Home » Armata »Romania si Rusia Sovietica » Citesti:

Lumini şi umbre privind tehnica militară sovietică primită de armata română (1949-1964) – episodul trei

Petre Opris mai 12, 2015 Armata, Romania si Rusia Sovietica
2 comentarii 3,942 Vizualizari

La câteva zile după încheierea dezbaterilor în Plenara lărgită a C.C. al P.M.R din 15-22 aprilie 1964 a avut loc o reuniune a activului de comandă şi de partid al Forţelor Armate ale R.P.R. (Bucureşti, 4-6 mai 1964). Atunci, generalii Leontin Sălăjan şi Ion Tutoveanu au criticat dur ingerinţele săvârşite de sovietici în armata română şi s-au referit în mod special la criza rachetelor nucleare sovietice instalate în secret în Cuba – deşi tot ei s-au aflat la conducerea armatei române în octombrie 1962. La rândul lor, alţi generali şi ofiţeri români au menţionat despre problemele înregistrate în relaţiile militare dintre România şi URSS, în perioada 1950-1964 – printre aceştia aflându-se generalii Vasile Ionel, Laurenţiu Cupşa, Ion Ioniţă, Ion Stoian, Vasile Alexe, Vasile Cutoiu, contraamiralul Grigore Marteş, colonelul ing. Ştefan Ispas şi căpitanul rg. I Ioan Negoiţă.

După cum am menţionat în primele două părţi ale studiului nostru, în perioada 28-29 martie 1961 a avut loc la Moscova o reuniune a Comitetului Politic Consultativ al O.T.V., unde s-a analizat specializarea în producţia militară a ţărilor din alianţă, în scopul organizării sale pentru perioada 1962-1965. Din partea României a participat o delegaţie compusă din Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ion Gheorghe Maurer, Corneliu Mănescu, Gheorghe Gaston Marin, Leontin Sălăjan, precum şi generalii Teodor Paraschiv şi Vasile Ionel (ca membri ai aparatului tehnic). Iniţial, generalul Leontin Sălăjan prezentase în raportul său din 22 martie 1961 modul de reorganizare şi dotare a Forţelor Armate ale R.P. Române, în conformitate cu recomandările făcute de mareşalul Andrei Greciko la convocările de la Moscova (octombrie şi noiembrie 1960) şi în timpul vizitei efectuate la Bucureşti de comandantul Forţelor Armate Unite ale O.T.V. (17-19 februarie 1961).

După un an de zile, la consfătuirea miniştrilor Apărării ai statelor din O.T.V. (Praga, 30 ianuarie – 1 februarie 1962), mareşalul Serghei Biriuzov (comandant al Apărării Antiaeriene a Teritoriului al URSS) a amintit faptul că armatele din alianţă aveau încă în dotare avioane de vânătoare MiG-17 (uzate moral) şi era necesară înlocuirea lor. Cu toate acestea, liderii militari de la Moscova ar fi dorit în anul 1962 ca armata română să cumpere în continuare aparate de tipul MiG-17.

Doi ani mai târziu, colonelul inginer Ştefan Ispas a menţionat despre situaţia respectivă într-o notă întocmită pentru şedinţa plenară a activului de partid din armată (Bucureşti, 6 mai 1964), astfel: „În 1962, URSS, prin Consiliu[l de Ajutor Economic Reciproc] a propus şi a făcut presiuni să luăm avioane vechi MiG-17 pe care ei le scoteau din dotare, dându-ne ex[e]mplu pe bulgari, care au luat”.

Alte aspecte privind problemele existente în domeniul colaborării militare dintre România şi URSS au fost consemnate de colonelul inginer Ştefan Ispas, pentru aceeaşi reuniune, astfel: „Ne-au dat teh[nică]. de aviaţie şi documentaţia de reparaţie au dat-o la 2-3 ani (caz[ul] motor[ului] RD-9 B) şi nu ne-au dat piese de schimb.

- Rulmenţii speciali de aviaţie, deşi tehnica era de la ei şi ei erau obligaţi să ni dea, totuşi, după 14 şedinţe la Moscova la diferite organe şi chiar la uzină, n-am obţinut de la ei decât o mică parte.

- În acelaşi timp, la bulgari le-au livrat toate reperele în cantităţi foarte mari (La Uz[ina]. de reparaţii motoare din Plovdiv, noi am văzut în magazie 200 de buc[ăţi]. de rulmenţi, din care nouă, cu mare greutate, [sovieticii] ne-au dat 30).

- Ne oferă acum avioane [MiG] 21 FP (corect: PF – nota P. Opriş), dar fără elementele necesare ducerii luptei în condiţii deosebite şi când ei au deja alte avioane interceptoare (La 1 mai [19]64 au defilat [avioane] interceptoare fără pilot) (sic!);

- Cazul consilierului [militar sovietic de la] C.A.A.T. (Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului – nota P. Opriş), care, la o aplicaţie, nu s-a informat complet asupra funcţionării fotomitralierei de pe av[ionul]. MiG-19 şi a raportat date eronate;

- P[en]tr[u] producţia actuală de tehnică [în România], după licenţă sovietică, cu f[oarte] mare greutate şi numai la repetate intervenţii [sovieticii] trimit completările la documentaţie, buletinele de modificări etc.

- Specialiştii pe care-i trimit [sovieticii] nu sunt pregătiţi (caz [:] Uzina 2 Braşov şi Combinatul chimic Făgăraş)”.

Aceste exemple negative nu au fost singulare. La aceeaşi reuniune a activului de partid din armată, generalii-maiori Vasile Alexe şi Ion Stoian au menţionat faptul că patru avioane MiG-21 F-13 nu erau utilizate în România de cinci luni din cauza defectării unor pompe de presiune şi livrarea lor de către sovietici întârzia foarte mult. Comandantul Apărării Antiaeriene a Teritoriului a susţinut, de asemenea, că aproape 100 de motoare RD-9 B, utilizate de avioanele de vânătoare MiG-19, nu au fost reparate deoarece uzina din Bacău nu a primit din URSS o carte în care era descris modul de reparare (aşa-numita „Cartea 8-a” a fost găsită întâmplător la Budapesta de generalul Ion Ioniţă).

La rândul său, generalul-maior Ion Stoian a declarat că piloţii nu zburau cu MiG-21 F-13 în România din cauza faptului că URSS nu a livrat toate căştile speciale de zbor pentru acel aparat, iar documentaţia necesară exploatării şi întreţinerii unor staţii de radiolocaţie şi a unui atelier de verificare a rachetelor de bord pentru avioane a fost primită în primul caz doar parţial, iar în cel de-al doilea caz, cu întârziere.

O altă problemă a fost semnalată de generalul-maior Vasile Cutoiu. Şeful de stat major al Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului a afirmat faptul că sovieticii au solicitat să se permită însoţirea ţintelor aeriene până la Bucureşti de către avioanele de vânătoare ale Armatei 8 A.A.T. a URSS, în cursul unei aplicaţii de apărare antiaeriană a teritoriului. Autorităţile române au respins cererea respectivă, însă au permis aterizarea în România a 42 de avioane bulgare, deşi situaţia tactică nu impunea acest lucru.

Denumită codificat „NADIOJNÎI SCIT” („Scutul de nădejde”), acea aplicaţie s-a desfăşurat în perioada 16-17 martie 1964, sub conducerea mareşalului de aviaţie Vladimir Aleksandrovici Sudeţ – aflat în Punctul de comandă A.A.T. din oraşul Kiev. La manevre au participat trupe de apărare antiaeriană ale R.P. Române, R.P. Bulgaria şi R.P. Ungare, Armata 8 A.A.T. a URSS, precum şi forţele şi mijloacele de apărare antiaeriană ale Grupului de Trupe de Sud al URSS (staţionat pe teritoriul Ungariei). Unităţile româneşti au fost comandate în acel exerciţiu de generalul-locotenent Ion Ioniţă, care a aplicat întocmai planul sovietic: trecerea în capacitate de luptă completă a trupelor de apărare antiaeriană ale statelor membre ale O.T.V.; ducerea acţiunilor de luptă pentru respingerea inamicului aerian; refacerea capacităţii de luptă a trupelor proprii şi pregătirea acestora pentru continuarea acţiunilor. Zborurile de luptă ale inamicului s-au desfăşurat în cadrul a trei lovituri aeriene, începând de la 16 martie 1964 (ora 14.30), până la 17 martie 1964 (ora 10.30) – 207 avioane-ţintă evoluând în spaţiul aerian al României. Bilanţul general al aplicaţiei a avut loc la 19 martie 1964, la Kiev.

La aceeaşi reuniune din luna mai 1964, a activului de comandă şi de partid din armată, contraamiralul Grigore Marteş a menţionat despre dificultăţile întâmpinate de marinari români în perioada de funcţionare a „Sovromtransport” (19 iulie 1945 – 18 septembrie 1954) şi „Sovromnaval” (15 august 1952 – 18 septembrie 1954), astfel: „Noi am avut foarte mari greutăţi în construcţia şi reparaţia navelor marine (sic!) militare, când şantierele erau organizate sub această formă de proprietate socialistă a două state. În special construcţia docului plutitor a durat mai mult de trei ani ca urmare a atitudinii de neînţelegere a conducerii Sovromurilor din acea vreme. A trebuit vreo lună de zile numai să pătrundem la cel mai înalt for al sovromurilor, tovarăşul [director general al „Sovromtransport”] Evdokimov. După ce am pătruns la dânsul, ne-a trimis la şantier. La şantier, proiectul care fusese lucrat în ţară la noi, pur şi simplu, fără să se fi uitat cineva pe el, ne-a fost respins şi a fost considerat ca fiind fotografie, s-a spus «după asemenea fotografii nu se pot face construcţii». Ni s-a recomandat s-o trimitem la Leningrad. Am trimis-o la Leningrad, ca de acolo să se întoarcă cu concluzia că este un proiect bun”.

La rândul său, generalul Leontin Sălăjan s-a referit pe larg la achiziţionarea tehnicii de luptă pentru patru regimente româneşti de rachete antiaeriene, la sfârşitul anilor ’50, precum şi la problemele apărute în momentul importării avioanelor de vânătoare MiG-21 din URSS (începând din 1962). În final, armata română a primit 38 de aparate MiG-21 PF, în două etape (14 avioane la 20 ianuarie 1965 şi 24 de aparate la 18 iulie 1965), iar problema menţionată de ministrul român (existenţa unei versiuni modernizate a MiG-ului 21 PF) a fost rezolvată de autorităţile de la Moscova tot în anul 1965, când s-au livrat României primele MiG-21 PFM. Acestea au intrat în serviciul operativ în următorul an – prima escadrilă, alcătuită din 12 aparate, fiind gata pentru executarea misiunilor de luptă la 1 ianuarie 1966.

Deşi generalul Leontin Sălăjan a amintit la 6 mai 1964 despre problemele apărute la livrarea avioanelor MiG-21 PF pentru armata română, acelaşi ministru nu s-a opus în anul următor, când Comandamentul Forţelor Armate Unite ale O.T.V. a organizat un antrenament comun al forţelor aeriene din România, Ungaria şi Uniunea Sovietică (exerciţiile având loc în perioada 20-30 aprilie 1965), iar un grup alcătuit din 27 de piloţi români şi comandat de colonelul Mihai Ferezan (comandant al Regimentului 57 Aviaţie Vânătoare de la baza „Mihail Kogălniceanu”, 1962-1966) a executat trageri cu rachete aer-ar, montate pe avioane MiG-21 F-13, în poligonul Centrului de instrucţie de la Astrahan (URSS, mai 1965).

Concluzii

Declaraţia Plenarei lărgite a Comitetului Central al P.M.R. din aprilie 1964 a constituit un corolar al noii poziţii adoptate de regimul comunist de la Bucureşti faţă de Uniunea Sovietică. Fără a se dezice de preceptele sistemului de conducere totalitar, liderii politici şi militari din România au afirmat mai curajos câteva idei principale despre identitatea naţională şi problemele înregistrate în acest sens în ultimii ani, deşi relaţiile politice, economice, diplomatice şi militare din această parte a Europei erau dominate categoric de hotărârile liderilor politici şi militari de la Kremlin. Hotărârile adoptate la Plenara C.C. al P.M.R. din aprilie 1964 au aparţinut unui for lărgit al comuniştilor români şi conducătorul acestora nu avea cum să fie învinuit de sovietici pentru faptul că ar fi hotărât de unul singur într-o problemă aşa de importantă.

Folosind din plin expresiile stufoase, cei care au redactat Declaraţia respectivă au făcut o serie de referiri critice destul de străvezii la adresa Moscovei, fapt ce a permis apoi generalilor şi ofiţerilor români să discute într-un cadru mai larg despre problemele înregistrate în relaţiile militare dintre România şi URSS. În acelaşi timp, autorii Declaraţiei s-au ferit de teribila acuzaţie de „fracţionism”, care ar fi condus la o posibilă excomunicare a României din lagărul sovietic – aşa cum s-a întâmplat cu Albania în 1961. Totodată, liniile de acţiune generală politică, economică, militară şi diplomatică, urmate de regimul comunist de la Bucureşti, erau incompatibile cu revenirea la economia de piaţă şi la capitalism. Gheorghe Gheorghiu-Dej a încercat în aprilie 1964 să obţină o autonomie sporită în cadrul lagărului sovietic, în paralel cu menţinerea sistemului comunist totalitar în România, iar generalii şi ofiţerii armatei române au acţionat într-un mod mimetic, în limitele impuse de liderul suprem al Partidului Muncitoresc Român.

(Sfârşit)

Bibliografie:

Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie;

Idem, fond C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-Politică;

Serviciul Istoric al Armatei, fond Direcţia Superioară Politică a Armatei;

Gavriil Preda, Petre Opriş, România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968), vol. II (1962-1968), Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2009;

Petre Opriş, Laura-Antoaneta Sava, Rachetele din România: un pericol pentru Uniunea Sovietică sau statele europene occidentale?, în „Arhivele Olteniei”, serie nouă, nr. 25, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2011;

Petre Opriş, Laura-Antoaneta Sava, Un document inedit despre reorganizarea armatei române (martie 1961), în „Arhivele Olteniei”, serie nouă, nr. 26, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "2 comments" on this Article:

  1. nimrod spune:

    Super, materialul, ca de obicei! Pentru posibile materiale viitoare, indraznesc o sugestie bibliografica http://www.youtube.com/watch?v=nxbKNYaiBfA In grupul de piloti, primul din stanga e faimosul Alex Trandafir. Doamne, cat imi lipseste Baraganu… :)

  2. Yossef Abraham spune:

    Itic pleaca in Israel cu motonava Transilvania
    Ajunge la Constanta, spune: Traiasca prietenia intre RPR si URSS
    Intra in port, spune: Traiasca prietenia intre RPR si URSS
    Pe chei, spune: Traiasca prietenia intre RPR si URSS
    Se urca pe vapor, spune: Traiasca prietenia intre RPR si URSS
    In timpul calatoriei, din cinci in cinci minute spunea: Traiasca prietenia intre RPR si URSS
    Ajunge la Haifa, spune: Traiasca prietenia intre RPR si URSS
    Coboara pe chei, spune: Traiasca prietenia intre RPR si URSS
    Ii spun aceia: Gata! Ai ajuns! Aici nu mai trebuie sa spui asta!
    Spune Itic, mai rau nu le pot dori



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Petre Opris


Petre Opris

A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istor... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)