Home » Administratie »Opinie »Societate/Life » Citesti:

DUPĂ 30 DE ANI (V): România regiunilor

Eugen L Nagy ianuarie 19, 2020 Administratie, Opinie, Societate/Life
43 comentarii 3,648 Vizualizari

Din 1989 și până acum: ce (nu) s-a întâmplat

Nu este întâmplător faptul că Revoluția din 1989 a izbucnit la Timișoara, după cum probabil că nu este întâmplător nici faptul că revolta muncitorilor din 1987 a avut loc la Brașov, și nici faptul că rezistența anti-comunistă a fost atât de îndârjită și de stoică în Munții Apuseni. Da, probabil că nu este întâmplător faptul că Revoluția a început la Timișoara, pentru că scăpărarea scânteii revoltei a avut nevoie de un context cultural și social favorabil, care să permită acest lucru. Aș aminti în acest sens caracterul multicultural al locului, atât cu dimensiunea sa ecumenică, cât și cu cea de coexistență și împărtășire reciprocă între diversele grupuri etnice – ceea ce a făcut posibil ca acei credincioși baptiști români, și ceilalți etnici romăni (și nu numai) din Timișoara, să se alăture veghii grupului de enoriași maghiari ai unui pastor reformat, transformând apoi acel act de solidaritate într-un protest general îndreptat împotriva regimului. Nu mă voi apuca să recit aici numele celor căzuți la Revoluție, la Timișoara, și care au aparținut tuturor grupurilor etnice și religioase – dar care au fost, mai întîi și întîi, timișoreni și solidari unii cu alții. Dar aș aminti aici și caracterul cultural ”deschis” și racordat la lumea largă al acestei regiuni, caracter facilitat pur și simplu de apropierea de – și de schimburile culturale cu – culturile țărilor vecine. Astfel, nu a fost întâmplător faptul că revoluționarii timișoreni au ales să transmită petiția cu doleanțele lor consulului Iugoslaviei la Timișoara, informându-l și despre evenimentele petrecute în oraș – pentru că aveau încredere în acesta (și, implicit, în vecinii de la sud), fiindcă noi toți am crescut expuși la cultura vecinilor slavi (ca de exemplu, posturile de televiziune iugoslave). Cu alte cuvinte, specificul Timișoarei și al regiunii Banatului a oferit terenul prielnic pentru ca toate acestea să se întâmple, pentru ca oamenii locului să aibe curajul și conștiința civică de a se ridica împotriva regimului, precum și conștiința solidarității cu ceilalți concetățeni. Iar scânteia aprinsă la Timișoara s-a transformat într-o vâlvătaie ce a cuprins întreaga țară, odată ce localitățile din Banat, Ardeal, și din celelalte regiuni ale țării – precum și Bucureștiul – s-au ridicat, la rândul lor, fiecare aducându-și propria contribuție la revolta comună, națională. Da, fiecare regiune și-a adus contribuție proprie, specifică, mai mult sau mai puțin intensă – și cu toții am beneficiat de aceasta.

Darurile și înzestrarea specifică a Timișoarei și a Banatului, deci, au contribuit în mod decisiv, și și-au adus aportul unic, la binele și la libertatea întregii țări – și au putut face acest lucru, tocmai fiindcă Timișoara și Banatul dețin o cultură specifică, după cum și Oltenia, Dobrogea sau Bucovina dețin cultura lor unică și specifică, și așa mai departe. Dar nu întâmplător s-au ridicat orașele din Ardeal, precum și centrele urbane și universitare, printre primele; și nu întâmplător a fost Bucureștiul orașul decisiv, pentru obținerea victoriei finale a Revoluției. Și întreaga țară a beneficiat de acest aporturi specifice, izvorând din specificul regiunilor respective. Acest specific socio-cultural regional, această bogăție a diversității regionale, au prilejuit contribuții esențiale în timpul Revoluție, și au rămas înzestrări fundamentale ale țării și până astăzi; și totuși, în cei treizeci de ani care au trecut de la Revoluție acest patrimoniu unic al țării a fost în cea mai mare parte neglijat și ignorat. Oare de ce?

La ce mă refer, însă, atunci când vorbesc de acest ”specific regional”? Mă refer de exemplu la faptul că Aradul, deși aflat la doar 50 de kilometri distanță de Timișoara, este (și se simte ca) un oraș care aparține unei culturi diferite (nu radical, însă perceptibil diferite). Iar această cultură diferită are și un nume aparte, ținând de o regiune distinctă, numită Crișana. Ba mai mult, chiar și în interiorul Banatului (ca regiune) vom observa că atmosfera și tipicul Reșiței, de exemplu, sunt diferite de atmosfera Timișoarei (ori a Lugojului, ori a Jimboliei); iar aici vorbim de diferențe culturale intra-regionale, și anume între cultura Banatului de pustă și a celui montan (care sunt parte a aceleiași culturi regionale, reprezintând însă variațiuni diferite ale acesteia).

Faptul că un oraș aflat la doar 50 de kilometri distanță (adică 30 de mile) reprezintă și este parte a unei culturi regionale notabil diferite este ceva cvasi-incomprehensibil – sau reprezintă cel puțin o raritate – în alte spații culturale (de exemplu, în America de Nord). Însă această diversitate culturală este un atribut specific al statului numit România, stat care pare însă să sufere, din păcate, de prea mulți ani, de un fel de miopie privind această resursă unică a sa. Cum aminteam și în eseurile precedente, Revoluția din 1989 ne-a deschis și ne-a oferit numeroase posibilități și oportunități, pe plan social, economic, politic, chiar personal; Decembrie 1989 ne-a oferit șansa de a fi liberi, și de a ne cultiva, manifesta și exploata pe deplin potențialul – ceea ce suntem, și ceea ce putem fi. Și totuși, una dintre dimensiunile esențiale, constitutive chiar, ale statului numit România, și anume bogăția și resursele regiunilor sale socio-culturale, a rămas una dintre potențialitățile cel mai firav fructificate în perioada trecută de la Revoluție și până acum.

Bogăția regiunilor

Această diversitate regională reprezintă una dintre bogățiile unice și specifice ale României – pentru că este de ajuns să mergi de la Timișoara la Arad, pentru a te găsi într-o altă cultură, și anume pentru a întâlni moduri de gândire și feluri de a funcționa diferite, deși înrudite. La fel la Oradea, un oraș splendid (cum este și Aradul, de altfel), și pe care eu îl pot ”înțelege”, ca timișorean, dar care totuși nu este ”același” ori la fel cu Timișoara; și tocmai această diferență specifică, adăugată dimensiunilor culturale care-mi par familiare și apropiate, fac din Oradea un oraș atât de atractiv. Mergând mai departe, ajungem după ceva timp în regiunea Maramureșului – și poate că nici nu ar trebui să explic foarte pe îndelete cât de aparte și cât de specifică este această regiune. Vacanțele de vară pe care le-am petrecut cu familia prin părțile Maramureșului, vizitând satele, cascadele și cimitirele regiunii, minunându-ne de obiceiurile locului (animale ținute în partea anterioară a curții, și nu în spate; ori produsele lactate păstrate ”sub pământ” timp de ani de zile) și plecând de acolo cu suveniruri specifice (precum cergile de lână care ne-au decorat camerele timp de decenii) – toate acestea sunt mărturii ale plăcerii asociate cu descoperirea acestei diversități regionale. Și putem merge mai departe pe hartă, și pe teritoriul României, descoperind și afirmând specificul Bucovinei, apoi al Moldovei, și așa mai departe. Toate aceste peregrinări demonstrează experiențial același lucru – și anume resursa enormă reprezentată de diversitatea regională a țării numite România.

Iar acestei cunoașteri experiențiale i se adaugă și cea teoretică – de exemplu ceea ce știm despre istoria și traiectoria diferită a acestor regiuni, atât pe plan politic, cât și cultural, social și economic. Iar dacă vorbim de specificul cultural, poate că ar trebui să începem ”de jos”, de la cultura populară – adică de la folclorul popular manifestat prin muzica, arta, manufactura, bucătăria și tradițiile regiunii. Dar tot aici trebuie să amintim și cultura înaltă, manifestată prin instituții formale și informale (școli, reviste, cercuri), și prin reprezentanții săi notabili, și care exprimă de asemenea specificul regiunii – de la Cenaclul Junimea al Moldovei, la Școala de Pictură de la Baia-Mare, la grupul A Treia Europă de la Timișoara. Iar acest specific cultural regional reflectă desigur și influențele culturale diferite – pe linie franceză, austriacă, maghiară, otomană, germană, rusă; vestică, estică, balcanică sau central-europeană ș.a.m.d. Și tot o expresie a culturii locului sunt și arhitectura și urbanismul; și de aceea Bucureștiul nu este la fel ca Sibiul, și nici Constanța ca Iașiul – și este bine așa, și este foarte bine așa. Dar revenind la cultura ”adâncă”, putem aminti aici și dialectele regionale, fie în variantele lor rurale, mai ”groase” și mai distincte, fie chiar și în variantele urbane, mai diluate și mai împănate cu neologisme, dar totuși specifice regiunii (”servus!”, ”ciau!”, ”pa!”). Dar când vorbim de acest specific regional poate că ar trebui să mergem și mai adânc, către straturile cele mai fundamentale – și anume felul de a trăi, de a ne împărți ziua, de a ne relaționa social, de a ne organiza gospodăria, casa și curtea – și acestea făcând parte din (și determinând) specificul regiunii.

Într-adevăr, modul în care (ne) gândim – despre noi, despre ceilalți, despre viață, despre ceea ce se cuvine ori nu se cuvine să facem, determină și modul în care societatea respectivă funcționează, precum și ritmul, felul și intensitatea dezvoltării acelei societăți. Într-adevăr, straturile cele mai adânci ale specificului regional produc efecte directe și notabile și pe plan social, economic și politic. De unde și diferențele politice ori economice dintre regiuni, pe care le cunoaștem cu toții.

Să fim însă bine înțeleși: scopul meu nu este emiterea unor judecăți de valoare; dimpotrivă, focusul este pus pe evidențierea specificului regional, privindu-l ca pe o resursă și ca pe o bogăție unică a României. Pentru că această multiplicitate a modurilor în care înțelegem lumea și ne relaționăm la ea, în care ne petrecem zilele și ne exprimăm plăcerile, durerile, și relațiile sociale – această diversitate regională deci, este de fapt realitatea cotidiană a ceea ce numim ”România”.

Obstacole ce țin de procesele de construcție statală

Și totuși, cu toate că această diversitate socio-culturală este realitatea fundamentală a țării numite România, se pare că în continuare ne este teamă să privim această realitate în față, să o vedem așa cum este, și să ne folosim de ea. Altfel nu ne putem explica de ce, din 1989 și până astăzi, o asemenea resursă esențială a țării a fost neglijată, nefolosită, aproape uitată. De unde însă această teamă, care ne împiedică să o apreciem și să o folosim? De unde această – pare-se – anxietate?

Una dintre sursele acestei temi este probabil legată de procesele de construcție națională și statală. Mă refer aici la procesele de secol XIX și început de secol XX, prin care identitatea națională a fost construită, afirmată și promovată, ca mijloc și mecanism de construcție statală – și anume pentru a putea afirma și solicita dreptul la formarea unui stat distinct și independent. Asemenea procese de construcție națională și statală (procese diferite, dar legate) au avut loc în acea perioadă (și mai devreme) pe întregul continent, iar mai apoi pe întregul mapamond. În cazul României, procesul de construcție statală și națională a implicat și necesitat unirea administrativă și politică a unor state sau provincii care în decursul istoriei existaseră în mod distinct și separat – proces acompaniat, desigur, de dificultățile și de conflictele inerente. Orice discuție actuală despre rolul și locul regiunilor socio-culturale, deci, poate părea a pune sub semnul întrebării (ori al îndoielii) aceste procese de construcție națională și statală; iar cum identitatea națională este adeseori o componentă fundamentală a identității individului, reacția negativă (instinctivă) este explicabilă. Da, explicabilă – îmsă acest lucru nu poate să ne împiedice să privim realitatea așa cum este, și nu trebuie să ne conducă să ignorăm beneficiile acestui dat esențial. Cum am putea deci să depășim sau să tratăm această reacție instinctivă, acest teamă ce funcționează ca un obstacol în calea dezvoltării regiunilor României – și deci a țării întregi?

În primul rând, clarificând faptul că regiunile socio-culturale despre care vorbim aici nu corespund, și nu reprezintă același lucru, cu cele trei principate (state) originare. Acele state originare au fost formate din (și au inclus) regiuni diferite; de exemplu, regiunile Banat, Crișana și Transilvania (mă refer la regiunea intracarpatină) au făcut parte din același stat (principat) numit Ardeal (sau Transilvania); însă ele au fost și rămân regiuni diferite (deși înrudite) cultural, iar subiectul discuției noastre sunt tocmai aceste regiuni, bogăția și diversitatea acestora, și nu principatele (statele) originare.

În al doilea rând, este cel puțin straniu că, la peste 150 de ani de la prima unire, și la peste 100 de ani de la a doua, identitatea statală pare a fi încă atăt de vulnerabilă; poate că ar fi cazul ca această dimensiune a identității să ajungă la un anumit grad de maturitate, comfort și încredere în sine. Iar una dintre căile prin care această maturitate poate fi atinsă este tocmai prin asumarea realității faptice a statului numit România – și anume, o asumare a faptului că România este o țară constituită de și din această bogăție și diversitate regională, și că acest lucru este de fapt unul dintre atuurile importante ale sale.

Și legat tot de procesul de construcție națională și statală (care, cum spuneam, sunt două lucruri diferite, deși legate), va trebui să ne referim aici și la un alt posibil obstacol, și anume la o înțelegere a ”diversității culturale” ca referindu-se exclusiv la dimensiunea etnică. Și totuși, și iarăși, nu acesta este subiectul discuției noastre; ba chiar din contră, specificul multora dintre aceste regiuni (de la Banat la Bucovina, de la Crișana la Dobrogea) este dat tocmai de și prin caracterul lor multietnic, și nu mono-etnic. Cu alte cuvinte, gândirea în parametri regionali este tocmai una dintre căile prin care putem depăși o discuție fixată patologic pe parametrii etnici – parametri care, de altfel, sunt inaplicabili în acest context, pentru că niciuna dintre regiunile amintite nu este mono-etnică; pentru că atunci când vorbesc despre Crișana eu vorbesc de fapt despre români, maghiari, germani, romi etc. – pentru că aceștia sunt Crișana.

Desigur, unele regiuni – precum Muntenia – nu sunt definite prin caracterul lor (multi)etnic, ci prin alte aspecte culturale; însă ceea ce încerc eu să evidențiez aici este faptul că ”regiunea” nu înseamnă și nu este sinonimă cu ”etnia”; cu alte cuvinte, subiectul discuției este realitatea identității regionale, care decurge din specificul acelei regiuni qua regiune (și nu din specificul unei etnii anume; cum spuneam, caracterul multora dintre aceste regiuni este dat tocmai de compoziția lor multi-etnică).

Dar cum ramâne cu Ținutul Secuiesc, care este o regiune a Transilvaniei aproape mono-etnică? Ținutul Secuiesc se află în Transilvania, iar Transilvania se află în România (ba chiar în centrul acestui stat). Astfel, evident și inescapabil – dacă este să ne credem ochilor – Ținutul Secuiesc este o regiune constitutivă a statului; și astfel, ca și celelalte regiuni, reprezintă o resursă de bogăție pentru acest stat; desigur, dacă și numai dacă acest stat știe și vrea să se folosească de această resursă unică a sa. Cu alte cuvinte, soluția rezidă tocmai în asumarea și afirmarea regiunilor care constituie România, ca fiind părți constitutive – prețioase, distincte, și importante – ale acestui stat, și surse a unei bogății unice pentru acest stat.

Obstacole ce țin de modelul administrativ al statului

Un alt motiv pentru care această resursă fundamentală a României a fost neglijată și ignorată se leagă (probabil) de modelul administrativ care a fost urmat în construirea și organizarea statului român, și anume modelul centralizat și centralizator de inspirație franceză. În acest sens, este important să notăm faptul că modelul unitar al statului (deci nu federal ori confederal) nu este același lucru și nu este sinonim cu hiper-centralizarea administrativă. În al doilea rând, trebuie să notăm sursa de inspirație pentru construcția statală a României (și anume, Franța), pentru că nu a existat și nu există un singur model în acest sens, ci au existat și continuă să existe modele diferite, toate eficiente și de succes: de la modelul unitar și centralizat al Franței, la cel unitar decentralizat al Italiei; și de la statul federal decentralizat al Germaniei, la modelul federal centralizat (!) al Indiei, și până la modelul (aproape) confederal al Elveției. Iar aceste modele diferite au produs, iată, state stabile și funcționale (uimitor, chiar și India!); deci nu există și nu a existat o singură cale de urmat. Dar scopul nostru aici nu este să ne întrebăm dacă modelul statal francez a fost de fapt modelul cel mai potrivit pentru construcția statală a României; acelea au fost circumstanțele istorice și sursele de inspirație culturală și politică, și așa s-a întâmplat.

Însă ar fi util, poate, să clarificăm termenul ”unitar”, înainte de a-l pune deoparte (acesta nereprezentând subiectul în sine al discuției noastre). La ce mă refer? Cuvântul ”unitar” pare să genereze o anumită confuzie în mentalul comun, fiind înțeles și utilizat de (prea) mulți ca un sinonim al cuvîntului ”unit” (sau ”unificat”). Realitatea statului român (”unit”,”unificat” – deci formarea acestui stat) devine astfel sinonimă cu forma ”unitară” de organizare administrativă. Însă ”stat unit” nu înseamnă și ”unitar administrativ”, pentru că unirea (sau formarea) unui stat se poate face (și s-a făcut) în feluri diferite. De exemplu, ”federalizarea” reprezintă tocmai procesul prin care elemente distincte și separate s-au ”unit” (!) pentru a forma un stat comun (”statul federal”) – precum în cazul Republicii Federale Germania (unde landurile s-au ”federalizat” într-un stat comun) ori al Statelor Unite ale Americii. De aceea, pentru americanul de rând cuvântul ”federal” înseamnă automat ceva ”național”, central, ”American”; iar același american de rând se va referi la guvernul României ca fiind ”guvernul federal” al acestei țări (întrucât pentru el aceasta înseamnă ”unificat”, ”central”, ”național”). Astfel, termenii ”unitar”, ”federal” și ”confederal” se referă pur și simplu la moduri diferite de distribuire a responsabilităților și puterilor administrative în cadrul aceluiași stat, reprezentând în același timp modele diferite de unificare a acelui stat.

Cu toate acestea, și acestea fiind spuse, organizarea administrativă pe model ”unitar” (ori federal, ori confederal) nu reprezintă de fapt subiectul discuției noastre. Ce ne preocupă pe noi nu este modelul administrativ în sine, ci impactul și semnificația acestuia în mentalul colectiv – și mai ales modul în care anumite neînțelegeri sau confuzii pot avea un efect negativ asupra utilizării și dezvoltării resurselor regionale ale statului. De exemplu, mentalul colectiv tinde să pună (în mod inconștient) semnul echivalenței între existența ”statului unit” și ”modelul unitar” de administrare a statului. Deși aceasta este o echivalență falsă, nu aici se află problema principală, ci la următorul pas – și anume atunci când același mental colectiv pune semnul echivalenței între existența acestui stat (”unit”) și necesitatea centralismului administrativ (acel impuls centralizator). Și aici apar într-adevăr probleme, pentru că centralismul este astfel asociat cu însăși construcția statală, deci cu existența în sine statului, ducând la o atitudine (conștientă sau inconștientă) conform căreia România nu poate exista ca stat decât dacă este și hiper-centralizat, decât dacă nivelul administrativ central sustrage și monopolizează toate capacitățile regionale. În acest context, simpla discuție a realității regionale a României va fi percepută ca fiind direcționată (implicit) împotriva acestui impuls centralizator, și astfel (datorită confuziei amintite) împotriva statului în sine (a existenței statului). Nimic mai greșit – pentru că aici vorbim de regiunile care de fapt constituie România, care sunt de fapt acest stat. Pentru că realitatea socială și culturală a Romăniei este, cum am mai spus, aceasta: că România este formată din regiuni diferite, diverse, și fascinante; și că aceste regiuni constituie o resursă unică de bogăție și de dezvoltare pentru România.

Obstacole ce țin de teama de tribalism și inegalitate

O altă sursă de anxietăți este legată de ideea că orice afirmare a unei identități regionale este îndreptată în mod necesar împotriva altor – ori a celorlaltor – identități regionale. Dacă Oltenia, atunci nu Moldova! și dacă Maramureș, atunci nu Dobrogea! Să ne referim mai întîi la aspectul economic al acestor temeri. Realitatea, după cum știm, este că unele regiuni sunt mai bine dezvoltate economic, iar altele mai puțin dezvoltate. Aceasta înseamnă că ar fi nevoie de o solidaritate între regiuni, pentru ca cele mai puțin dezvoltate să poată să beneficieze de gradul de dezvoltare al celor mai avansate. Într-adevăr, o asemenea solidaritate este necesară, și este chiar o datorie (și este într-un fel naturală – vezi solidaritatea care a existat la Revoluție între diferitele regiuni și orașe ale țării). Pe de altă parte, această solidaritate trebuie orientată către sursele de dezvoltare ale acelei regiuni, către valorificarea potențialul său specific, și nu către subvenționarea subzistenței; după cum la nivel individual sprijinul cel mai eficace nu este asistarea socială, ci stimularea capacităților individului, pentru a putea exista și prospera în mod independent. Din perspectivă regională, aceasta înseamnă descoperirea, sprijinirea și promovarea acelor aspecte care reprezintă resursele unice ale regiunii respective, acel plus regional. Pentru că ceea mai mare resursă este ceea ce deja există acolo – oamenii, societatea, cultura, rezervele naturale, inițiativele locale; ei bine, exact aceste resurse specifice regiunii trebuie utilizate pentru a pune bazele dezvoltării regiunii respective.
În același timp, principiul solidarității (care este, cum spuneam, o datorie) nu poate fi abuzat în scopul unei nivelări artificiale a diferențelor dintre regiuni (”sărăcirea unora spre beneficiul altora”), ci trebuie îndreptat tocmai către stimularea diferențelor (adică a resurselor) specifice ale fiecărei regiuni (pentru că ce are Moldova, nu are Oltenia, și așa mai departe).

Vorbind însă despre identitatea regională (sau despre orice altă dimensiune identitară) o altă teamă ce-și ițește capul este legată de ”tribalism”, și anume de formarea unor identități de grup închise și izolate, și îndreptate împotriva tuturor celor din afară. Însă oricare dimensiune a identității unei persoane poate fi manipulată și abuzată în acest mod – de la identitatea de cartier, la cea a clasei a II-a A (împotriva clasei a II-a B). Mai mult chiar, observăm astăzi că și vârsta (tineri împotriva bătrânilor), și sexul (femeile împotriva bărbaților, ori viceversa), și orice alt atribut ”natural” poate fi transformat (abuziv) în criteriu de separare și de formare a unui in-group îndreptat împotriva tuturor celor diferiți de mine (și care reprezintă out-group-ul). Deci faptul că o dimensiune identitară poate fi deformată, abuzată, chiar patologizată, este un dat nefericit al condiției umane; acest fapt nu poate și nu trebuie să ducă însă la negarea existenței acestor caracteristici identitare.

De exemplu, faptul că eu sunt de sex masculin, și asumarea acestei dimensiuni identitare, nu înseamnă că eu voi considera membrii celuilalt sex ca fiind mai prejos ori mai puțin importanți. Dimpotrivă, tocmai asumarea identității de bărbat mă va face să mă bucur de existența celuilalt sex, și să îi afirm valoarea și importanța unică. Tocmai această asumare a masculinității, ca manifestare specifică a genului comun care este ființa umană, mă va ajuta să înțeleg, respect, și apreciez existența celuilalt sex, care este cealaltă manifestare, complementară, a acestui gen comun împărtășit. La fel, înțelegerea și asumarea identității și bogăției culturale a Banatului este exact ceea ce mă face să fiu atent la (și să apreciez) bogățiile culturale ale Crișanei (atât în ceea ce privește aspectele comune, cât și în diferențele sale specifice). Astfel, unul dintre modurile de a depăși ”tribalismul” este tocmai prin înțelegerea și asumarea faptului că diversitatea rezultă din existența unor manifestări diferite ale aceluiași gen comun; și că aceste manifestări diferite sunt o sursă de bogăție pentru acest gen comun. Astfel, faptul că există atât bărbați cât și femei, și că aceste diferențe sexuale sunt asociate cu înzestrări diferite (dar și împărtășite), constituie un dar și o bogăție a existenței umane (a lui homo sapiens). Și de aceea este important să înțelegem și să asumăm realitatea diversității regionale a României, a acestei Românii a regiunilor, pentru că o asemenea perspectivă va confirmă valoarea și importanța tuturor regiunilor, și anume a fiecărei regiuni în parte.

Ce putem face: asumarea realității

Ce putem face, și ceea ce trebuie să facem, am și început să facem, în acest eseu – și anume, să începem să înțelegem cu adevărat, și să asumăm și să afirmăm, realitatea diversității regionale a României. Nu este vorba aici de a ”inventa” ceva nou, ci pur și simplu de a lua cunoștință de starea de fapt; ba mai mult, de o stare de fapt care reprezintă o bogăție și o resursă unică pentru acest stat.

Odată ce realizăm acest lucru, odată ce deschidem cu adevărat ochii, odată ce ne schimbăm astfel mentalitatea, vom putea începe să punem în valoare resursele acestei realități, potențial unic al acesteia. Care ar fi însă modalitățile practice de a face acest lucru? Voi prezenta mai jos două idei practice – dar nu înainte de a nota faptul că scopul principal al acestei discuții nu este să propună măsuri concrete, ci pur și simplu să pună în evidență valorile și resursele pe care le deținem, dar de care nu am știut să ne folosim (de fapt) în ultimii treizeci de ani.

Ce am putea face: reforma sistemului bicameral

Asumarea și valorificarea caracteristicilor specifice ale egiunilor țării înseamnă integrarea dimensiunii regionale a României în cadrul proceselor prin care politicile naționale sunt create și implementate. Cum s-ar putea face acest lucru? Întrucât principalul organ legislativ național este Parlamentul, dimensiunea regională ar trebui să fie reprezentată și să aibă o voce și în această instituție. Situația actuală ne poate fi de folos, în acest sens, pentru că în momentul actual Parlamentul României suferă în mod clar atât de o redundanță decizională, cât și de o inflație a principiului reprezentării parlamentare.

Mă refer aici la faptul că în actualul sistem bicameral rostul camerei superioare este neclar, atât din punct de vedere al specificității rolului, cât și a ceea ce reprezintă de fapt Senatul. Mai precis, conform sistemului electoral actual ambele camere reprezintă aceeași populație generală a României, ele fiind alese în același timp, în același fel, și de aceeași categorie de constituenți (populația generală). Acest caracter inflaționar (în care valoarea intrinsecă a fiecărui membru al Parlamentului este redusă de faptul că numărul parlamentarilor este prea mare, în raport cu ceea ce ei trebuie să reprezinte) a fost în mod clar perceput și de populația României, lucru indicat prin votul dat la referendumul privind reducerea numărului de parlamentari (referendum ale cărui rezultate nu au fost implementate nici până astăzi). Pe de altă parte, rolurile și funcțiile Senatului și a Camerei Deputaților sunt (în mod esențial) similare și nespecifice, ceea ce duce la acea redundanță funcțională (implicit confirmată de același referendum, mai precis de votul privind trecerea la sistemul unicameral).

Ce ar fi de făcut, în acest sens? În primul rând, eu aș sugera că principiul bicameralității este util și potrivit României – dacă este implementat cu sens și cu un scop clar. Dincolo de motivul aplicării principiului ”frânelor și contraponderilor” (checks and balances – și anume că existența a două camere este utilă, pentru că astfel una dintre ele poate modera excesele și derapajele celeilalte camere), majoritatea țărilor care au un sistem bicameral au ales acest model pentru că cele două camere reprezintă dimensiuni diferite ale statului respectiv (constituenți diferiți). De exemplu, în Regatul Unit camera superioară reprezintă elementul aristocratic (incluzînd aici și aristocrația de merit, deci cei numiți pe viață pentru meritele lor); în Irlanda și în Slovenia a doua cameră reprezintă grupuri de interese specifice (pe modelul breslelor medievale – deci reprezentând domeniul educațional, industrial, agricol etc.); iar în Germania, SUA și Russia camera superioară reprezintă provinciile (landurile, statele) ce compun statul ”unit”. Până și în Franța, unde Senatul are puteri limitate și o vagă utilitate, membrii acestuia sunt aleși nu de populație ci de către autoritățile locale, reprezentînd astfel dimensiunea regională și locală a statului.

Pe scurt, membrii acestei camere superioare sunt de obicei aleși sau numiți astfel încât să reprezinte o dimensiune constituentă diferită a statului, alta decât cea a populației generale (care este reprezentată deja în camera inferioară). În concordanță cu acest principiu de reprezntare diferit, și rolurile și funcțiile acestei camere sunt diferite și distincte de cele ale camerei inferioare; iar unde nu sunt diferite, precum în Statele Unite, acest lucru este datorat tocmai intenției de a da statelor (reprezentate în Senat) o putere egală cu cea a populației generale (reprezentată în Camera Reprezentanților).

Aș sugera astfel că principiul de reprezentare pe baza căruia este ales și constituit Senatul, în cadrul Parlamentului României, ar putea fi schimbat astfel încât acesta să reprezinte regiunile României (încă o dată, aici ne referim la regiunile socio-culturale discutate, și nu la principatele originare, și nu la grupurile etnice, și nu la niște împărțiri administrative arbitrare). Tranformând Senatul într-o cameră de reprezentare a României regiunilor, legile trecute de Parlament ar integra în mod inerent această dimensiune regională; în același timp, regiunile ar fi direct implicate în procesul de concepție și de construcție a politicilor naționale. Întrucât aceste regiuni socio-culturale ale Romăniei sunt de mărimi diferite, pentru a asigura că interesele tuturor regiunilor sunt respectate, și că principiul solidarității este aplicat, fie numărul de senatori alocat fiecărei regiuni, fie majoritatea necesară pentru a trece o lege în Senat ar putea fi ajustate astfel încât deciziile Senatului să reprezinte întotdeauna o supermajoritate (adică mai mult de 50%+1) a regiunilor și a populației.

Acestea fiind zise despre nivelul administrativ național, cum rămâne cu nivelele administrative inferioare?

Ce am putea face: principiul subsidiarității

Unul dintre subiectele aprig dezbătute în perioada post-revoluționară a fost cel al descentralizării administrative. În cadrul acestor dezbateri, reacțiile negative (la acest principiu) au avut a face cel mai probabil cu aceleași sensibilități discutate anterior – ținând de procesul de construcție statală și națională, și de confuzia conceptuală dintre existența statului în sine (”unificat”) și hiper-centralizarea administrativă. Dar nu descentralizarea este subiectul efectiv al discuției noastre – pentru că nici descentralizarea și nici centralizarea nu reprezintă scopuri în sine. Înainte de a vorbi de descentralizare, adică de transmutarea responsabilităților de la nivelul central, la nivelele regionale ori locale, trebuie mai întâi să ne întrebăm – de ce am face acest lucru? în ce scop? și în ce măsură? și privind care aspecte jurisdicționale? Mai întâi, deci, ar trebui să clarificăm rațiunea aflată la baza unor asemenea reforme administrative.

De aceea conceptul de la care pornim nu poate fi nici cel al descentralizării, și nici cel al centralizării; avem nevoie în schimb de un concept prealabil, care poate să ordoneze și să dea sens acestei regândiri privind distribuția responsabilităților administrative. Iar conceptul potrivit în acest sens este cel al subsidiarității. Principiul subsidiarității are ca scop creșterea eficienței și calității actului administrativ, prin acordarea fiecărui nivel administrativ (de la cel local la cel național ori supranațional / UE) a acelor responsabilități și resurse care i se cuvin și care i se potrivesc în mod ”natural” (intrinsec). Ideea centrală este că fiecare problemă trebuie dată în grija acelui nivel administrativ care se află cel mai aproape de problema respectivă; astfel, dacă problema este locală, atunci nivelul local trebuie să o administreze; dacă problema este de dimensiuni regionale, atunci nivelul regional; iar dacă ea este de nivel național, afectând întregul stat, ori regiuni multiple, atunci structurile administrative naționale trebuie să o atace. Logic, și potrivit bunului simț, fiecare nivel administrativ este în măsură să cunoască cel mai bine, și astfel să administreze în modul cel mai eficient, problema aflată cel mai aproape, deci la nivelul său – nu mai sus, și nu mai jos. În acest fel acest principiu al distribuirii responsabilităților și resurselor răspunde atât cerințelor eficientizării și măririi impactului actului administrativ, cât și cerințelor bunului simț (common sense; că doar cine o ști ce-i mai bine, decât cei în cauză?), precum și ideii fundamentale că actul decizional trebuie să fie plasat, pe cât se poate, cât mai aproape de cetățean.

Conform principiului subsidiarității, deci, responsabilitățile și resursele vor fi distribuite în ambele direcții: atât în jos (descentralizare) cât și în sus (centralizare), în conformitate cu nevoile concrete și cu problemele reale. Astfel, nu vor fi centralizate sarcini care pot fi îndeplinite mai bine și mai eficient la nivel local ori regional, și nu vor fi descentralizate responsabilități pe care nivelele inferioare nu le-ar putea îndeplini întrucât dimensiunile problemei sunt mult prea mari pentru capacitățile acelui nivel administrativ.

Aplicând principiul subsidiarității la subiectul discuției noastre, pornim de la faptul că, după cum am discutat, fiecare dintre regiunile socio-culturale ale României își are caracteristicile, resursele și potențialitățile proprii. În mod necesar, deci, vor exista probleme, oportunități și căi de dezvoltare care vor fi specifice fiecărei regiuni – și numai acelei regiuni. În concordanță cu principiul subsidiarității, deci, regiunilor ar trebui să li se ofere atât cadrul legal și instituțional necesar, cât și accesul la resursele corespunzătoare, pentru a putea să îndeplinească responsabilitățile ce le revin în mod unic și specific, și care țin de caracteristicile, nevoile și resursele lor specifice. Scopul ultim este, desigur, valorificarea pe deplin a diversității și bogăției regionale a României – pentru că înflorirea și dezvoltarea regiunilor înseamnă de fapt înflorirea și dezvoltarea țării.

Cum am putea aplica acest principiu, în mod concret? Cum nimeni nu este interesat de crearea de noi și noi structuri birocratice redundante, modalitatea cea mai simplă și directă ar fi crearea unui cadru instituțional în care autoritățile existente (de nivel local și județean) din județele care formează o anumită regiune, să poată conlucra și să poată utiliza resursele necesare pentru atingerea scopurilor comune, regionale. Un astfel de cadru ar permite – de exemplu – autorităților locale și județene din județele Arad, Bihor și Sălaj să creeze și să implementeze politici comune, în scopul valorificării potențialului uman, social, cultural, economic și geografic specific regiunii Crișana. (Consiliile pentru Dezvoltare Regională existente în acest moment pot reprezenta modelul embrionar al unui asemenea cadru instituțional.)

Am enumerat mai sus câteva modalități concrete prin care această resursă unică a României, reprezentată de diversitatea socială, culturală, economică etc. a regiunilor sale, ar putea fi valorizată și valorificată. Cu toate acestea, ceea ce este mai important în acest moment nu sunt aceste propuneri concrete (mai mult sau mai puțin fezabile), ci, înainte de toate, înțelegerea, afirmarea și asumarea acestei realități, a României regiunilor. De ce ne-am bate capul cu acest lucru? Pur și simplu pentru că aceasta este realitatea – o realitate pe care cu toții o cunoaștem, la nivelul cotidian, dar pe care am ignorat-o, neglijat-o, chiar negat-o, din varii motive, chiar și în aceste trei decenii în care deveniserăm liberi (prin sacrificiul lui Decembrie 1989) să valorificăm tot ceea ce suntem și ceea ce putem fi.

Din 1989 până acum, și de acum înainte

După cum spuneam la începutul acestei discuții, probabil că nu este întâmplător faptul că Revoluția a început la Timișoara, caracteristicile și atmosfera locului făcând posibilă această ridicare comună, aprinderea acelei vâlvătăi care mai apoi a cuprins toate regiunile țării – Banatul, Crișana, Transilvania, Muntenia, Moldova etc. Și în multe dintre aceste regiuni cuvântul de ordine care i-a mobilizat inițial pe oameni a fost ”Timișoara!”, slogan ce exprima atât solidaritatea cu acel oraș, cât și, implicit, participarea într-un act de revoltă comun, solidar, național. Și fiecare oraș ori regiune care s-a ridicat și-a adus propria contribuție, fără de care Revoluția nu ar fi reușit; și de aceea ne-am bucurat enorm când am văzut că Bucureștiul s-a ridicat, ori când am aflat că și Aradul, Clujul, Brașovul, Sibiul, Alba Iulia etc. s-au ridicat, în acele zile.

Mai târziu, în anii 90, spiritul Timișoarei (exprimat, printre altele, de Proclamația de la Timișoara) a rămas un punct de referință și de sprijin pentru forțele și mișcările democratice din România. În toată acestă perioadă, lumea a știut că atunci cînd spui ”Timișoara” (sau ”Banat”), te referi la un anumit fel de a gândi, de a fi, și de a funcționa, care este specific acestei regiuni – și de care, cum spuneam, ne-am bucurat și ne-am folosit cu toții, întreaga țară, în 1989 și după. La fel cum m-am bucurat și eu ori de câte ori am ajuns, cum ziceam, ba la Arad, ba la Oradea; ba la Brașov, ba la Cluj; ba în Munții Apuseni, ba în Țara Năsăudului, și așa mai departe – fiindcă în fiecare dintre aceste regiuni am găsit atât ceva comun, familiar, împărtășit (fiind astfel ”acasă”), cât și ceva deosebit, nou, ”altfel”, specific acelei regiuni, și din care am învățat, și care m-a îmbogățit. Cât de săracă și cât de plictisitoare ar fi țara numită Romănia, fără această diversitate! Poate că ar fi cazul, deci, să o înțelegem, asumăm, afirmăm și promovăm, ca parte constitutivă și ca bogăție unică a ceea ce este de fapt România – această Românie a regiunilor. Pentru că înflorirea României nu poate să se întîmple decât prin înflorirea regiunilor care o constituie, și pentru că bogăția acestor regiuni reprezintă de fapt bogăția României. Acesta este mesajul, și aceasta este ambiția acestui eseu, de a atrage atenția asupra a ceea România este și are, de fapt.

Ce ar mai fi de spus

În eseurile anterioare (16-22 decembrie, acele zile de har; Vocația politicii; Ce-am făcut în ultimii treizeci de ani?; Condiția Bisericii în România post-revoluționară) am privit înapoi la Revoluția din 1989, și la cei treizeci de ani care au trecut de atunci, pentru a re-înțelege și re-apropria ceea ce s-a întâmplat în acele zile de Decembrie, pentru a ne întreba ce am făcut și ce n-am făcut în perioada care a trecut de atunci, și pentru a înțelege și asuma ce trebuie să facem astăzi – și de acum înainte. Ne-am reamintit astfel de acele zile de har din Decembrie 1989, de ceea ce am fost atunci, și de cum am fost atunci – și de speranța și de posibilitățile (re)născute și (re)dobândite atunci. Am examinat apoi modul în care vocația politicii a fost sau nu asumată și trăită în cele trei decenii care au trecut de atunci, și dacă această asumare s-a ridicat la nivelul dorințelor și voinței exprimate de noi în Decembrie 1989. Ne-am privit apoi în ochi pentru a ne întreba cum am trăit la nivel individual (eu, tu, noi) acești treizeci de ani, ce am construit (multe!) și ce am ratat (multe!), și cum putem să reînnoim speranța și promisiunea celor care am fost în 1989. Am discutat apoi locul și rolul Bisericii și al credinței, în contextul libertății dobândite prin sacrificiul lui 1989, și al misiunii primite atunci (dar poate încă neasumate pe deplin). În fine, în acest eseu (România regiunilor) am reafirmat realitatea, importanța și potențialul enorm al regiunilor care constituie de fapt țara numită România, și ne-am întrebat cum am putea crea cadrul potrivit pentru ca acestea (și, prin ele, întreagă țară) să poată înflori cu adevărat.

Titlul acestui șir de eseuri a fost ”După 30 de ani”; dar oare asta este tot ceea ce putem spune, așa, ”după 30 de ani”? Nu, mai sunt multe lucruri de spus, lucruri importante, cred; și de aceea intenția mea este de a continua această discuție, și de a o împărtăși cu cei interesați – și anume cu cei care, la fel ca mine, consideră că Revoluția din Decembrie 1989 reprezintă unul dintre momentele cele mai importante și luminoase, atât al istoriei noastre individuale, cât și al istoriei noastre comune. Aș vrea deci să continui această discuție, însă în cadrul ceva mai extins al unui volum pe această temă. Până atunci, însă, mă bucur de faptul că am avut ocazia să începem această conversație, în spațiul acesta prielnic oferit de platforma Contributors.ro.

Citeste și:

DUPĂ 30 DE ANI (IV): Condiția Bisericii în România post-revoluționară

După 30 de ani (III): Ce-am făcut în ultimii treizeci de ani?

DUPĂ 30 DE ANI (I): 16-22 decembrie, acele zile de har

DUPĂ 30 DE ANI (II): Vocația Politicii

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "43 comments" on this Article:

  1. dorin valeriu spune:

    Se cam stie povestea cu senatul la votarea Constitutiei. Cum s-a mers pe modelul constitutiei franceze, in proiect se prevedea ca senatorii sa fie alesi de catre consilierii judeteni. In atmosfera tulbure si agitata de atunci membrii Constituantei, alesi la repezeala, pe criterii intamplatoare dar, in covarsitoare majoritate sub semnul FSN n-au priceput “miscarea” si au cerut “vot direct si universal” si pentru senat. Cum autorii proiectului – desi s-au straduit – n-au reusit sa-i convinga, multi fiind vehementi si agitati, Iliescu a ordonat … sa lase dupa ei. Si asa am ramas. Desigur, o noua constitutie (cand oare ?) va face modificari : ori sistem unicameral ori, de preferinta, o reprezentare regionala, in sensul unui numar egal de senatori pentru fiecare regiune (judet ?). Cam ca in USA .
    Trebuie sa mai atrag atentia ca trecerea de la un sistem centralizat la subsidiaritate nu e un lucru simplu, nu se poate face decat treptat. Consider ca unitatile teritoriale nu au nici resurse umane calificate (un termen larg, presupune multe) si nici institutii capabile sa se administreze fara tutela centrala. Poate etapizat, cu o pregatire buna ?…

  2. Nagy Vilmos spune:

    -Am citit cu plăcere această analiză a situației socio-culturale și politice a României ca stat, care s-a degradat atât sub comunism cât și în 30 de ani de la revoluție (vezi emigrarea populației). Acest stat a dat faliment chiar după intrarea în UE, nu este capabil să pună în valoare resursele regiunilor, nici să dezvolte o infrastructură între regiuni care să stimuleze dezvoltarea (vezi transportul subdezvoltat in aer, aurostrăzi, cale ferată). Suntem în ceasul al 12-lea , și intelectualii au sarcina sfântă să transmită prin toate căile, aceste idei realiste, la urechile politicienilor. România va deveni o țară unde e bine să trăieșt, cu oameni capabil, și să avem speranța că așa cum Timișoara ne-a adus libertatea , cei cinci milioane de români revenind în țară cu experiența din țările dezvoltate, nu vor accepta politica leneșă practicată în prezent. Aș propune să facem un prim pas, să cunoaștem regiunile țării, chiar prin asemenea eseuri amănunțite .

    • Lucifer spune:

      Scimbarea organizării administrativ teritoriale, deci a Constituţiei, se impune, dar nu din punct de vedere cultural ci din punct de vedere economic. Numărul actual de judeţe este prea mare în condiţiile transportului generalizat şi al comunicaţiilor pe Internet. Opinez că ar fi bine reorganizarea pe baza regiunilor de dezvoltare( 8 la număr) cu desfiinţarea judeţelor. Dar asta va provoca mari agitaţii locale, inclusiv de ex. în Harcov. Sunt “patriotisme locale complet contradictorii cu actuala situaţie din România şi din lume. Cum credeţi că o viitoare constituţie va fi votată de popor dacă li se desfiinţează dragele lor judeţe? Idem cu localităţile cu 100-300 de locuitori dar cu primari, consilii locale, poliţie,şcoli, etc. care, deşi nu se pot autofinanţa, preferă să existe şi să ia bani de la buget.

  3. Interpretarea spune:

    Tema regiunilor si modalitatea prin care aceste regiuni sa fie functionale si in folosul cetatenilor este mereu adusa in discutie . Conform ultimului recensamint in Romania de azi traiesc aproximativ 89%cetateni ce se auto declara romani 3,5%maghiari , 1,5%romi si alte etnii (germani , aromani ,turci , armeni s.a.m.d.) Exista asa numita regiune HARCOV ce este populata in marea ei majoritate de cetateni romani de etnie maghiara . Restul de cetateni locuiesc pe intreg teritoriul Romaniei , fara a forma comunitati , functie de limba vorbita sau etnie . Procentul de 1,5 %de cetateni ce se declara romi pare insa relativ mic ,poate si datorita familiilor mixte ce se declara romani sau a unor cetateni romi ce fac acelasi lucru . Pina la urma impartirea administrativa a Romaniei este practic in continua modificare la nivelul populatiei (nu in forma agreata de catre stat). Pe masura ce populatia de la sate se indreapta fie spre urbanul romanesc , fie migreaza spre state europene , apare nevoia de reorganizare administrativ-teritoriala . Administratia satelor va fi comasata ,numarul primariilor se va reduce din ce in ce mai mult ,statul nemaiputind suporta cheltuieli ce nu au justificare . La nivel parlamentar , poate cel mai bun lucru ar fi monocameralismul cu un numar redus de parlamentari ,poate apartinind noului sistem de organizare administrativ -teritoriala ,ce evident trebuie facuta .Practic azi cele doua camere se suprapun pe multiplele teme aduse in dezbatere si de multe ori incetinesc luarea unei hotariri ca expresie finala a deciziei parlamentului .

  4. Lucifer spune:

    Apreciez acest text ca o temă de discuţii pentru viitoarea schimbare a Constituţiei. Unde aspectele care trebuie incluse sunt mult mai diverse şi mai complexe decât problema regiunilor culturale.
    Ca părere, România trebuie să se deschidă un pic la dopmeniul “stat unitar” fiindcă este posibilă unirea cu Moldova/ Basarabia şi probabil o formă confederativă de stat pote ar fi necesară. Deşi asta poate însemna la o adică şi solicitarea de autonomie extinsă, nu numai culturală ci şi teritorială şi administrativă. Deja experienţa Harcov este de notorietate….
    Dar această discuţie între rolul “stat unitar” vs. stat descentralizat/ federal este veche. URSS pe vremuri cataloga România ca stat imperialist, Hungaria tot ameninţă în toate părţile, exemplul Iugoslaviei Federale este ameninţător, başca ce se întâmplă prin Ucraina….
    Trebuie să fim atenţi, de la multiculturalitate se poate ajunge la multietnicitate şi în final la multinaţionalism separatist.

    • chishtocu verde spune:

      E bine ca ati observat macar. Rar mai vezi cate un roman care are logica elementara si nu se bate cu pumnul in pieptul umflat de atata nationalism. Inclusiv ei, cat si suporterii lor nu prea cunosc limba romana, avand in vedere ca nu inteleg ce inseamna unitar. Dar ce mai conteaza, important sa fi mandru chiar daca esti analfabet functional.

      Cat despre unire ce sa spun, e oarecum normal ca romanii sa simta asta. Ce nu este normal (ci este chiar ilegal si discriminatoriu) este ca unele localitati sa poata adoptra hotariri pro unire, dar alte localitati sa nu poate adopta hotarari pro autonomie. Decenta, legalitate sunt cuvinte goale in romania. Asa ca si concluzie, ca tot vorbim de regionalizare sau degraba de lipsa ei, moldovenii ar fi cei mai prosti oameni de pe planeta daca ar vota cu unirea.

  5. Kurt spune:

    Pentru tinerii de azi eliberarea din naționalcomunismul ceaușist 1989 este „trecutul recent”. Libertate, pace și democrație este normalitatea tinerilor de azi. E minunat.

    ….”… cum putem să reînnoim speranța și promisiunea celor care am fost în 1989….”….

    Cred că prezentarea autorului și discuția cum se poate ajunge mai repede la bunăstare, prosperitate și belșug pentru cei multi în țară este bine venită. România are azi cel mai bune condiții de dezvoltare din istoria sa. Cine a văzut Bucovina (într-o zi dispare granița de la Prut), oamenii, peisajul și mănăstirile înțelege mai bine ce a scris autorul.

    Vor deveni realitatea zi de zi speranțele, aspirațiile tinerilor de azi într-un viitor apropiat? Cred că e posibil. Cei cu biografia în două epoci foarte diferite nu au voie să cedeze în fața unor tendințe contraproductive de „izolaționism naționalist” (Ungaria este un exemplu urât de tot. Polonia alunecă în iliberalism. Cehia e în mâna unui guvern de hoți).
    „Imi apăr sărăcia nevoile și neamul (Nicolae Iorga)” nu mai e GPSul în România europeană de azi.

    Cei cu biografia în două epoci foarte diferite au obligația ca părinți și bunici care își apără copii și le asigură condiții cât mai bune.
    Admir discuțile controverse pe contributors. Nimic nu e bătut în piatră.

    România are azi resursele pentru un trai mai bun acum al locuitorilor, în toate părțile țării, la sate și la orașe.

  6. Un cercetator spune:

    Exista doua lucruri diferite care sunt amestecate. Una este cea a provinciilor istorice, ca Maramures, Banat si alta a regiunilor care au pus la un loc mai multe judete. La momentul de fata, cele 41 de judete, numar de comune si orase nu se mai justifica , dupa migrata masiva a populatiei si disparitia multor sectoare economice. Exista comune si orase mici fara activitati productive importante care nu pot supravietui.Apoi trebuie redus masiv numarul de deputati si senatori, raportati la populatie si regiuni, nu judete. Multi bani europeni au fost folositi in investitii inutile care nu au sustinut dezvoltarea socio-economica. Romania nu stie sa isi valorifice intregul potential agricol si zootehnic din care ar rezulta multe activitati din industria usoara, la care odata eram renumiti.

    • Ursul Bruno spune:

      Incercarea comasarii satelor a mai incercat-o unul si stim unde ajuns, sa fi fost viziunea dansului mult prea revolutionara pt. vremurile respective ? sau vremurile inca n-au fost pregatite pt un asemenea pas care de a cum inainte se va infaptui pe cale naturala.
      Nici acum vremurile nu sunt inca prielnice pt o reorganizare din temelii a localitatilor din Romania, politicienilor de frica electoratului si a pierderi voturilor nu vor deschide discutia pe aceasta tematica. Va mai trebui sa asteptam cativa zeci de ani pana depopularea naturala si emigrarea in masa vor pune capat a cea ce numim satul traditonal romanesc, un fenomen prin care au trecut statele dezvoltate occidentale. Cu ca. 5 % din populatia tarii angajata in agricultura sa poate rezolva problema cu conditia revolutionarii acestei ramuri a economiei tarii, restul populatie degrevate putand fi redirectionata catre industrie si servicii, un proces lung si de durata pe durata a catorva generatii.
      Este trendul care a inceput si in Romania si nu mai poate fi oprit, este nevoie de politici inteligente , populatia unei tari fiind cel mai de pret lucru pe care o tara il are, deocamdata politicul romanesc isi bate joc de ea din motive marunte, de conjunctura politica de moment insa va veni timpul cand aceste teme nu mai pot ignorate si va fi nevoie de masuri chiar drastice si mai putin populare cu ar fi taierea alocatiilor pt locutorii din mediul rural astfel incat acestia sa fie obligati mai multa mobilitate catre locurile in care este nevoie de mana de lucru.

      • Harald spune:

        @Ursul Bruno – niciodată nu e necesară o reorganizare ”din temelii” a localităților. Abordarea asta ține mai degrabă de psihologia individului decât de buna administrare a localității: ”dărâmăm tot și reconstruim de la zero”.

        În realitate, nici nu se poate dărâma tot, nici nu se poate reconstrui tot. Nici ”revoluționarea agriculturii” nu e necesară, tot din mentalitatea comunistă e și abordarea asta. Necesar e însă altceva: să meargă ”la loc cu verdeață” toți cei care s-au format ca oameni în comunism, după care lucrurile or să se așeze încet-încet. Deocamdată, loialitățile sunt tot pe criterii etno-folclorice, iar asta se vede foarte bine în comentarii.

  7. MariS spune:

    Un articol scris cu bun simt si demn de a fi dezbatut in spatiul public. Dar trebuie tinut cont si de tendintele actuale din Europa si nu numai, adica de separatismele etnice, culturale, istorice. Tocmai de aceea eu as vedea regiunile doar din punct de vedere geografic, nu cultural, nu etnic, nu istoric.
    Exemplu:
    o regiune de Nord ( Satu Mare,Zalau,Maramures, Bistrita,Suceava, Botosani,),
    o regiune de Est (Piatra Nemt, Iasi, Bacau,Vaslui,Vrancea.Galati),
    o regiune de Centru1 (Cluj,Sibiu, Alba,Brasov, Harghita, Covasna, Targu Mures),
    o regiune de centru2 (Gorj, Valcea,Arges,Targoviste,Prahova,Buzau),
    o regiune de Sud-Est(Braila,Tulcea, Constanta, Ialomita, Slobozia, Calarasi),
    o regiune de Sud (Dolj, Olt, Teleorman,Giurgiu, Oltenita),
    o regiune de Vest (Bihor, Arad, Timis, Hunedoara, Caras-Severin, Mehedinti).
    In mare cam astea le-as vedea eu, binenteles cu posibile ajustari, poate mi-au scapat cateva. Dar esenta cred ca se intelege: impartirea sa evite posibile tendinte separatiste. de care nu avem cum sa nu tinem cont. Concluzia e ca se pot gasi solutii rationale si nu emotionale pentru a descentraliza asdministratia statala.

    • Kurt spune:

      ………………..
      @MariS
      Sentimentul de apartenență

      Distanța la metropola-regiune ar trebui să fie mică. O împărțire „politică” aiurea nu are sens. Căile de transport trebuie să fie optime.
      Nord: Prea departe Satu-Mare de Botoșani-Suceava? Greu de realizat o metropolă cu universitate de rang, accesibilă.

      1:Muntenia, tradițională (București)
      2:Moldova tradițională (Iași)
      3:Oltenia tradițională (Craiova)
      4:Dobrogea (Constanta)
      5: Banat (Timișoara, cu Arad)
      6: Transilvania 1-centru, Cluj-Sibiu-Brașov
      7: Transilvania 2-Tinutul secuiesc (Târgu Mureș- nu e scindare)
      8: Transilvania 3: Oradea-Satu Mare- Maramureș

      Numai cu universități de rang și centre de cercetare asociate se poate ajunge la „nuclee industriale” în aceste regiuni. Un țel e o acaparare mai bună a subvenților nerambursabile de la UE. Trebuie câștigată încrederea cetățenilor. Nu rămâne mult timp. Vestul UE va fi „intergrat” mai puternic după conceptul francez (militar există deja un consiliu de securitate european: Paris-Londra-Berlin).

      Constituția a fost cârpită de FSN. Regionalizarea cu țelul un trai mai bun trebuie pusă în discuție în spațiul public.

      Sentimentul de apartenență ….. ……

      • Eugen L Nagy Eugen L Nagy spune:

        Dl. Kurt:
        Ideea importanței existenței unui centru (unor centre, metropole) socio-economic, și astfel și educațional, în fiecare regiune, mi se pare foarte potrivită. Desigur, din punctul de vedere al articolului, și corespunzător cu argumentul prezentat, aceste centre urbane există deja, nu trebuie inventate (în cele mai multe cazuri; da, Iași, da, Timișoara, da, Craiova etc). Dar mi se pare oportună sublinierea rolului centrelor universitare în înflorirea economică a regiunii respective.
        Subliniez aici că Iașiul este centrul metropolitan al Moldovei, și nu a unei regiuni abstracte de nord etc. Deci aceste centre reflectă specificul și natura regiunii reale (socio-culturale, istorice, geografice)

        • Kurt spune:

          @Eugen L Nagy

          Realitatea s-a ingorat de la început. Declarația de la Alba Iulia 1918 a fost un concept românesc îndrăzneț și promițător.

          Secolul 20 cu extremismele sale, războaie, violență, cruzime, deportare e o moștenire apăsătoare pentru europeni. Vestul continentului a reușit în 75 de ani de pace să asigure bunăstare locuitorilor. Estul continentului cunoaște de 30 de ani libertate, pace și democrație. UE e o sansă mare pentru toți cetățenii în est și vest.

          Capitala culturală europeană Timișoara 2021 oferă posibilitatea ca cultura să fie în atenția locuitorilor orașului, al țării și al continentului. Cultura, arta, literatura, muzica, arhitectura etc sunt un liant puternic al locuitorilor. Cu câte limbi (culturi) literare, cu care (Premiul Nobel 2009) se va prezenta patrimoniul literar TM2021?

          Cred că textul dvs e echilibrat și bine venit. Prefer dezbaterile controverse, mai puțin tradiția franceză de „colere”, de coliziune și confruntare în spațiul public.

          „Vrem operă națională chiar și pentru un public nenațional” …
          I.L Caragiale (Publicistică).

      • ParaLeL spune:

        Industriile au nevoie de RESURSE. Transiilvaniile voastre in afara de gaz si padurile ramase, ceva pasuni, NU are resurse care sa-i permita sa dezvolte o industrie oarecare, pe linga faptul ca sunt depopulate – demografia arata o iminenta disparitie nu pregatirea vreunui booom demografic si industrial!
        De ce sa bage statul roman bani in atatea centre din TRANSILVANII, in regiuni depopulate, fara resurse, fara viitor?
        (si altii au nevoie de bani, resursele fiind limitate si e absurd sa ceri populatiei sa se duca prin fundaturile si vagaunile in care bagi bani de aiurea pustiindu-ti propriul teritoriu e fara sens!

        • Kurt spune:

          @ParaLeL
          Investițile în industria 4.0 sunt private. Statul nu mai investește azi în „producție” (socialistă).

          Statul organizează cadrul optim pentru cetățeni. Invățământul, sănătatea și infrastructura sunt legate de stat. Invățământul rămâne public (foarte puțin privat). Sănătatea (spitalele județene rămân la nivel de județ) cu spitale mari rămâne o grijă a statului (medicina privată se dezvoltă încet). Infrastructura republicană, căile ferate rapide, autostrăzile sunt planificate la București. Infrastructurala locală de transport se organizeză la regiune-județ.

          6:Transilvania 1-centru Cluj- Sibiu-Brașov are de 700 de ani o civilizație urbană, are tradiție meșteșugărească (primele tipografii) și e zona cea mai industrializată. Universitatile „transilvănene” sunt căutate de studenți.

          Mărimea regiunilor, județe întregi sunt întrebări către locuitori, cum vor să fie administrați în regiuni (Mehedinti, Arad, Bistrita, etc), e subiect de discuție în spațiul public.
          Probleme sunt în sate mici, în estul țării (decalajul istoric), Moldova etc. Mai puțin în Transilvania.

          Telul e bunăstare, belșug și prosperitate pentru majoritatea cetățenilor. Regionalizarea are scopul de a reduce simțitor numărul budgetarilor în administrația publică și redistribuirea resurselor existente spre învățământ, sănătate și infrastructură.

          Fără „sentiment de apartenență” puternic emigrarea a sute de mii de tineri continuă. Depopulare prin emigrare. Exact contrariul celor dorite de autor.

      • MariS spune:

        @Kurt, de acord cu ideea de centre universitare. Refac propunerea:
        1. o regiune Nord_Vest – cu Oradea centru universitar,
        2. o regiune Nord_Est – cu Iasi centru,
        3. 0 regiune Sud_Est – cu Constanta centru,
        4. o regiune Sud_Vest – cu Timisoara centru,
        5. o regiune Sud – cu Craiova centru,
        6. o regiune Centru1 – cu Cluj centru,
        7. o regiune Centru2 – cu Brasov centru,
        8. 0 regiune Centru3 – cu Bucuresti centru.
        Propunerea e apropiata cu ce ati propus dvs, dar fara denumiri istorice, etnice sau culturale.

        Cat despre pericolul separatismului, exemplele Spaniei, Angliei (Scotia, Irlanda de nord, galezii), de dupa Brexit, Italiei (liga nordului), Belgiei (flamanzii) si chiar Frantei cu Bretania si Corsica, Iugoslavia, Romania (udmr), etc, dau serios de gandit. Dar, desigur, cine nu vrea sa le vada nu le vede. Dar ele exista si trebuie tinut cont de ele.

        • Kurt spune:

          @MariS
          Stergerea realității „regiunilor istorice”, ingorarea realității culturale și continuarea cu „mitologie mincinoasă” numită „istorie” (Cântarea României, Glasul patriei) ?
          Continuitatea ționalismului legionar ortodox în naționalcomunismul ceaușist are consecințe până azi.

          Tinerii părăsesc scârbiți țara, emigrează în vest. Aici e o problemă de rezolvat. Mai puțin în denumiri. Reducerea țitoare a numărului de budgetari în administrația publică pentru a redistribui resursele existente spre învățământ, sănătate și infrastructură e țelul „regionalizării”.

          Sunt bănățean, am avut prilejul limbii materne la scoală și la liceul de provincie, e un succes românesc. Ced că Timișoara/Banat are resursele pentru un trai mai bun. Fără indicații prețioase de la București (ale titanului de la Scornicești) ….
          Declarația de la Alba Iulia 1918 a fost un concept românesc îndrăzneț și promițător.

          • Dan H spune:

            @ Kurt

            “Tinerii părăsesc scârbiți țara, emigrează în vest. Aici e o problemă de rezolvat.”;
            Si daca ei sunt viitorul tarii pentru cine propui aceste masuri ?

            Lucrez cu timisoreni get-beget si i-am intrebat daca s-ar intoarce acasa. Stii ce-mi spun: unde ? in acel oras in care diferite clanuri (de minoritati nationale) stapanesc de fapt orasul.

            Si ar fi foarte bine daca Timisoara ar fi un caz izolat dar, din pacate, e o stiuatie aproape generalizata : jocurile s-au facut intre politicieni (politruci) si diverse grupuri de interese (ca sa fiu diplomat in exprimare).

            In schimb justiatia independenta face greve pentru ca daca li s-ar reduce pensiile speciale/de serviciu e atacata tocmai “independenta” ei. La fel si ceilalti “speciali” (politisti, SRI, SIE, grefieri etc.)

            De aceea multi tineri nu intentioneaza sa se reintoarca in tara: pentru ca cei care si-au obtinut niste privilegii disproprtionate trag cu dintii sa si le pastreze. Credeti ca daca Parlamentul/Guvernul ar schima avantajele materiale ale judecatorilor, Curte Constitionala nu va da o decizie in favoare lor ? Corb la corb nu-si scoate ochii nu-ia asa ?
            Si daca exista o decizie CCR, unde te mai duci in viata asta (nu in cea viitoare) ?

            Sunt incantat de optimismul dvs. Iata una din definitia pesimistului: Un pesimist este un optimist informat .

            Se cunoaste ca orice proiect (masuri/sugestii ) ne-aplicat vreodata ESTE perfect. Teoria este ca teoria dar practica ne omoara.

            • Kurt spune:

              @ Dan H
              Da și nu.

              Timișoara capitala culturală europeana 2021 va prezenta un oraș european prosper. Universitatea și Institutul Politehnic sunt instituții cu renume. Un timp am fost „sceptic” ca dvs. Multe sunt așa (nu atac aici clanurile de „țigani” care de mult timp colaborează cu administrația românească, inclusiv securitatea) cum scrieți. M-am speriat când un asistent de la facultatea de Mecanica din Timisșoara, emigrat în vest, mi- a spus aceleași lucruri pe cre le acuzați pe drept. Am rămas uimit când unii din cei care sunt din generația dascălilor mei s-au supărat foc când am ignorat „cultura” (muzica) orașului.

              TM2021 e o ocazie fericită pentru a prezenta locuitorilor (noi, tineri) orașului, continentului și lumii cultura, arta, muzica, arhitectuta, literatura (patru limbi, Nobelul 2009), etc ale capitalei Banatului românesc.

              Prea mult timp în acest centenar 1918- 2018 mult lăudat „epurarea etnică” (Legea românizare 1941, eliminarea cetățenilor evrei, vânzarea cetățenilor evrei, sași, șvabi etc în naționalcomunismul ceaușist pentru Dolari. Eliminarea 1939-1989 a peste 1 milion de cetăteni din economia, știința, arta țării) a fost țel de stat și practică de guvern dâmbovițean.
              De acord cu dvs privind acei 3,6 milioane locuitori (tineri) care au emigrat după eliberarea din naționalcomunismul ceaușist 1989 în vest 1990-2020.

              Fără aderarea la UE și NATO nu văd cum se poate ajunge mai repede la un trai mai bun în România.
              Music is my church

    • Harald spune:

      @MariS – încercați să călătoriți prin regiunile pe care le propuneți, iar în urma acelor călătorii o să extrageți niște criterii :)

      Aveți idee cam cât durează o călătorie de la Carei la Dorohoi, înainte de a le comasa în aceeași regiune? Regiunile au rol administrativ, trebuie să fie cât de cât funcționale. Nici dacă ar exista autostrăzi ca în Germania, Carei și Dorohoi nu au ce căuta în aceeași regiune administrativă. Valabil și pentru Severin și Oradea, n-au nimic în comun. Și nici Tg.Jiu n-are nimic în comun cu Râmnicu Sărat.

  8. Constantin spune:

    “la peste 100 de ani de la a doua, identitatea statală pare a fi încă atăt de vulnerabilă…”

    Întocmai, precum spune autorul articolului, Revoluția română a început în 14 decembrie la Iași, unde dl Ion Iliescu a fost președinte al Consiliului Județean, la fel ca la Timiș, iar la Timișoara, în jurul pastorului reformat maghiar László Tőkés, românii s-au înfrățit cu maghiarii în dorința de libertate.

    Iluzia vulnerabilității identității statale a României este fluturată adesea de grupurile iredentiste. A se vorbi astăzi despre ea, când în discuție se află conturarea și întărirea identității statale europene, este un anacronism de fix 150 de ani.

    Dar, ideea că identitatea statală a României poate fi pusă în discuție revine în mintea celro care uită de apartenența României le NATO și UE. Minți bezmetice, precum ale celor care postează hărți ale unor imperii din care statele suverane astăzi rup teritorii, au fost și vor mai fi.

    Ideea Moldovei Mari, aflată sub autoritatea Rusiei, care cuprinde Republica Moldova și regiunea românească cu același nume, și a Transilvaniei independente, care se află sub autoritatea Ungariei, sau a Bulgariei Mari, la care este alipită Dobrogea, astfel încât România este redusă la Valahia, formată din județele Giurgiu, teleorman, Ialomița, Călărași și Ilfov, este una veche, pe care mi-o amintesc din tinerețe.

    Opinia mea este că identitatea statală a României, în ciuda celor care o doresc vulnerabilă, nu mai este de mult astfel. Deși, odată cu apropierea manifestărilor dedicate Trianonului, demersurile manipulatorii de acest fel este de așteptat să se înmulțească.

    • GreShit spune:

      Azi, Dobrogea revine Rusiei care a inventat-o pe vremuri cu gandul la bulgari!
      (…ca denumire si teritoriu concret, cand s-au luptat cu turcii)
      Deoarece au castigat Razboiul postmodern al Crimeei si Serbia e aliata ei.

      • Constantin spune:

        “Azi, Dobrogea revine…”

        …Grecilor ?! Căci, grecii sunt cei care “i-au împins” pe traci mai încolo și-au făurit Histria, Tomis și Callatis ?!… Ori, turcilor, căci acei greci veneau din Milet?! :-)

        Doar că “Proiectul” de “vulnerabilizare a statalității” românești este cu Dobrogea Mare aparținând Bulgariei.
        …Că Bulgaria ‘revine” apoi cu tot cu Dobrogea Rusiei, acesta este un alt proiect.

      • Harald spune:

        @Greshit – ”Cantemir croind la planuri din cuțite și pahară” :) :)

  9. Eugen L Nagy Eugen L Nagy spune:

    CItind comentariile, aș reaccentua că ideea centrală a articolului, și aspectul evidențiat în acesta, este resursa unică a *specificului regional* – socio-cultural, istoric, geografic, din care rezultă diferențe și resurse specifice la nivel social, economic etc. *Aceasta* este resursa neglijată – dar care reprezintă realitatea de zi cu zi a societății / societăților din România.
    Mai mult, în articol este discutat faptul că specificul regional *include* și integrează multiculturalitatea / multietnicitatea. A fi transilvănean înseamnă a fi român-maghiar-sas-rom – acest multiculturalism *este* ceea ce definește Transilvania.
    În concluzie, articolul face o pledoarie pentru recuperarea, reasumarea și valorificarea acestei realități – care nu corespunde cu liniile de demarcație etnică, și nici cu principatele, și nici cu zonele de dezvoltare. și nici cu județele (deși fiecare din aceste regiuni reale, socio-culturale, sunt compuse din județe, astăzi).
    Cu alte cuvinte – a lua seamă de această realitate a diversității regionale, și a o înțelege ca pe o resursă unică; pentru că din culturi, moduri de a fi și gândi diferite, rezultă resurse și potențialități diferite și specifice, caracteristice fiecărei regiuni amintite. Aceasta este realitatea – și există două opțiuni, ori o ignorăm, și pierdem o resursă, ori o recunoaștem, valorizăm, și folosim, ca o resursă unică și specifică a Romăniei.

    Acestea au fost desigur explicate mai sus, dar mi s-a părut util să subliniez din nou ideile centrale.

    • Lucifer spune:

      Domnule Eugen L Naghi, aţi scris un text iredentist, dar soft. Hai s-o lăsăm baltă, multiculturalismul este deja o ideologie, nu numai în cazul iredentiştilor maghiari, ci şi înj toată Europa. Şi, fiind ideologie, este o armă de putere. Pe de altă parte, este de apreciat tenacitatea iredentei maghiare de a rostogoli permanent problematica culturală în teritoriile/ statele unde sunt comunităţi maghiare. Uite, ca să rezolvăm problema, nu credeţi ca ar fi bine ca România şi Hungaria să se unească într-un fel de “dualism”? Că doar v-a plăcut mult “dualismul ” austro-hungar….cu România nu vreţi?

  10. Mihai Badici Mihai Badici spune:

    De mulți, prea mulți ani ni se fâlfâie pericolul separatismului ca răspuns la orice idee de descentralizare administrativă. Mi se pare o tâmpenie, ba, mai mult, să crezi că România ar mai fi vulnerabilă acum la asta mi se pare chiar o lipsă acută de patriotism. Eu zic că dacă prin absurd România ar dispărea la un moment dat ca stat, ideea de România i-ar supraviețui cel puțin două-trei generații, ca să nu zic mai mult că nu știm ce idei vor mai fi în mințile oamenilor de peste două secole…. Apreciez în mod deosebit ideea de grupare în jurul centrelor culturale: realitatea e că avem un monopol cultural prea puternic la București, care zace în slava lui stătătoare ( și lipsită de substanță), vorba poetului, tocmai din lipsa “concurenței”. Bucureștiul are nevoie să fie provocat intelectual de Cluj, Iași, Timișoara, poate chiar Chișinău și Craiova ca să poată să reînceapă să producă valoare. Mi se pare trist că nici măcar un post TV (sau radio) privat din alt oraș nu a reușit să intre pe piața “globală” . Probabil contează și faptul că la București se iau autorizațiile și aprobările, dar sigur nu e doar asta. Lucrurile stau așa de când s-a mutat “Junimea” la București, dar vremurile sunt altele acum, presa nu se mai transportă cu diligența, descentralizarea e posibilă. Iar România nu e suficient de bogată ca să poată susține o viață culturală și politică la Slatina sau Vaslui, e nevoie de centre mai mari. Centre care există de facto, nu trebuie să le inventăm, doar să le valorizăm…

    • Nagy Vilmos spune:

      “De mulți, prea mulți ani ni se fâlfâie pericolul separatismului ca răspuns la orice idee de descentralizare administrativă. Mi se pare o tâmpenie, ….. să crezi că România ar mai fi vulnerabilă acum “, sun de acord domnule Mihai Badici , pt. că Ungaria a semnat toate documentele privind respectarea granitelor, deci nu este o amenintare, cei care afirma fac din rea vointă, să-si asigure puterea politica pe vesnicie.

      • Constantin spune:

        “Ungaria a semnat toate documentele privind respectarea granitelor, deci nu este o amenintare, cei care afirma fac din rea vointă, să-si asigure puterea politica pe vesnicie”

        Și eu cred, la fel ca dumneavoastră, că este o “tâmpenie” prin care politicienii fără scrupule caută “să-si asigure puterea politica pe vesnicie”. Iar o atitudine responsabilă în acest sens este oricând binevenită.

        https://www.g4media.ro/romania-si-slovenia-condamna-publicarea-pe-un-site-controlat-direct-de-viktor-orban-a-hartii-imperiului-austro-ungar-cu-mesajul-ruperii-ungariei-mari-de-catre-statele-vecine.html

        Doar că asemenea demersuri prostești împietează asupra bunelor relații dintre cetățeni, uneori aflați la mare distanță unii de alții. Spre exemplu, stârnesc antipatii prin județul Vaslui, unde trăiesc doar 52 de maghiari (dar, dl Kelemen Hunor a obținut, totuși 811 voturi), sau în județul Teleorman, unde trăiesc doar 18 maghiari (iar dl Kelemen Hunor a obținut 433 de voturi la recentele alegeri prezidențiale). :-)

        Mă bucur, însă, că, în ciuda politicienilor bezmetici care spun și fac “tâmpenii” pentru a obține voturi zgândărind sentimentul etnic, precum și a lucrătorilor din mass-media care-i slujesc, cel puțin în acest spațiu, suntem de acord cu privire la necesitatea bunelor relații, indiferent de etnie.

      • Harald spune:

        Tratatele sunt făcute să fie încălcate. În 1945, Stalin a hotărât pur și simplu ”pe barba lui” revenirea Transilvaniei de Nord la România. Soluția a funcționat timp de 45 de ani fiindcă ambele țări s-au aflat în Tratatul de la Varșovia, iar acum funcțiuonează fiindcă ambele țări se află în NATO. Dar dacă situația din 1940 s-ar repeta și Germania ar face ea cărțile pe continent, Ținutul Secuiesc și-ar găsi repede o formă de afiliere la Ungaria. De genul autonomiei Tirolului de Sud, invocate exact pe dos în prezent.

      • Harald spune:

        În rezumat la comentariul precedent, tratatele se respectă numai când există și forța necesară spre a impune respectarea lor. Altfel devin imediat literă moartă, e plină istoria de exemple.

      • Mihai Badici Mihai Badici spune:

        Sper că nu o să mi-o luați în nume de rău, dar eu mă refeream la forța “ideii de România”, nu la lipsa “adversarilor”. Dacă un stat s-ar baza doar pe slăbiciunea adversarilor nu cred că ar avea viață lungă. Ideea de România Mare a rezistat războiului mondial, și după cum se vede e încă puternică în Republica Moldova, în ciuda politicilor deliberate de epurare, a deportărilor și a colonizării teritoriilor. Prin comparație, curentul “independentist” e slab, deși cultivat și promovat cu multă cheltuială de autorități. Asta arată că unirea a fost cu adevărat un succes. Dealtfel am o bănuială că jumătate din “iredentiști” și “independentiștii transilvani” sunt provocatori de-ai diverselor servicii – ale noastre sau ale altora – care nu pot lăsa mișcările astea să evolueze de capul lor :) Mă refer la acel sentiment care face ca Imperiul Roman să trăiască în mințile noastre la mai bine de o mie de ani după ce s-a prăbușit. Asta e mai presus de orice situație geopolitică și orice tratat . Dacă e să mă întrebați pe mine, probabil că mi-aș dori și o universitate reprezentativă în limba maghiară, dar am văzut că aici părerile sunt împărțite și cum eu provin dintr-o zonă în care s-au văzut maghiari doar la televizor prefer să fiu rezervat :)

        • S. Diaconu spune:

          Anul 395 a fost doar o reformare a Imperiului Roman care a rezistat pana in 1453 (oficial). Mai sunt vreo 4 secole pana la mileniu. In rest aveti dreptate.

          • Mihai Badici Mihai Badici spune:

            Desigur că putem interpreta în fel și chip data la care Imperiul Roman s-a prăbușit. Fie divizarea lui, fie proclamarea lui Odoacru împărat ,fie căderea ultimei “redute”, Constantinopolul. Asta cred că e mai puțin important. Important e pentru mine că niște idei în care sincer eu zic că nici cei care le propagă nu cred ( dar le aduc niscai foloase, le construiesc o utilitate socială) ne țin pe loc. În definitiv, dacă o simplă divizare administrativă ar duce la destrămarea României înseamnă că România n-are nici un rost… Până la urmă tocmai supradimensionarea Bucureștiului ca mamă și tată a tuturor lucrurilor e cea care va genera la un moment dat tendințele centrifuge, nu invers. Din lipsă de concurență Bucureștiul lâncezește în toate domeniile culturii; se mai dezvoltă în domeniile tehnologice pentru că acolo concurența nu are caracter național, tehnologic Bucureștiul trebuie să concureze cu Parisul și Munchen-ul (sau ce orașe doriți dvs) , dar cultural vorbind nu are concurență, de asta decade ușor-usor…

  11. Dru spune:

    Spui că Dobrogea e multietnică, iar Ținutul Secuiesc e „aproape monoetnic” (adică încă nu ați purificat zona, mai e ceva de lucru conform recensămintelor care arată purificarea etnică și scăderea procentuală a românilor).

    Să vedem.

    Covasna:

    According to the 2011 census, the composition of the county was:

    Hungarians – 73.74% (or 150,468)[3]
    Romanians – 22.02% (or 45,021)
    Romani – 4.05% (or 8,267)
    Others – 0.19%

    Covasna nu e deloc multietnică, ci românii sunt acolo procentual mai mulți decât sunt unguri în Transilvania.

    Harghita:

    In 2011, it had a population of 302,432[3] and a population density of 46/km².

    Hungarians – 85.21% (or 257,707)[4]
    Romanians – 12.96% (or 39,196)
    Romani, others – 1.76% (or 5,326).

    Nu e nici asta monoetnică, mai ales dacă spui că Dobrogea, care are 90% români, e multietnică, sau Bucovina (cea mai mare parte a județului Suceava) e multietnică deși are 96% români.
    De Mureș nu mai are rost să scriu.

    Așadar mai e nevoie să scriu că ești subiectiv și certat cu realitatea? Nu.

    • Eugen L Nagy Eugen L Nagy spune:

      @Dru

      Din păcate, intervenția dvs are un ton atât tendențios cât și (implicit) ad hominem. Cum nu cred că asemenea intervenții contribuie la un dialog util, nu aș răspunde. Însă ați (formula de adresare către oameni pe care nu îi cunosc în mod direct) inclus o informație pertinentă, și anume că zona Țara Secuilor este de fapt multietnică. Sper că vă dați seama că această informație vine de fapt în sprijinul argumentului făcut, și anume că identitatea regională NU este același lucru cu identitatea etnică – ba chiar din contră, că este o cale de a depăși (bazat pe realitatea acestei identități comune, împărtășite) diviziunile și paranoia pe criterii etnice. Identitatea și cultura regională unește, nu desparte.

      Dacă citiți cu atenție, veți observa că motivul pentru care am menționat separat Țara Secuilor ca ”zonă”, în articol, a fost tocmai pentru a arăta că nici măcar în acest caz – de obicei perceput ca fiind ”monoetnic” – nu sunt motive de a cădea în panică și isterie, că și această zonă constituie o resursă inerentă și importantă a țării. Deci informația adusă de dvs, cu caracterul multietnic de fapt al zonei, vine în sprijinul acestui punct de vedere.

      Cât despre Dobrogea, m-am referit desigur la cultura regiunii (ca și în celelalte cazuri), a cărei bogăție constă tocmai în rădăcinile și influențele sale multietnice, multiculturale, și multireligioase.

      Cred că un punct rămas neînțeles de unii – din păcate – este că această diversitate și bogăție culturală a regiunilor (care este legată, în multe cazuri, dar nu în toate, desigur, tocmai de caracterul lor multietnic, multireligios, multicultural) este un atu unic (accentuez, unic) atât al regiunii în cauză, cât și al țării – atu care trebuie valorificat, nu ignorat cum a fost. Adică, avem daruri – dar ce facem cu ele? Iar aceste daruri sunt aceste diferențe și specificuri regionale – care sunt un bun – repet, bun – al țării.

  12. hanu spune:

    Gresit, Timisoara cel putin NU mai are cultura specifica. De la o vizita in tara la alta, constat ca Timisoara a devenit, practic, Craiova. E un oras de olteni. Game over.

    • Kurt spune:

      Copii se nasc la sate și migrează spre orașe.
      Așa e pe tot globul da la Babilon până azi. Cred că nu contează de unde vin tinerii de azi în Timișoara (am în familie un oltean, blând). Ei au toata simpatia mea. Eu am venit de la sat, de la liceul de provincie la Institutul Politehnic Timișoara.
      Am întâlnit tot felul de oameni cu bun simț. Nu cred că azi e altfel.

      TM2021 e o ocazie fericită pentru a prezenta locuitorilor noi, tineri, ai orașului, continentului și lumii cultura, arta, muzica, arhitectuta, literatura (patru limbi, Nobelul 2009), etc ale capitalei Banatului românesc.
      Banatul e fruntea, câte odată mai glumesc și bănățenii.

      • hanu spune:

        Sigur ca da, bravo lor, am si eu rude din oltenia muntenia, etc. Ce spun insa e ca Timisoara nu mai are specificul de pe vremea dvs, pentru ca oamenii s-au schimbat. Inainte mai vorbeai cu un Norbert, un Ion, un Laczi, un Sava, lumea avea bun simt, azi e mai multa marlanie decat oricand si nu poti nici sa mergi la frizer fara sa te ia cu “boss” si “frate” si sa nu iti taie nici bon.

        Are orasul specificul sau, desigur, insa specificul e foarte oltenesc. Cat despre capitala culturala, no comment. Mi-ar fi rusine sa vina cineva de afara si sa vada halul in care se prezinta cladirile istorice…etc etc sa nu dezgropam mortii din spatele “capitalei culturale” si matrapazlicurile aferente. E gata, e kaputt.

        • Kurt spune:

          Am cunoscuți care participă cu mijloace proprii la TM2021. Am cunoscuți în Timișoara. Lor le doresc succes. Nimic nu e pierdut definitiv.

          Patrimoniul cultural de 300 de ani merită sa fie cunoscut tinerilor de la sate care migrează în oras.
          Am plecat de la sat la orașul de provincie și apoi la Poli. Am fost încurajat de dascăli. Am avut adulți care nu au cedat, nu au resignat. Am avut astfel de dascăli. Nu au resignat în vremuri mult mai grele, nu au resignat în epoca de piatră naționalcomunistă ceaușistă.

          UE înseamnă libera circulație a persoanelor. Tinerii pot alege liber locul de muncă și tara de reședință. Nu mai sunt „legați de glie”. Nu mai sunt „factor de producție socialist”.

          Nu avem voie să resignăm azi. Libertate, pace și democrație e cea ce cunosc tinerii de azi. E bine.

  13. Mircea spune:

    INTERESANT ARTICOLUL, IN SENSUL CA FOLOSESTE UN LIMBAJ CIVILIZAT IN SPERANTA CA NU POT FI SESIZATE AGRESIUNILE! SUNT FOARTE VIZIBILE!

    Trianonul a avut un scop clar, dincolo de efectele colaterale: In veci sa nu se recupereze Imperiul Austro-Ungar! Pentru asta a fost incurajata, prin deciziile de la Trianon, crearea Romaniei Mari, a Ceho-Slovaciei si a Jugo-Slaviei. Dece cele trei tari au fost garantul fizic de blocare a unei posibile renasteri a Impariului Austru-Ungar. Si solutia a fost validata de realitate. Dupa terminarea Razboiului Rece, de fapt Cel de al Trelea Razboi Mondial, instantaneu a aparut ideea “ingroparii” Trianonului, a afectelor sale. Prima actiune a fost in Romania, pentru ca dezmembrarea Romaniei ar fi vost o garantie pentru disparitia celor trei tari. Evenimentele de la Rg.Mures au inceput, credeau ei, inteligent, prin exprimarea unor nemultumiri formale, si oarecum coerente, dar la momentul potrivit au devenit acide, foarte acide. legenda zice ca seful FBI din SUA i-a soptit presedintelui: Iertati-ne, am uitat sa va spunem ca Romania nu se dezmembreaza!!!!!! Socant! Si a doua zi evenimentele s-au stins miraculos. Unii n-au crezut si au deschis fenomenul MINERIADELOR. Pentru ca Romania se afla in pericol, nu s-a apelat la Politie, ci la o Politie Populara, la minerii din Valea jiului si astfel se inchide cercul: Romania nu este dezmembrabila! De ce America a fost cea care a limpezit lucrurile?. La Malta, dupa ce ambele parti, SUA si URSS au batut palma, americanii i-au intrebat pe sovietici daca au o solicitare speciala, pe care o pot primi ca bonus. Si atunci rusii au spus: Vrem ca Romania sa nu se dezmembreze! Americanii si-au exprimat uimirea in fata unei solicitari atat de modesta. Mai mult, a contunuat partea ruseasca, dumneavoastra va trebui sa va asumati aceasta nedezmembrare pentru ca integritatea Romaniei sa fie o realitate. Americanii au fost de acord, dar nu si-au putut retine uimirea, curiozitatea – de ce vreti asta? Si rusul a raspuns calm: Este cea mai mare tara ortodoxz dupa noi, iar proiectul nostru de viitor este ortodoxia. Nu ne putem permite sa neglijam o posibila dereglare a ceea ce se numeste SPATIUL ORTODOX..
    Deci articolul despre care vobim este o incercare civilizata – ca forma – de a redeschide discutia despre dezmembrarea Romaniei. In realitatea se vrea un inceput diferit de cel de acum 30 de ani. Din fericire este o iluzie generata de oameni cu o identitate precare care cred ca in aceste vremuri este posibil ori ce. Nu-i chiar asa si le recomand partizanilor acestor idei sa se indrepre spre alte “distractii” colective care le garanteaza identitatea lor profund falsa, adica fara acoperire. Sa se ocupe, le propun eu, de diversele manifestari sexuale care le sugereaza cu siguranta un viitor fericit. Uitati de Romania! Lasati-o in Dumnezeul ei!



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Eugen L Nagy


Eugen L Nagy

Eugen L Nagy a studiat științe politice, teologie, filosofie, artă și literatură în Statele Unite, Italia și România. În ultimii ani el a predat științe politice și cur... Citeste mai departe


Carte recomandata

E randul tau

@adrian - trebuie neapărat să-ți spun un secret, acum, cât nu ne aude nimeni: numai progresimea ...

de: Harald

la "Din nou, despre sfidarea consensului științific: Cum a fost descoperit craterul de impact Chicxulub și, implicit, extincția non-darwiniană a dinozaurilor și altor specii"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

februarie 2020
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Ian    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
242526272829  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)