O relicvă – Teodor Meleșcanu

În anul 1966, un tânăr absolvent al Facultății de Drept din București, pe nume Meleșcanu Teodor, era socotit apt să lucreze în Ministerul de Externe. Certificatul de calitate îi fusese emis de partid și de Securitate.
Omul nu fusese student rău, avea origine sănătoasă, iar de atunci și până azi a făcut ceea ce aș putea numi o miraculoasă carieră în instituția care i-a fost primul loc de muncă. Miraculoasă, dacă nu ar fi fost mai degrabă rușinoasă.
După ce a fost instruit, verificat și reverificat fiindcă în România ceaușistă nimeni nu era garantat pe viață, partidul și băieții cu ochii albaștri fiind vigilenți deoarece s-au mai întâmplat și defecțiuni, și defectări, și neașteptate crize de conștiință, dl. Meleșcanu a promovat și a fost trimis și peste hotare. Unde, printre multe altele, s-a ocupat de disidenți, de meticuloasa lor înregistrare, de toți cei cărora nu le tăcea gura, spuneau lucruri adevărate despre ororile din România, despre ceea ce făcea regimul Ceaușescu. De aici, probabil, ura care s-a conservat până azi pentru românii din afara granițelor țării.
În decembrie 1989, în zilele de dinaintea victoriei Revoluției, tov. Teodor Meleșcanu, bine instruit politic și fidel celor care l-au făcut om, dându-i și grade, dându-i și funcții, mințea cu nerușinarea specifică activistului de partid, al insului validat de Securitate, că în România nu se întâmplă nimic. Nici vorbă despre nemulțumiri, agitații, revolte sau mișcări de stradă. Tovarășul Meleșcanu era încredințat că viitorul societății socialiste multilateral dezvoltate ca și cel al comunismului se află pe mâini bune, acelea ale marelui bărbat de Stat pe nume Ceaușescu Nicolae.
În 1990, tov, Meleșcanu a devenit domn și a fost miluit pe mai departe cu tot felul de funcții. A fost ba secretar de stat, de câteva ori chiar ministru de Externe, a fost chiar și ministru al Apărării Naționale, o vreme a deținut cu titlul de interimar și postul de ministru al justiției. Iar când era trimis pe tușă, dl. Meleșcanu și-a inventat el însuși funcții. Și-a creat un partiduleț, aceasta după ce a plecat din rândul pesediștilor de astăzi, partid ce se chema Alianța pentru România. S-a visat chiar viitorul președinte al țării, iar mai apoi a vândut pe un preț bun sus-menționata alianță liberalilor conduși pe vremea aceea de Călin Popescu-Tăriceanu.
Din 1966 încoace, dl. Teodor Meleșcanu a fost ceea ce se cheamă un om de succes, s-a dovedit un fel de Hopa Mitică, ajutat fiind de spinarea lui de cauciuc, de lipsa crasă de demnitate, de felul în care a știut să îi salute pe cei de al cărui stilou îi depindea destinul Da, să trăiți, am înțeles, așa e cum ați spus dumneavoastră!.
Când în 2016 s-a făcut de râs și a devenit nefrecventabil debitând prostii și cinisme în cascadă spre a-și justifica ceea ce mai târziu s-a dovedit nu incapacitatea, ci reaua voința de a le crea românilor din străinătate condiții decente de a-și exercita dreptul de vot, credeam că gata, Meleșcanu a fost, în fine, acolo unde îi era, de fapt, locul. În Cimitirul Elefanților. Nici, vorbă. În ianuarie 2017, mai vechiul său protector Tăriceanu l-a impus în calitate de ministru de Externe în guvernul Grindeanu. Meleșcanu s-a perpetuat în funcție și în celelalte două guverne ale alianței PSD-ALDE, și-a dovedit din nou slugărnicia, dar și fidelitatea față de principiile politicii externe ceaușiste promovate de nimicul numit uman care poartă numele de Dragnea Nicolae Liviu. Încă la data de 22 ianuarie 2017, după ce râncezitul Meleșcanu a deschis gura spre a-l pune obraznic la punct la pe ambasadorul SUA la București, dl. Hans Klemm, care a atras atenția că prioritatea absolută a noii guvernări este scăparea de închisoare a nimicului Dragnea Liviu Nicolae, am publicat pe adevărul. ro un editorial intitulat Problema Meleșcanu. Problema s-a menținut și azi, s-a transformat în bubă purulentă și s-a arătat în toată mizeria ei cu ocazia alegerilor din 26 mai. După ce și-a mai bătut o dată joc de românii din străinătate, numitul Meleșcanu Teodor ar fi trebuit să ajungă definitiv în pubela politicii și a istoriei. Cu o obrăznicie rară, Meleșcanu se agață de funcție. Devine zilnici din ce în ce mai caraghios, mai urât mirositor, mai lest pentru ceea ce a mai rămas din guvernul Dăncilă, oricum unul de strânsură. Cât îi e de mare nesimțirea acestei relicve ceaușiste? Cât timp va rămâne ea nepedepsită?