joi, martie 28, 2024

Cui i-ar putea folosi regionalizarea?

O nouă marotă bântuie România: regionalizarea. Aproape dintr-o dată acest termen a devenit unul dintre aceia despre care “se vorbeşte” non-stop şi pe toate canalele. Lucru şi mai straniu, oamenii comuni – care până mai ieri n-aveau nici o idee despre regionalizare – încep (e drept, în bună măsură graţie propagandei media) să se pasioneze de subiect. Care să fie motivul acestei erupţii de “regionalită”? Dacă ne vom uita mai atent, vom realiza că nu e unul singur, ci mai multe. Primul – deşi nu cel mai vizibil – e acela că, după pierderea orizontului “reformei” şi dezamăgirea consecutivă “integrării”, oamenii au nevoie de o nouă “idee-directoare”; de ceva care să-i scoată din apatia singurătăţii consumeriste, a torporii descurcărelii cotidiene şi din asteniile cenuşii ale unei primăveri ce nu se mai poate desprinde de iarnă. Iată că regionalizarea s-a dovedit a fi cuvântul magic ce poate resuscita pasiunile latente ale unui popor adormit. În plus, se pare că – exceptând creşterile continue de preţuri (motivate, firesc, prin “conjunctura mondială”) – viitorul apropiat aproape că nu ne mai rezervă surprize: pentru vară – toamnă nu sunt programate nici un fel de alegeri şi nici măcar o suspendare, nişte Jocuri Olimpice sau orice altceva care să atragă atenţia şi să constituie un “subiect de dezbatere publică”. Riscăm – şi noi şi media – să încremenim în (banale) scandaluri de corupţie, crime de duzină şi – o, cât de previzibilele! – inundaţii urmate de secetă. Drept care tema regionalizării vine exact la momentul potrivit. E – pe măsura noastră – deopotrivă ceva nou, cu iz de “altceva” european, şi actualizarea unui trecut “de vrednică memorie”. Şi – trebuie să recunoaştem – problema regionalizării a fost cât se poate de bine pusă: mai întâi unguri contra români (sau invers) pe subiectul ţinutului secuiesc, apoi “dueluri televizate” între “municipii reşedinţă de judeţ” având ca miză titlul de “capitală regională”. Confruntarea i-a trezit şi pe adormiţi şi pe sceptici, indiferenţa lui “asta-i Românica” a făcut loc orgoliilor şi patriotismelor locale şi, peste noapte, ne-am trezit prinşi într-un vertij al vorbelor în care fiecare e campionul unei măreţii ancestrale care se cere repusă în drepturile ei fireşti. Căci regionalizarea – la fel precum, pe vremea lor, “tranziţia”, “reforma”, “integrarea” – are această uriaşă capacitate de-a se mula după visele şi dorinţele fiecăruia. Cetăţenii de la Ciorogârla şi de la Dolhasca simt şi ei că acum e momentul să se afirme, să vină cu “bogăţia tradiţiilor lor locale” la marea fiestă a “euro-regiunilor” şi, de ce nu?, poate o delegaţie locală să meargă în Catalonia, sau în Rhenania de Nord – Westfalia pentru a “înfrăţi” regiunile autohtone cu “consoartele” lor europene. Şi-apoi – asta e o veche problemă în România – de ce să fie o singură capitală la Bucureşti; de ce n-am putea avea capitale (fie ele şi regionale) – sau măcar “centre de dezvoltare” – şi la Zalău, la Roman sau la Târgu Cărbuneşti? Cu toţii merităm mai mult şi, dacă s-a deschis sezonul la cereri pentru “fonduri structurale”, e timpul să profităm căci, la noi, (după cum bine se ştie) cîştigă cel ce strigă mai tare. Şi-au făcut ungurii steag al ţinutului secuiesc;  nu-i nimic, să vadă ei cum va fi când vom dezgropa noi steagurile regionalizării!

Dar, în chip straniu, nimeni nu pare a fi mirat de ciudăţenia subiectului. România nu a fost o ţară care să aibă tradiţia regiunilor, a landurilor ori a cantoanelor şi care – iată – să revină, în sfârşit, la modul ei firesc de organizare. Unde sunt istoricii şi geografii patriei care să ne spună că România e o ţară alcătuită din trei ţări, cu structuri de organizare diferite, pe care un veac (sau unul şi jumătate) de agregare comună nu le-au compatibilizat, încă, întru totul? Ne place sau nu, astea sunt regiunile (“provinciile”) noastre “istorice”. Unde sunt istoricii instituţiilor şi ai dreptului care să ne spună că, deşi nu am avut tradiţia “microregiunilor”, am avut-o însă – şi din plin – pe aceea a obstrucţiei seniorilor locali la hotărârile (inclusiv la reformele) administraţiei centrale? Ne spune cineva că noi am fost – mai bine de trei veacuri – o ţară “aristocraticească”, adică una în care puterea era deţinută de de o boierime locală (pe cât de cupidă, pe atât de reactivă la nou) pentru care statul nu era nimic altceva decât un vehicol al instituţionalzării privilegiilor proprii? N-ar fi rău să ni se amintească aceste lucruri – poate chiar în tuşe mai apăsate – pentru că, spre deosebire de Halloween şi Valentine’s Day, ele chiar sunt elemente de bază a ceea ce am putea defini ca fiind tradiţia noastră autentică şi genul de lucruri pe care nu le-am uitat niciodată atât de mult încât să nu putem reveni la ele.

Însă, mai înainte de orice, de ce regionalizarea şi ce foloase – pe termen scurt, mediu şi lung – ne-ar putea aduce ea. Ni se spune că actualele “unităţi administrativ – teritoriale”, judeţele, sunt anacronice şi că actualul decupaj geografic nu (mai) corespunde marilor proiecte şi alocări de fonduri ale “Europei de azi”. Nu ştiu pentru alţii cum e, dar mie unuia mi se pare ciudat că, într-o ţară în care sociologii măsoară fericirea cu şublerul şi “evaluatorii” de toate obedienţele se ocupă de “indicii de satisfacţie şcolară”, nimeni nu se gândeşte să argumenteze cu date efective anacronismul judeţelor. Oricât ar fi de bizar, dar pe acest teren suntem lăsaţi la mâna aprecierii subiective care – nu e un secret pentru nimeni – după câteva ceasuri de stat la un ghişeu “vede enorm şi simte monstruos” tot ceea ce ţine de administraţia locală. Încă o dată: de ce nu sunt bune judeţele? Sau – dacă avem disfuncţionalităţi între ele – nu e mai uşor să punem împreună Consiliile Judeţene să discute şi să hotărască decât să creem altceva care, oneşti să fim, nici nu ştim cum ar funcţiona în lumea noastră? Şi apoi, însăşi ideea că nu ştim câte regiuni vor fi, cum vor fi trasate pe hartă, unde-şi vor avea “capitalele”, etc. nu mărturiseşte că suntem foarte departe de punerea în funcţiune imediată a noului mecanism? Şi dacă aici ne aflăm acum, cât timp ne va lua până la “cheltuirea eficientă” a fondurilor în numele căreia ni se propune regionalizarea? Ca să avem o idee asupra răspunsurilor la aceste întrebări, ar fi util să ne oprim – măcar în treacăt – asupra posibilelor consecinţe ale regionalizării.

Pentru început să zăbovim încă o clipă pe terenul întrebărilor: cum se va face regionalizarea aceasta? Se vor decupa zone de (atâta câtă e la noi) prosperitate economică cu miza de a face din ele “motoare de dezvoltare regională”? N-ar fi rău, dar ce se va întâmpla atunci cu zonele sărace? Şi apoi: dacă Clujul sau Timişoara vor începe s-o ducă (vizibil) mai bine, vor consimţi oare – din pură generozitate (sau conştiinciozitate germană) – să-şi împartă beneficiile cu Hunedoara sau Vasluiul? Eu unul mă îndoiesc. Cred mai curând că fărâmiţarea va merge până la capăt şi oraşele mari (singurele de la care se poate aştepta ceva) vor cere privilegiul unor frei burg-uri din ce în ce mai autonome în interiorul restului “regiunilor”, care va semăna tot mai mult cu aglomerările băştinaşe aflate în jurul comptoarelor comerciale străine din lumea a treia. De unde o altă problemă: cum vor reuşi oraşele/ regiunile de succes să oprească afuxul de migranţi din zonele sărace (cu tot ce aduc aceştia: probleme sociale, infracţionalitate, etc)? Vom crea şi “regiuni închise”? Sau vom avea – în interiorul aceleiaşi regiuni – cetăţeni de mai multe categorii? Să fim serioşi: singurul lucru la care ne putem aştepta – cel puţin pe termen scurt – e o dezvoltare de tip bulă a câtorva oraşe din România. Problema e, mai întâi, că acest tip de explozie nu duce la “dezvoltarea durabilă” a unor zone întregi şi, apoi, că spargerea bulei ne va lăsa cu probleme şi mai mari decât cele de la care am pornit. Dar s-ar putea să procedăm altfel: să asociem – în cadrul aceleiaşi regiuni – centre mai prospere cu zone mai sărace, mizând pe o echilibrare în sus a întregii configuraţii. Ar fi dorit, dar nu ştiu dacă acest lucru e neapărat probabil. Căci e greu de presupus că zonele sărace vor ieşi din spirala săraciei lor (altfel decât prin migrarea masivă către centrele dezvoltate), iar cele prospere vor fi în situaţia de a-şi vedea câştigurile micşorate prin scurgerea lor permanentă către celelalte, fapt care le va altera lor înşile dinamica prosperităţii (nimeni nu e motivat să lucreze dacă, din veniturile lui, se ia o parte pentru cei ce nu lucrează). Şi, nu în ultimul rând, dacă ideea e (tot) aceea a unei medii “regionale” de prosperitate şi de săracie (medie care – la noi, din păcate – tinde mereu către sărăcie), care (mai) e raţiunea regionalizării?

Dar, de facto, cum s-ar înfăţişa efectiv regionalizarea? Iarăşi, greu de spus. Se vorbeşte mereu de “reducerea birocraţiei”, “fluidizarea administraţiei”, etc. Luate mot-à-mot lucrurile astea ar însemna că o parte din personalul administraţiei publice locale ar lua calea şomajului. Să fiu iertat: dar chiar îndrăzneşte cineva să facă aşa ceva? Tare mă îndoiesc, căci orice guvernare are nevoie de fidelitatea administraţiei publice. Deja îngheţarea posturilor de câţiva ani pune mari probleme “de credibilitate” oricărui cabinet cu o durată mai lungă de guvernare. Să le taie şi pe cele care au rămas ar fi o curată sinucidere politică. Drept care părerea mea este aceea că regionalizarea e menită, în fapt, a “debloca” posturile din administraţia publică. Când D-na Andronescu propunea ca şi absolvenţii de liceu fără bacalaureat să fie primiţi în universităţi lumea s-a indignat fără a observa faptul banal că motorul universităţilor nu sunt aceşti elevi “cu probleme”, ci perspectiva angajării ce li se poate oferi – în vrac – tuturor. Ori angajarea cea mai sigură în vremuri tulburi (când nimeni nu ştie cât şi cum supravieţuieşte o firmă) e la stat. Abia perspectiva unor angajari masive şi imediate ar reactiva universităţile. În fine, masa de absovenţi ai specializărilor-bidon (nenumăratele Managementuri, Administraţie Publică, Comunicare, Relaţii Internaţionale, Intelligence Studies, Public Relation, Human Resources, etc.) cu greu îşi poate găsi ceva de lucru altundeva decât la singurul angajator pe care nu-l interesează profitul de la finele lunii. Totuşi, statul (şi mai ales guvernul) nu ar fi pierdut, pentru că aceşti angajaţi ai săi ar fi clienţi în accepţiunea romană a termenului: i-ar rămâne fideli celui care i-a cules de pe drumuri şi le-a oferit “o pâine” şi perspectiva pensiei. Sigur, primii clienţi ai guvernului regionalizator ar fi membrii Consiliilor/ Dietelor/ Adunărilor de Stări regionale. Astfel, am mai avea – între Parlament şi Consiliile Locale – încă un nivel, care ar fi un debuşeu ideal al politicienilor în ascensiune ai fiecărui partid. Credeţi cumva că apariţia regiunilor va duce la desfiinţarea Consiliilor Judeţene? Greu de imaginat: fie vor fi încorporate – tel quel – în Consiliile Locale, fie vor funcţiona sub alt nume, dar, mai mult ca sigur, vor rămâne pe poziţii. Astfel, vom avea mai multe “ordine” suprapuse: Consiliile Locale, Consiliile Regionale, Parlamentul naţional şi Parlamentul european – fiecare cu “atribuţii”, dar mai ales cu personal propriu. Morala: nu scăderea birocraţiei, ci dezvoltarea ei. Dar – asta e (lecţia “modelului francez”) – diversificarea birocraţiei înseamnă locuri de muncă şi în particular la stat şi în mediul urban. Nu e, deja, mai bine?

E uşor să ne imaginăm şi cum ar decurge toate acestea: ar fi vorba în primul rând de “relocalizarea” şi/ sau crearea “instituţiilor regionale”. Aceasta înseamnă – cum altfel? – mai înainte de orice, clădiri, maşini şi calculatoare, adică “infrastructura” necesară “bunei funcţionări” a oricărei instituţii democratice. Personalul angajat, după distribuirea funcţiilor (“pe bază de algoritm”), ar trebui să beneficieze de două ingrediente fără de care “eficienţa” e o vorbă goală: traininguri de pregătire (apoi “sesiuni de lucru”) în ţări în care regiunile sunt o realitate şi, la faţa locului, de nişte locuinţe decente. Iată ceea ce vor să audă nu doar potenţialii angajaţi, ci şi “dezvoltatorii imobiliari”. De cinci ani de zile afacerile le stagnează şi nimeni nu întrevede nici o soluţie pentru repornirea lor. Astfel că ei, la fel ca şi “importatorii autorizaţi” şi bancherii (adică, într-un cuvânt, stâlpii economiei româneşti – care, adesea, nu sunt decât reprezentaţii unor “grupuri de investitori” din alte părţi ale lumii), s-au cam săturat de sticlele de apă minerală şi de “baloanele de oxigen” de pe la întâlnirile cu reprezentanţii guvernului. Ar vrea ceva clar, concret şi care să aducă – dacă se poate imediat – un profit investiţiilor lor. Căci dacă cei care i-au mandatat mai sunt lăsaţi să aştepte mult, s-ar putea să se orienteze spre noul Eldorado al stanelor Asiei Centrale. În fapt, guvernul (acesta, ca şi cel dinainte) nu are nici o soluţie; dar regionalizarea s-ar putea să fie cheiţa vrăjită ce ar putea deschide cuferele Uniunii Europene. Căci nu doar infrastructura vizibilă se va face pe “fonduri structurale”, ci şi multe altele. Gândiţi-vă numai la “proiectele” pentru “brandul regional” şi promovarea lui, care vor angaja de la heraldişti (în fiecare “Centru Universitar Regional” vor apare câţiva), la web-designeri şi de la specialişti în PR la Institutul Cultural Român, fără a uita “trusturile media” care vor organiza – la ore de maximă audienţă (şi cu toate “vedetele locale”- mai ales cele de muzică populară) – show-uri-concurs pentru alegerea logo-ului şi a mascotei regionale. Evident, şi pentru învăţământ ar apare noi orizonturi: s-ar face manuale de istorie a regiunilor, tineri doctoranzi s-ar specializa în “Impactul campaniilor lui Soliman Hadâmbul în Regiunea de Sud-Est” sau în “Regiunea de Centru în eneolitic”, iar editurile şi-ar vedea şi ele relansată activitatea. În Universităţi, toate programele secţiilor politice, administrative şi de comunicare ar include şi termenii “regiune”, “regional/ă” şi “interregional/ă” mai ales ultimii devenind atribute comune pentru substative precum: sociologie, antropologie, management, economie, etc. În scurt timp, o nouă generaţie va învăţa că – de fapt – adevărata noastră istorie e una a regiunilor de dezvoltare, care se suprapun perfect peste relieful patriei şi doar lunga perioadă a dictaturilor de tot felul ne-a împiedicat – cel puţin după 1859 – să punem în valoare această tradiţie. Asta e. N-a fost la fel cu Europa?! Cei mai fericiţi vor, evident, bancherii. Căci fondurile trebuie “procesate” prin bănci şi tinerii doritori de apartamente în noile “zone rezidenţiale” (sau de maşini – şi nu Logan), vor trebui să facă credite. Şi orice bancher ştie că un angajat la stat – şi mai ales “la nivel regional” – are mai multe şanse să fie un mai bun platnic decât un “lucrător comercial” de la un magazin de provincie. Aşa că, în paralel cu “literatura regională” se va dezvolta şi oferta – targetată pe noii yuppies – a băncilor şi a reprezentanţelor tuturor firmelor străine. Una peste alta, ar fi bine, cel puţin pentru “capitalele regionale”. Nimeni nu-şi închipuie că economia României ar putea (re)porni cu o investiţie într-o făbricuţă de iaurt la Cârlibaba, dar se aşteaptă ca această subvenţie masivă (chiar dacă nu directă) acordată marilor oraşe să deblocheze o situaţie care, deja, trenează de prea mult timp. În fine, accentul pus pe oraş de către acest tip de regionalizare ar putea însemna şi desăvârşirea ciclului urbanizării început în anii ’50 şi oprit în anii ’70, repornit în anii ’90 şi oprit din nou o dată cu masiva migraţie către Occident după deschiderea frontierelor din 2002. La rândul ei, încheierea – în linii mari a urbanizării – ar putea avea ca efect cumpărarea (pe nimic) a pământului rural şi apariţia unor mari ferme (cel mai probabil sub conducere străină) care ar putea rentabiliza – à la longue – cea mai mare suprafaţă a ţării. Dar ultimele lucruri reprezintă doar nişte deziderate.

În mod concret, regionalizarea ar consta în apariţia unor noi parlamente sau consilii (regionale) şi în diversificarea birocraţiei administrative. Problema e, evident, aceea a faptului că “fondurile europene” – rambursabile sau nu – nu vor ajunge pentru toate “proiectele” şi, în plus, de la un moment dat, Europa se va retrage din ce în ce mai mult, lăsând în seama noastră “consolidarea noilor instituţii”. Întrebarea e: de unde vom găsi noi bani pentru a le susţine? Căci, se ştie, bugetul nostru se duce – în cea mai mare parte – pe salarii şi pe pensii, iar din ce rămâne se întreţine ce mai e de întreţinut. Aici trebuie subliniat un lucru foarte important: de vreme ce Guvernul trebuie să plătească salariile (care, e de prevăzut, vor fi mai multe cu noii funcţionari) şi pensiile, el nu poate – în nici o formă – micşora impozitele pe care le percepe astăzi populaţiei lucrătoare. Astfel că singura soluţie o constituie oficializarea dublei impozitări: centrală (cea de acum) şi regională. Regiunile “vor avea libertatea” de a stabili impozite menite să asigure “sustenabilitatea” proiectelor lor. Iar “cetăţenii regionali”, acum, că vor deveni – cu adevărat – “proprietari, producători şi beneficiari” ai noilor configuraţii administrativ – teritoriale, ar putea refuza să dea, din preaplinul lor, o contribuţie pentru “dezvoltarea regională”? Nu li s-ar aminti oare că sunt – mereu – în competiţie cu alte regiuni (mai ales cu cele cu predominanţă maghiară)? Nu s-ar (re)suscita toate patriotismele locale pentru a-i mobiliza? Dar, mai înainte de toate, ar putea refuza să plătească un impozit stabilit de parlamentul regional? Mai ales că acesta va funcţiona raţional: nu le va lua, ca statul, jumătate din câştiguri, ci doar jumătate din ce-a mai rămas – adică doar un sfert din întreg. (S-ar putea, totuşi, ca acesta să crească în timp, dat fiind că – cel puţin la început – statul ar fi ispitit să-şi “recupereze” propria lui cotă din acest impozit.) Nu trebuie să ne indignăm; pentru cine crede în identitatea regională şi are mândria ei, nimic nu e prea mult. Nenumărate emisiuni de televiziuni şi târguri itinerante (cu “obiecte tradiţionale” made in China, cu mici şi vin fiert şi “jucăuşi” locali) ne vor aminti acest lucru.

În fine, dar nu la urmă: cum se va vota în noile regiuni? Unde va fi Comisia Electorală Regională (i se va mai spune şi Centrală?)? Doar în capitala regională? Pe teren se vor afla doar “membri” şi “observatori”? Poate acest lucru va fi considerat ca fiind cât se poate de normal atunci când capitala regională va avea ea însăşi jumătate din populaţia regiunii, dar până atunci? Instanţele de judecată, DNA-ul, Fiscul, Sănătatea, Inspectoratele şi Direcţiile de tot soiul, etc. unde-şi vor avea “forumurile decizionale”? La centru(l regiunii)? Dar – aşa cum ştie orice român – până acolo te mănâncă, şi încă de mai multe ori, “băieţii şefului”. Dacă, de bine, de rău, astăzi omul de rând mai poate spera să stea de vorbă personal cu vre-un primar, şef de consiliu, director de “deconcentrate” ori inspector – şef, în România regiunilor aceştia vor decădea la nivelul unor slujbaşi de provincie, fără nici o putere de decizie, în vreme ce Marele Şef va fi doar în capitala regională, însă – din raţiuni uşor de înţeles: căci el va media între instituţiile europene şi cele locale – nu va fi accesibil omului de rând. Probabil că acesta din urmă va fi îndrumat, politicos dar ferm, să-şi expună nemulţumirile la o adresă de mail (care, la fel de probabil, se va bloca automat după scrierea a 200 de semne). Sigur că, măcar o dată la patru ani, şi Marele Şef se va întoarce – cu mâinile pline de pungi şi de găleţi – către “comunităţile regionale”. Sau poate că nu. Poate că ar fi mai utilă o nouă formă de “reprezentativitate”, prin care “comunităţile” în cauză îşi vor alege “reprezentanţii” care, la rândul lor, vor alege Consiliul, care, la rândul lui îl va alege pe El, Supremul. Pare logic, la fel cum – ştie toată lumea – e logic să-l alegi pe cel ce se bucură de favorurile Şefului pentru că, sperăm cu toţii, alesul acesta ne poate împărtăşi tuturor câte puţin din aceste favoruri. Astfel că “alegerea” e, cum spun matematicienii, biunivocă: de jos în sus pare a respecta întreg mecanismul elecoral; de sus în jos seamănă mai curând a numire. Aşa merg lucrurile. Dacă schimbările prea dese nu sunt bune nici măcar în sate sau oraşe medii, ce să mai vorbim de regiuni? Aici, cuvântul de ordine ar trebui să fie “stabilitatea”. În fond, oamenii nu aleg programe abstracte şi utopii pernicioase, ci “un bun administrator”, un om care “creează locuri de muncă” şi care are darul “atragerii fondurilor”. Nu sunt toate acestea caracteristicile celui/ celor care vor pune pe picioare regiunile? Nu vor intra ei în “manualele de istorie regională”? Astăzi li se spune – cu nedrept dispreţ – “baroni locali”. Pe mulţi dintre ei localul în care îşi desfăşoară activitatea nu-i mai cuprinde; oamenii vor o scenă mai mare şi – în primul rând – atributele reale ale titlului. Pe scurt, din “baroni locali” vor să devină prinţi ereditari. Această “tranziţie” ar presupune trei lucruri esenţiale: seniorul va fi cel ce va împărţi dreptatea pe feuda lui, va primi omagiul vasalilor (pe care va avea grijă să-i gratifice cu funcţii) şi va avea un drept ereditar asupra feudei (adică o va transmite în familie, sau în familia mai largă care e partidul). Vă seamănă cunoscut? În unele cărţi această realitate poartă numele de feudalism. Iar unii autori ne explică faptul că nu doar condiţia marilor seniori era mai bună, ci şi aceea a oamenilor de rând care – zice-se – ar fi ajuns ce sunt doar mai recent, o dată cu “exploatarea sălbatică” a capitalismului. Alţii susţin că “statul centralizat” e o pacoste; de la el – şi de la pretenţiile lui omogenizatoare – ni se trag toate relele. Nu tocmai acest gen de stat face cu putinţă, în fruntea lui, tiranul – stăpânitorul unic şi discreţionar? N-ar fi mai bine să avem de-a face cu o “competiţie” a seniorilor locali, care să aleagă ei preşedintele, iar acesta să fie doar un garant al faptului că nu se ajunge la conflict deschis între marii potentaţi? Iar noi, oamenii de rând, n-ar fi mai util să ne încredinţăm judecăţii şi mărinimiei seniorului nostru decât să apelăm la justiţia – pe cât de abstractă pe-atât de coruptă – a statului? Şi-apoi, n-ar fi frumos să ne scrie pe paşaport nu cuvântul ce se confundă aşa de uşor cu rrom, ci bănăţean, sau bucovinean (că doar n-o scrie Sud –Vestic sau Nord – Estic)? Şi ce dacă ne trezim în feudalism? Nu e la modă – în toată lumea – “regăsirea sensurilor pierdute”? În fond, acesta – lupta dintre autoritatea centrală şi marii boieri (cu privilegiile lor) – a fost unul din sensurile istoriei noastre. Într-un moment al acestei istorii s-a decis (evident, cu sprijin străin) într-un sens. Poate c-a venit timpul să reluăm problema pe cont propriu.

Aşadar, ce e regionalizarea? O soluţie de compromis menită a-i mulţumi pe cât mai mulţi: baronilor locali li se dă o anvergură şi nişte atribute pe care le revendică din ce în ce mai zgomotos, bancherilor şi dezvoltatorilor imobiliari li se dă capitalul pe care statul român nu-l are, iar Europa nu l-ar da fără motiv şi unei mase de absovenţi de studii incerte li se oferă locuri de muncă la stat. Câteva mari oraşe pot profita de ocazie şi, cel puţin pentru un timp, îşi pot continua expansiunea. Celor mulţi le oferă un nou steag sub care-şi pot clama speranţele. Dar va aduce regionalizarea mai multă bunăstare şi mai multă eficienţă în România? Va scoate ea zonele sărace din subdezvoltare? Va pune administraţia publică “în slujba cetăţeanului” şi politica “în slujba prosperităţii generale”? Greu de crezut. Mult mai credibil e contrariul: va crea mai multă birocraţie, va oficializa privilegiile unei/ unor caste şi va mări povara impozitelor. Când toate acestea se vor întâmpla, ni se va explica – doct – că regionalizarea nu e, aşa cum cred naivii, ceva care să se realizeze de azi pe mâine, ci e “un proces” care durează decenii, oricum mai mult decât viaţa noastră, şi că importante sunt “strategiile pe termen lung”, nu detaliile care ni se contabilizează la întreţinere. Iar atunci când marile oraşe vor ajunge din nou în impas şi când mai toată lumea se va declara “dezamăgită” şi “înşelată” în speranţele ei, n-ar fi exclus ca tocmai unul dintre apostolii actuali ai regionalizării să ne explice că soluţia sunt, de fapt, judeţele. Sau provinciile. Sau euro-regiunile. Sau închinarea ţării către Muntele Athos.

Se cuvine să răspund şi inevitabilei întrebări cu caracter personal: eu unul cred că regionalizarea e bună sau nu? Iată răspunsul meu: judecând obiectiv, cred că e bună. Şi argumentul meu e următorul: altminteri s-ar putea ca drumul nostru către feudalism să fie prea lung.

Distribuie acest articol

27 COMENTARII

  1. Din pacate o discutie atit de rau inceputa prin concentrarea exclusiva pe aspectele de „scandal” politic (unde vor fi capitalele regionale, cine va fi presedinte/guvernator), in loc sa discutam despre atributiile/responsabilitatile regionale, sursele de finantare ale bugetelor permanente ale acestora, structuri institutionale si procedurale, impactul asupra dezvoltarii la nivel national, regional si local, este continuata prin astfel de articole „la misto” care rateaza complet subiectul.

    Competenta in comentarea lui Heidegger sau Patocka nu are nimic de face cu o posibila competenta in dezvoltare regionala, descentralizare, sau planificare teritoriala – ar fi bine ca fiecare sa se gindeasca bine inainte daca stie despre ce subiect scrie/vorbeste. Altfel nu face decit sa mareasca confuzia, promovind un conservatorism de cafenea si incercind sai transfere public prestigiul competentei din domeniul in care este specialist in altul despre care nu are habar – pacatul atit de nefericit al „inteligentsiei”.

    • Stimate Domnule Giosan,

      va multumesc pentru observatii. Si va asigur ca intentia mea nu a fost deloc aceea de a lua „la misto” subiectul si nici de-a-mi afisa fatalismul si (insuportabil de) „usoara superioritate” in chestiuni la care nu ma pricep. Nu am facut decat sa reiau – e drept, ingrosand contururile – lucrurile spuse, pe aceasta platforma, de Profesorul Stanomir si sa schitez cateva scenarii ale unor situatii care – cred ca veti fi de acord cu acest lucru – in lumea noastra sunt, din pacate, nu doar posibile, ci si probabile.
      Imi pun speranta ca, facand asemenea lucruri, nu ma departez prea mult de domeniul meu. Mi se spune, in fiecare zi, cel putin de cinci ori ca faptul de a-i comenta pe Heidegger si pe Patocka n-are nici o relevanta in lumea noastra, ca nu intereseaza decat o minoritate de rataciti si ca nu aduce nici un spor de venituri Universitatii sau Ministerului care m-au angajat. Asa o fi. Dar am invatat un lucru, mai ales de la Patocka: anume acela ca singurul lucru pe care il pot face, legitim, ca cetatean impotriva abuzurilor statului este acela de-a da glas scrupulelor mele de constiinta. Vedeti Dumneavoastra, in lumea moderna Statul (cu S mare) se prezinta intotdeauna ca fiind obiectivarea Ratiunii in Istorie; iar agentii acestei obiectivari sunt „specialistii” – inaltii functionari care sunt singurii care vad, inteleg si poarta raspunderea. Cu ce drept ne-am ridica noi, ceilalti, captivi ai orizonturilor noastre marginite, impotriva autoritatii epistemice a adevaratilor cunoscatori? Nu-i mai bine sa tacem si sa lucram? Caci – nu? – de asta are nevoie tara: de munca, nu de vorbe. Ei bine, raspunsul lui Patocka (pe care, asa cum stiti, l-a actualizat Havel) este: nu. E in noi – in fiecare dintre noi – ceva ireductibil uman care, atunci cand se transgreseaza o limita, ne face sa spunem (asemeni copiilor): nu e drept! Acest ceva e anterior oricarei legi si, acolo unde legea e lege, e izvorul acesteia. In numele acestui ceva avem nu doar dreptul, ci si obligatia de-a spune ca lucrurile nu merg si de-a atrage atentia ca se incalca ceva fundamental uman. Sigur ca-n lumea stiintei (sociale, administrative, etc.) asemenea obiectii de constiinta par irelevante si sunt asimilate cartelii – manioase sau dezabuzate – cu care oamenii isi amortizeaza frictiunea cu cotidianul.
      Inca ceva: prea de multe am pornit – cred eu (caci mi-e greu sa-i judec pe altii) – cu buna intentie intr-o directie ca, nu dupa mult timp, sa ne dam seama ca lucrurile nu merg. Si apoi s-o cotim, la fel de bine porniti, intr-o alta directie – care-a sfarsit si ea intr-un unghi mort. Nu vi se pare ca – fie si calauziti de cei mai buni specialisti (e cazul Europei, dupa cinci ani de criza) – putem sfarsi intr-o miscare browniana? Si nu vi se pare ca, in acest context, exercitiul unei gandiri prevazatoare – care ia in calcul dintru inceput riscurile unei situatii – ar fi util lumii noastre? Nu stiu cum vedeti D-voastra lucrurile acestea, dar eu unul ma leagan cel putin cu speranta ca o asemenea gandire ne-ar face, cat de cat, utili si pe noi, comentatorii lui Heidegger si ai lui Patocka, de care – in lumea specialistilor – nu mai e nici o nevoie.

      Cu toata consideratia,

      Mihai Maci

      • Stimate Domnule Maci,

        Imi pare rau ca spuneti ca nu mai este nevoie de comentarea lui Heidegger si Patocka (din operele ultimului nu am citit nimic si nici prea mult despre el, din primul si despre primul destul de mult pentru un amator care nu stie germana si va pot marturisi ca este fascinant, chiar atunci cind cred cu tarie ca se insala/s-a inselat groznic – si nu ma refer neaparat la atasamentul lui politic, ci mai degraba la pericolele unui anumit tip de anti-modernism, comun atit nazismului, cit si comunismului) – lumea de astazi cred ca ofera destule oportunitati pentru o astfel de activitate, care nu cred, sincer o spun, ca ar fi inutila.

        Unde ne despartim – intr-un loc, sesizat oarecum ironic si sunt convins nemeritat si de un fost student al dumneavoastra mai jos: cred ca trebuie sa discutam serios si cu argumente pro/contra pe o astfel de tema, incercind sa ne informam cit mai bine in prealabil. Altfel cadem in cursa birfei si a a opiniei imbatosate dar fara informare corecta, de care sunt pline site-urile si nici comentariile pe Contributors nu duc lipsa.

        Romania are stringenta nevoie de reforma administrative, nu numai la nivel regional, dar poate mai ales la nivelul consolidarii administratiilor locale de nivel 1 – probabil ca nu avem nevoie de mai mult de 1000 de UAT-uri si nu de 3300 ca acum. Acesta din pacate este un subiect tabu pentru partie, din motive evidente.

        Din punctual de vedere al regionalizarii, riscul de a se intimpla ceea ce sugerati este foarte mare, dar eu cred ca nu abandonarea ideii este solutia, ci realizare ei altfel. Problema este generala cu toate politicile publice din Romania: faptul ca sunt facute „dupa ureche”, discretionar si ad-hoc nu inseamna ca nu trebuie sa mai facem nimic. Asa cum sugeram si in primul mesaj, discutia ar trebui sa porneasca de la:

        1) avantajele/dezavantajele sistemului regional – dar sincer si cu argumente, altfel producem „scrieri” de genul celei aparute recent sub semnatura dl. Funar. Exemple de la altii din jurul nostru (Polonia, Cehia ca sunt mai aproape de dimensiunea Ro). Parea mea este ca avem nevoie de regionalizare, si daca reusim sa o facem cit de cit intelligent, vom obtine un efect de multiplicare economica ridicat;

        2) de ce nu avem impact regional pe nici unul din proiectele actuale finantate de POR si cum vor rezolva cerintele din doc. europene de planificare pentru perioada 2014-2020, cu sau fara regiuni – iarasi parerea mea este ca nu putem fara regiuni, alternativa fiind cooperarea voluntara pe scara larga intre 2-3 judete (ceea ce in Ro este practic imposibil);

        3) avem nevoie de 3 niveluri de administratie sub-nationala sau numai de 2 ? 3 niveluri au numai statele federale sau cele cu peste 40 mil de loc. Parerea mea foarte sincera este ca nu avem nevoie de 3 niveluri;

        4) care vor fi responsabilitatile nivelului regional, ce anume va transfera statul acestui nivel: de ex. drumurile nationale, care nu sunt drumuri europene, caile ferate secundare, educatia universitara (functie tipica nivelului regional in mai toate tarile cu asa ceva);

        5) care vor fi resursele bugetare permanente ale regiunilor, pentru ca nu pot fi numai fondurile europene – acestea sunt numai surse de investitii, dar grosul vor fi cheltuieli curente. Cum vor fi distribuite aceste surse – vor avea o anumita putere fiscala regiunile sau vor trai exclusiv din transferuri de la bugetul de stat si cum vor fi alocate acestea (pe baza de formula, transparent si predictibil sau pe baza ad-hoc/discretionara);

        6) care vor fi efectele asupra institutiilor deconcentrate;

        7) putem accepta o regiune cu majoritate maghiara ?!!!

        8) care este impactul istoriei si traditiilor asupra coeziunii regionale – are vreun sens sa discutam subiectul sau nu;

        9) si poate mai important decit celelalte – daca tot ne apucam de reforma administrativa de ce nu consolidam UAT-urile de nivel 1, astfel incit sa nu mai avem comune sub 3000 (sau chiar 5000) de locuitori. Tarile nordice au reusit consolidarea intr-un mod spectaculos, Franta a esuat, dar a inlocuit-o cu un sistem hiper-sofisticat (specific cartezian !!!) de cooperare inter-municipal pe baze voluntar/fortate.

        Cam aceste lucruri cred ca ar trebuie sa le discutam si faptul ca nu am facut-o pina acum, si nu prea am facut-o niciodata, nu este un argument ca nu ar trebui sa incercam si ar fi mai bine sa incepem si sa continuam numai cu „misto-ul”

        Si in ultimul rind – sesizez in ambele comentarii ale dumneavoastra o fina nuanta „eurosceptica” si anti-tehnocratica (Heidegger sa fie de vina?) – cred ca daca sunteti sincer cu dumneavoastra si analizati ceea ce s-a intimplat in Ro in ultimii 20 de ani, este greu sa respingeti idea ca fara stimulentul/presiunea integrarii EU/NATO, progresele din societatea romaneasca nu ar fi fost nici astea care sunt. Pentru comparitie, de la atitudinea politicienilor, la cea a administratiei sau politiei, sau a universitatilor (nu neaparat de filosofie) v-as sugera niste vizite la Belgrad, Chisinau, Minsk, sau Kiev (de ce nu si la Sofia).

        In plus va mai rog sa cititi/reciti Marea Neagra a lui Gheorghe Bratianu ca sa vedeti ce inseamna pentru Romania controlul bazinului Dunarii sau a Marii Negre de o mare putere orientala. Ar fi de meditat.

        In speranta ca acest al doilea raspuns, chiar daca excesiv de lung, poate fi considerat o „cordiala polemica”, aveti intreaga mea consideratie si sper sa nu-I abandonati pe Heidegger si Patocka.

        Victor Giosan

        • Stimate Domnule Giosan,

          va multumesc pentru precizari. Sunt de acord si cu faptul ca lucrurile acestea trebuie discutate serios (adica puse ca probleme), si cu temele de discutie pe care le indicati. Scepticismul meu – care e real – vizeaza doar urmatoarele teme:

          1. Ne dorim cu adevarat regionalizarea?
          2. Daca da, stim de ce ne-o dorim?
          3. Daca ambele intrebari de mai sus au raspuns pozitiv, vom fi in stare sa ne tinem de ceea ce ne-am propus?

          In ce ma priveste, tocmai absenta unei discutii serioase pe temele propuse de D-voastra ma face sa cred ca raspunsul la primele doua intrebari e mai curand negativ si ca regionalizarea e o moda media care – fie ca va avea consecinte administrative, fie ca nu – se va consuma preponderent in media. Trebuie sa fiu cinstit si sa recunosc ca ma pricep prea putin la probleme administrative, dar incerc sa citesc cate ceva din lucrurile la care am acces ; cred ca stiti ca exista o Comisie Nationala de Istorie a Oraselor (sau asa ceva) care publica ocazional – si doar in samizdat! – lucruri extrem de interesante despre evolutia structurilor teritoriale in Romania. Nu pot sa nu ma intreb de ce, dupa lansarea temei regionalizarii, nu au aparut macar 5 (cinci) lucrari – cu un pret si cu o circulatie civilizata – despre evolutia structurilor administrativ – teritoriale in Romania (lucrari dintre care cel putin una sa expuna, civilizat si cu argumente, punctul de vedere opus regionalizarii). Imi cer scuze pentru „masca de fiere”, dar ma tem ca starea efectiva a subiectului nu e departe de cea pe care am expus-o in textul meu.
          Apoi, daca lucrurile se var face – dupa obiceiul locului – prin ucaz guvernamental, cum „le-om duce toate”, pe pamant, dupa schimbarile de pe hartie? Iarasi sunt de acord cu D-voastra: n-avem nevoie de 3000 de comune (si nici de orase de dimesiunea comunelor), numai ca problema e simpla: ce facem tocmai cu angajatii birocratiei de care vrem sa scapam? Ii disponibilizam, veti spune. Dar nu uitati ca-i disponibilizam intr-o lume (ruralul romanesc) lipsita aproape de orice orizont, in care n-au nimic altceva de facut decat sa se apuce de economia de subzistenta, ca si stramosii lor. Nu uitati ca – daca se trece, dintr-o data, de la 3000 la 1000 de comune – vor fi prea multi disponibilizatii astia si, multi fiind, vor fi si galagiosi. Si atunci tare ma tem ca guvernul va face marche-arriere si, pentru a evita „criza sociala”, ii va reangaja mai mult sau mai putin voalat si ne vom trezi cu aceeasi birocratie (si cu aceeasi eficienta), dar sub un alt nume.
          N-ar fi mai bine sa gandim dintru inceput aceste lucruri, pentru a nu ne lua prin surprindere, ca proximele inundatii? N-ar fi mai bine sa incepem prin a discuta problema a ce pot – azi si maine – orasele (cat pot creste?, pe ce structura?, etc), a felului in care poate fi adus ruralul in orbita dezvoltarii (cum? si la ce trebuie sa renuntam?); sa punem problema ariilor de influenta ale realelor sau posibilelor industrii locale si infrastructurii de care acestea au nevoie si, pe baza tuturor acestora, a temelor pe care le-ati expus si a celor care vor mai veni, sa ajungem sa decupam viitoarea harta administrativ – teritoriala?
          Dupa cum vedeti, sunt intru totul de acord cu D-voastra, ca discutia – onesta si argumentata – merita si, chiar daca va duce la minuni, va avea macar meritul de a formula niste probleme pe care le simtim difuz, dar le intelegem prea putin.

          Nu sunt eurosceptic – ma bucur ca suntem in Europa si cred ca doar legati de caruta europeana (si nu tragandu-ne noi de par) vom iesi – incet dar sigur – din mlastina subdezvoltarii. Da, am o rezerva fata de „tehnocrati” (cel putin fata de ai nostri); majoritatea celor pe care eu i-am cunoscut balmajeau – cu o afectare profesorala – niste formule pe care nu stiu daca le intelegeau, dar de care erau absolut convinsi ca sunt mai reale decat orice realitate. Singurul lucru care-i facea umani era cinismul cu care treceau de la un set de formule la altul. Banuiesc ca-mi veti spune ca nu acesta e adevaratul tehnician, numai ca – din pacate – eu doar din acestia am cunoscut. Iar in lumea acestora, va sigur, Heidegger e un intrus primejdios.

          Multumindu-va inca o data pentru raspunsul D-voastra deschis si consistent, permiteti-mi sa va asigur de intreaga mea consideratie,

          Mihai Maci

  2. Ceata lui Pitigoi a facut atat de mult taraboi in zavoi ca nu a mai ramas piatra pe piatra pe nicaieri in RO.

    Regionalizarea este problema RO acum, poate sa mai astepte.
    Graba strica treaba! Sa gandim de zece ori pana sa taiam o data o regiune!

  3. cheltuielile cresc (administratie+sociale) inexorabil la nivel local. Ori se mareste baza de impozitare, adica mai multe suflete sub aceeasi administratie ori se mareste birul per capita. Azi avem comune prea mici (in UK sunt doar 400!!!!) si judete prea mici. Comasarea lor -indiferent de nume- este o necesitate. Restul e propaganda.!

  4. In mod sigur ca regionalizarea nu ar folosi Bucurestiului, asta in cazul in care nu se va face o regionalizare doar pe harta, iar la finante divizia Mari Contribuabili va ramane in continuare, pt ca imi e greu de crezut ca, partidul aflat la putere va lasa vacile de muls din mana lor. Cluj-ul de exemplu la 100 EUR produsi primeste inapoi 20 EUR asta doar din firmele care platesc la finante in Cluj, fara a mai pune firmele din categoria mari contribuabili care nu se pun la suta aia de EUR, la fel sunt si alte judete ca Timis etc care produc si nu au bani nici sa isi asfalteze strazile. Asa ca mai bine hai sa schimbam titlul articolului in „Cui nu i-ar folosi regionalizarea?”

    • Cum adica la 100 de euro produsi primeste 20 de euro? Ce relevanta are? Pai ce tot ce produce se duce la stat? Primesti din taxe si impozite, primesti din ce ai contribuit… sau i se da in plus?

  5. În condițiile actuale și efectuată de „bărbații de stat” post-decembriști pe care îi știm atât de bine, REGIONALIZARE = FEUDALIZARE, ba chiar ceva și mai rău decât atât – TRIBALIZARE !!!

  6. Felicitări pentru articol. Regionalizarea va depinde de variabila educaţie. Cât timp aceasta nu este adaptată din prisma următoarelor puncte..evident e o listă exhaustivă-
    1. Concept de democraţie comunitară reală.
    2. Conceptului de cunoaştere.
    3.Implicării părinţilor în afara şcolii propriu zise
    se riscă retrasarea unor graniţe din pix.
    Metodă care funcţionează în contextul obedienţei umane faţă de autoritate,dar care nu aduce fericirea libertăţii. Alte societăţi au avansat şi implementat metode mult mai radicale decât regionalizarea administrativă. Unele au trecut la o administraţie online, de ceva vreme, care a redus costurile aparatelor de funcţionari şi facilitat implementarea de politici reale.

  7. Felicitari, este singurul articol pertinent pe care l-am vazut pana acum pe acest subiect !

    Nu degeaba este inlocuita in discursul public discutia de fond (de ce regionalizare ?) cu discutii generatoare de circ (unde si cate capitale, …). E o inlocuire voita, scopul fiind evitarea discutiei de fond, pentru ca nu exista argumente de niciun fel pentru regionalizare – in afara, evident, de cel pe care il evocati in incheiere. Avem de-a face cu o tehnica standard de manipulare: atunci cand vrei sa impui o anumita solutie unei probleme, inlocuiesti discutiile despre alegerea solutiei cu discutii despre aplicarea solutiei pe care vrei sa o impui; astfel, incet-incet, in constiinta publica se va impune ideea ca solutia a fost deja decisa si este cea dorita.

  8. Cateva observatii:
    1. Dupa cum spun guvernantii, regionalizarea n-ar insemna transferarea unor atributii de la nivel local la nivel regional, ci de la nivel central la nivel regional.
    2. Ar fi necesara o restructurare a regiunilor de dezvoltare astfel incat, pe cat posibil, zonele cu un nivel de dezvoltare similar sa se regaseasca in aceeasi regiune. Care este de fapt scopul regiunilor de dezvoltare ? Sa diminueze diferentele de dezvoltare dintre diferite zone. Daca pui un judet(zona) relativ sarac(a) impreuna cu un judet (zona) relativ bogat(a), atunci acea regiune va avea un GDP per capita format din media zonelor sarace si a celor bogate, deci se obtine o imagine distorsionata a situatiei economice. Mai apoi, nu numai ca imaginea va fi distorsionata, dar exista si sanse reale ca mare parte din fondurile primite sa fie inghitite de municipiul sau de judetul mai dezvoltat, mai puternic. Echitabil ar fi ca zonele relativ sarace fie impreuna, iar zonele relativ bogate tot impreuna, intr-o alta regiune, pentru ca in acest fel nevoia pentru finantare a fiecarei regiuni va putea fi cuantificata si in consecinta satisfacuta in mod real.

  9. Domnule Maci,

    Vă apreciez semnificativ, cel puțin pentru „S-ar putea ca toate lucrurile despre care voi vorbi în continuare să fie suspendate cu o clasică remarcă: sigur, pretutindeni există probleme, dar – totuşi – să nu generalizăm! Experienţa m-a învăţat că, atunci când chiar vrem să înţelegem cum stau lucrurile, e mult mai eficient să formulăm această observaţie invers: peste tot există oameni oneşti, care-şi fac treaba, dar să nu generalizăm! ” Nici un „guru” al nației nu a avut curajul să formuleze respectiva idee atît de clar și tranșant.

    Însă, vă rog frumos, pliați-vă pe exigențele interneto-moderne, adică scurtați ușurel textul (vreo 25%). Eu personal sînt capabil să asimilez lucruri sensibil mai lungi, dar gîndiți-vă la percutanță – există mulți compatrioți aflați la mijloc, între SMS-uri și „Istoria logicii” de Anton Dumitriu (precum măgarul lui Buridan). Ar ataca-o chiar și pe ultima dacă nu le-ar lipsi timpul și energia. Încercați să le satisfaceți foamea prin „non multa sed multum” (intervenția pe forumuri e un exercițiu excelent). Să nu vă fie teamă de efemer – reeducarea unei nații are nevoie și de picături chinezești.

    Cu deosebită stimă.

  10. Eu asociez actuala impartire administrativ teritoriala nu cu Cuza, ci cu Ceausescu, mai ales prin imaginea sediilor Comitetelor judetene de partid, care au devenit consilii judetene si prefecturi, o imagine a continuitatii tragice a puterii nomenclaturii dinainte de 89 pana in prezent, privatizata, mostenita si travestita dezgustator in clasa politica a prezentului.
    In afara de aceasta imagine poate subiectiva (sunt dintr-un oras care pe langa prabusirea Romaniei din ultimii douazeci de ani, a incasat si bobarnacul suplimentar al marginalizarii la nivel judetean, in care mai totul s-a concentrat cu un randament nesatisfacator in „polul de dezvoltare” care este resedinta de judet) recunosc ca nu prea am idee ce ar trebui facut.
    In ceea ce priveste regionalizarea amanata mereu, in afara de imparteala dintre baronii locali care se banuie, deja ori Ponta ori Dragnea au spus recent ca UE nu ne obliga la regionalizare.

  11. Sa vorbim despre nimic, sa fim pesimisti, sa avem o atitudine fatalista si se usoara superioritate.
    Specific filosofilor :) . Cunosc foarte bine stilul, v-am fost student.
    Romania se descurca binisor cu judetele, problema este cresterea numarului de functionari de multe ori fara nici o justificare.
    Intre timp statul a tocat multe milioane de E pe programe de informatizare si „eficientizare” a aparatului administrativ. Nu stiu cum se face dar de fiecare data a mai rasarit un ghiseu, o stampila in plus pe zecile de hartii si niste firme de „baieti destepti” au mai facut niste bani – foarte multi bani.
    Nu prea exista posibilitatea, in Romania, sa iti rezolvi problemele online, prin comparatie, in tarile civilizate vizitele la primarii sau administratii locale sunt aproape inutile. Totul se poate aranja online.

  12. Structuri administrative mai putine inseamna un stat mai slab si mai usor de controlat si cetateni mult mai usor de manipulat. Orice ar face cei care controleaza administratia tarii tot rau o sa iasa pt. cetateni.
    Ca va fi mai bine este, ca de obicei, doar un vis nerod pt. multime (care incepe cu p). Oricate economii se vor face acestea nu vor ajunge niciodata spre folosul multimii. Cine sunt cei care controleaza acesta tara si care este scopul lor final, stie cineva ?
    Vai de capul nostru.

  13. N-ati inteles nimic dar vorbiti de parca ati fi detinatorul adevarurilor absolute cand vine vorba de regionalizare. Eu pot sa va inteleg o anumita inclinatie spre traditionalism si cultura rurala a Romaniei dar dati-mi voie sa va anunt un lucru extrem de important: „viitorul Romaniei va fi urban sau nu va fi deloc”. Asta e, fie ca va place sau nu. Uitati-va la toate tarile dezvoltate. Si in timp ce Franta (care seamana cu noi la teritoriu) are sub 4% din populatie in mediul rural noi avem peste 40%. Acest model nu mai merge. E model de mijlocul secolului 20. Tara trebuie urbanizata iar oamenii scoliti si educati ca sa acceada la slujbe moderne si coompetitive. Tocmai de aceea regionalizarea e buna. Migratia din zonele rurale si sarace spre marile centre urbane e perfecta pentru economie. Universitatile vor avea studenti, companiile vor avea forta de munca, dezvoltatorii imobiliari vor face profit construind locuinte, bancile vor da credite pt cumpararea acelor locuinte, infrastructura oraselor se va dezvolta si astfel Romania va putea fi pregatita sa intre in noua era a globalizarii. Daca ramanem o tara rural agrara atunci Mongolia scrie pe noi. Asta vreti? Sau nu va dati seama ce spuneti? Nu pot sa cred ca va lasati atat de mult condus de afecte si simpatii in fata argumentelor rationale si logice. Cat despre infractionalitate asta e o problema coletarela si cei platiti sa o rezolve trebuie sa-si faca treaba, probabil invantand la randu-le de la tarile care s-au confruntat cu asta inaintea noastra. Deci inainte sa mai publicatii astfel de aiurisme conservatoare mai bine aruncati o privire in jur si alegeti-va cu grija argumentele. Regionalizarea e un lucru mai mult decat necesar pt Romania si aparitia unor centre urbane cu populatie de peste 1 mil. de locuitor o cerinta chiar. Conteaza insa foarte mult cum se va face regionalizarea de catre actualii mafioti deghizati in politicieni.

    • Va multumesc pentru observatii. Nu sunt un adept al ruralismului, nu privesc cu nostalgie in urma si nu leg romanitatea de taranime. Cred – la fel ca si D-voastra – ca viitorul nostru (la fel ca si al tuturor) va fi unul urban. Problema care mi se pare a merita sa fie gandita e urmatoarea: cum se va produce aceasta urbanizare? Am indicat, in textul meu, cele doua cicluri ale ei (anii ’50 – 70 si anii ’90 – 2000) care, ambele, au sfarsit in aceeasi aporie: mai multi oameni in sectorul tertiar decat putea sa suporte economia productiva a Romaniei. Problema – din punctul meu de vedere – e aceea ca, daca nu judecam limpede lucrurile inainte de-a ne arunca intr-o aventura, riscam sa ajungem nu doar la un blocaj, ci chiar la un colaps al oraselor. Vreau si eu orase mari, cu o infrustructura civilizationala adevarata, dar nu pot sa nu ma intreb ce le va asigura functionarea. Cred ca faptul de-a ne intreba onest si de-a ne asuma problema (in problematicul ei) nu e zadarnic.

      Cu toata consideratia,

      Mihai Maci

      • Pai asa da. Suna cu totul altfel fata de ce ati scris initial in articol. Asa da, suntem amandoi de acord. Ah ca trebuie pus accentul pe educatie, implementate reguli stricte de urbanism si multe multe alte detalii importante, sunt de acord. Dar faptul ca autoritatile nu sunt capabile sa gestioneze aceste aspecte, care repet, ar trebui sa fie detalii, nu e un argument pt a spune ca migratia din zone sarace spre centr urbane mari e ceva rau in sine.

        Pana la urma cred ca intrebare la care se reduce totul e: cum ne facem rost de niste politicieni suficient de capabili sa conduca acest proces urbanizare intr-un mod armonios care pune accentul pe educatie, infrastructura, urbanism, samd. Nu ma deranjeaza sa fie niste politicieni mercantili, nu ma deranjeaza sa-si ia comision de la contructorii imobiliari sau cei de infrastructura (si in cele mai civilizate si democratice tari o fac intr-un fel sau altul – de la Italia pana la SUA), dar macar sa fie suficient de destupati la minte incat sa o faca in mod armonios si inteligent.

    • Am scris de multe ori pe Contributors.ro si ce mi-a placut este ca in general oamenii se exprima intr-un limbaj decent, prezinta argumente si accepta ca exista si alte pareri decat ale lor si ca nu sunt detinatorii adevarului absolut. Genul de exprimari « Nu pot sa cred ca va lasati atat de mult condus de afecte si simpatii in fata argumentelor rationale si logice. « sau chiar jigniri de tipul « aiurisme conservatoare « nu trebuie sa apara intr-o discutie pe argumente : «Nu pot sa cred ca va lasati atat de mult condus de afecte si simpatii in fata argumentelor rationale si logice «.
      Articolul domnului Maci, ca de altfel si alte articole aparute pe contributors.ro, mi se pare excelent. Regionalizarea, pentru anumite persoane, a devenit o noua solutie salvatoare, o solutie pentru prosperitate si dezvoltare. Mi-aduc aminte ca dupa ’90 o astfel de solutie era considerata intrarea in NATO. De cate ori nu am auzit cum o sa vina NATO si o sa ne construiasca autostrazi si aeroporturi pentru a se putea desfasura in caz de nevoie. Si s-au construit ? Nu! Urma sa ne dezvoltam extraordinar! Dezamagire! Apoi a venit integrarea in UE si urmau sa curga fondurile europene si cu ele si prosperitatea ! Fondurile n-au prea curs si nici la prosperitate nu am ajuns si nu vom ajunge asa din inertie.
      Acum a venit randul regionalizarii. Din comentariul dumneavoastra nu inteleg cum va rezolva regionalizarea problema urbanizarii si a educatiei: “Tara trebuie urbanizata iar oamenii scoliti si educati ca sa acceada la slujbe moderne si coompetitive. Tocmai de aceea regionalizarea e buna.” sau “ Regionalizarea e un lucru mai mult decat necesar pt Romania si aparitia unor centre urbane cu populatie de peste 1 mil. ” Fara regionalizare nu se poate urbaniza tara si nu pot fi scoliti oamenii? Si de ce urbanizare inseamna mutarea oamenilor in orasele mari ? Nu inseamna oare crearea unor conditii decente de viata in toate localitatile : apa curenta, canalizare, strazi asfaltate, servicii de calitate, cai de transport moderne, acces la locuri de munca, etc. Cunosc cazul unor sate din Europa, aflate departe de orase importante dar care datorita conditiilor de viata sunt de fapt « urbanizate ».

      • Andrei,
        Daca n-ai inteles nimic, e ok, asta spune tot despre tine. Oricum nu o sa ma chinui sa-ti explic. Dl. Maci si altii m-au inteles. Cat despre toate insinuarile tale referitoare la limbajul meu ca ar contine jigniri, iti recomand intai sa verifici in DEX definitia termenilor pe care ii folosesti. Invata sa vezi diferenta intre termeni precum „dezacord” si „jignire”. A jigni inseamna conform DEX a insulta. Unde sunt insultele mele?

        Eu n-am facut decat sa-mi exprim dezacordul fata de opiniile initiale scrise in articol si da am facut-o intr-un mod mai vehement. Nu vad ce e rau in asta. Se face mereu aici pe Contributors si de catre autori si de catre cei care comenteaza. Senzatia mea e ca tu nu prea ai citit Contributors.

        Deci sa-mi fie cu pardon dar astfel de predici moraliste ma lasa pur si simplu rece. Spune ceva concret despre regionalizare daca ai de spus. Daca nu, tine-ti predicile in alta parte. Nu e cazul sa-mi faci tu educatie. Mi-au facut parintii si profesorii destul. Am totusi 4 decenii de viata. Si e o lume libera. Deci nu stiu ce perceptii sau arogante te fac sa te erijezi in educatorul meu, dar nu e cazul. Nu esti de acord cu opinia mea? Ok, spune-o asa atunci. Nu ma deranjeaza. Dar nu-mi tine predici de adresare fara a stapan semnificatia termenilor macar. Ca totusi nu suntem la o manastire de maici aici. E un site public cu dezbateri intre oameni cu personalitati diferite si opinii puternice deci e de asteptat sa apara dezacorduri viguroase.

        • Domnule Adi Rus,

          Stiu foarte bine ce inseamna a jigni si exprimari de genul « aiurisme conservatoare « sunt jignitoare, fie ca va place sau nu. In legatura cu dex-ul, sa stiti ca un cuvant ca aiurism nu exista in limba romana. Inca ceva, eu m-am adresat cu dumneavoastra si „predicile” mi le tin unde vreau, pentru ca asa cum bine spuneti „e o lume libera”. Faptul ca aveti 4 decenii de viata nu inseamna ca nu mai aveti de invatat. Autosuficienta nu face bine.
          Spuneti ca: “Tara trebuie urbanizata iar oamenii scoliti si educati ca sa acceada la slujbe moderne si coompetitive. Tocmai de aceea regionalizarea e buna.” sau “ Regionalizarea e un lucru mai mult decat necesar pt Romania si aparitia unor centre urbane cu populatie de peste 1 mil. ” Fara regionalizare nu se poate face urbanizare sau educatie? Sau regionalizarea va rezolva toate nemultumirile noastre ca un antidot universal.

          • Exact Andrei – e o lume libera deci predica oricui vrei. Eu unul nu vreau sa-ti ascult predicile, ok? Pentru ca sunt doar ipocrite ci si izvorate din mintea unui om cu vederi inguste. Nu e cazul sa vii tu aici si sa resetezi standardele de dezbatere, ok? Decat daca ai o perceptie paranoida despre tine insuti si iti imaginezi ca tu esti un fel de centru galatic iar noi ceilalti un fel de stele si planete care trebuie sa gravitam in jurul tau.

            Cat despre educatie daca se poate face mai bine in rural decat urban, cred ca realitatile din Romania raspund cu varf si indesat la aceasta intrebare. Daca faceai minimul efort sa dai un google si sa cauti statisticile cu cati copii din mediul rural ajung sa termine o facultate comparativ cu cei din mediul rural, atunci aveai raspunsul. Eu am citit acele statistici, am locuit in 3 tari occidentale inclusiv SUA, stiu cum sunt lucrurile acolo si da opinia mea ramane foarte puternica si clara – regionalizarea si urbanizarea sunt vitale pentru viitorul Romaniei. Daca tu ai alte argumente in aceasta discutie sunt dispus sa le ascult. Dar argumente pro si contra regionalizarii nu predici moraliste despre ce si cum ar trebui sa scriu eu aici. Ca altfel te trimit la ultimele articole scrise de Dl. Aligica aici pe Contributors sa vezi cum punea el problema acolo si cat de sever se adresa celor care-i comentau ideile fara sa aiba argumente sau pentru ai cere un ton mai dulce – cam ceea ce imi ceri tu mie.

            • Nu ai inteles ceea ce am scris. Asta este o problema. Majoritatea elevilor de 15 se confrunta cu ea in Romania. Se numeste analfabetism functional. Agresivitatea nu va suplini aceasta lipsa.
              In privinta argumentelor, nu ai prezentat niciunul care sa arate ca fara regionalizare nu se poate face educatie si/sau urbanizare. Ca educatia in mediul urban este mai buna, cel putin in Romania, este evident, dar despre cum se va urbaniza Romania sau cum va deveni educatia mai buna datorita regionalizarii nicio vorba. Sau vorbim in axiome? Da o demonstratie (cauza>efect: regionalizare->urbanizare) daca chiar ai argumente!

  14. Asa ar trebui sa fie dezbatut orice subiect cu impact major asupra dezvoltarii tarii. Exact asta ar trebui inainte de a se porni masina de vot psd pentru a o trece rapid prin parlament: sa se analizeze argumentele pro si contra, sa se gaseasca solutii pentru punctele slabe, previzionarea veniturilor, bugetarea cheltuielilor etc,etc. , perspective economica, sociala, propunere de variante – necesita studii serioase oameni cunoscatori si bine intentionati. Probabil se vor si face aceste studii dar nu pentru scopul mentionat mai sus ci pentru a incasa niste bani de la firme de consultanta si pentru a mima o justificare stiintifica a ideii care se va aplica.
    Ajungem pana la urma la “potentialul uman”. Cine va face aceasta regionalizare-o va face ” dupa chipul si asemanarea sa” , asa cum s-a facut orice lucru in Romania din ultimii 23 de ani. Discutiile bazate pe argumente vor circula doar pe net, domnii care au scris mai sus, nu vor fi intrebati ce parere au si ce solutii vad. Domnii din Parlament vor vota in majoritate coplesitoare varianta asupra careia vor cadea de acord partile interesate dupa ce isi vor imparti feudele.
    Dar pentru domnul Maci, in special si pentru alti pesimisti ca mine: Exista si o speranta: Cu cat va fi impactul negativ mai mare ( si va fi!) , cu atat sunt mai mari sansele ca sistemul sa genereze o reactie. Dar pana la asta, nu vedeti cum amorseaza aparatul de propaganda PSD cate o mica bomba pe saptamana care tine poporul atintit asupra televizorului , anesteziat si incapabil sa mai discearna adevaratele probleme si sa reactioneze normal?

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro