Analiza. Situatia ariilor protejate aluneca pe panta dezastrului

În sfârșit se întrevede înființarea Agenției Naționale pentru Arii Naturale Protejate, poate singura șansă de schimbare a unui sistem care și-a dovedit limitările, ca sa nu zic eșecul.

Până în prezent, după peste 15 ani în care statul a ales varianta delegării altora a administrării patrimoniului natural național şi 7 sesiuni de scos la licitație ariile naturale protejate celor care doresc să le administreze, s-a ajuns cu chiu cu vai la „performanța“ de a avea numai 30% dintre ariile protejate care au un custode, plus câteva zeci de custozi care au renunțat la această calitate reziliind contractele și la cca 10 arii protejate cu planuri de management aprobate din câteva sute. Adică s-au cam terminat cei care sunt dispuși să vină cu bani, oameni, timp şi alte resurse de acasă pentru a face treaba statului la conservarea naturii.

La ultima sesiune, având ca termen de depunere a ofertelor 15 decembrie 2015, a venit si rândul Parcului Naţional Buila-Vânturariţa să fie scos la mezat alături de altele, contractului vechi al RNP Romsilva expirându-i valabilitatea de 10 ani. Cum noi (Asociația Kogayon), cei care l-am înființat în 2004 și cei care ne-am implicat în ultimii 10 ani cu proiecte ca partener al administrației, nu avem de unde scoate banii necesari susținerii unei administrații, fie ea și a celui mai mic parc național, a rămas un singur ofertant, cel care practic monopolizează administrarea parcurilor naționale și naturale: RNP Romsilva. În ceea ce ne privește, am dorit și solicitat continuarea parteneriatului, care credem noi că a fost unul în beneficiul parcului, dar se pare ca nici RNP Romsilva şi nici Ministerul Mediului Apelor şi Pădurilor nu mai doresc asta, regia spunându-ne că nu există prevedere legală pentru așa ceva (deși nici interzis nu e şi până acum s-a putut) şi trimițându-ne să discutăm colaborarea cu administrația parcului după semnarea contractului de către aceasta cu ministerul (deci fără posibilitatea oficializării ca până acum, când parteneriatul a fost menționat în contract), iar ministerul responsabil ignorându-ne solicitarea. Se pare ca în actualul sistem nici parteneriatele nu-şi mai găsesc locul. Oricum era singurul caz din țară, de ce să mai avem excepții?

Ariile naturale protejate sunt acele zone în care găsim cele mai reprezentative și valoroase elemente ale patrimoniului natural național ale unei țări.

În cazul României acest patrimoniu este cu atât mai valoros cu cât ne putem încă mândri cu valori naturale de mult pierdute în restul țărilor europene. Practic suntem singura țară a Uniunii Europene care mai are păduri virgine, peisaje forestiere intacte, la noi se află aproape jumătate din efectivele europene de urși, lupi și râși și suntem singura țară cu 5 regiuni biogeografice (continentală, alpină, stepică, panonică și pontică). Deci pe lângă bogăție floristică și faunistică avem și o biodiversitate ridicată. Dacă mai adăugăm și geodiversitatea (elemente geomorfologice, inclusiv fenomene exo și endocarstice, peisaj, situri paleontologice, stratigrafice, petrologice și mineralogice) și patrimoniul cultural material și imaterial, realizăm imaginea unui teritoriu european unic, de o deosebită valoare, un adevărat pilon al dezvoltării durabile pe care s-ar putea construi activități ce ar duce la dezvoltarea comunităților locale și nu numai. Orice factori decizionali, administrativi sau politici ar trebui să realizeze asta și să acționeze în consecință.

Fiecare țară are obligația de a se îngriji de patrimoniul natural național. De ce oare ar trebui sa facă asta? Din foarte multe motive: pentru că ne asigură un mediu sănătos, pentru că este o datorie fata de urmași, fiindcă natura nealterată poate constitui baza dezvoltării durabile, pentru ca astfel se salvează specii și habitate rare și periclitate, pentru că prin asta se asigura baza dezvoltării ecoturismului, resurse pentru cercetare și educație ecologică etc.

Toți românii știu câte ceva despre ce avem de protejat, măcar prin faptul ca le-a plăcut să vadă o pădure de poveste, un râu cristalin, o peșteră interesanta, un peisaj montan, o cascadă, o floare rară, un animal sălbatic, o pasăre frumos colorată, un pește sărind din apă. Poate că nu toți realizează importanța științifică și valoarea acestora, dar cu siguranță apreciază liniștea și relaxarea în natură, peisajul intact, aerul curat și apa bună de băut.

In toată lumea se încearcă protejarea patrimoniului natural național prin desemnarea de arii naturale protejate: parcuri naționale, parcuri naturale, rezervații naturale, monumente ale naturii etc. În plus există și arii naturale protejate de interes european (situri Natura 2000) și internațional (rezervații ale biosferei, situri Ramsar, situri ale patrimoniului universal etc.). În fiecare țară acestea toate alcătuiesc rețeaua națională de arii naturale protejate.

În România această rețea este alcătuită din: 13 parcuri naționale (1,3% din teritoriul țării), 13 parcuri naturale și câteva sute de rezervații și monumente ale naturii, Rezervația Biosferei Delta Dunării (cea mai mare), toate acestea însemnând 7,8% din teritoriu, la care se adaugă siturile Natura 2000 cu care suprafața totală a ariilor naturale protejate se ridică la circa 23% din teritoriu. Puțin în comparație cu alte țări europene care trec și de 35% și ținând cont de ce există la noi și ce-a dispărut din acestea.

Fundamentarea înființării și administrarea ariilor naturale protejate sunt bazate pe aceleași principii, acelea ale valorii naturale dovedite științific, chiar dacă denumirile, scopurile și activitățile permise sunt diferite. Spre exemplu, diferențele dintre un parc național și unul natural sunt de scop declarat (conservare, protecție a elementelor naturale intacte/puțin afectate și vizitare în scopuri educative, științifice, recreative și turistice față de protejare a peisajului natural-antropic) și de constituire (în zone de extravilan, fără activități umane permanente, față de zone populate și cu activități umane permanente, inclusiv localități).

Odată creat sistemul de protejare a naturii, acesta trebuie și administrat. Administrarea ariilor naturale protejate este diferită de la țară la țară, dar toate, exceptând România, au ca element comun implicarea directă a statului prin instituțiile sale. La noi lucrurile stau altfel fiindcă a lipsit și lipsește voința politică pentru conservare, pentru ca de multe ori aceasta intră în conflict cu interesele investiționale si de dezvoltare și cu lipsa de viziune sau viziunea pe termen scurt a politicienilor ce au în spate interesele economice de moment. Astfel că statul român practic își declină și pasează responsabilitatea administrării ariilor naturale protejate unor terți în loc să se implice direct în administrarea acestora.

Deși reprezintă ce are țara mai valoros ca patrimoniu natural, statul în loc să se ocupe direct de ariile naturale protejate a creat un sistem de încredințare a lor prin licitație, prin care practic oricine dorește (de la societate comercială, ONG, regie autonomă, primărie, muzeu, școală și până la persoană fizică) poate deveni administrator de arie naturală protejată. Astfel că statul, în loc să investească efort, inclusiv financiar și uman în administrarea ariilor naturale protejate, printr-o totală lipsă de voință politică sau chiar prin urmărirea altor interese decât conservarea naturii, îi lasă pe alții să o facă în numele lui, rezervându-și doar dreptul de a controla și decide cine, când, cum și unde să fie administrator.

Și astfel oricât de bine intenționați ar fi administratorii și custozii, atâta vreme cât trebuie să depună singuri efort, adică să vină cu bani și resurse de acasă pentru a face treaba statului, nu au și nici nu vor avea niciodată vreo șansă de a asigura resursele minime unor măsuri de conservare, nici vorbă de dezvoltare. Iar din păcate cei bine intenționați care se înhamă la această treabă sunt minoritari în comparație cu cei care reușesc să pună mâna pe ariile naturale protejate din cu totul alte interese decât cele conservative, de cele mai multe ori acestea fiind de natură economică, adică controlul asupra resurselor naturale și/sau vânătoarea unor fonduri europene.

Nepăsarea sau interesul contrar al celor care în decursul ultimilor ani au avut decizia asupra patrimoniului natural național s-au manifestat și împotriva acestuia, prin legi și reglementări care pun presiune investițională pe natură și erodează mai încet sau mai repede ce ne-a mai rămas natural. Putem vorbi aici despre exploatarea pădurilor (legală sau ilegală, rezultatul fiind același), vânătoare, pescuit, construcții de drumuri, stațiuni de schi, microhidrocentrale, ferme eoliene și solare, deschiderea de cariere și multe altele, în fața cărora natura întotdeauna a avut de pierdut. Acestea toate, vizibile din nefericire în toate ariile naturale protejate, dovedesc imperfecțiunea, slăbiciunile și construcția greșită a întregului sistem.

Ineficiența sistemului este dovedită și de situația în care ne aflăm acum, după 7 runde de încredințare a administrării ariilor naturale protejate: 70% dintre ele sunt fără administrator/custode, zeci de custozi şi administratori au renunțat reziliind contractele.

La ora actuală, din punct de vedere al administrării, există în Romania 3 categorii de arii naturale protejate: care au administrație, care au custode și care nu au decât statut oficial de arii naturale protejate, fără să aibă însă custode/administrator.

Cele din urmă, adică 70% din total (!!!) sunt în grija autorităților de mediu (concret câte 1, maxim 2 oameni pe județ, angajați ai Agențiilor pentru Protecția Mediului, care mai au și alte sarcini), pentru ca la sesiunile de atribuire în administrare/custodie nu le-a dorit nimeni și deci Ministerul Mediului nu a reușit să găsească pe cineva care sa se ocupe de ele. În majoritatea acestora, dacă intri nu ai nici măcar de unde să știi că ești într-o arie protejată.

Pentru celelalte, ministerul stabilește pe baza unor anumite criterii, printre care suprafața este cel mai important, dacă este nevoie de administrație sau custode. Astfel că administrație trebuie să aibă doar Rezervația Deltei Dunării (singura arie naturala protejată cu buget acordat de către autoritatea responsabilă și în subordonarea directă a acesteia), parcurile naționale, parcurile naturale, geoparcurile şi siturile Natura 2000 de dimensiuni mari (de regulă peste 50.000 hectare).

Custodia şi administrația se obțin în urma câștigării unor licitații organizate de două ori pe an (au fost 7 runde până acum). În urma evaluării ofertelor (la nivel național pentru administrații si la nivel regional pentru custodii) depuse de către cei interesați, se încredințează administrarea/custodia celui care obține cel mai mare punctaj. Oferta conține mai multe capitole printre care cea mai mare importantă o au propunerea unui plan de acțiune si a unui buget. Acestea devin apoi anexe la contractual pe care administratorul/custodele îl semnează cu Ministerul Mediului, deci există obligativitatea ducerii lor la îndeplinire.

Custodia se acordă pentru 5 ani iar administrarea pentru 10, după care procesul se reia.

Custode poate fi inclusiv o persoana fizică interesată, administrator numai o entitate juridică. Pe lângă îndeplinirea planului de acțiune propus şi alocarea resurselor necesare, custodele şi administratorul au şi alte obligații, dintre care cele mai importante pentru aria protejata sunt întocmirea regulamentului şi planului de management ale acesteia.

Administratorul are în plus şi obligațiile de a înființa structura de administrare, de a angaja personal permanent, de a face/găsi sediu administrației şi dotări pentru aceasta, mijloace auto de teren şi alte cheltuieli administrative. Administratorii parcurilor au şi obligația de a înființa şi asigura funcționarea Consiliului Consultativ (alcătuit din toți factorii interesați) şi Consiliului Științific (cu rol de supervizare științifică, format din persoane competente în domeniile de interes ale parcului).

Atât custodele cât şi administratorul se obligă practic prin contract să-şi pună interesul, munca şi banii în folosul ariei naturale respective, având toată răspunderea de partea sa și aproape doar dreptul de fi controlat de către autoritățile statului care vin să vadă dacă-și îndeplinește aceste obligații.

Există custozi de la persoane fizice și organizații neguvernamentale, până la societăți comerciale, unități de învățământ, muzee și instituții ale statului.

Paleta de instituții implicate în administrare este de asemenea la fel de largă: Regia Națională a Pădurilor Romsilva (22 parcuri naționale și naturale), consilii județene (un parc național – Ceahlău și un geoparc – Platoul Mehedinți), Universitatea București (Geoparcul Hațeg), organizații neguvernamentale (situri Natura 2000: Parâng, Țarcu etc.). La acestea se adaugă instituția statului Administrația Biosferei Delta Dunării.

Este clar ca cele mai mari cheltuieli sunt pentru administratori, care au de plătit cel puțin salarii, chirii, clădiri, mașini etc. Și nu prea e ieftin. Un buget minim pentru administrația unui parc cu 10 angajați se apropie de 100.000 euro/an, dar şi custodia unei mici rezervații presupune cheltuieli anuale de câteva mii de euro.

Instrumentele prin care se administrează ariile naturale protejate sunt regulamentul si planul de management. Ambele trebuie să fie realizate de către custode/administrator prin consultarea tuturor factorilor interesați şi aprobate de către instituțiile statului (Academia Română şi Ministerul Mediului).

Regulamentul si planul de management sunt instrumentele prin care se stabilesc starea actuală, obiectivele, scopurile, mijloacele şi resursele necesare implementării şi urmăririi realizării măsurilor de conservare pentru perioade de câte 5 ani. Toate acestea sunt stabilite în conformitate cu legislația în vigoare, atât din domeniului ariilor naturale protejate cât și din domenii conexe: silvicultură, construcții, vânătoare, pescuit, turism etc. Aceste documente trebuie aprobate de către instituția responsabilă, adică Ministerul Mediului, astfel devenind documente cu statut de act normativ, obligatorii pentru toți.

În Romania şi aceste instrumente aproape că lipsesc, deci iarăși totală ineficiență a sistemului. Avem extrem de puține (în jur de 10) planuri de management aprobate.

Ca o consecință directă a lipsei de voință politică și a neimplicării directe a statului în administrarea ariilor naturale protejate rezulta cadrul legislativ și administrativ din domeniu în limitele cărora administratorii și custozii își desfășoară activitatea.

Principalul act normativ din domeniu este legea ariilor naturale protejate, oficial numită “Ordonanța de urgență nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei si faunei sălbatice”. După peste un an de discuții şi întâlniri, ultima propunere de modificare a fost pur şi simplu abandonată de către ministerul inițiator.

Luată în ansamblu, această lege asigură o parte din pârghiile necesare bunei administrări, însă are şi carențe, unele chiar mari, cum ar fi faptul că înființarea unei arii naturale protejate, deși este fundamentată pe criterii științifice, este lăsată la atitudinea consiliilor locale/județene, care nu numai că nu au competențe științifice, dar de multe ori au şi cu totul alte interese decât protejarea naturii. Sau că legea permite exploatări forestiere, exploatare a resurselor minerale și lucrări de construcții/investiții inclusiv în parcurile naționale (acestea sunt împărțite în 4 zone funcționale, după restricțiile impuse, în două dintre acestea fiind premise exploatări forestiere iar în una cariere/mine şi construcții/investiții).

Însă cele mai multe probleme apar la intersecția prevederilor din legea ariilor naturale protejate cu cele din domeniile colaterale, fiindcă şi alte legi cadru au aplicabilitate pe același teritoriu. Ca să nu mai vorbim despre desele si repetatele încercări de a impune presiuni asupra ariilor naturale protejate prin alte acte de reglementare. Cel mai concludent exemplu este acela al legii vânătorii. În 2008 aleșii țării au votat cu unanimitate de voturi (în doua rânduri) o modificare a acestei legi, în care au încercat să introducă o prevedere pentru permiterea vânătorii în parcurile naționale. Numai după o campanile împotriva acestei prevederi, cu sprijin obținut inclusiv de la instituțiile internaționale, am reușit eliminarea acestei prevederi aberante. Dar asta nu i-a oprit, au mai încercat și în alte rânduri și cu siguranță vor mai încerca.

Aceasta bâlbâială este datorată lipsei de coerență și viziune a celor care ne conduc. Dacă arunci ochii peste documentele strategice pe care se bazează dezvoltarea ţării, vezi că deși avem o strategie națională pentru conservarea biodiversității, alta de ecoturism şi altele asemănătoare, acestea intră în contradicție, flagrantă uneori, cu cele din alte sectoare cum ar fi energia, infrastructura de transport, resursele minerale. Nu există niciun fel de corelare între acestea şi nici vorbă de o prioritizare a lor. Deși actualul brand turistic de țară este cu trimitere către valorile naturale, mergem pe aceeași linie conform căreia ne lăudam fără să facem nimic pentru obiectul laudei.

Cadrul administrativ, adică instituțiile statului puse în slujba naturii este în același ton cu cel legislativ. Ar fi trebuit să existe o instituție națională care să asigure administrarea directă şi coordonarea administrării ariilor naturale protejate. Așa că în urmă cu câțiva ani, după ani de zile de tărăgăneli s-a înființat Agenția Națională pentru Arii Naturale Protejate. Dar n-a apucat să şi funcționeze, fiindcă după doar câteva luni de la decizia de înființare, Guvernul a luat decizia desființării acesteia pentru economii la bugetul de stat! Atribuțiile acesteia sunt ale unei direcții cu o mână de oameni din cadrul Ministerului Mediului și a Agenției Naționale pentru Protecția Mediului.

Instituțiile teritoriale din subordinea Ministerului Mediului si Pădurilor (ANPM și Grada Națională de Mediu cu agențiile lor județene) au și ele compartimente speciale pentru ariile naturale protejate. Control si sprijin la cerere mai există din partea Gărzii Forestiere, Jandarmeriei, Poliției, Salvamontului. Dar care este capacitatea reală a acestor multe compartimente ale instituțiilor implicate? Mă refer aici la resursele umane implicate, fiindcă la urma urmei oamenii fac instituțiile. Este extrem de redusă. Direcția din cadrul ministerului are mai puțin de 10 angajați, angajații APM și GNM sunt câte 1-2 în fiecare județ. Direct proporțional cu interesul statului şi voința politică pentru acest domeniu.

Înmulțind numărul de județe cu numărul de personal al structurilor statului din domeniu, ajungem optimist la o cifra de 100 oameni. Dacă-i mai adăugam pe angajații administrațiilor deja înființate (ARBDD cu peste 150 angajați, 25 parcuri naționale, naturale si geoparcuri mai vechi cu un personal care variază între 10 şi 25 angajați + câteva administrații de situri Natura 2000 mai noi care au cate 1-5 angajați), ajungem la un total in jur de 500-600 oameni. Extrem de puțin în condițiile în care aceștia au în grijă aproape un sfert din teritoriul ţării, partea cea mai valoroasa din punct de vedere al patrimoniului natural național.

Restul, in special custodia ariilor protejate mai mici, este asigurat pe baza de voluntariat, fără personal permanent angajat. Voluntariatul este extrem de important, însă nu poate asigura decât rezolvarea punctuala a unor probleme, nu însă si rezolvarea problemelor de natură administrativa.

Pe lângă insuficiența personalului în domeniu, există și alte probleme majore de resurse umane. În primul rând faptul că recrutarea personalului se face la atitudinea și după regulile administratorului, aceasta nu se face întotdeauna pe criterii de competență şi pregătire, mai ales la instituțiile statului.

Nu există încă un cadru unde să fie pregătiți cei care doresc să lucreze în domeniul ariilor naturale protejate, doar un master la Facultatea de Geologie şi Geofizică şi cursuri organizate fără periodicitate de către unele instituții si organizații. Toți cei care au putut şi au vrut şi-au câștigat experiența din mers, de cele mai multe ori insuficientă pentru a atinge nevoile de performanță. Există şi fluctuații mari de personal, în special în sensul că oamenii pregătiți pleacă.

În plus, personalul administrației este stabilit de către autoritate prin actul de constituire și asumat de către administrator, însă de multe ori nu cuprinde toate funcțiile necesare bunei funcționari a administrației. Personalul unei administrații de parc este compus mai în toate cazurile din director și biolog, economist, specialist IT, responsabil (unul singur) relații cu comunitățile, educație ecologică și turism, un șef al pazei și un corp de rangeri (4-18 oameni, în funcție de suprafața parcului). Aceștia trebuie să se descurce cum pot în așa fel încât să acopere toate nevoile specifice ale parcului: probleme administrative și organizatorice, probleme juridice, întocmire documente strategice și rapoarte, monitorizare biodiversitate, geodiversitate și activități, patrulări și control, educație ecologică, informare și conștientizare, coordonare activități de cercetare și științifice, turism (amenajare și întreținere infrastructură, monitorizare), scriere și implementare proiecte, relații publice și comunicare cu comunitățile locale, autoritățile și vizitatorii etc. Practic este imposibil să le faci pe toate, așa că se face o prioritizare de unde se aleg câteva domenii, în rest administrația fiind mai mult o instituție reactivă, care acționează în urma unor motivații externe, în loc să fie una proactivă.

Motivația financiară este practic inexistentă, un ranger având un salariu net de cca. 1000 lei. De multe ori și echipamentul folosit este cumpărat din proprii bani, ba chiar și combustibilul pentru a deplasa mașinile.

Cunosc mulți oameni competenți și dedicați în rândul administrațiilor, custozilor, instituțiilor centrale și județene ale statului, care au făcut și fac o treabă bună și m-am tot întrebat ce-i face să continue să se zbată în aceste condiții. Răspunsul e simplu: altă motivație, mult mai puternică decât celelalte și decât piedicile întâlnite, cum ar fi dorința de schimbare în bine, dragostea de natură, interesul științific, dezvoltarea unei zone, motive personale etc. Ca să poată trăi decent, toți trebuie însă să aibă fie susținere externă, fie din alte activități colaterale, care le limitează timpul și performanța. Însă din păcate această categorie a ajuns să fie minoritară și de multe ori, pe lângă neajunsurile de mai sus intervin și altele, inclusiv demotivarea de către colegi și lipsa de suport din partea celor care-ar trebui să-i sprijine, inclusiv reprezentanții autorităților.

Cu toate astea, această mână de oameni a reușit până în prezent să mențină o stare cât de cât favorabilă naturii, însă ținând cont că sprijinul și resursele scad în timp ce presiunile și interesele contrare cresc, nu se știe cât va mai putea fi menținută situația.

Deficiențele de sistem, lipsa de coerență a actelor normative, incapacitatea instituțiilor responsabile și insuficiența resurselor alocate administrării ariilor naturale protejate duc inevitabil la problemele cu care acestea se confrunta, unele vizibile, altele mai ascunse, dar care încet-încet erodează calitatea și cantitatea patrimoniului natural național cu care încă ne putem lăuda.

Dacă trecem de la teorie la practică, prin reliefarea problemelor concrete cu care se confruntă ariile naturale protejate și cei care încearcă să le administreze, situația este și mai gravă, contextul în care există ariile naturale protejate din Romania determinând direct calitatea administrării acestora.

Procesul de administrare este aproape 100% unul reactiv, în loc să fie proactiv. De cele mai multe ori custodele sau administratorul nu au decât capacitatea de a încerca să facă ceva pentru a salva lucrurile, uneori fiind prea târziu.

Care sunt însă principalele probleme cu care se confruntă ariile naturale protejate? Cred ca toată lumea le sesizează fie și doar prin impactul vizual generat, la o simplă ieșire printr-o zonă protejată:

– exploatările forestiere, atât cele ilegale, dar mai ales cele legale;

– construcțiile şi investițiile de orice fel: drumuri, microhidrocentrale, cariere, pârtii de schi, instalații de transport pe cablu, stațiuni, construcții diverse etc.;

– pășunatul intensiv;

– vânătoarea și pescuitul necontrolate + braconajul;

– activitățile de culegere, colectare necontrolată a fructelor de pădure, ciupercilor, plantelor medicinale, fosilelor, rocilor și mineralelor, speleotemelor;

– turismul necontrolat.

Toate acestea sunt în continuă creștere și au în comun două lucruri: goana, nevoia și pofta crescândă a oamenilor pentru resursele naturale (de la lemn la plante ornamentale, de la trofee de vânătoare la ciuperci, de la potențial investițional la construcția unei mânăstiri, de la dorința de relaxare la cea de adrenalină) și degradarea naturii.

Exploatările forestiere prin impactul lor asupra conservării biodiversității și peisajului, după părerea mea ar trebui eliminate cel puțin din parcurile naționale (doar 1,3% din teritoriu), cu posibilitatea intervenției controlate în cazuri excepționale. Marea durere însă constă în faptul că pădurile cu adevărat valoroase, cele virgine şi cvasivirgine, nu sunt protejate decât conjunctural. Aici habitatele și speciile fiind în stare de echilibru, ar trebui ca natura să fie lăsată să-şi regleze singură ciclurile vieții. Dar la noi legislația permite exploatarea forestieră aproape fără restricții, inclusiv în unele zone din parcurile naționale. Astfel că administratorul/custodele nu are altceva de făcut decât să dea aviz lucrărilor silvice prevăzute în amenajamentele silvice. Așa că cei care sunt puși să păstreze patrimoniul natural sunt legați de mâini în fața hotărârilor autorităților silvice şi rămân doar cu posibilitatea de a controla şi sancționa modul în care aceste exploatări forestiere sunt realizate. Astfel pădurea cu lemn de proastă calitate, dar cu o mare valoare pentru biodiversitate se duce definitiv, cei drept cu acte în regulă. Și nu cred că mai există încă zonă din tara asta care să nu fie lovită de impactul negativ al exploatărilor forestiere, sub toate aspectele sale. Toata lumea vorbește despre tăierile ilegale, dar acestea ca pondere reprezintă foarte puțin în cantitatea de lemn tăiata, rezultatul în pădure fiind același. Tăierile ilegale au avut un vârf imediat după retrocedare, în special în zonele cu proprietăți private fragmentate, greu de controlat, dar acum acolo problema e pe cale de dispariție fiindcă pe de o parte nu prea mai au ce tăia, pe de alta controlul începe să fie mai strict. Părerea mea este că ar trebui sa ne concentram pe salvarea şi protejarea acelor păduri care chiar au valoare de conservare ridicată, adică pădurile în care încă nu s-a umblat, fiindcă Romania e singura țară din UE care mai are așa ceva. Și asta se poate face prin includerea pădurilor de acest gen care încă nu au statut de protecție în arii naturale protejate cu regim strict. Aici e adevărata valoare care tinde sa fie pierdută definitiv, în rest trebuie gândită exploatarea în chip rațional și durabil pe termen lung. Totul trebuie însoțit de educarea şi responsabilizarea proprietarilor şi administratorilor şi compensarea pierderilor economice către aceștia. Pădurea trebuie privită mai mult decât o posesiune a cuiva, ea este a tuturor prin beneficiile aduse și trebuie tratată ca atare. Fiindcă daca un proprietar își ia lemnul din pădure îmi ia și mie dreptul la un mediu sănătos, care este şi el garantat prin Constituție, la fel ca și cel de proprietate.

Construcțiile și investițiile, indiferent de ce fel sunt acestea, au un impact major asupra naturii, uneori vizibil cu ochiul liber. Și o potecă nouă trasată printr-o pădure sau pajiște are impact direct prin amenajările și mentenanța făcute și indirect prin presiunea adusă de vizitatorii zonei. În jurul unei cabane se creează automat o zona de excludere a vieții sălbatice. Ca sa nu mai vorbim de investițiile majore gen cariere, șosele, pârtii de schi și instalații de transport pe cablu. Toate își au rostul lor, dar nu peste tot. Ar trebui să ferim măcar ariile naturale protejate de așa ceva și să ne limităm la a investi în restul (mult mai mare) al zonelor. Ariile naturale protejate sunt cele mai pretabile ca destinații ecoturistice, cu infrastructură specifică minimă ca impact, investițiile de anvergură putându-se dezvolta în zonele limitrofe. Astfel ariile naturale protejate ar deveni nuclee ale dezvoltării durabile locale, aducând dublu beneficiu, atât în conservare, cât și în dezvoltarea economică a zonelor adiacente. Nimeni dintre decidenți nu înțelege sau nu vrea să o facă, că nici măcar nu vor dura aceste investiții, în timp presiunea crescândă degradând zona care constituie magnetul-scop al investiției. Iarăși nu cred că mai există vreo arie naturală protejată din țară în care sa nu fie deja construit, în curs sau planificată vreo măreață investiție: carieră, șosea, mânăstire, hotel, pensiune, hidrocentrală, parc de eoliene, pârtie de schi, telegondolă etc. Nu zic ca acestea nu ne trebuiesc, întreb doar de ce tocmai aici? Nu mai e loc oare in restul 75% din teritoriu?

Pășunatul intensiv este o problemă în unele zone, însă cu tendință de scădere prin diminuarea numărului de animale ale comunităților locale. Aici trebuie un control în ceea ce privește locurile de amenajare a stânelor, locurile permise pentru pășunat, numărul de animale, specia, rotația turmelor, perioadele de cosit etc. Nu-i bine dacă se pășunează necontrolat fiindcă se distrug pajiștile, se distrug lăstarii din pădure, se produce eroziune, dar nu-i bine nici dacă se elimina pășunatul, fiindcă e ocupație tradițională, are potențial ecoturistic și fiind practicată de sute de ani a dus la un echilibru ce s-ar strica, cu consecințe inclusiv în ceea ce privește starea de conservare. Unele plante ar fi sufocate de altele care n-ar mai fi ținute sub control prin pășunat. Oamenii și ocupațiile lor tradiționale au dat întotdeauna un farmec aparte acestor zone, doar că ar trebui susținuți și ajutați să depășească stadiul de supraviețuitor prin subzistență și sa treacă la cel de valorificator al resursei ecoturistice.

Vânătoarea și pescuitul necontrolate contribuie din plin la diminuarea și dezechilibrarea efectivelor faunistice. Le-a intrat în cap unor vânători decidenți că fără intervenția lor s-ar dezechilibra lanțul trofic și ideea asta face ca în continuare să fie aprobate planuri de recoltă, inclusiv în ariile naturale protejate (cu excepția parcurilor naționale și zonelor de protecție strictă ale parcurilor naturale). La fel ca în cazul pădurilor virgine care nu au nevoie de drujba și silvicultor ca să supraviețuiască, nici habitatele naturale nu au nevoie de pușcă și posesorul ei ca să supraviețuiască. Ba, mai mult, nu cred ca vânătoarea are ce căuta acolo. Întreg sistemul de evaluare a efectivelor, stabilire a cotelor, administrare a fondului cinegetic și vânătoarea sunt stabilite exclusiv pe criteriile subiective ale celor care țin pușca în mână, în vederea atârnării animalului pe perete. Fondurile de vânătoare se suprapun și pe teritoriul ariilor naturale protejate și administratorii acestora cu cei ai fondurilor sunt diferiți ca viziune așa cum este diferită fauna de vânat, așa cum ii zic vânătorii, oricât și oricum ne-ar spune lozinca lor “Ocrotiți vânatul!”. Pescuitul necontrolat poate de asemenea duce la mari dezechilibre ale habitatelor acvatice.

Culegerea din natură a resurselor disponibile, în special a fructelor, ciupercilor și plantelor medicinale s-a făcut și se face dintotdeauna. Problema cu impact apare atunci când aceasta se face la scară industrială. În ultimii ani în diferite zone montane ale ţării apar adevărate tabere de nomazi culegători, cu mii de oameni care se năpustesc și împrăștie zilnic prin păduri și pajiști și care rad tot în cale, ca un nor de lăcuste. Pe lângă că le lasă pe animale fără hrană, le și hăituiesc o vară întreagă lipsindu-le de liniștea necesară. Iar apoi ne mirăm de ce vine ursul la tomberon, fără să ne punem prea des problema că noi l-am alungat de la casa lui. Dacă mai punem la socoteală că unele specii vizate sunt rare și protejate, situația devine mai gravă. Am văzut de mai multe ori promovat inclusiv în presă jaful festivalurilor de bujor, narcise etc. în care sărbătorim speciile făcându-le praf, am întâlnit culegători trimiși de florării să culeagă/dezrădăcineze primăvara ghiocei, am găsit un nemernic cu peste 100 kg rădăcina de ghințura galbenă, vânzători de buchete de flori de colț, hoți de fosile și speleoteme, culegători de flori de soc cărora li se aprobase tăierea cu drujba a arbuștilor, molizi cu vârfurile tăiate ca să li se culeagă perele, tufe de rhododendron jumulite și multe altele.

Turismul necontrolat a luat o mare amploare la noi în ultimii ani. Toți știm ca grătarul e sport național în România și că tot românul după părerea lui are dreptul să meargă oricând, oricum și oriunde și să facă ce vrea, fără sa fie deranjat. Rezultatele acestui exod uman în natură iarăși le știm cu toții. Mulți străini vin in România tocmai fiindcă aici găsesc libertatea ce lipsește în altă parte, aceea de a merge oriunde, de a pune cortul şi face focul aproape oriunde. Din păcate mulți dintre aceștia şi alături de ei şi mulți români înțeleg acest lucru tot prin a face ce-i taie capul. Şi astfel vedem la tot pasul mașini 4×4, motociclete enduro şi ATV şi mai ales urmele lăsate de ele pe trasee sau în afara lor, găsim refugii şi cabane unde se dau adevărate petreceri, mormane de gunoaie, gălăgie şi fel de fel de distrugeri şi inscripții. Mersul în natură ar trebui sa fie un drept al tuturor dar şi o obligație. În ceea ce privește ariile naturale protejate, aceasta obligație este cu atât mai mare cu cât valoarea zonelor este mai ridicată. Ideal ar fi ca accesul motorizat să fie total exclus din ariile naturale protejate, cei care intră să fie responsabili și să respecte regulile zonei, iar cei care le încalcă să poată fi pedepsiți aspru. Situația e departe de a fi așa din foarte multe cauze. Doar când vor trece atât autoritățile cât și vizitatorii de la a privi ariile naturale protejate ca potențial de investiții în turism de masă, grătar și facere de cap la a le privi ca pe niște destinații ecoturistice, o sa reușim sa schimbăm ceva.

Toate aceste presiuni in creștere dar si altele, puse împreună cu constrângerile, limitările si lipsurile sistemului, legislației și celor care se ocupă de gestionarea patrimoniului natural, nu vor duce decât la fragmentarea habitatelor naturale, dispariția sau degradarea iremediabilă a unor habitate si populații faunistice/floristice, alterarea peisajului natural. Atunci va fi prea târziu să regretăm fiindcă nu mai putem aduce înapoi ce s-a pierdut și ne vom trezi că am rămas doar cu o formă fără conținut, adică cu infrastructura modernă și dorința de relaxare, dar fără locul în care să beneficiem de ele. Asta fac în momentul de față tot mai temeinic autoritățile, iar noi nu facem altceva decât să acceptăm situația.

Paradoxul este ca țările care au ajuns să conștientizeze valoarea naturii și să și aibă resurse pt. protejarea ei, să nu prea mai aibă ce proteja, iar cele care au ce proteja, să nu aibă resursele necesare și să nu realizeze ce au de pierdut, sau să nu vrea s-o facă. E și cazul României în care situația alunecă pe o pantă care ne va duce să fim la fel ca statele dezvoltate europene, adică bine în multe privințe, dar dezastruos pentru natura pe care-o calcăm în picioare. În Romania, din cauza lipsei de voință politică, statul se implică doar declarativ în protecția ariilor naturale cu care altfel se laudă peste tot. Spre deosebire de toate țările europene şi alte țări civilizate (inclusiv multe țări africane, care din diferite motive dau mai mare importanță naturii decât dăm noi), la noi statul a ales varianta de a delega administrarea ariilor naturale protejate.

Prețul pe care ar trebui să-l plătească statul român pentru implicarea pentru conservare este infim în comparație cu consecințele ireparabile ale menținerii situației actuale. Pentru comparație și evidențiere îmi vine în minte un exemplu: un singur parc național mic din Marea Britanie are un buget anual alocat de Guvern de 7 milioane lire sterline și 350 angajați, în timp ce bugetele cumulate ale tuturor parcurilor naționale și naturale de la noi nu depășește jumătate din această sumă şi toți angajații administrațiilor parcurilor sunt mai puțin de 300, din care puțini au experiență, şi aia câștigată din mers. În schimb când ne-am prezentat reciproc parcurile, românii vorbeau de urși şi lupi, iar ei despre arici și veverițe. Ce ar însemna câteva milioane de euro pentru bugetul de stat, în comparație cu pierderile ireparabile? Nimic toată!

Deși toți străinii din domeniu sau iubitori de natură ne sfătuiesc să nu facem greșelile lor distrugându-ne ce avem mai valoros, adică natura, noi sistematic o călcăm în picioare. Zic noi fiindcă și noi avem aceeași vină ca și politicienii în mâna cărora stă decizia. Fiindcă noi i-am pus acolo și decizia lor ar trebui să fie tot în interesul nostru. Şi dacă decizia lor nu-i bună e şi fiindcă noi nu avem grijă să fie așa. Așa că ne scăldam într-un sistem imperfect prin construcție, care este menținut din interes sau nepăsare şi care dacă va fi păstrat în această stare va avea consecințe dezastruoase şi ireparabile asupra naturii ţării: vom rămâne fără lupi şi urși, vom avea doar păduri plantate şi antropizate (în câteva zeci de ani după ce vor creste altele în locul celor tăiate), ape cu pește crescut artificial iar peisajele naturale ne vor fi completate cu șosele moderne in vârf de munte, pârtii de schi fără zăpadă şi telegondole colorate de urcat în vârf. Iar dacă de mormanele de gunoaie și lipsa de infrastructură turistică specifică vom putea scăpa în timp prin educație și investiții, cele pierdute nu se mai pot întoarce.

E greu de crezut că avem coordonare și eficiență în sistemul de administrare a ariilor naturale protejate atâta vreme cât autoritatea responsabilă recunoaște că nu are o evaluare a situației acestora în ceea ce privește realizarea planurilor de management și nici vorbă de măsuri în ce-i privește pe cei care nu-și îndeplinesc obligațiile contractuale.

Dacă într-o țară nu se găsește soluția politică, administrativă și financiară prin care statul să asigure conservarea pe termen lung a patrimoniului natural național, înseamnă că viitorul ei și al generațiilor viitoare e ceva neinteresant pentru actualii decidenți.

Aceasta este o părere personală exprimată în baza experienței din ultimii peste 10 ani în domeniu, timp în care am fost şi sunt implicat în procesele de desemnare a ariilor naturale protejate (Parcul National Buila-Vânturariţa, Parcul Natural Văcărești, situl Natura 2000 Munții Țarcu etc.), în diferite procese de îmbunătățire a cadrului legislativ, în sistemul de acordare a administrării și custodiei (membru al comisiei din regiunea SV Oltenia), în administrarea ariilor naturale protejate (custode din 2015 a unei rezervații naturale, coadministrator timp de 10 ani al unui parc național și angajat al administrației acestuia aproape 5 ani) în inițierea și realizarea a numeroase proiecte de conservare a biodiversității şi geodiversității, ecoturism, educație ecologică, informare-conștientizare în şi pentru ariile naturale protejate.