice, am citit nu mai departe de-aseara intr-o postare pe facebook, “cateva ziceri ale marelui Hagi”. Hagi este citat in acea postare cu o serie de enunturi de-o mare originalitate lingivstica si pline de inedit:

”Important e punctele”.
“Omul este o persoană umană”.
“Copii, mergeţi la şcoală, că şi şcoala este ceva!”
”Asta se întâmplă dacă în România se schimbă antrenorii ca, mă scuzaţi, lenjeria interioară, o dată la săptămână”
„Vom practica un joc deschis, pase scurte şi pe sus, ai n-ai mingea dai la poartă”.
”Haideţi să mergem acolo, haideţi să ieşim, să cîştigăm orice, să facem, să fie bine ca să nu fie rău…”
”La noi e bine, atmosfera e fără tensiunea care a fost înainte şi, în general, e bine că nu e rău”.

Dar, cat o fi el de talentat, Hagi este de fapt un copil nevinovat. Campioni mondiali la fotbal, adica de ziceri despre fotbal totusi au fost si raman nemtii:

Andreas Möller: “Problema mea este ca ades sunt autocritic, chiar si fata de mine.” “Milano sau Madrid, important e sa fie in Italia.”

Berti Vogts: “Croatii dau cu piciorul in tot ce misca, mijlocasii nostri n-au de ce sa se teama.”

Jürgen Wegmann: “La inceput n-am avut noroc si dupa aia am mai avut si ghinion.”

Fritz Walter jun.: “Klinsmann si cu mine suntem un trio formidabil. Vreau sa spun cvartet.”

Lothar Matthäus: “Suntem o echipa bine intrigata.” “Acum n-avem voie sa bagam nisipul in cap”, etc. etc.

Asa este usor de inteles, de ce nemtii au avut si inca au un respect deosebit fata de Hagi. Cand eram profesor de franceza aici, in Germania la scoala, elevii imi ziceau Hagi. Acum imi dau in sfarsit seama de ce, vrednicii mei alumni, cu care ma straduiam sa dialoghez in franceza, nu pricepeau o iota, crezand ca le vorbesc in romana. Dar asta s-a petrecut demult,  pe timpul cand Hagi era inca pe culmile gloriei, iar invatamantul, cel putin la scoala la care lucram, in fundul prapastiei.)

Va urma

  • Primul episod poate fi citit aici
  • Al doilea episod poate fi citit aici

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "6 comments" on this Article:

  1. ristea spune:

    ,,Parerea mea..iesit din UE….confiscat averi si date poporului..refacut ceapeurile si confiscate utilajele chiaburilor..confiscate toate averile mai mari de veniturile unei familii normale..confiscate bunurile, conturile, cladirile, colectiile de masini, ceasuri scumpe, tablouri imposibil de cumparat de catre un om care munceste normal, confiscat televiziunile private si donat echipamentele catre televiziunea poporului, intoarcerea spre Rusia si aliatii ei, NUMIT oameni NORMALI la conducerea tarii, desfintate partidele politice cu javre cu tot, trecerea administrarii tarii in mina poporului,,…etc
    Acesta este un citat dintr-un ziar din anii 90…actual, nu?

  2. neamtu tiganu spune:

    Eu merg f. rar cu tramvaiul, mai rar decit cu avionul. In schimb nepoatei mele ii place la nebunie, “Opi, fahren wir heute mit der Straßenbahn, bitte, bitte?”. Cu trenul ii se pare ceva de-a dreptul extraordinar. Ca sa vezi, fiecaruia ii place ce n-are, copil fiind visam sa merg cu masina mica.

    Dar as vrea s-o intreb pe Alina despre urzici cu mamaliga.. ma-nebunesc dupa asa ceva, deoarece pe aici nu se gasesc, joc rolul tiganului si mi le culeg singur. Primavara desigur, atunci sunt fragede, pina infloresc. De aia intreb, acum toamna urzici, sunt conservate? Astept urgent raspuns.

    Cu ouale nu am o relatie prea apropiata, am auzit ca anumiti politicieni romani au multe oua, unii vorbesc de “cojones” ca de ceva care e bine sa ai, unii le zic chiar fudulii.. nu sunt sigur dar cred ca vin de la a te fuduli. Am auzit ca daca spui cuiva in Italia “keine Eier in der Hose” esti pasibil de pedeapsa, desigur daca o spui in italieneste, dar eu nu stiu nici italiana.
    Mai stiu de aia cu oul lui Columb, mi se pare tare, exista si niste oua verzi facute de gaini cu gitul golas, cica nu ar avea colesterol, dar nu e adevarat.

    • neamtu tiganu spune:

      nemtii au verbe separate pt a merge. Mersul pe jos e “gehen”, cu un vehicol e “fahren”. Nu stiu la ce le foloseste!?

  3. R.A.Muresan spune:

    Interesanta teoria lui Dan C. Mihailescu. Mircea Eliade avea insa si el una. N-as mai sti sa spun unde a mentionat-o el pentru prima data (posibil in Romanul adolescentului miop), dar modelul respectiv pare sa fie raspindit (ubicuu) in opera sa. El vorbea despre doua registre de existenta ale unei constiinte, asemanatoare intrucitva alternantei veghe-somn. Spunea ca omul, si cred ca se referea mai ales la unul in buna masura spiritual sau creativ, traieste in majoritatea timpului intr-o stare larvara, in care face aproape toate lucrurile in mod automat, fara a gindi prea adinc sau prea creativ: e vorba de perioadele preponderente in care se produc acumulari ce devin cu timpul imense si greu de sistematizat. Aceasta existenta este insa traversata la rastimpuri de perioade relativ scurte de gratie in care apar sistematizarile, vederea clara, cind acumularile se leaga in mod miraculos unele de altele dind nastere intregului caruia ii apartin — omul traieste atunci plenar.
    Ar putea parea ca perspectiva legata de zamislirea oului zilnic e mai potrivita celor harnici care isi propun de la bun inceput sa faca zilnic cite un ou, in timp ce cealalta (a lui Eliade) ar fi mai potrivita celor care nu se pot oua zilnic. Si totusi, la o privire mai atenta, perspectiva lui Eliade e de fapt aceea mai larga, ouatul putind fi asimilat cu perioada numita de el larvara. Drept e ca ouatul aduce cu sine un soi de disciplina care e doar schitata in modul larvar al lui Eliade. Dar asta este, dupa cum vom vedea imediat, si bine, si rau. E bine fiindca productivitatea creste, si odata cu ea si bunastarea generala. E rau fiindca disciplina in cauza pare sa tina de o ordine pe care totusi omul nu o cunoaste in mod aprioric dar pe care, de fapt, o cauta instinctiv sau inconstient: mai mult, s-ar putea ca el sa numeasca ordine ceea ce de fapt nu este — o lume plina de oua nu e (neaparat) una ordonata, ci cel mult una uniforma, ordinea insa nu poate fi redusa (pur si simplu) la uniformitate. Si adevarul este ca ouatul zilnic nu garanteaza in vreun fel iesirea unui pui — acumularile “ordonate” de-a lungul unei cariere bine rinduite nu garanteaza nasterea unor povesti, teorii, idei sau viziuni viabile sau veridice.
    Desi lumea moderna pare sa privilegieze, intr-un fel, teoria ouatului zilnic, vedem limpede ca perspectiva mai larga aduce cu sine un avertisment necesar celor care cauta, stiut sau nestiut, Ordinea.

    Povestea s-ar putea incheia aici, mai ales ca avem deja teoria completa a lui Eliade care pare sa explice totul. Si totusi. Daca ne gindim un pic, intelegem ca, in realitate, ar trebui sa avem doua avertismente. Sa explic. Exista, de fapt, si o a doua parte a povestii. Fiindca viziunea lui Eliade cuprinde, dupa cum am vazut, descrierea a doua perioade de existenta foarte diferite ca perspectiva. Si aici mi-aduc aminte despre o alta poveste de demult, despre care chiar nu mai stiu pe unde am citit-o. Parca o spunea G. Calinescu si era despre un prieten sau coleg de facultate care parca avea de gind sa faca o teza (de licenta) cum nu se mai vazuse sau auzise. Omul nu parea sa faca nimic in viata de toate zilele iar justificarea sa era aceea ca nu se putea ocupa de nimicuri, tocmai fiindca vocatia sa era perfectiunea: intr-adevar, cum oare ar putea cineva ajunge la idei geniale ocupindu-se zilnic de nimicuri? Insa timpul trecea, iar teza sa fenomenala nu mai aparea. Colegii lui si-au luat cu chiu cu vai examenele, si-au obtinut notele si diplomele, si-au terminat mai devreme sau mai tirziu tezele si studiile, in vreme ce el lipsea de la examene si cauta mai departe ideea singulara. Pina la urma insa, nimeni nu a mai auzit nimic de el fiindca a disparut pur si simplu, si, odata cu el, a disparut si gindul tezei aceleia geniale.
    Daca ar fi sa comparam cele doua demersuri distincte, mai precis cele doua avertismente, cel de-al doilea, care e si mult mai evident, e de departe cel mai infricosator. Ginditi-va la toti cei care s-au putut pierde, de-a lungul timpului, cautind in mod irational si impotriva tuturor atentionarilor, perfectiunea. Fiindca daca esecul celui care se speteste zilnic si care, de bine de rau produce ceva, pare acceptabil, fiind calculat si chiar asumat, esecul celui care nu face mai nimic zilnic si care vineaza inspiratia absoluta e foarte greu de digerat, si cu atit mai greu de acceptat, in pofida faptului ca e previzibil, efortul depus fiind totusi minim. Adevarul este poate surprinzator, fiindca ambele avertizari se refera la mediocritate. In realitate, mediocru esti si cind esti capabil sa faci zilnic un ou din care nu va iesi niciodata vreun pui — de pilda toate ouale produse sint pentru a fi mincate aproape imediat (de cineva) –, dar si cind faci prea putine oua sau nici unul, fiind evident ca sansa de a avea vreodata un pui e mult mai mica. Pare din nou ca balanta inclina spre cel harnic: facind mai multe oua, el are sanse mai mari sa obtina pui. Lucrurile nu stau insa asa fiindca daca ouale respective sint de fiecare data abandonate, racindu-se, ele devin neviabile, fiind bune doar pentru mincat. E bine si-asa, ar spune unii; doar ca, pentru a obtine macar un pui, ouale respective ar trebui clocite inainte de se raci, si asta fara a cotcodaci. Iar clocitul, mai ales in cazul unei singure gaini, presupune ca ea sa se ocupe mai mult timp de un numar limitat de oua — cel putin de unu: dar in cazul asta, s-a zis cu productia zilnica de oua. Atunci cind clocesti, stai pur si simplu pe citeva oua si nu faci nimic; bine, de fapt, le incalzesti, dar asta presupune ca nu mai faci nimic altceva: nu zici nimic, nu publici nimic, nimeni nu stie ce faci sau unde si de ce te-ai ascuns. Daca s-ar intimpla ceva cu tine, daca ti-ar lua cuibul foc sau daca ar cadea acoperisul pe tine, nimeni nu ar mai sti vreodata ce faceai sau ce puteai face.
    S-ar zice ca povestea chiar e pe cale sa se termine aici dar ne-am insela. Fiindca ea se repeta: se intimplar rar, dar se intimpla, altfel n-ar mai exista lumea. Repetindu-se, multi cred ca e normal sa se intimple, gindind ca asta e progresul: la rastimpuri, ici si colo, apar intr-adevar oameni cu povesti, teorii, idei sau creatii remarcabile. Intimplindu-se totusi rar, altii cred ca, faptul in sine e un miracol — fiindca adevarul este ca nu putem controla si nici nu intelegem pe deplin aparitia momentelor acestora de gratie.
    Obisnuitul si remarcabilul, doua parti ale existentei, doua parti care, despartite, ne pot trasforma vietile in tragedii. Literatura abunda in descrieri ale acestora. Am in memorie doua astfel de opere arhicunoscute care m-au atins, la timpul lor, si pe mine. Nu mai detaliez, va las pe d-voastra sa va ginditi la ele si la posibilele legaturi cu cele deja povestite. E vorba de Ana Karenina a lui Lev Tolstoi si Mahabharata – Legenda regelui Nala si a preafrumoasei Damayanti.

  4. pariser spune:

    povesteam unui coleg german din nord ca am gasit in austria “pariser” la spar!. citind ce inseamna in germana pariser, inteleg acuma privirea lui. in austria e o denumire relativ frecventa http://www.wikimeat.at/wurst-schinken/oesterreichs-wurst-fleischwaren-a-z/wurst/artikel-infos/pariser/

  5. Ioana Sorina Gheorghiev spune:

    În Germania, parizerul e “lyoner”.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Jan Cornelius Adina Popescu


Jan Cornelius si Adina Popescu

Jan Cornelius - scriitor de limbă germană originar din România, traducător şi publicist, s-a născut în 1950 la Reşiţa. A studiat franceza şi engleza la universităţile d... Citeste mai departe


Lansarea Centrului de Consultanta Istorica

Joi, 19 octombrie, de la ora 18.30, la Gallery (str. Leonida nr. 9-11, București, sector 2) va avea loc lansarea Centrului de Consultanță Istorică, primul centru specializat în acest domeniu din România. În cadrul evenimentului, cercetătorii CCI vor discuta despre diferențele dintre istoria oficială și consultanța istorică, ce înseamnă realizarea și documentarea unei investigații istorice, proces, film sau roman, dar și despre metodele și sursele consultanței istorice.

E randul tau

Pare-sa ca padurile tropicale, foarte sensibile la schimbari de clima (seceta, temperaturi ridicate)...

de: Sorin

la "O ipoteză fascinantă: Încălzirea globală antropogenă a început cu 7.000 ani în urmă, stopând o nouă glaciație! Se va schimba paradigma climatică actuală?"

Cauta articole

octombrie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Sep    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)