Despre moarte

Rupţi iremediabil între „două eternităţi”, ne consolăm cu ideea că vom putea stăpîni timpul, curgerea domoală a clipelor. Numai că timpul nostru a pierdut orice eternitate, lăsîndu-ne în consolarea cîtorva clipe. Căci „eternul e mai vechi decît temporalul”, după o aserţiune kierkegaardiană. Tot timpul se poate concentra într-o singură clipă, după cum o clipă poate conţine tot timpul. Eternitatea leagă doar două clipe. Moartea ne plasează într-o eternitate golită de timp. Ea aboleşte timpul ca durată, îl returnează propriei inexistenţe. Moartea mută timpul în afara oricărui spaţiu. Viaţa ne face restanţierii morţii. Fascinaţia scurtă a vieţii este maculată iremediabil de eternitatea vidă a morţii. Viaţa pare o pedeapsă pentru faptul că putem muri. Trebuie să plătim cu ceva pentru avantajul de a avea oricînd moartea la îndemînă. Moartea ne oferă o singură viaţă. În constatarea că doar din interiorul vieţii putem vorbi despre moarte nu este valabilă şi reciproca. Căci din interiorul morţii nu a vorbit nimeni despre viaţă. Nu există un limbaj al morţii pe înţelesul vieţii. Viaţa conţine doar un singur adevăr – moartea ei. Filosofia şi teologia vorbesc despre moarte doar de pe marginea vieţii. Cu toate că, după o afirmaţie schopenhaueriană, „… greu s-ar filosofa dacă n-ar fi moartea”. Curios cum cel mai profund lucru, moartea, nu se învaţă nicăieri. Cu toate acestea, ea ne reuşeşte tuturor în mod absolut. Nimeni nu a reuşit să o rateze. Deşi a progresat enorm în privinţa posibilităţilor vieţii, orice om moare (ionescian vorbind) de parca ar fi primul om. Totuşi, noi scoatem maximul morţii din minimul existării.

Ne-ar trebui cel puţin două vieţi: una în care să învăţăm să trăim şi alta în care să învăţăm să murim. În una singură, le ratăm pe amîndouă. Moartea nu poate fi înţeleasă cu datele vieţii, ci doar cu non-datele sale. Moartea este prezentă cu o imensă absenţă. Ea este singura posibilitate de a putea să nu mai fim. Ne ajută să nu mai fim pentru totdeauna. Noi putem trăi viaţa doar dacă putem trăi cît de cît şi moartea. Fără aceasta din urmă viaţa nu este întreagă. Căci viaţa poate fi trăită doar în perspectiva morţii. Aceasta face parte din viaţă chiar prin faptul că îi stabileşte limita. Un drum are sens doar dacă are o finalitate. Drumul vieţii este indicat de propriul sfîrşit. Viaţa este prilejul temporar de a evidenţia perenitatea morţii. Moartea se naşte odată cu noi, perspectiva vieţii îşi naşte şi propria limită. De fapt, moartea nu vine din afară, ea apare chiar din posibilitatea noastră de a fi. Căci a fi înseamnă a fi muritor – sum muribundus. „Moartea nu este un eveniment al vieţii. Moartea nu se trăieşte” (L. Wittgenstein) tocmai pentru că ea face organic parte din viaţă, din constituţia oricărei fiinţe. Ceea ce nu moare nu fiinţează, ci doar există. Paradoxul existenţial face ca să ne fie frică de ceva inexistent, adică de moarte, şi nu de imprevizibilitatea vieţii. Ne este frică de o certitudine tanatologică, şi nu de incertitudinea apăsătoare a faptului de a fi. Moartea nu poate fi învinsă prin înţelegere, nici prin filosofare pe marginea ei. Ea poate fi acceptată doar dacă facem din ea o condiţie de posibilitate a vieţii, dacă îi contrapunem perspectiva imposibilă a nemuririi. Numai că, în ipostaza de nemuritori, i-am ridica temple putinţei de a muri. Omul poate visa la nemurire tocmai pentru faptul că poate să moară. Trupul muritor îşi deleagă sufletul nemuritor în periplul veşniciei. Miracolul vieţii dă mîna cu de-ne-înţelesul morţii. Cea mai înaltă şi mai tragică aspiraţie umană e cea a deducerii eternităţii sale din propria dispariţie. Căci ce este mai tragic şi mai redemptoriu în acelaşi timp decît să-ţi cauţi nemurirea în braţele morţii? Ce poate depăşi în fantezie faptul de a introduce moartea în propria perpetuitate? „Dacă nu ne-ar fi frică de moarte, nu cred că ideea nemuririi s-ar fi înfiripat vreodată” (B. Russell). Pozitiv, în moarte, e chiar faptul stupefiant că putem muri. Fapt ce poate fi evidenţiat doar de perspectiva cutremurătoare a imposibilităţii lui. Conştiinţa apăsătoare a morţii este preţul plătit pentru inconştienţa totală a naşterii. Despre moarte se poate doar tăcea în mod înţelegător. Ca atare, acceptăm că „şi noi vom muri”, dar fără să credem prea mult în acest fapt. Propriul sfîrşit ne rămîne inconceptibil. Moartea ne naşte în braţele altui nimic, căci „moartea e sipetul nimicului”, cu o alegaţie heideggeriană. Ne aşază în golul unei tăceri disleptice. Aşterne peste noi o rece veşnicie. Ne îndeamnă să in-existăm pînă la o altă venire… Nu se poate vorbi din efemeritatea vieţii despre eternitatea morţii. Se pot formula doar cîteva mirări relative. „Dacă ai fi văzut cînd s-a ivit din nimic, ai fi ştiut şi cînd s-a reîntors în nimic” (Tertulian). Moartea este actul fundamental al vieţii pentru care nu trebuie făcut nimic. Trebuie doar să-i aşteptăm cutremuraţi neprevăzutul. Moartea nu caută pe nimeni. Ea ne găseşte chiar în efortul nostru de a o evita. Pentru că ea este întotdeauna cu un pas înaintea vieţii. (Problema e că moartea ne găseşte chiar înainte de a ne căuta).Viaţa calcă cu exactitate în urmele morţii. Ca atare, nu ne rămîne decît să ne trăim viaţa şi să ne murim moartea. Căci „a muri moartea înseamnă a trăi, a proba trăind faptul de a muri” (S. Kierkegaard). Viaţa – prilejul unic ca materia spiritualizată să-şi deplîngă efemera-i soartă, moartea de care nu se ştie folosi. Pentru a putea muri, avem neapărat nevoie de cel puţin o… viaţă. Viaţa ne-a fost dată ca să avem, la nevoie, cu ce muri. Nu putem muri chiar din nimic. Viaţa ne scoate puţin din eternitate. Moartea ne introduce, politicoasă, la loc.

Nu există înţelegere care să ne mîntuiască de actul propriu de a muri şi, din păcate, nici salvare. Despre moartea mea nu ştiu nimic de la mine însumi, ci doar din exemple colaterale. Moartea este alteritatea supremă cuibărită în propriul eu, intimitatea cea mai străină. Despre moarte se poate vorbi în general, dar nu se poate spune nimic în particularitatea sa unică. Moartea este trăirea propriei imposibilităţi de a crede că vom muri. Cea mai mare nedreptate ontologică – să putem muri doar prin intermediul vieţii. Moartea trăieşte doar la viitor. Nimeni nu poate percepe prezentul efectiv al morţii, ci doar viitorul ei anticipat. Clipa în care nu mai sîntem s-a golit de orice prezent. Prin moarte, ca fapt, viitorul nu-şi mai aşteaptă prezentul. Moartea întoarce temporalitatea, mai exact echi-temporalitatea, în imposibilitatea ei primordială. Naşterea este prima posibilitate a morţii, chemarea ei din ceţurile intemporalităţii. Ea ne pre-destinează necondiţionat morţii. Viaţa este o continuă naştere şi moarte. „Dasein-ul factic există născîndu-se mereu şi născîndu-se el deopotrivă moare deja, în sensul că fiinţa sa este fiinţă întru moarte” (M. Heidegger). În înţelegerea morţii putem înainta doar atît cît am înaintat în înţelegerea vieţii. Căci ele se descoperă doar împreună, anulîndu-se. Nu poate exista o analitică a morţii în afara ontologiei vieţii, una din care fenomenalitatea sa a fost evacuată. Afară de situaţia în care ea evoluează conceptual într-un eter fenomenologic. A muri – oricum am conota ontic şi ontologic acest fapt – înseamnă a părăsi o viaţă, un trup. De aceea Dasein-ul heideggerian poate muri doar în cuvinte, din care, ontologic, s-a şi născut… În registru ontic, nu putem muri decît prin intermediul organelor trupului. Doar în gînd putem trăi ca muribunzi toată viaţa. Fiinţa este parţial posibilitate realizată şi posibilitate posibilă. Existenţa ei este mereu concretitudine şi posibilitate în mers, ea este mereu de încheiat şi de îndeplinit. Moartea aşteaptă undeva pe drum, în posibilitatea posibilă, acolo unde chiar şi gîndul pătrunde cu greu. Gîndirea morţii este maximul oricărei gîndiri. Ea gîndeşte chiar din neputinţa propriei limite, pe măsură ce se anulează. Putem doar gîndi moartea în de-ne-înţelesul ei. Oricît am încerca să trăim, trăim aproximativ, şi oricît am evita să murim, reuşim să murim perfect. Căci existenţa fiinţei se „întregeşte” în indefinitul morţii. Moartea încheie ceea ce a început naşterea, face sinteza dintre nou-născut şi cadavru. „Să ne ferim să spunem că moartea este opusă vieţii. Viaţa este numai o varietate a morţii, o varietate foarte rară” (F. Nietzsche). Moartea nu este un răspuns la o mare incertitudine, ci este normalitatea incognoscibilă a faptului de a fi. Intimă vieţii, moartea îi rămîne acesteia total străină. Moartea se foloseşte impecabil de viaţă, şi-o asumă în mod absolut. Născuţi în ignoranţă, ştim sigur doar faptul – mai exact, desfăptuirea – că vom muri. Ne-am născut pentru a avea de unde muri. Naşterea este vinovată pentru moartea noastră, pentru avalanşa apriorică a de ce-urilor ultimative. Ne naştem pentru a-i da morţii de lucru, pentru a-i oferi materia inefabilă pe care o transformă cu atîta precizie în nimic. Ne naştem pentru a prelungi moartea cu încă o viaţă.

Cum poate o viaţă efemeră să producă o moarte eternă? Dintr-o naştere întîmplătoare, reuşim o moarte exactă, absolută. Reuşim să murim doar cu datele naşterii, cu toate limitele puse în ea. Viaţa nu ştie să iasă din ea însăşi decît prin intermediul morţii. Fără acest ajutor, ea ar exista intemporal. Moartea este pre-condiţia de posibilitate a oricărei vieţi. Ne putem naşte tocmai în virtutea faptului că putem muri. Murim, în mod personal, prin intermediul unei impersonalităţi, a unui fenomen straniu. Murim cu datele unei absurdităţi. Exterioară aparent vieţii, moartea se poate mişca doar în limitele acesteia. În afara vieţii nu s-ar putea şti că poate exista moartea, nici măcar nu s-ar putea presupune. Viaţa este primul pas indeniabil spre moarte, garanţia de nezdruncinat a acesteia. Prin moarte nu trecem dintr-un moment temporal în altul, ci ne de-cuplăm pentru totdeauna de la curgerea temporalităţii. O lăsăm mai liberă cu o determinare. Lipsa oricărei sondări empirice a morţii, precum şi imposibilitatea sa intuitivă, raţională, face din ea o proiecţie cognitivă în imposibil, o speculaţie bazată mai mult pe  acrobaţiile semantice ale cuvîntului. Căci subiectul morţii rămîne viaţa. Promptă, exactă, punctuală – moartea ne semnează tuturor transferul în neant. Ne garantează pentru totdeauna inexistenţa. Cînd e vorba de viaţă, ţine punctul de trecere deschis non-stop. Moartea – o idee cu care putem convieţui toată viaţa. Doar plinul vieţii poate naşte golul morţii, doar o incertitudine poate produce un non-sens, doar un extaz inutil poate produce un delir absolut. Moartea ne conduce de mînă prin viaţă, ne aşterne hazardul la picioare. Se pare că doar prin inutilitatea totală a vieţii putem face şi moartea inutilă. Treptat, pentru a scăpa de obsesia ei, trebuie să ne debarasăm de orice element activ al vieţii. Deveniţi nimic, încă din timpul vieţii, moartea nu mai are ce să ne facă. Moartea nu trebuie să ne găsească în viaţa pe care poate să o anihileze. De fapt, moartea ne trăieşte toată viaţa, doar la sfîrşit ne lasă total liberi. Problema e că moartea ne găseşte deja trecuţi, ea neavînd decît misiunea de a oficializa acest fapt, de a-i da caracterul irefragabil al certitudinii.

Ar trebui să trăim veşnic, ca să nu-i mai lăsăm morţii spaţiu şi timp de manifestare, să-i ocupăm toată inconsistenţa. Ar trebui să-i trăim pînă la capăt non-actualitatea, s-o expurgăm în afara oricărei temporalităţi. Prin moartea proprie, viaţa mea se închide definitiv în propria dispariţie, dar viaţa, ca posibilitate, continuă să dăinuiască. Eu mor doar în propriul fapt unic de a fi, sfîrşesc propria-mi posibilitate epuizată. Există o singură moarte, moartea propriului ego, pe care o murim fiecare fără rest. Cunoaşterea, înţelegerea sînt excluse dintr-o experienţă care îşi anihilează chiar modul de a fi. Moartea – o experienţă imposibil de trăit şi o „idee închisă”. Un gînd care sfîrşeşte în propria-i anihilare. Singura reacţie ontică validă în faţa implacabilului morţii (μελέτη θανάτоυ), dincolo de aventurile teoretizării, ar putea fi aceea, conform lui Sartre, „să ne abţinem de la moarte”, să nu-i hrănim imprevizibilitatea, să nu-i dăm, naivi, viaţa pe mînă. Chiar şi morţii trebuie să-i sustragem o bună parte din viaţă, trebuie să-i lăsăm doar resturile, partea ei neutilizabilă. Ar trebui să murim cu o viaţă de rezervă, cu una care nu foloseşte la nimic. Moartea este singura libertate absolută cu care nu ştim ce să facem. „Nu există decît o singură libertate, aceea de-a te împăca cu moartea” (A. Camus). O ştiinţă absolut inutilă: ştiinţa indenegabilă a faptului că vom muri. Am fi mult mai cîştigaţi dacă, în acest domeniu, am fi total ignoranţi. Moartea nu este nimic. Dar tocmai din cauza acestui fapt poate ea des-face fenomenul care se cheamă viaţă. Căci, dacă ar fi ceva concret, s-ar adăuga mai degrabă vieţii. Aflăm că am avut de trăit o viaţă abia cînd sîntem gata să o pierdem. După cum avem de murit o moarte chiar din prima clipă a vieţii. Nu am făcut decît un mic semn pe nisipul temporalităţii. Moartea ne scade eternitatea cu o viaţă. Ne aruncă iremediabil în hăul intemporal. Noi încercăm să învăţăm a muri de la celălalt, prin intermediul morţii lui. Singuri, nu am avea de unde şti că există ceva de ordinul morţii. Căci din moartea proprie nu apucăm să înţelegem ceva, urmînd „alterologia” lévinasiană. Moartea celuilalt ne plasează cît de cît în ştiinţa vieţii. Moartea proprie ne aşază confortabil în inutilitatea oricărui adevăr. Căci nu e posibil nici un adevăr într-o filosofie de muritori. Putem conchide, apoftegmatic, odată cu sentenţa heideggeriană: „moartea ca posibilitate a imposibilităţii existenţei”. Sau ca singura posibilitate de a nu mai fi, de a ieşi din fortuitatea existării.

Preocupaţi prea mult cu această îndeletnicire epuizantă de a vieţui, de a ne practica existarea, de a umple, pînă la refuz, clipele cu propriile trăiri, nu lăsăm un rest şi pentru momentul final, cînd o să devenim actanţii principali ai inexistării. „Meseria de a trăi” se învaţă doar pe marginea non-existenţei, pe limita ademenitoare a neantului. Moartea presupune practicarea obligatorie a vieţii, a cursului existenţial prin care învăţăm pe de rost să nu mai fim. Viaţa este singurul loc în care ne poate găsi moartea. Deşi este marea certitudine a vieţii, moartea constituie pentru fiecare o surpriză, căci meseria de a muri nu vrea să o înveţe nimeni. De fapt, moartea nu se învaţă – ca în oda eminesciană -, moartea se cucereşte cu tot ceea ce nu mai putem fi. Oricît am încerca să trăim, trăim aproximativ, şi oricît am evita să murim, reuşim să murim perfect. Viaţa este mult prea scurtă pentru a învăţa să trăim. Ne ajunge doar pentru a reuşi să murim. Ne obişnuim să murim doar pe măsura neînţelegerii actului morţii. Moartea nu se repetă, moartea ne repetă fiecăruia partitura individuală, făcîndu-ne părtaşi intimi la cea mai mare anomalie existenţială. Moartea este ultimul strigăt tăcut al vieţii, ultima replică fără nici o adresă. O respiraţie oprită între două necuprinderi. Punctul tare al morţii nu este inevitabilitatea, ci punctualitatea. Din cauza ei, toţi murim la timp, indiferent de vîrstă. Moartea nu cere antrenament, repetiţie, ci doar puţină… răbdare. Întotdeauna moartea ne trăieşte mult prea repede. Nu apucăm să ne desluşim. Viaţa morţii este aşa de scurtă că nici nu apucăm s-o trăim. Abia o pot povesti alţii.  Poate că, pînă la urmă, moartea este cu adevărat singurul nostru moment poetic. Pentru mulţi, moartea rămîne singura realizare a vieţii, singurul moment semnificativ. Viaţa şi moartea sînt două drumuri care nu se întîlnesc niciodată, nici chiar pe marginea gropii. Ne naştem fără nici un merit şi murim fără nici o vină. Ne naştem şi murim ca să certificăm o absurditate. Să trăieşti doar pînă mori? Ce non-sens metafizic! Numai că, dacă am trăi veşnic, moartea ar deveni singurul scop al vieţii. Poate că, în momentul morţii, nu părăsim viaţa, ci părăsim – cioranian vorbind – neantul. Căci nu putem părăsi ceea ce ne iluzionăm că am avut. Viaţa este un miracol doar pentru că este mărginită de moarte. Prezentul morţii ne face să visăm eternitatea vieţii. Cu o promptitudine şi politeţe insuportabile, moartea este tot timpul la dispoziţia noastră. Mă mir că ea nu ne demobilizează pînă la a nu mai face nimic. Căci, oricum, ea ne face identici cu non-existenţa ei. Viaţa face din moarte un experiment de neînţeles. Nu ştim ce este, deşi cu toţii o experimentăm. Ne naştem din viaţa altora, dar murim din propriile resurse. De unde ne ştie moartea la fiecare adresa? Dar „ora exactă”? Moartea este singurul dar pe care nu îl merităm. Ea nu are nevoie de îndrumări, prolegomene; ştie viaţa pe de rost. Toată imperfecţiunea materiei se mobilizează pentru a crea perfecţiunea morţii.

La cît de scurtă e viaţa, moartea trebuie să fie eternă. Mare privilegiu ontologic e totuși acela că putem muri din condiţia de om. Apoi, mare lucru să putem muri pentru totdeauna, fără nici o repetiţie. Faptul de a putea muri e un lux al existenţei, nu un neajuns, aşa cum eronat se crede. Moartea ar trebui să ne înveţe să nu facem nimic peste măsură. Dar moartea altora nu ne învaţă nimic, pentru că, în realitate, există doar o singură moarte, cea individuală. Din a cărei pedagogie nu apucăm să tragem vreo concluzie. Cum poate face viaţa din moarte o promisiune? Căci moartea nu se poate promite decît pe ea însăşi. Faptul că nu putem conştientiza cu adevărat gravitatea actului morţii constituie un triumf al vieţii. Ce rost are să ştim ceea ce nu putem înţelege? Moartea ne reduce la un singur cuvînt, la o singură tăcere. Nu că murim este problema. Ci faptul că ea abuzează în mod neruşinat de noi. Ne confiscă toate singurătăţile. Ne ţine ascunşi o veşnicie. Ne convinge mult prea uşor să fim iarăşi nimic. De unde ştie fiecare viaţă să ducă exact în punctul de cotitură al morţii? Cum de nimeni nu a greşit ratînd această întîlnire? Cine urcă în viaţă trebuie să coboare prin moarte. Amănuntele le stabileşte aceasta din urmă. Moartea – ultima nebunie a vieţii. Viaţa este obstacolul pe care îl întîlneşte orice vieţuitoare în drumul ei spre moarte, prima condiţie a finitudinii. Moartea este singurul proces pentru care nu trebuie făcut nimic. Aşteptarea este suficientă. Dacă tot ne-a dăruit viaţa, de ce are nevoie divinitatea de moartea noastră? De dragul omului, după o invocație ionesciană, Dumnezeu trebuia să abroge chiar şi moartea. Oricum, ea nu a rezolvat şi nu va rezolva nimic din perspectiva sensului. Moartea este un subiect pe care nu-l pot epuiza toate vieţile. Non-naşterea este soluţia radicală împotriva morţii. Numai aşa îi poate fi interzis chiar şi numele. Viaţa pare doar un experiment al morţii, pe care trebuie să-l verificăm fiecare, deşi ştim concluziile. Moartea este singura regulă gramaticală a vieţii. „Eu voi muri” – singura propoziţie adevărată. O viaţă e totuşi mult prea puţin pentru cîtă moarte ne aşteaptă. Ne naştem, aparent, cu toate libertăţile şi cu o singură obligaţie: aceea de a muri.