joi, martie 28, 2024

Cum să complicăm prostește moțiunile simple (o idee originală Antonescu – Ponta)

Există o moștenire politică trainică a lui Ion Iliescu. Un principiu enunțat acum 23 de ani, rămas valabil, ba chiar întărit și în ziua de azi. Mă refer la pledoaria fostului președinte pentru, citez, ”democrație originală” în România. Ceva s-a schimbat totuși: în 1990, Ion Iliescu enunța această doctrină ca un refuz de a respecta integral principiile de funcționare ale democrațiilor autentice. Expresia a fost folosită la scurtă vreme după ce același politician pledase pentru un ”comunism cu față umană”, provocând o opoziție, nu neapărat foarte populară, însă categorică și vehementă. Între timp, principiul ”originalității” democratice este dus mai departe, suspectez, nu neapărat din aversiune față de democrația clasică, cât din prostie și incompetență fudulă.

Exemplul cel mai bun e caracterul bicefal al executivului: construcția asta originală a fost introdusă cu bună știință în 1991, o adaptare împiedicată a unor modele din vest la realitatea politică dominată de șefii FSN, Ion Iliescu și Petre Roman. Problemele au apărut imediat. Acum 10 ani problema putea fi rezolvată, la revizuire. În loc de asta, s-a agravat în urma unei modificări susținute de dl Pîrvulescu, ca reprezentant al societății civile: decalarea mandatului prezidențial de cel parlamentar/guvernamental. Exact în aceeași perioadă, Franța, a cărei constituție era unul din modelele adaptate în 1991, făcea o revizuire în sens contrar: îngrijorată de efectele coabitării sincroniza cele două mandate. Am fi putut lua exemplu, dar trebuia – nu-i așa? – să ne păstrăm originalitatea. Au mai trecut 10 ani, problema e tot acolo, și mai gravă, s-a manifestat în mod înspăimântător anul trecut. Așteaptă să fie rezolvată de noua revizuire, după oricare din modelele existente în vest. Din păcate, pe noi se pare că ne așteaptă noi pusee de originalitate în materie de democrație. De exemplu, ideea preluată de Crin Antonescu, șeful comisiei parlamentare de revizuire, de la colegul său de alianță, Victor Ponta: demiterea miniștrilor în urma unei moțiuni simple.

Poate că de data asta forumurile și comisiile care se ocupă cu revizuirea să facă un mic efort și să analizeze la ce duce modificarea înainte să ajungă în textul legii fundamentale. Știu, sunt optimist. Orișicât, dacă nu spre beneficiul lor, măcar al cititorilor Contributors.ro, haide să analizăm efectele unei astfel de modificări.

Dar, pentru început, câteva observații asupra funcționării democrațiilor parlamentare clasice. Aceasta se bazează pe câteva principii care să asigure atât puterea neîngrădită de a guverna, în sensul punerii în practică a unui program politic legitimat de electorat, cât și asumarea responsabilității asupra guvernării, în alegeri. Primul principiu este că guvernul, care exercită conducerea politică, este responsabil doar în fața parlamentului. Acesta poate, în mod formal, doar(!) să-l controleze și să-l cenzureze. Al doilea principiu este că guvernul funcționează și răspunde politic în mod solidar, ca un întreg; responsabilitatea guvernării e asumată în mod colectiv de membri săi. Mecanismele formale, legi și constituții protejează respectarea acestor principii la modul formal, atunci când nu le impun direct. Putem să le observăm empiric, în negativ, în enumerarea unor situații care nu se întâmplă prin alte părți, dar se întâmplă în democrația noastră funcționând după tipicul enunțat de Ion Iliescu: miniștri care se dezic de politica dusă de guvernul din care fac parte, care se atacă public între ei, parlament care adoptă legi neagreate de guvern, guvern care legiferează cu OUG-uri șamd. La toate astea suntem pe cale să adăugăm altă trăsnaie.

La ce ar duce puterea dată moțiunilor simple de a demite miniștri? În cel mai rău caz, va duce la noi episoade aberante din punct de vedere democratic (dar, desigur, foarte originale) în care guvernul și parlamentul se află de facto în conflict politic, cu un guvern în funcție având posibilitatea să se eschiveze de responsabilitatea politică asupra guvernării, aruncând-o pe umerii parlamentului: ”Noi am vrut să facem una și alta, dar parlamentul ne-a demis miniștrii, ce putem face? E vina lor!”. În cel mai bun caz, guvernele noastre vor respecta cutuma democratică, în ciuda prevederilor formale, și vor demisiona în clipa în care un ministru e demis de parlament. Ce ar însemna asta? Ar însemna că această revizuire constituțională, menită – zice-se – să întărească puterea parlamentului, îl va lăsa fără instrumentul moțiunilor simple. Acestea vor deveni, în efect, moțiuni de cenzură, duplicând instrumentul deja existent în Constituție.

Ceea ce face ca acest scenariu bun – original, stupid, dar relativ bun – să poată deveni unul foarte prost, dacă regimul de adoptare al celor două moțiuni va fi diferit. Spre exemplu, altă idee, timid exprimată, ar fi cea a moțiunii de cenzură constructive: parlamentul nu poate retrage mandatul unui guvern decât numind altul în loc. Adică, în fine, o idee copiată din alte părți (Germania, Spania, Ungaria), care are un scop precis și valoros: limitarea sau evitarea situațiilor de interimat în care la conducerea țării este un guvern care nu se mai bucură de încrederea parlamentului. Dacă parlamentul nu mai sprijină guvernul în exercițiu atunci are de ales între a numi un nou premier sau a fi dizolvat. Nu există o a treia cale …decât dacă se adoptă ideea originală propusă de Antonescu și Ponta. Caz în care vom asista la situații în care o majoritate parlamentară, care nu poate demite guvernul (din lipsă de succesor agreat) și nu vrea nici să-și piardă propriul mandat prin dizolvare, va recurge la decimarea sistematică a cabinetului prin moțiuni simple. Același scenariu s-ar petrece și dacă, așa cum e acum, moțiunile simple sunt adoptate de camerele parlamentului, nu de plen. Guvernul va avea sprijin pentru miniștri în plen, iar aceștia vor fi demiși într-una din camere.

Constituția noastră are problema acută a coabitării între președinte și guvern, pericolul să avem între reprezentanții celor două instituții un conflict căruia nu-i oferă o rezolvare. În loc să corectăm asta, introducem în legea fundamentală și posibilitatea ca guvernul să ajungă la același tip de coabitare cu parlamentul. Curat original.

Distribuie acest articol

24 COMENTARII

  1. De acord cu analiza si cu remarcile dvs,M.Damian!
    Probabil ca tot ce mai functioneaza corect in Ro este sistemul D,adica fiecare se „descurca” cum poate mai bine cu ce are,si asta n-ar fi neaparat negativ,daca unii dintre noi,tocmai cei care ne conduc cu intelepciune,n-ar abuza!
    Democratia a devenit folclor local,iar ideile stralucitilor inaintasi Romani au fost aranjate si ele ca sa intre in tiparul romanesc…Astfel,”dati poporului paine si circ” a devenit „dati-i doar circ”,dar MULT,ca sa compensati lipsa de paine!
    Acum,sa fim sinceri,reusita e completa:nu ducem lipsa de CIRC,si,dupa cum se pregatesc unii si altii prin diversele comisii gasitoare de idei inovatoare,se pare ca viitorul ne va trata cu si mai multa generozitate!

  2. Ideea este catastrofala, ar duce la instabilitatea politica a Frantei sub a patra republica. Puterea exersata de legislativ asupra executivului face guvernarea practic imposibila.

    • Legislativul a fost ales, deci reprezinta majoritatea electoratului. Executivul a fost numit, deci nu reprezinta pe nimeni (in afara intereselor de partid, dar hai sa trecem peste…).
      Prin urmare, daca legislativul nu poate controla executivul, de ce mai mergem la vot?

      • Foarte de acord, in principiu! Dar si controlul trebuie sa aiba limitele lui. In fapt, dorinta electoratului este de a avea o administratie competenta, iar nu mai multe si mai complicate legi.
        faramitarea executivului, gandit din start ca pe o echipa, si validat astfel chiar de catre legislativ, trebuie sa ramana echipa pana la capat. Chiar si legiuitorul trebuie sa aiba niste limite si responsabilitati in mandatul sau.

    • Asta in cazul bun, in cazul in care guvernele vor considera – asa cum e normal – ca daca nu se mai bucura de increderea parlamentului atunci trebuie sa plece. Dar putem avea o situatie chiar si mai rea, in care guvernul se incapataneaza sa isi continue mandatul desi a ramas fara majoritate in parlament, doar pe motiv ca are posibilitatea asta. Iar a patra republica franceza nu avea un echivalent al Ordonantelor de Urgenta. La noi exista si sunt folosite curent, ca un instrument paralel de legiferare. Ba chiar, la finalul lui 2008 avem cateva emise de guvernul Tariceanu, desi acesta isi pierduse mandatul odata cu validarea parlamentului nou ales. Asta ca sa nu mai vorbim de legislatia secundara, care e complet nereglementata, o problema masiva, cu desavarsire absenta din dezbaterea publica. Democratia noastra originala.

  3. ..guvenul boc… in camera avea majoritate_de stransura, dar era.. in senat,nu…adunate, motiunile de cenzura nu treceau…inschimb, prin motiuni simple in senat era decimat la foc automat tot guvernul… raspuns pt. iosipP.

  4. E cam ciudată argumentația ta. Mai ales că eludează o realitate destul de tristă; în aceste momente, Parlamentul este practic lipsit de puteri în fața Guvernului. Posibilitatea de a demite un ministru prin adoptarea unei moțiuni simple ar fi doar un instrument de control asupra Executivului, control pe care, teoretic, Legislativul ar putea să îl poată exercita. Mai mult, e destul de neclar de ce ar demisiona Guvernul în urma succesului unei moțiuni simple.
    Da, moțiunea de cenzură ar fi o idee foarte bună dar propunerea lui Crin Antonescu nu e „o a treia cale” între situația actuală și adoptarea unei prevederi privind moțiunea de cenzură constructivă ci, pur și simplu, altceva. Hai să nu mai găsim probleme acolo unde nu sunt doar de dragul de a le găsi.

    • Parlamentul este practic lipsit de puteri în fața Guvernului.

      Fals. Parlamentul nostru, ca oricare altul, are posibilitatea de a demite guvernul retragandu-i increderea.

      Mai mult, e destul de neclar de ce ar demisiona Guvernul în urma succesului unei moțiuni simple.

      Pentru ca pentru ca ministrii nu actioneaza de capul lor, raspund solidar pentru intreaga politica dusa de guvern. In clipa in care un ministru e demis, la fel ca in cazul respingerii unei legi majore initiate de guvern, faptul ar trebui sa fie echivalent cu o retragere a increderii, care ar trebui sa duca la demisia guvernului. Altfel avem o situatie aberanta din punct de vedere democratic in care un guvern isi continua mandatul desi nu se mai bucura de increderea parlamentului.

      • Nu cred că este locul aici să dicutăm teorii despre democraţie dar ca, idee, simpla posibilitate de a demite guvernul nu înseamnă control al Legislativului asupra Executivului. Pentru a exista un real control e nevoie şi de alte instrumente iar demiterea unui ministru prin adoptarea unei moţiuni ar fi o posibilitate.

  5. Executivul are menirea sa „execute” (sa puna in aplicare) legile date de legislativ, nu sa se substituie acestuia prin ordonante de urgenta si hotarari de guvern.
    Altminteri parlamentul devine pur decorativ, iar votul care il investeste devine inutil.

    • Fără îndoială că e anormală situația când o instituție se substituie alteia. Și, ai dreptate, asta se întâmplă, în efect, cu OUG-urile (și într-o măsură mai mică cu actele administrative, hotarâri și ordine) – guvernul se substituie parlamentului. Haide atunci să rezolvăm asta, nu?! OUG-urile trebuie scoase cu totul din Constituție, actele administrative trebuie reglementate astfel încât să poată fi date doar în temeiul explicit al unei legi.

      • Si cum propui sa facem acest lucru?

        Exceptand, desigur, plonjatul in cap de la balcoane si greva foamei sub control medical, impanata de vizite mondene ale excesiv-de-fericitilor?
        Ca eu unul pe macara nu ma urc: ametesc usor si ma ia cu stranut!

      • O(U)G-urile își pot avea rostul lor în situații excepționale, de urgență reală sau pentru legile „monolit”, care ar risca să fie date peste cap de amendamente insuficient gîndite.

        Ceea ce ar trebui poate încercat ar fi să se limiteze durata de aplicare a unei ordonanțe, cu un termen mai lung pentru OG-uri care se adoptă în baza unei legi deja votate de Parlament (maxim doi ani de la adoptare, timpul maxim necesar pentru ca o ordonanță în domeniul educației să nu își înceteze aplicabilitatea în timpul anului școlar în care începe efectiv să producă efectele urmărite) și un termen mai scurt (maxim 90 de zile de la adoptare) în cazul OUG-urilor, care se adoptă fără acordul prealabil al Parlamentului. În plus, OUG-urile ar trebui să facă obiectul unui aviz provizoriu din partea Parlamentului în termen de cîteva zile (zece?) de la adoptare, în lipsa căruia urmînd a fi lovite de nulitate absolută, cu toate răspunderile care decurg de aici pentru membrii Guvernului. O(U)G-urile ar trebui să prevadă clar ce se întîmplă la încetarea aplicării lor, sub sancțiunea neconstituționalității.

        În plus, o O(UG) ar trebui să urmeze aceeași procedură de promulgare (eventual cu termene mai scurte) ca și un proiect de lege adoptat de Parlament și să fie supusă acelorași căi de atac înainte și după promulgare.

        • Bilbofil,

          1. Apropo de reglementarea OUG. Am mai mers pe calea asta, ar trebui să învățăm din propriile greșeli! La revizuirea precedentă am avut EXACT aceeași dezbatere: guvernul legiferează prin OUG, trecând parlamentul în decor. Bine, s-a zis, haide că rezolvăm problema asta: restrângem cazurile de aplicare a ordonanțelor – citez ”numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată”, și le excludem în domeniile drepturilor electorale,al regimului instituțiilor fundamentale. Gata, s-a zis, am rezolvat. Efectul revizuirii? La zece ani după ce a avut loc? Absolut niciunul. Știm asta, avem beneficiul experienței, sau ar trebui să-l avem.

          2. Apropo de rațiunea de a avea acest instrument. Legat de prima din cele două, tu spui ”în situație de urgență reală”. Definește expresia. Nu, de fapt, oferă un mod în care un text de lege să determine așa ceva, pentru că altfel avem oricum o decizie politică, adică ne-am întors de unde am plecat. Cu siguranță că toate guvernele care au dat OUG, le-au dat pentru că au considerat că există o ”urgență reală”, sau, cu textul actual (!) , că ”reglementarea nu suferă amânare”. Repet, efectul condiționării constituționale a fost FIX zero. Crezi că se schimbă ceva dacă adăugăm alte expresii, cu același sens, poate și mai tari? ”Atunci când trebuie musai”, ”Dacă e urgent-urgent”, ”în situații profund excepționale” ? :-)

          În schimb, a doua rațiune pentru existența OUG, oferită de tine, e reală și validă și e exact parte a discuției de aici. ”Pentru legile „monolit”, care ar risca să fie date peste cap de amendamente”. Problema este reală, soluția OUG-urilor este însă o dublare a ei, nu o rezolvare. E complet anapoda ca guvernul să aibă un instrument prin care să se opună parlamentului. E exact invers de cât ar trebui să fie. Dacă între guvern și majoritatea parlamentară a intervenit o divergență majoră, atunci guvernul demisionează și/sau se ajunge la alegeri anticipate. În loc de asta, guvernul nostru trece peste parlament, și își impune programul prin OUG. Și apoi ne plângem că parlamentul are o imagine așa proastă: sigur că are, pentru că nu-i înțelegem rolul. Și avem o constituție care permite, și o practică instituțională care încurajează guvernul să facă parlamentul irelevant. De asta, incidental, reducerea numărului de parlamentari e un fals subiect. Problema nu e că românii sunt indignați că sunt 400 sau 600, și ar fi ok dacă ar rămâne 300. Problema e că, pe bună dreptate, electoratul nu înțelege de ce există instituția cu totul.

          Or, în loc să corectăm situația asta – și eliminarea legiferării prin O(U)G e o condiție esențială, noi avem în discuție o propunere stupidă, care ar agrava lucrurile în loc să le îmbunătățească. Avem situația absurdă în care parlamentul are un concurent la prerogativa de legiferare, guvernul. Rezolvarea e să dăm parlamentului un instrument prin care să poată concura cu guvernul pe prerogativele acestuia, în speță componența cabinetului. E ca și cum, un părinte, observând că unul din copii îl bate pe celălalt cu un băț, s-ar gândi să rezolve problema oferindu-i acestuia din urmă un pistol.

          • 1. In cazul in care o lege o contrazice pe alta, sau este amendata astfel incat nu-si mai poate atinge scopul, „cineva” ar trebui sa le explice mult-prea-cultilor di Parlament ca „e posibilitati care nu se poate”, iar corectiile ar trebui sa vina pe aceeasi cale ca si legea: de la legislativ la executiv!

            2. „Situatiile de urgenta reala” ar trebui limitate la cele prevazute in codul de procedura comerciala (sau cum s-o fi numind acesta): forta majora, declarata oficial si datorata unor evenimente aflate in afara controlului autoritatilor. In rest, nu e urgenta reala ci un pretext pentru a trece peste vointa populara.

            P.S. A fost o OUG care a permis restituirea pajistilor si pasunilor, dincolo de plafonul de 50Ha stabilit prin legea generala. Desigur, revendicarea necesita un teanc de acte, avize si alte hartii pe care muritorul de rand nu le avea la indemana… In schimb, le-au avut (pura coincidenta, desigur) exact cei pentru care a fost data ordonanta cu pricina, care a fost – surpriza, surpriza – retrasa dupa vreo luna, pe motiv de conflict cu legea.

            • Da, sună bine, cel puțin pe hârtie, ideea de a spune că OUG-urile nu se pot da decât dacă a fost declarată forța majoră. În realitate, ne-am putea pomeni că, de dragul de-a da OUG, situația de forță majoră e declarată permanent. Pe lângă că ne-am întors de unde am plecat, în privința OUG-urilor, ne pomenim și cu primejdia dictaturii – situațiile de urgență pot duce și la limitarea sau anularea unor drepturi. Rezolvarea e una imediată, clară, fără vreun argument solid împotrivă – eliminarea posibilității guvernului de a emite ordonanțe.

          • Ne place sau nu, tărăgănarea și improvizația legislativă au lăsat o „grea moștenire” care nu va putea fi ușor depășită, în condițiile în care un parlament normal nu poate dezbate serios, pe fond, mai mult de 10-15 legi grele pe an.

            Ceea ce am propus a fost o limitare în timp a aplicării ordonanțelor, care și-ar înceta efectele lor în 1-2 ani în cazul ordonanțelor simple, care au primit deja un aviz de principiu din partea Parlamentului în legea de abilitare și în termen de 10 sau 3 luni în cazul ordonanțelor de urgență.

            Cum am spus, pentru OUG dacă nu se obține un aviz de principiu din partea Parlamentului în 10 zile de la adoptare aceasta ar deveni nulă iar dacă prevederile ei nu sînt preluate într-o lege a Parlamentului, efectele ei încetează definitiv la cel mult 90 de zile de al promulgare. În acest caz, dacă o procedură de infringement, o hotărîre CEDO, o autentică urgență internă etc. ar impune o viteză superioară de legiferare, Guvernul ar putea accelera (asumîndu-și răspunderea materială pentru consecințe) depășirea situației prin adoptarea unei OUG care ar putea intra în vigoare înainte de eventualele amendamente ale parlamentarilor.

            Pe scurt propunerea este ca în loc ca ordonanțele să rămînă în vigoare pînă la eventuala adoptare a unei legi de respingere, ordonanțele să își înceteze activitatea dacă nu sînt reluate printr-o lege adoptată de Parlament. În plus, am mai propus ca ordonanțele să fie supuse acelorași forme de control ca și inițiativele legislative/legile.

            Astfel, ordonanțele ar rămîne ceea ce au fost concepute inițial să fie, o formă de a grăbi dezbaterea în parlament a unor legi prioritare pentru Guvern/majoritate, nu un instrument de ocolire a Parlamentului.

            • 1. Cele două atribute enumerate de tine sunt contradictorii, nu pot fi ambele adevărate. De fapt, ”tărăgănarea” nu este o realitate – și, dacă ar fi, exprimată cu alt termen, chiar n-ar fi o problemă! -, realitatea e improvizația legislativă, care e dată tocmai de ușurința extremă cu care se poate legifera în sistemul nostru.

              2. Bun, fie, zicem că OUG-urile devin nule la 3 luni (sau orice alt interval) după ce au fost emise… Urmarea va fi că guvernul va emite alt OUG, cu același efect, înainte de expirarea acestui termen. Limităm asta? Cum? Apoi, un OUG produce efecte imediat, în secunda în care a fost publicat, efecte care nu sunt automat revocate odată cu anularea lui. Există și efecte care nu pot fi revocate. Asta face inaplicabilă propunerea de a fi supuse acelorași forme de control ca inițiativele legislative. Tocmai, acestea din urmă pot fi controlate (și oprite) la faza la care sunt inițiative, nu produc efecte.

              Ca paranteză, primo: hotărârile CEDO nu pot constitui temeiuri de urgență. Curtea de la Strasbourg nu este oarbă și nici stupidă, din contră. Sunt luate în considerare orice eforturi ale statului de a corecta o încălcare a unor drepturi, și nu sunt impuse niciodată termene nerezonabile, din contră. Spre exemplu, guvernul nostru a solicitat un moratoriu de 2 ani de zile asupra deciziilor privind proprietatea, și l-au obținut. Timp mai mult decât suficient de a trece prin parlament, oricât de ”tărăgănat” o lege. Asta lăsând la o parte faptul că guvernul nostru are instrumentul asumării, pe care l-a și folosit, care poate rezolva treaba într-o săptămână. Deci, nu, ideea că instanțe de judecată internaționale ar putea să facă necesar instrumentul OUG-urilor nu stă chiar deloc în picioare.

              Dă-mi un singur exemplu de ”autentică urgență internă”, ceva care să nu fie auto-provocată sau previzibilă , și să aibă nevoie de legiferare de urgență. Eu nu găsesc vreuna.

              3. Nu văd un avantaj inerent în grăbirea adoptării unor legi. Niciunul. Altul decât permanenta improvizație, de care te plângi și tu, și volatilitatea legislativă, o altă problemă gravă.

              Pe scurt, o mulțime de argumente temeinice și distincte pentru eliminarea ordonanțelor, niciunul – repet, temeinic – pentru menținerea lor.

  6. Problema majoră pare să fie refuzul Parlamentului de a-și asuma răspunderea pentru programul și echipa guvernamentale asumate prin votul de investire și al Guvernului de a demisiona (sau de a-și asuma schimbarea programului de guvernare) în cazul pierderii de fapt a susținerii parlamentare. O asemenea situație face nefuncțional parlamentarismul de tip britanic, în care guvernul este strict expresia voinței majorității parlamentare.

    Am senzația că cetățeanul român ar înțelege mai ușor un mecanism electoral în care el l-ar alege prin vot direct pe președintele consiliului de miniștri, care astfel ar avea legitimitate cînd ar face apel la electorat pentru a tranșa disputele dintre Executiv și Legislativ.

    Din păcate nici conceptul de coabitare nu pare a fi înțeles și acceptat de electorat ceea ce înseamnă că ar trebui renunțat la decalarea alegerilor prezidențiale și parlamentare (cu mai mult de cîteva luni, ar fi poate util ca alegerile prezidențiale și parlamentare se facă totuși la cîteva luni distanță, pentru a permite realinierea actorilor politici).

    Dacă s-ar adăuga dizolvarea de drept a Parlamentului în cazul vacanței funcției prezidențiale (de președinte al consiliului de miniștri), probabil că sistemul politic, deși inferior în principiu, ar fi poate mai stabil și mai responsabil în practică prin apropierea mai mare de așteptările și reflexele electoratului și ale clasei politice.

    • Problema e că sistemul respectiv, în practică, nu funcționează. A fost încercat în Israel, o tentativă de a da mai multă autoritate premierului asupra cabinetului și de a-l face mai stabil. Efectul a fost contrar, guverne foarte instabile dependente de coaliții și mai heterogene decât înainte. După 2 cicluri electorale, sistemul a fost abandonat.

      • Sistemul a funcționat rezonabil în Franța, cu excepția perioadelor de coabitare. Problema în Israel cred că ține mai mult de tradiția neîntreruptă a votului pe listă, care a încurajat fragmentarea spațiului politic.

        • Oh, asta sună ca un paraprosdokian: era un om cât se poate de sănătos, cu excepția perioadelor în care era foarte bolnav.

          Dincolo de asta, n-aș vrea să fiu prost înțeles: tu ai propus o modificare, eu am spus că nu funcționează, dar m-am referit strict la ce ai propus tu. Nu la sistemul francez. Nu ai zis nimic de sistemul francez în mesajul inițial. Nu de alta, dar sistemul respectiv reprezintă ceva mai mult decât ”șeful executivului e ales direct de electorat”.

          Și asta ne întoarce din nou la dezbaterea noastră. De cele mai multe ori, de fapt, originalitatea constituțională și legală de aici nu se manifestă neapărat într-un anumit text sau altul. Aproape toate găsesc modele în constituțiile, legile, instituțiile altor state. Problema e că sunt state diferite. Și/sau sunt preluate incomplet. Nu se copiază un model, se copiază o parte dintr-unul, una dintr-altul, și apoi se așteaptă să funcționeze totul împreună. Ca și cum ai lua pur și simplu componente, ba dintr-o mașină, ba dintr-un tractor, ba dintr-o bicicletă, le-ai monta la un loc și te-ai aștepta să funcționeze, cu argumentul că mașinăriile de unde le-ai luat funcționau rezonabil.

          Ultima idee de genul ăsta vine apropo de procurori, care – zice-se – au ajuns o problemă. S-a descoperit că statutul lor ”are nevoie de clarificare”, ceea ce e stupid și fals. Prin urmare, ce-ar fi să-l facem parte din executiv? Doar așa sunt în Statele Unite, hai să-i alegem! Poate să punem și procese cu jurați? N-ar fi fain? N-ar fi? Nu contează că procurorii-ca-avocați-ai-statului este doar o parte dintr-un întreg sistem legal, și că a lua partea respectivă și a grefa-o pe un sistem fundamental diferit, cum e al nostru, riscă să dea totul peste cap.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Miron Damian
Miron Damian
Miron Damian scrie analize politice pe forumuri începând cu 2002, sub pseudonimul Doc. A colaborat cu ziarul Cotidianul si cu revistele Dilema Veche si Revista 22. Din 2006 are blogul propriu în cadrul Hotnews, "Inventarul Stricăciunilor Politice"

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro