Home » Analize »Armata » Citesti:

Modernizarea arsenalului armatei române (1949-1968)

Petre Opris ianuarie 28, 2018 Analize, Armata
32 comentarii 2,736 Vizualizari

La sfârşitul anilor ’40, sistemul de apărare antiaeriană a României era compus din unităţi de aviaţie de vânătoare şi artilerie antiaeriană, la care se adăugase o reţea de staţii radar care folosea iniţial instalaţii germane „Freya” (cu gamă de unde metrice) şi „Wurtzburg” (cu gamă de unde centrimetrice).

În scopul creşterii vitezei de reacţie şi a capacităţii de ripostă a apărării antiaeriene, autorităţile comuniste de la Bucureşti au înfiinţat Secţia de Pândă Aeriană (10 aprilie 1949). Aceasta a devenit ulterior Serviciul de Observare-Informare-Legături-Aero (O.I.L.A.), subordonat Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului. La începutul său, Secţia de Pândă Aeriană a avut în compunere o companie de radiolocaţie cu sediul în nordul Bucureştiului (Băneasa). Subunitatea a fost echipată iniţial cu instalaţii radar de tipul „Wurtzburg”, AN/TPS 53 (britanică) şi SCR-527 D (americană), apoi a primit în mod treptat instalaţii sovietice de tipul GP-3A, P-8, P-10, P-20 (variantele „Periscop” şi „Romaşca”), P-30, P-35 şi P-37. Radarele de producţie occidentală au fost trimise în România de autorităţile sovietice şi proveneau din rândul instalaţiilor capturate de la armata germană în cursul celui de-al doilea război mondial şi din cele expediate Armatei Roşii de autorităţile britanice şi americane în aceeaşi conflagraţie mondială pentru înfrângerea armatei germane.

Deoarece sistemul de cercetare şi avertizare timpurie a apărării antiaeriene a ţării era foarte important, autorităţile de la Bucureşti au aprobat înfiinţarea încă de la 25 iulie 1955 a Trupelor Radiotehnice – având trei regimente (cu comandamentele la Timişoara, Craiova şi Bucureşti) şi două batalioane independente (Roman şi Cluj), subordonate Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului. Unităţile şi subunităţile respective aveau ca misiuni descoperirea tuturor aeronavelor care zburau în vecinătatea României sau survolau spaţiul aerian al ţării, precum şi dirijarea aviaţiei militare româneşti. Reţeaua radar era formată în acel moment din 13 noduri şi 15 posturi radiotehnice, dotate cu opt staţii radar P-3, 18 staţii P-10 şi 13 staţii P-20.

O modificare importantă a avut loc 20 martie 1958, când personalul Trupelor Radiotehnice destinat activităţilor de supraveghere aeriană a fost scos din arma „Artilerie Antiaeriană” de către ministrul Forţelor Armate, generalul colonel Leontin Sălăjan, arma „Radiolocaţie” devenind astfel o entitate de sine stătătoare. Trei luni mai târziu, pe fondul plecării inopinate a trupelor sovietice din România, autorităţile de la Bucureşti au aplicat un plan de reducere a efectivelor Şcolii Militare de Ofiţeri de Aviaţie Naviganţi (Boboc, jud. Buzău), Şcolii Militare de Ofiţeri Tehnici de Aviaţie (Mediaş, jud. Sibiu) şi Şcolii Militare de Ofiţeri de Artilerie Antiaeriană (Braşov), elevii disponibilizaţi fiind mutaţi în alte instituţii militare de învăţământ.

În perioada în care Şcoala Militară de Ofiţeri de Radiolocaţie a funcţionat la Bucureşti (25 august 1955 – 4 octombrie 1960), programa de învăţământ a instituţiei nu a conţinut disciplina „Rachete antiaeriene” sau cursuri de informare despre arma respectivă deoarece armata română a primit o rachetă de acel tip de-abia din anul 1959, iar informaţiile cunoscute în Marele Stat Major român despre acea armă erau considerate în acel moment „strict secret de importanţă deosebită”.

Autorităţile de la Bucureşti au acordat o atenţie specială achiziţiilor de tehnică şi echipamente specifice, astfel încât unităţile şi subunităţile radiotehnice să primească în anii ’50 şi la începutul anilor ’60 numeroase instalaţii sovietice moderne: staţii de radiolocaţie  P-3, P-8, P-10, P-12 şi P-14 (gama metrică); staţii de radiolocaţie P-15 (gama decimetrică); staţii de radiolocaţie P-30 (gama centrimetrică); complexe de radiolocaţie (în gamă centrimetrică) P-20, cu radioaltimetre tip PRV-10 şi staţii de radiotranslaţie „Faza”; complexe de radiolocaţie P-35 (în gamă centrimetrică), cu radioaltimetre tip PRV-11; staţii de cercetare şi bruiaj radioelectronic.

În jurul Bucureştiului existau la începutul anilor ’60 cel puţin trei subunităţi de cercetare şi bruiaj radioelectronic: la Pantelimon şi Clinceni (jud. Ilfov), precum şi la U.M. 01914 Domneşti (unde funcţiona şi o staţie radar P-8). În aceeaşi perioadă, o subunitate de bruiaj îşi desfăşura activitatea la Ianca, unde se afla un aeroport foarte important pentru armata română. Acele subunităţi au fost subordonate Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului.

Probabil ca urmare a iminentei introduceri masive a rachetelor antiaeriene în arsenalul armatei române, conducerea Ministerului Forţelor Armate a ordonat mutarea la 4 octombrie 1960 a Şcolii Militare de Ofiţeri de Radiolocaţie (de la Bucureşti la Braşov) şi includerea efectivelor de cadre şi elevi în structura unei instituţii noi: Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie Antiaeriană şi Radiolocaţie.

În paralel, scopul înzestrării unităţilor de apărare antiaeriană cu mijloace de foc moderne, autorităţile de la Bucureşti au demarat în anul 1956 un program de dotare cu tunuri antiaeriene sovietice KS-19, calibru 100 mm, iar în anul 1957 au fost importate primele piese sovietice de artilerie antiaeriană KS-30, calibru 130 mm. Acestea au înlocuit modelele vest-europene de tunuri calibru 20, 25, 40 mm („Bofors”), 75 mm („Vickers”) şi 88 mm („Krupp”), care au fost scoase din dotare în perioada 1958-1959. Concomitent, s-a achiziţionat sistemul sovietic de rachete antiaeriene S-75 „Dvina” (în anul 1958). Prima instalaţie de acel tip a sosit în România în 1959, într-o unitate aflată în subordinea Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului, iar scopul pentru care a fost importată a avut în primul rând un caracter didactic.

La rândul lor, autorităţile comuniste de la Budapesta au primit din URSS primul sistem de rachete antiaeriene S-75 „Dvina” la 1 octombrie 1959 şi l-au instalat la Börgönd. În următorii ani, sovieticii au livrat treptat armatei ungare echipamente şi instalaţii pentru trei regimente de rachete antiaeriene nou înfiinţate (R. 11, 104 şi 105 Ra.A.A.).

Sistemul S-75 „Dvina” a fost dezvăluit pentru prima dată opiniei publice în anul 1957, la parada desfăşurată la Moscova cu prilejul sărbătoririi zilei de 1 Mai. După exact trei ani de la acel eveniment a avut loc doborârea în URSS a unui avion american de spionaj „Lockheed U-2”. În scopul interceptării aparatului pilotat de Francis Gary Powers au fost utilizate atât avioane de vânătoare MiG-19 şi Suhoi-9, cât şi trei rachete lansate de către o baterie de S-75, comandată de maiorul Mihail Voronov. O rachetă a explodat în apropierea avionului american, o alta ar fi lovit MiG-ul 19 pilotat de locotenentul-major Serghei Ivanovici Safronov şi ambele aparate s-au prăbuşit în zona oraşului Degtiarsk din provincia Sverdlovsk (Regiunea Ural). Doar Francis Gary Powers a reuşit să se salveze cu paraşuta.

Capturat de sovietici imediat după aterizare, pilotul american a fost judecat şi condamnat la trei ani de închisoare şi şapte ani de muncă silnică (17 august 1960). Ulterior, Francis Gary Powers s-a întors în SUA, după efectuarea de către CIA şi KGB a unui schimb de spioni prizonieri pe podul Glienicker, dintre Potsdam şi Berlinul de Vest (10 februarie 1962).

În raportul nr. P.R. 00137 din 22 martie 1961, generalul Leontin Sălăjan a comunicat conducerii P.M.R. faptul că a discutat în luna februarie 1961 cu mareşalul sovietic Andrei Greciko despre situaţia apărării antiaeriene şi comandantul Forţelor Armate Unite a spus că înfiinţarea şi dotarea cu rachete S-75 a patru regimente româneşti A.A. trebuia să se finalizeze în anul 1962 sau, în cel mai rău caz, în 1963. Totodată, armata română urma să renunţe la tunurile A.A. cal. 37 mm, „Rheinmetall” (model 1939) şi cal. 85 mm (considerate depăşite din punct de vedere tehnic), iar Comandamentul Forţelor Armate Unite a propus în vara anului 1961 ca România să primească din Uniunea Sovietică 240 de piese A.A. cal. 57 mm şi 168 de tunuri A.A. cal. 100 mm, model KS-19 (o parte erau deja uzate parţial şi aveau câte cinci unităţi de foc), în schimbul unor cantităţi similare de piese A.A. cal. 37 şi 85 mm, cu câte cinci unităţi de foc.

Complexele sovietice de rachete S-75 au intrat în înzestrarea a trei unităţi amplasate în zona Bucureşti-Ploieşti. Astfel, în luna iulie 1961 s-a înfiinţat Regimentul 18 Ra.A.A., prevăzut cu peste 1600 de funcţii de militari în termen şi comandat aproape un deceniu de colonelul Nicolae Mocanu[[1]], apoi s-au creat Regimentele 19 Ra.A.A. (cartierul Pantelimon din Bucureşti) şi 4 Ra.A.A. (Ploieşti, în anul 1962). Conform planului propus la 22 martie 1961 de generalul Leontin Sălăjan, s-a înfiinţat şi echipat cu rachete S-75 şi Regimentul 15 Ra.A.A. de la Hunedoara (în 1963), în scopul apărării combinatului siderurgic şi a zonei sale adiacente. Cele patru unităţi nou create au fost subordonate direct comandantului Apărării Antiaeriene a Teritoriului, care a avut la dispoziţie două divizii de apărare antiaeriană (prima cu comandamentul la Ploieşti, iar cea de-a doua la Timişoara).

Începând din toamna anului 1961, Regimentul 18 Ra.A.A. a primit treptat echipamentele şi tehnica de luptă din Uniunea Sovietică. Acestea au fost depozitate iniţial în garnizoana Mihai Bravu (din actualul judeţ Giurgiu) deoarece cazarma din Bucureşti se afla în construcţie. Încorporarea primilor militari în termen ai noii unităţi şi mutarea regimentului în capitală a avut loc în primăvara anului 1962.

În paralel, autorităţile române au primit din Uniunea Sovietică 12 complexe de rachete R-11 („SCUD-A”, în codul NATO) pentru a înzestra Brigada 32 Rachete Operativ-Tactice (înfiinţată la Tecuci, în 1961) şi Brigada 37 Rachete Operativ-Tactice (creată la Ineu, în 1962), precum şi şase complexe de rachete tactice 2 K-6 „LUNA”, care au intrat în anul 1962 în dotarea Divizioanelor 113, 115 şi 180 Rachete Tactice Tactice (primele având sediul la Ploieşti, iar al treilea, la Craiova). În plus, a fost cumpărat un complex R-11 pentru a fi folosit ca material didactic la Centrul de Instrucţie pentru Rachete de la Ploieşti.

Pentru dotarea armatei române cu tehnică şi materiale militare în perioada 1960-1965, autorităţile de la Bucureşti au prevăzut suma de 6157 milioane de lei. Din aceasta, 1157 milioane ruble (4236 milioane de lei) au fost alocate pentru plata importurilor de produse speciale: 104 avioane MiG-21, mijloace moderne de apărare antiaeriană (S-75 „Dvina” şi S-75 M3 „Volhov”) şi radiolocatoare (din URSS), aparatură radio (din URSS, Ungaria, RDG), mijloace de tracţiune (din URSS şi Polonia) şi 423 tancuri mijlocii T-54 A (din Polonia). Începând din anul 1961 au fost modernizate şi tancurile T-34 aflate în înzestrare, în scopul îmbunătăţirii performanţelor de luptă şi prelungirii duratei de exploatare, iar modelul T-54 A nu s-a mai importat – în locul său primindu-se tancuri T-55.

În aceeaşi ordine de idei, se cuvine să amintim că liderii politici şi militari din NATO cunoşteau la sfârşitul anului 1960 faptul că doar patru state din Organizaţia Tratatului de la Varşovia deţineau sisteme de rachete antiaeriene S-75 „Dvina” (SA-2 „Guideline”, în codul NATO): Uniunea Sovietică, Republica Democrată Germană (şase poziţii de tragere confirmate – la Glau, Jüterbog, Damm, Rauen, Klosterfelde şi Proetzel), Bulgaria (trei poziţii la periferia Sofiei) şi Albania (o poziţie de tragere situată în apropierea oraşului Durres).

Un an mai târziu, într-un document NATO se preciza că armatele ungară şi română au primit sisteme de rachete S-75 „Dvina”. Acestea au fost prezentate cu ocazia sărbătoririi „Zilei Eliberării”, în cadrul paradelor militare de la Budapesta (4 aprilie 1961) şi Bucureşti (23 august 1961). Totodată, experţii NATO considerau că armata română avea cel puţin şapte sisteme de rachete S-75, iar armata ungară ar fi avut în jurul Budapestei 10 poziţii de tragere pentru instalaţii de acest tip, dintre care două erau deja operaţionale.

Aceste informaţii pot fi confirmate cu ajutorul a două documente româneşti. De exemplu, în septembrie 1960, Gheorghe Gaston Marin a precizat astfel: „Pentru îmbunătăţirea calitativă a apărării antiaeriene a ţării, până în anul 1965, armata română să fie înzestrată cu patru regimente de rachete pământ-aer [...] Dotarea apărării antiaeriene a ţării cu mijloace de artilerie antiaeriană clasice nu asigură o acoperire eficace a teritoriului ţării faţă de mijloacele moderne de luptă. Pentru a asigura acoperirea unor obiective politico-economice importante, este necesar să se importe 3 divizioane tehnice şi 15 divizioane de foc, pentru a realiza până la sfârşitul anului 1965 un număr de 4 regimente de rachete pământ-aer (subl.n.)”.

Într-un alt document (28 februarie 1961), generalul Leontin Sălăjan a propus Comitetului Central al P.M.R. să se intervină la Ministerul Apărării al URSS „pentru a trimite în Republica Populară Română un specialist cu experienţă, de preferinţă cu gradul de general, în condiţiile prevăzute în acordul încheiat între URSS şi RPR în legătură cu specialiştii militari [...] în scopul acordării de ajutor calificat comandantului apărării antiaeriene a teritoriului şi comandantului artileriei antiaeriene”. Ofiţerul respectiv trebuia să se alăture celor doi consilieri sovietici care se aflau deja în România şi care urmau să-şi desfăşoare activitatea în cadrul primului regiment românesc de rachete până la sfârşitul anului 1961 – cu scopul de „a ajuta în organizarea, pregătirea şi întrebuinţarea tactico-operativă a rachetelor antiaeriene şi nevoile ce decurg de exploatare şi întreţinere la înfiinţarea unităţilor în următorii ani (1962-1963 – nota P. Opriş)”.

În acelaşi raport, ministrul Forţelor Armate a propus trimiterea în URSS a generalului-maior Laurenţiu Cupşa şi a colonelului Laurian Medvedovici la un curs de pregătire de trei luni „pentru însuşirea şi întrebuinţarea complexului de rachete antiaeriene SA-75”.

Prin noul protocol secret al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (încheiat la Moscova, la 31 martie 1961), autorităţile de la Bucureşti au acceptat ca 12 divizii mecanizate (la pace, Diviziile 1, 9 şi 11 Mecanizate şi Diviziile 2, 10 şi 18 Infanterie), două divizii de tancuri (la pace, numai Divizia 6 Tancuri), un regiment de desant-paraşutare, patru regimente de rachete antiaeriene, precum şi patru regimente şi două divizioane de artilerie antiaeriană să fie puse la dispoziţia comandantului suprem al Forţelor Armate Unite ale OTV, în cazul declanşării unui război. În acelaşi timp, în compunerea Forţelor Armate Unite ale OTV (în caz de război) se aflau cele patru regimente româneşti de aviaţie de vânătoare (înzestrate în mod treptat cu MiG-uri 21), două regimente de aviaţie de vânătoare-bombardament (echipate cu MiG-15, MiG-15 BIS, S-102 şi MiG-17), trei regimente şi două batalioane radiotehnice, un regiment de transmisiuni şi întreaga flotă maritimă şi fluvială românească.

Conform indicaţiilor date de mareşalul Andrei Greciko – în cursul vizitei sale în România (februarie 1961) – şi a prevederilor protocolului secret al OTV semnat de generalul Leontin Sălăjan (Moscova, 31 martie 1961), autorităţile de la Bucureşti au dezvoltat şi forţele navale naţionale, fiind achiziţionate nouă vedete purtătoare de rachete – dintre care şase nave „Proiect 205”, în perioada 1962-1965. Acestea au făcut parte din compunerea unui divizion nou înfiinţat şi s-a prevăzut dotarea lor cu câte patru rachete sovietice P-15 „Termit”, de tipul „navă-navă”.

La 17 decembrie 1963 a ajuns în România prima vedetă purtătoare de rachete („Şoimul”), iar în perioada octombrie 1964 – septembrie 1965 au fost aduse din Uniunea Sovietică încă patru nave de acelaşi tip, botezate „Vulturul”, „Uliul”, „Acvila” şi „Eretele”. În paralel, militarii Divizionului 133 din Brigada 29 Vedete au participat pentru prima dată la tragerile de luptă cu vedetele purtătoare de rachete, efectuate într-un poligon din Uniunea Sovietică (14-17 iunie 1964). Acele nave au intrat în dotarea Marinei Militare Române în momentul în care s-a renunţat la şase vedete torpiloare „P4 Komsomoleţ” (tip 121K) – construite în URSS (în 1940), livrate României la 28 octombrie 1952 şi retrase din înzestrare în cursul anului 1964.

În aceeaşi perioadă, generalul Leontin Sălăjan a insistat atât personal, cât şi prin intermediul subordonatului său, generalul Floca Arhip[[2]], să nu fie importat un divizion sovietic de rachete „sol-navă” de tipul S-2 „SOPKA” (SSC-2b „Samlet”, în codul NATO) deoarece relieful dobrogean de la Marea Neagră nu permitea utilizarea eficace a sistemului menţionat decât în proporţie de 50%.

Nu era prima dată când liderii armatei române respingeau o ofertă de dotare cu tehnică militară sovietică. La 17 ianuarie 1958, prim-ministrul Nikolai Bulganin a propus închirierea de către România, în cursul anului 1958, a trei submarine mijlocii „Proiect 613” (construite în 1955), cu propulsie clasică şi două nave de escortă „Proiect 50” (fabricate în 1956). Autorităţile comuniste de la Bucureşti nu au acceptat planul sovietic, invocând lipsa de resurse financiare.

La prima vedere, decizia generalului Leontin Sălăjan referitoare la refuzarea sistemului sovietic de rachete anti-navă S-2 „Sopka” poate fi considerată un act de patriotism, însă la reuniunea de la începutul lunii mai 1964 cu activul de partid din armată, ministrul Forţelor Armate a menţionat despre modul de achiziţionare a aparatelor sovietice de asalt IL-10 pentru forţele aeriene române, precum şi despre problemele cu care s-au confruntat aviatorii români, astfel: „«IL-10», la îndemnul tovarăşilor sovietici, «tovarăşi, luaţi un avion», şi am luat, bată-le Dumnezeu, vreo 200 de bucăţi, 240 de bucăţi, când de acuma IL-ul ăsta nu mai avea nici o valoare, e o namilă care nu avea viteză, avea un consum extraordinar (300 de litri de benzină într-o oră de zbor – nota Petre Opriş) şi mai lua şi foc în aer, când de-acuma se terminase, «hai, cumpăraţi». Asta nu acum, acum 10 ani, deci nu e vorba aci de nişte chestii care acum au început (subl.n.)”.

Ceea ce a evitat să amintească ministrul român al Forţelor Armate la reuniunea din 4-6 mai 1964 de la Bucureşti a fost faptul că el era şeful Marelui Stat Major în momentul acceptării primirii a 30 IL-uri 10 pentru Divizia 4 Aviaţie Asalt şi echiparea marii unităţi cu alte 60 de aparate de acelaşi tip, plus două IL-10 cu dublă comandă (pentru antrenament). Hotărârea din ianuarie 1951 a Marelui Stat Major sovietic nu a fost comentată de generalul Leontin Sălăjan şi nici de membrii delegaţiei române care au participat la Consfătuirea reprezentanţilor ţărilor de democraţie populară şi ai URSS (Moscova, 9-12 ianuarie 1951), în cursul căreia Iosif Stalin a declarat astfel: „Trebuie să creaţi, în doi-trei ani, în ţările de democraţie populară, armate moderne şi puternice care la sfârşitul perioadei de trei ani să fie complet gata de luptă. Acesta este scopul consfătuirii noastre. Atrag atenţiunea că această consfătuire este neoficială şi strict secretă (subl.n.)”.

La 1 aprilie 1960, autorităţile de la Bucureşti au ordonat casarea celor 150 de avioane IL-10 care se mai aflau în România (pe aerodromul de la Turda), toate IAK-urile 23 din Regimentul 135 Vânătoare (48 de aparate ale U.M. 04363 Caransebeş), cele opt hidroavioane Heinkel-114 ale Patrulei 256 Hidroaviaţie şi trei epave de He-114 (1 aprilie 1960), iar Regimentele 49 şi 67 Vânătoare (fostele R. 277 şi R. 158 Aviaţie Reactivă), înzestrate cu MiG-15, MiG-15 BIS, S-102 şi MiG-17, au devenit unităţi de vânătoare-bombardament (31 martie 1960). Aceste măsuri au fost adoptate în scopul pregătirii forţelor aeriene române pentru intrarea în înzestrare a aparatelor de vânătoare MiG-21 F-13 şi MiG-21 PF (începând din anul 1962, respectiv din 1965).

Autorităţile de la Bucureşti ştiau că aviaţia militară română avea o înzestrare precară, iar Nicolae Ceauşescu a recunoscut în discuţia sa cu Leonid Brejnev (la 14 decembrie 1967) că România a neglijat mult timp fabricarea sub licenţă sovietică a transportorului amfibiu blindat BTR-60 P şi a altor tipuri şi modele de tehnică de luptă. Atunci, liderul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a insistat pentru ca autorităţile române să accepte, în cele din urmă, achiziţionarea din U.R.S.S. a unor instalaţii suplimentare de lansare a rachetelor antiaeriene – exportate masiv în ţările membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, precum şi în Iugoslavia şi Republica Democrată Vietnam. Livrarea acelor instalaţii trebuia făcută în paralel cu primirea masivă, tot din U.R.S.S., în perioada 1968-1980, a unor versiuni modernizate ale aparatului MiG-21 (PFM, C, M, MF, MF-75, U, US şi UM) – anumite comenzi fiind deja în curs de onorare, la începutul anului 1968.

Analizând convorbirea dintre Nicolae Ceauşescu şi Leonid Brejnev din 14 decembrie 1967 şi comenzile pe care reprezentanţii statului român le-au făcut în U.R.S.S. la mijlocul anilor ’60, putem ajunge la concluzia că sovieticii nu au manifestat în perioada respectivă nici o intenţie pentru a fabrica în România anumite variante ale avionului de vânătoare MiG-21.

NOTE_______________________


[1] Nicolae Mocanu a absolvit împreună cu alţi patru ofiţeri români cursurile de patru ani ale Facultăţii de Artilerie şi Rachete de la Leningrad, înainte de înfiinţarea Regimentului 18 Ra.A.A.

[2] După ce a căzut prizonier la Cotul Donului (noiembrie 1942), căpitanul Floca Arhip a urmat un curs de îndoctrinare politică în URSS (1943) şi apoi s-a înrolat voluntar în Divizia „Tudor Vladimirescu” (3 noiembrie 1943), îndeplinind funcţia de şef de stat major al Regimentului 2 Infanterie. În septembrie 1944 a devenit comandant al acelui regiment, iar în iulie 1947 a fost numit în funcţia de şef de stat major al Diviziei „Tudor Vladimirescu – Debreţin”. După ce a ajuns comandant al diviziei respective (februarie 1948), colonelul Floca Arhip a urmat un curs de pregătire diplomatică (iunie-septembrie 1948) şi a devenit ataşat militar, aeronautic şi naval al României în URSS (1 noiembrie 1948). După revenirea de la Moscova (mai 1949), Floca Arhip a îndeplinit următoarele funcţii: şef de stat major al Spatelui Armatei (mai 1949 – decembrie 1950); prim-locțiitor al șefului Marelui Stat Major și șef al Direcției Operații (decembrie 1950 – septembrie 1952); prim-locțiitor al șefului M.St.M. pentru probleme generale (septembrie 1952 – octombrie 1955); comandantul Regiuni 3 Militare (octombrie 1955 – octombrie 1957); adjunct al ministrului și șef al Direcției Pregătire de Luptă (octombrie 1957 – februarie 1966); vicepreședinte al Comisiei Superioare de Regulamente a Ministerului Forţelor Armate (februarie 1966 – iunie 1968). Suspectat de spionaj în favoarea URSS, a fost trecut în rezervă în anul 1968.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "32 comments" on this Article:

  1. neamtu tiganu spune:

    La 1 aprilie 1960, autorităţile de la Bucureşti au ordonat casarea celor 150 de avioane IL-10 care se mai aflau în România (pe aerodromul de la Turda), toate IAK-urile 23 din Regimentul 135 Vânătoare (48 de aparate ale U.M. 04363 Caransebeş), cele opt hidroavioane Heinkel-114

    Trebuie mentionat ca avioanele au fost casate cu mult simt de raspundere, nu a mai ramas nici un nit din ele. Asa se face ca la fac de aeronave se invata dupa niste carti roase in care erau citeva schite greu de nerecunoscut. Prin anii 80 ne jucam cu gindul sa proiectam un hidroavion, am mers la Constanta, (iarna, ca sa nu existe interpretari,) si am cautat prin toate arhivele. Nimic, absolut nimic.

    In alta ordine de idei, trebuie spus ca nu exista nici o asemanare intre inzestrarea cu avioane IL-10 si F 16, chiar daca unii mai rauvoitori ar incepe sa speculeze.

    P.S Ca veni vorba, va provoc :) sa scrieti si despre distrugerea (casarea?) a tot ce a existat legat de avionul IAR 80. Partial au fost distrusi chiar oamenii care au lucrat la el.

    • Nunta MUTa! spune:

      https://ro.wikipedia.org/wiki/Ocupa%C8%9Bia_sovietic%C4%83_a_Rom%C3%A2niei
      Craiova-Slatina-Deveselu, Sibiu-ALBA Iulia!, Contanta, Braila-Focsani!
      Acolo se afla si azi sediul a marilor unitati ale armatei NATO-RSR si tot felul de scoli militare. Numai cea din Iasi a disparut – acolo a invatat Coanda, daca nu stiati.
      Nicio SCHIMBARE de atunci pana azi!

    • Josef Svejk spune:

      Păi dacă chiar voiați să aflați câte ceva despre hidroavioane trebuia să vă fi dus iarna aia până la Brașov (chiar dacă se interpreta :) ) să căutați prin arhivele ICA. Dl. Radu Manicatide proiectase/construise la ICA Brașov o variantă de hidroavion pentru IAR-818 (IAR-818H) în anii ’60.

      http://romaniancar.com/wp-content/uploads/2014/06/IAR-818-H-hidro.jpg

      De asemenea în anii ’80 dl. Manicatie trăia la București și puteați să-l vizitați ca să-l întrebați despre hidroavioane (fără să se interpreteze) atât vara cât și iarna.

      • Neamtu tiganu spune:

        Domnu Svejk,
        Iar te dai fudul, afla ca Manicatide mi-a fost coleg la increst și scurt timp am lucrat sub îndrumarea lui la un IAR, parcă 826.
        Am mai povestit, Manicatide cind venea în vizita sa vadă ce facem zicea, aruncind o privire pe planseta, cum mai merge, dacă vedea ca ai lucrat, dacă nu, zicea, Cum mai stai.

        Dacă nu te-ai arunca ca fata mare la măritat ai afla ca exista hidro avioane cu flotare, de fapt avioane normale cărora li se atastează flotoare și altele care amerizeaza pe fuselajului cum e CL 215?

        • Josef Svejk spune:

          Și ce avion fără flotoare (barcă zburătoare) s-a construit în România ca să găsiți documentație la Constanța în anii 80?! A da, a fost chestia aia a lui Radu Stoika (RaS-1 Getta) despre care generalul Negrescu (pilotul militar român #2) spunea că Stoika nu avea nici un fel de documntație de proiectare (desene, calcule, etc) și că bănuia că ca a fost doar restaurarea unor hidroavioane germane din primul război mondial pe care șmecerul le-a vândut drfept avioane noi. Au mai fost într-adevăr niște bărci zburătoare Savoia Marchetii în exploatare prin anii ’30. Ce mai sperați să găsiți de la ele?! Păi vedeți?! Și apoi la ce trebuia să mergeți chiar așa de departe în istorie?!

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      Accept provocarea :))) , cu condiţia să acceptaţi o singură frază: “S-a distrus tot, maşini şi oameni, în 1955. Nimic nu a mai rămas”. :(
      Tatăl meu, ofiţer de artilerie antiaeriană, îmi povestea despre zecile, poate sutele de avioane adunate pe aerodromul de la Popeşti Leordeni, la începutul anilor ’50 (biplane, monoplane, franceze, germane, italiene, poloneze etc.). Unele dintre acestea erau noi. S-au căsăpit cu topoarele (părţile din lemn) şi li s-a dat foc. A fost un masacru. Nu am găsit încă nimic în arhive despre această casare.
      Domnul inginer Dan Antoniu a scris mult despre IAR-80, în limba engleză şi în limba română.

      Într-adevăr, nu există termeni de comparaţie între IL-ul 10 (B33) primit în anii 50 şi cumpărarea de F-16 în zilele noastre.

      @ Bogdan
      Zece IL-uri 10 ale Diviziei 4 Aviaţie Asalt (din 1952, Divizia 68 Av.Asalt) au provenit de la o unitate sovietică de pe aerodromul de la Ianca (aparatele fiind livrate pe calea aerului Regimentului 251 Av.Asalt în primăvara anului 1952), iar 140 de Avia B33 (IL-uri 10 cehoslovace) şi 16 Avia B33 cu dublă comandă au fost importate în 1953 pentru Regimentele 167 (Braşov), 251 (Sibiu) şi 263 (Turda) Av.Asalt. Vasile Tudor, Modernizarea aviaţiei militare române, în „Orizont Aviatic” nr. 26, decembrie 2004, http://www.virtualarad.net/orizont_aviatic/decembrie_2004/articol4/articol_4.htm (07.07.2013).
      Divizia 68 – comandată de lt.col. Alexandru Atanasiu – şi două regimente de asalt (251 şi 263) s-au desfiinţat în iunie 1958, în timp ce Regimentul 167 Av.Asalt a avut aceeaşi soartă doi ani mai târziu.
      În perioada 1957-1960, IL-10 şi Avia B33 au fost retrase şi din dotarea regimentelor poloneze de aviaţie de asalt, fiind înlocuite cu avioane de vânătoare-bombardament Lim-2 (MiG-15 UTI), produse sub licenţă sovietică în sud-estul Poloniei, începând din 1954, la Fabrica nr. 1 a Uzinei de Mijloace de Comunicaţii de la Mielec („Wytwórnia Sprzętu Komunikacyjnego – zakład nr 1”).

      • neamtu tiganu spune:

        ca romanii sunt f capabili cind e vorba de a distruge o stim cu totii https://povestideaerodrom.wordpress.com/2012/11/17/abatorul-viselor-de-dural/

        Am mai multe carti despre IAR 80. Cea mai completa, tehnic vorbind, e Vanator Romanian Hunter, scrisa in engleza de Radu Brinzan. Culmea e ca am comandat-o in America!

        • Harald spune:

          Unele lucruri vin la pachet, chiar dacă nu conștientizăm asta. Majoritatea celor care deplâng dezmembrarea acelor avioane sunt tot cei care cred că n-ar fi bine ca ele să fie vândute pe piața liberă ca surplusuri ale armatei..Astfel că legea nu permite vânzarea lor ”la liber” și ajung dezmembrate.

          La modul serios, ele nu au decât valoare sentimentală. Nu au luptat în războaie, nu au rupt gura târgului în materie de performanțe tehnice, nu au adus bani pentru țară și nici nu exista vreo perspectivă să aducă. Au fost doar niște jucării scumpe, mai scumpe decât putea România să-și permită, însă niște oameni și-au câștigat traiul cu acele jucării, deși utilitatea lor reală a fost zero pentru națiune.

          În societatea românească apar mereu astfel de atitudini schizofrenice, una dintre cele mai recente fiind isteria justițiară. Din 2005 încoace, solicitările de ”pedepse usturătoare” au crescut, au ajuns în închisoare tot felul de persoane al căror loc chiar nu era acolo, iar consecința a fost una logică: violatorii, tâlharii și ucigașii au ajuns eliberați înainte de termen. Având pedepse lungi, ei au fost principalii beneficiari ai reducerilor datorate supra-aglomerării. Dar să înțeleagă cineva că ”gulerele albe” n-au ce căuta efectiv în penitenciare? Asta niciodată!

          • Petre Opris Petre Opris spune:

            Tatăl meu gândea la fel ca dumneavoastră şi spunea cam aşa: Câtă muncă s-a depus pentru a avea acele avioane şi câte resurse au fost irosite. Păcat de muncă (oameni) şi de resurse!
            Majoritatea erau deja uzate moral, dar s-au distrus şi avioane bune, unele dintre ele noi (montate după terminarea războiului, probabil IAR-80 şi Me 109). Şi nu s-a păstrat nici măcar un exemplar din aparatele importante. Totul a ars şi nu am învăţat nimic din ceea ce s-a petrecut atunci.

            • Harald spune:

              “Casarea” de la Popești Leordeni menționată de Dvs. trebuie să fi avut alte scopuri, cel mai probabil eliminarea fizică a majorității aparatelor de zbor utilizabile pentru a părăsi țara. A fost probabil o măsură din aceeași categorie cu construirea Zidului la Berlin.

              Eu mă refeream la casările de după 1990, deplânse în articolul de pe acel blog. La acel moment nu mai erau necesare măsuri pentru ca oamenii să nu fugă din țară, astfel încât aparatele puteau fi vândute ”la liber” și sigur s-ar fi obținut mai mulți bani pe ele și cu mai puțină muncă decât pentru a le dezmembra.

      • Josef Svejk spune:

        În mod miraulos a mai suprviețuit câtece ceva: Cel puțin un Iak-23, un La-9, la fel cum au supraviețuit, un Nardi și un Fleet 10. Au suoraviețuit de asemenea un DC3 și două Li-2 la Buzău – în stare forte proastă toate trei e drept…

    • memorix spune:

      La distrugere si casare s’a pastrat traditia: au taiat IAR93iuri cu cateva ore de zbor, am inteles ca ar fi taiat si 99uri nou noute in fabrica pe care Armata n’a mai vrut sa le receptioneze, 29urile le’au lasat sa putrezeasca afara la malul Marii pt ca nu mai existau hangare goale prin Romania

  2. bogdan spune:

    Excelent articol – o precizare – din cele 150 de IL-10 o buna parte erau de fapt B33 versiunea IL-10 construtita sub licenta in Cehoslovacia (probabil singurele avione noi de acest tip primite de armata romana)

    • cetățeanul turmentat spune:

      Aceeași chestie și cu S 102, care era MiG15 făcut în licență tot de cehi la uzinele Aero Vodochody și la Avia. B33 (IL 10) era făcut tot de cei de la Avia, băieți dibaci care știau meserie fiindcă în timpul WW II au făcut Me 109 și Me 262 pînă în 1946. Din păcate rușii și-au băgat coada prin anii ’60 și acum fac doar camioane.

  3. Josef Svejk spune:

    Citez: „Prin noul protocol secret al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (încheiat la Moscova, la 31 martie 1961), autorităţile de la Bucureşti au acceptat ca 12 divizii mecanizate (la pace, Diviziile 1, 9 şi 11 Mecanizate şi Diviziile 2, 10 şi 18 Infanterie), două divizii de tancuri (la pace, numai Divizia 6 Tancuri), un regiment de desant-paraşutare,[...] să fie puse la dispoziţia comandantului suprem al Forţelor Armate Unite ale OTV ” . Până prin 1980 România a avut oricum un singur regiment de parașutiști (Regimentul „60 Băneasa-Otopeni” ) la Buzău (aflat în prealabil la Tecuci și Botoșani).

    Abia prin 1980 s-au înființat celelate 3 regimente de parașutiști 56 (Caracal), 62 (Câmpia Turzii) și 64 (Boteni). Securitatea mai poseda deasemena un batalion de parașutiști la Băneasa, iar la Buzău în aceeași curte cu noi mai era batalionul 404 parașutiști al DIA (numit BCD, o caricatură a Spețnaz-ului rusesc) comandat de maiorul Gergulescu. Șeful său de stat major era piotrescul maior Truțulescu ăla cu „Țigareta 2” – fanfaron și trombonist fără pereche, din cât am apucat să văd.

    Oricum în nici o clipă a existenței trupelor aeropurtate România nu a posedat suficiente avioane de trasport pentru a parașuta fie și un singur regiment simultan (sub 1000 de suflete pe timp de pace, cam 1800-2000 pe timp de război, dacă am socotit corect).

    Pe lângă asta chiar și la apogeul existenței lor, la sfârșitul anilor ’80 trupele de parașutiști nu cred că posedau numărul de parașute necesare pentru a trece pe picior de război. O parașută principală BG-7M era folosită maximum un an și jumătate. A mea din 1988-1989 avea numărul de serie 87003000 (ușor de reținut) și conform cărții ei de exploatare fusese fabricată în Decembrie 1987, fiind a 3000-a parașută fabricată în acel an. Nu trebuie uitat că piloții de pe avioanele de lupăt ce trebuiau să facă măcar o parașutare de antrenament pe an foloseau tot complexul de parașute BG-7M/BG-3M. BG de la inventatorul ei, generalul Grigore Baștan și nicidecum de la numele pitorescului adjutant Grigore Borcan ce-și asuma paternitatea ei la beție.

    Pe lângă asta, în aceeași epocă era o criză gozavă de combustibil. Pentru saltul brevetare de la Bobocu din primăvara 1989 am mers cu trenul (cu arme, căști etc.), cu nașu’ tot batalionul (imagine epică și de neuitat), pentru că se aprobase combustibil doar pentru un singur camion ce ducea parașutele noastre. Oricum în final am sărit doar o parte din noi din An-26 (era un singur avion pentru toți !), restul au făcut saltul de brevetare din An-2 de pe aerodromul Buzău. Lipseau combinezonele de salt (săream în unforma „de oraș”), de căști, de mănuși mușchetar și de containere. Nici nu mai are sens să amintesc stațiile radio fără baterii, uniformele jerpelite, bilger-ii rupți și aparatele de vedere pe timp de noapte pe care le-am văzut cu totul de vreo două ori în 9 luni.

    Tragerile c arma se făceau cu mare economie. Când am venit in SUA și am început să am armele mele m-am cam ferit să spun că am făcut armata pentru că mi-au trebuit vreo-un an sau doi să învăt cu adevărat să trag cu arma de asalt. Ăștia de aici zic că un infanterist trebuie să tragă măcat vreo 900 de cartușe pe an ca să fie cu antrenamentul la zi. Nu cred că am tras în 9 luni de armqtă nici 100 de cartușe. Cum AKM-ul se decalibrază pe la 4000-5000 de lovituri -
    Astea românești fiin printe cee mai bune de pe piață. Cele chinezești trec cu greu de 2000 de loviuri, față de durata de viață de 40000-50000 de lovituri la M16. Probabil că oastea încerca să economisească atât muniția cât și numărul de arme fabricate pe seama pregătirii penibile a armatei. Nu-i vorbă câ din câte știu nici rușii și nici chinezii nu erau mai breji ca noi. Chinezii, cel puțin fac mare economie de muniție și în zilelele noastre..

    • cetățeanul turmentat spune:

      BG 7 era o nenorocită de parașută, smucea mai rău ca AV-ul despre care toți ziceam ca e cea mai nasoală pînă am văzut cum este cu invenția baștaneză. Cu BG-ul te cam ducea vîntul unde voia, trăgeai de sfori azi și mîine începeai să virezi. Cel mai mișto la deschidere era PTCH 7 iar ca manevrabilitate era RL 12, doar pișcai oleacă fantele și imediat răspundea. Asta era acum o sută de ani, cu parașutele de azi este altă poveste…

      • Josef Svejk spune:

        Bănuiesc că vobiți din auzite. BG-7M era o parașută sigură care făcea foarte bine treaba pentru care fusese construită. Am folosit-o de 5 ori în armată și nu îmi amintesc să fi „smucit” nici la saltul din elicopter, nici la cel din An-2 și nici la cel final de mare viteză din An-26, prin trapă. E o parașută mare (~ 100 mp), stabilă ce-și face treaba: să pună un soldat cu mult echipament pe el, în bună stare pe pământ. Aterizările cu ea erau cât se poate de line și la viteză mică. Nici nu încape comparație cu AV-urile aviației sportive cu care trebuia să sar anual după ce ieșisem la simplă pe planor.

        În rest comparați aiurea mere cu pere. Cam cum vă imaginați saltul unui militar compet echipt cu armament, muniție și hrană pe câteva zile cu parașuta RL, mai ales când trebuie să aterizeze cu containerul cu echipament legat de el cu suspantă?! Dar aterizarea de noapte cu aceeși parașută?! Păi vedeți?!

        Singurele chestii care i se pot reproșa BG-ului sunt greutatea și durata pliajului. Întreg complexul BG-7M/BG-3M avea spre 30 de kg. Dacă omul chiar avea în afară de parașută tot echipmentul trebuia să fie foarte voinic să ajungă până la avion. Iar de pliat n-am reușit niciodtă să o pliez în mai puțin de o oră. Pliajul era făcut întotdeauna de două persoane.Cred că instrucțiunile ziceau că se poate plia în 45-50 deminute – nu mai rețin precis.

        • cetățeanul turmentat spune:

          Nu vorbesc din auzite, am făcut trei salturi cu ea fiindcă eram obligați. La primul salt mi s-a deschis printre picioare și am ”biciuit”, la fel ca un coleg căruia i-a sărit cu ocazia asta și casca pe care apoi i-au imputat-o cu 450 lei. Cu T4M, PTCH, RL am sărit din plăcere. Nu compar mere cu pere, m-am referit la manevrabilitate. Dușmanul NATO se antrena cu parașute aripă high maneuvrability, ai noștri săreau cu clopotnița aia pe care o ducea vîntul unde voia și din cîte știu eu dacă după aterizare 20 de parașutiști încep să se caute unul pe altul vreo oră prin lanul de secară și prin crăci, nu e de bine, mai ales dacă placa de la afet e la unul, țeava de la aruncător la altul și muniția la cel de al treilea. Imperialiștii se pregăteau în tehnici de parașutare HALO și HAHO, ai nostri nici nu auziseră de ele, pentru ei important era să se deschidă parașuta, mai departe, dacă scăpai întreg la aterizare, Dumnezeu cu mila, tragi cu pușca nu ia foc, iarăși n-ai avut noroc!

          • Josef Svejk spune:

            Ceva nu se leaga in spusele dumnevaostra. Cum de ati facut numai 3 saltui cu BG-7M ?! Brevetarea necesita un minim de 5 salturi, cel putin de prin 1970. Si apoi cum a fost posibil ca amicului dumneavoastra sa i se deschida parasuta printre picioare?! E ceva ce se poate intampla exclusiv la salturile cu comanda manuala dupa o cadere libera si necontrolata. Problema e ca in procesul de brevetare primele 3 salturi erau la automat (cordelina legata de cablul avionului provoca deschiderea parasutei imediat dupa parasirea avionului/elicopterului) al 4-lea la semiatuomat (se deschidea doar parasuta stabilizatoare la iesirea din avion). si al 5-lea la manual cand cordelina avionului declansa doar dispiozitivul de siguranta rusesc KAP-3 ce deschidea automat parasuta sub o anume inaltime prescrisa la minimum 5 secude dupa iesirea din avion.

            Unul din camarazii mei de pluton era vicecampion national la parasutism-juniori. Avea la 18 ani mai multe salturi ca majoritatea ofiterilor regimentului. S-a tot tanguit ca vrea sa sara la manual de la saltul #1 si a facut chiar o cerere scrisa in acest sens catre comandatul regimentului. I s-a spus foarte clar si de fata cu toata compania ca daca face vreo scamatorie, si incearca sa fenteze saltul la automat (nu era imposibil in extremis) va pleca in aceeasi zi la regimentul de infanterie de la Calarasi unde erau transferati rapid toti cei cu probleme fizice sau care nu voiau sa sara cu parasuta. Deci ma indoiesc ca l-a lasat pe amicul dumneavoastra cineva sa sara la manual din prima ca sa i se poata deschide parasuta printre picioare. Nici macar amicii mei de la aeroclub ce faceau armata lunga la asociatia sportiva a colonelului Gogan (personaj vesel si de comitet care inchidea ochii cam la orice: chefuri cu fete si betii sovietice in sala de pliaj a asociatiei, etc.) si sareau in armata cu RL -uri in tricouri, short, etc. , au trecut fara nici o discutie prin procesul normal de brevetare inainte de a li se permite orice fel de libertinaj.

            In ce priveste parasutistii NATO va pot asigura ca diviziile 82 si 101 americane, la fel ca si cei ai legiunii straine franceze sar cu parasute similare ca marime si performante lui BG-7M. Doar ca parasutele americane sunt mult mai usoare (despre cele franceze nu stiu) – materialele sunt clar mai destepte ca ale noastre ramase la nivelul anilor ’70. Motivul utilizarii lor e acealasi. Un om incarcat cu tot echipamentul necesar pentru a lupta autonom cateva zile are sanse minime sa scape neranit daca sare atat de incarcat cu o parasuta aripa. Containerul largabil folosit la parasutele rotunde de genul lui BG-7M nu sunt aplicabile nici macar unei parasute aripa mai mari. Daca omul nu largheaza containerul cu munitie , hrana , etc. si aterizeaza cu el are toate sansele sa-si fractureze picioarele sau/si coloana (cele mai frecvente raniri cu parasuta ripa). Daca insa il largheaza, odata ce containerul atinge solul acesta provoaca angajarea parasutei aripa si ranirea grava sau moartea parasutistului.

            Parasutele aripa au aplicatii militare exclusiv pentru echipe mici echipate usor, gen commando. Carora li se poate parasuta echipamentul greu in containere separate. Experianta celui de al doilea razboi mondial (stat aliati cat si la germani si rusi), a evreilor in Sinai din 1956 si a francezilor de la Dien Bien Phu a demonstrat clar ca lansarea unor mari formatii de prarasutisti ce nu au tot echipamentul la ei, ci in containere separate se incheie catastrofal. In fiecare din aceste cazuri containerele separate neatasate de om s-au pierdut lasand unitati intregi in adancimea teritoriului advers fara hrana si munitie. De asta se mai folosec si azi parasutele rotunde unde containerul e atasat cu o cordelian de cativa metri de om, ai atinge rpimul pamantul. Cele aripa erau folosite atat in NATO, in Spetnaz-ul rusesc cat si la noi in epoca lui Pingelica de grupuri mici de commando si nicidecum de mair unitati. E vorba pur si simplu de aplicatii diferite si nicidecum de evolutie.

            • cetățeanul turmentat spune:

              Am făcut doar trei salturi cu BG-ul pentru că ”trebuiau să facă măcar o parașutare de antrenament pe an”, ca să vă citez. Trei ani era durata școlii. Nu numai colegului meu, ci și mie mi s-a deschis parașuta tot printre picioare și am sărit toți la automat (din AN2). Nu am nici eu o explicație, dar așa a fost. KAP-3 era o sculă interesantă, țin minte că am aterizat lîngă un coleg și în timp ce ne strîngeam parașutele a început să se audă un bîzîit ciudat, care s-a terminat cu un ”clac!” scurt. KAP-3 își făcea treaba, problema era că deja eram aterizați și cu suspantele pe jumătate făcute ”colăcei” pe mîna dreaptă. Gogan era un tip mișto, la un miting pe stadionul Buzau au sărit și militarii de la Șoimii (aveau și ei un club de parașutiști și Gogan era șef). El era conducător lansare din avion, vîntul era cam tare, s-a încăpățînat, i-a lansat și după aterizare au plecat cu mașinile prin oraș ca să-i adune, fiindcă aterizaseră prin parcări, vreo doi în Crîng iar unul rămăsese agățat cu parașuta de acoperișul unui bloc și mi se pare că au venit pompierii cu scara să-l dea jos. Oricum, onoarea era salvată fiindcă doi au reușit să aterizeze pe stadion iar ceilalți au scăpat cu bine.

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      O explicaţie mai simplă despre numărul insuficient de avioane şi paraşute:
      În 1980 s-au înfiinţat două armate noi, care au preluat unităţi de la cele două armate vechi şi au primit unităţi noi înfiinţate. Numai că tehnica pentru aceste unităţi noi “nu prea” exista, trebuia importată sau fabricată în ţară.
      În plus, în anul 1982 au îngheţat chelutuelile militare ale României, iar în 1986 a fost celebrul referendum pentru reducerea cu 5% a efectivelor şi tehnicii de luptă.
      Cred că un articol pe tema aceasta ar fi interesant. :) Mai vedem. :))

      • Josef Svejk spune:

        Da si nu. Pana la urma tot echipamentul necesar trupelor de parasutisti, afara de avioanele de transport, se producea in Romania. La urma urmei ne indopau binisor mult peste nivelul de hrana al restului armatei. La chioscul unitatii se gaseau frecvent Pepsi, ciocolata, tigari vietnameze si cubaneze . Iar astea toate erau mult mai valoroase ca parasutele sau combinezoanele de salt in economia cu capul a in jos a socialismului.

        In privinta avioanellor de transport se zvonea (nu stiu daca exista vreo baza reala) ca intentionau sa transforme RomBAC 1-11 si sa-i adauge o trapa ca sa devinain avion de transport militar si de desant. Nu stiu daca asa ceva era cu adevarat fezabil, permis de licenta, sau macar in intentia lor.

        Intr-adevar chestia cu reducerea unilaterala a cheltuielilor militare cu 5% trambitata de Pingelica merita un articol, daca chiar aveti timp. Nu pot uita ca a fost singura oara cand l-au laudat la Europa Libera :) Nu pot de asemenea uita imaginile de propganda de la TV cu tancuri T-54 sau T-55 fara turela si transformate in buldozere pe marile santiere ale patriei.

        O alta potentiala tema interesanta ar fi consfatuirea comitetului politic al pactului de la Varsovia de la Bucuresti de la inceptutul lui Iulie 1989. Trebuia sa ne liberam din armata in primele zile ale lui Iulie. Fara nici o explicatie ne-aui prelungit armata cu cateva zile. Cele doua telefoane cu fise au fost blocate. Unitatea era mai bine pazita ca niciodata si toata gasca era sub consemn crancen. Una din explicatiile, la o tigara (cred ca de la secretarul PCR al unitatii, capitanul Negrea, daca imi aintesc ocrect), a fost ca Pingelica incearca cu ocazia intrunirii de la Bucuresti ai sefilor de stat ai Pactului de la Varsovia sa declanseze invadarea Poloniei cu o masiva componenta aeropurtata de catre “tarile fratesti”. In Polonia comunistii tcomai organizasera primele alegeri libere si le pierdusera la in scor jenant. Cand am auztit tampenia asta nu stiam daca e de ras sau de plans. In orice caz si daca e adevarata, Gorbaciov & Co. nu l-au luat in seama pe Pingelica asa ca ne-au dat drumul acasa in preziua incheierii summit-urlui fara nici o alta explicatie suplimentara. Ni s-a spus ca putem pleca cu vreo ora inainte sa ne dea drumul. Abia am avut timp sa predau uniforma si restul. Arama am lasat-o in rastel fara sa o predau :) si am tuns-o la gara.

        Tata si mama s-au suparat ingrozitor pe mine. Toti priteneii si colegii de liceu se intorsesera deja din armata de zile bune, numai eu disparusem ca magarul in ceata. Telefoanele publice ale unitatii erau “defecte” deci nu puteam sa-i anunt ca mai intarzii. Cand i-am spus tatei ca ne-au tinut ca sa fim gata de invadarea Poloniei, s-a uitat urat la mine si mi-a spus ca data viitorare sa inventez ceva mai intelligent si ca probabil ca viata cazona m-a tampit cu totul.. Era ferm convins ca am fost cu ceva jagardea si era ingrozit sa nu fi luat vreo boala venerica.A insistat sa ma duc la in consult la in amic de al sau ce era demratolog. ca sa cap de gura lor m-am dus pana la urma. Oricum nici in zilele noastre nu crede ca am fost retinut.

  4. Cosmin spune:

    Aveți dreptate, am fost acolo, același an, același loc, 01847 parcă. Da’ aveau pepsi la chioșcul unității! Și chiar mâncare!

  5. Vasile Cornea spune:

    - pentru necunoscători, divizioanele de foc erau cele care posedau rampe de lansare, iar divizionul tehnic asigura combustibilul si oxidantul necesar rachetelor, ambele substanţe erau foarte toxice.
    - tunurile de 57 şi cele de 100 mm erau conduse se o staţie de radiolocaţie tot sovietică (SRT-9 în nomenclatura românească) şi un predictor, aparat de conducere a focului, simbolizat ca ACF, de aceeaşi proveninţă, staţiile de radiolocaţie, cele de dirijare a rachetelor sau a focului antiaerian ale tunurile AA erau construite exclusiv cu tuburi electronice. După 1970 s-au dotat subunităţile cu instalaţii de urmărire a ţintei prin televiziune.
    - după 1968 la aerodromuri / aeroporturi s-au introdus baterii de artilerie AA de 37 mm Rheinmetall şi mitraliere AA, cred că aveau calibrul 10 mm, toate independente, fără predictori. La R 11 s-a adus, nu ştiu cât de funcţională a fost o baterie de calibru 88 mm, tot de provenienţa germană antebelică.
    - după 1970 staţiile de dirijare ale rachetelor au primit calculatoare cifrice, până atunci traiectoria era determinată cu calculatoare analogice, dotate cu amplificatoare operaţionale. Se zice că noile calculatoare erau mai lente.
    - probabil că odată cu casarea avioanelor de tip IL, s-a desfiinţat şi specialitatea „radiolocaţie de bord” care exista la şcoala de la Braşov.
    - staţia de radar de provenienţă germană era cunoscută ca Würzburg.

  6. memorix spune:

    Ce e amuzant e ca si acuma Volkhovurile sunt baza apararii AA

    S’au facut inclusiv studii la acttm de trageri in siguranta cu combustibili expirati cu continut de apa peste limita admisa

    De abia dupa momentul cu excursionistii prin Crimeea s’au deranjat sa inceapa sa operationalizeze niste Hawkuri vechi si alea, pe care le cumparasera sistem incomplet de vreo zece ani si pe care le plimbau asa nefolosibile la parada de 1 Decembrie pt ca aratau bine asa negre si ascutite…

    Abia dupa aia au inceput sa mai miste ceva cu Hawkurile si au operationalizat cate ceva
    Si acuma au comandat o baterie Patriot (din cele sapte teoretice, ca practic Dzeu cu mila)

    Aviatia reactiva a fost practic desfiintata si au inventat o Politie Aeriana cu un numar insuficient de aparate. De aici si povestea cu “ajutatul” cand vin aliatii cu aparate sa faca politie aeriana pe aici

    Rachetele Operativ-Tactice au disparut fara inlocuitor

    Relativ la fortele navale si rachetele lor, nu mai au nici Styxurile alea depasite si inutile pe care le aveau, la ultima tragere de care se stie le’a foc racheta in IML (combustibili expirati) si de atunci n’am mai auzit de alte trageri

    http://www.ziare.com/stiri/explozie/un-lansator-de-rachete-a-explodat-in-poligonul-midia-779386

  7. nnm spune:

    Ca de obicei foarte interesant. Sper intr-o zi sa abordati si problema acelor simulatoare de foc si sisteme de bruiaj electronic “folosite” la revolutie. Daca au existat intradevar in dotarea fortelor nationale, ar trebui sa fi ramas niste urme. N-am vazut niciun material realizat cu profesionalism pe aceasta tema.

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      Mulţumesc pentru sugestie. Pot să vă fac o analiză doar din “auzite şi trăite” personal în decembrie 189 la Sibiu. Şi cred că articolul ar avea doar câteva rânduri. Cam puţin, după cum bănuiesc.
      După două “excursii” cu dedicaţie, prin perioada ’40-’60, cu subiecte care n-au legătură cu armata, voi reveni cu un material despre programele de construcţie a avioanelor în România (VFW 614, în primul rând).

      • nnm spune:

        Indiferent de subiect urmaresc cu mare interes articolele (desi n-am nicio legatura cu armata). Dupa atatea surse anecdotice (gen studentii sunt tineri, n-au nevoie de metrou la Romana, sau Dacia e o masina perfecta pentru prostime), faptul ca putem vedea documentat cum se luau deciziile importante e un pas enorm inainte.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Petre Opris


Petre Opris

A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istor... Citeste mai departe


Conferintele “Despre lumea în care trăim” – 24–28 februarie, Ateneul Român

În memoria Regelui Mihai

În memoria Regelui Mihai - Bach: Ricercar a 6 (din Ofranda Muzicală) - Andrei Vieru

E randul tau

Sunt un realist pragmatic. Nu cârcotesc daca stiu că nu exista o rezolvare rațională. In departa...

de: Stefan

la "Lost in Translation. Competițiile UEFISCDI și deontologia academică"

Cauta articole

februarie 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Ian    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)