Home » Educatie » Citesti:

Acolo unde elevii nu pun întrebări nu există educație

Marcel Cremene noiembrie 26, 2014 Educatie
10 comentarii 4,456 Vizualizari

În practică, atunci când dorim să gestionăm un sistem, este preferabil dacă putem să identificăm un singur parametru esențial decât să avem de gestionat zeci de parametri diferiți. Din fericire, în cazul educației acest parametru esențial a fost deja identificat: stimularea gândirii prin formularea de întrebări. Descartes și-a întemeiat sistemul filosofic pe principiul ”puisque je doute, je pense; puisque je pense, j’existe”. Socrate știa că nu știe și folosea întrebări pentru a se apropia de adevăr. Una dintre cele mai bune cărți pentru dezvoltarea gândirii elevilor și studenților – ”Învață cum să înveți” de Derek Rowntree – acordă formulării de întrebări un loc central. Distinsul profesor Peck Cho din Coreea de Sud – o țară care este pe primele locuri în lume în domeniul educației – a reamintit importanța stimulării întrebărilor cu ocazia unui discurs recent. Academicianul Solomon Marcus a adus în discuție de nenumărate ori importanța întrebărilor pentru dezvoltarea gândirii dar și felul în care școala sufocă de la vârste fragede această pornire firească a copilului. Alte informații precum și ateliere de formare pentru profesori sunt oferite prin programul ”Reading and Writing for Critical Thinking” (RWCT).

A gândi critic presupune în principal ca elevul/studentul să pună și să-și pună întrebări. De fapt, mai important decât cui i se adresează întrebarea și cum se găsește răspunsul este primul pas: formularea întrebărilor. Problema serioasă începe însă abia de aici încolo: de ce marea majoritate a profesorilor sunt refractari la tehnicile de gândire critică? Dacă aceste tehnici sunt atât de bune atunci cum se face că ele sunt atât de greu acceptate în sistemul educațional românesc? Motivul respingerii tehnicilor de gândire critică nu are de-a face cu planul rațional. Explicațiile trebuie căutate în cu totul altă parte: în planul psiho-emoțional și în planul puterii. Acolo se află și soluțiile.

În mod tradițional profesorul pretinde a fi o autoritate în domeniul său. El trebuie să aibă toate răspunsurile și, de regulă, el pune întrebările. Tot în mod tradițional elevul/studentul este apreciat dacă răspunde la întrebări repetând papagalicește ceea ce a spus profesorul. Mai mult, trecutul comunist a creat un anumit tip de autoritate, care se poate rezuma pe scurt la principiul: ”șeful are întotdeauna dreptate”. Este destul de evident că un astfel de model de autoritate este incompatibil cu principiile gândirii critice și ale societății deschise (vezi K. R. Popper, raționalismul critic). Comuniștii au construit o întreagă ideologie pentru a demonstra că ”elitele” lor, formate inițial preponderent din semi-analfabeți, sunt veritabile și că au o reală autoritate. Urme ale acestei ideologii fondate pe acreditarea imposturii au rămas până azi și influențează inclusiv sistemul nostru de educație. Cazul ”cercetătorului de renume mondial, academician, doctor, inginer” Elena Ceaușescu este emblematic și paradigmatic – dovadă numeroasele plagiate din zilele noastre. Iar dacă acest caz pare nereprezentativ este suficient să citim cele scrise de istoricul Lucian Boia despre intelectualii interbelici sau Katherine Verdery despre intelectualii din epoca ceaușistă că să înțelegem mai bine despre cine vorbim.

Dincolo de explicațiile de natură istorică putem analiza problema și din perspectivă psihologică. Astfel, dacă un profesor deprins cu modelul clasic de autoritate ar stimula întrebările atunci s-ar regăsi în fața unei probleme dificile: ce face dacă apar întrebări la care nu are răspuns? Dacă nu admite limitarea cunoașterii sale ca pe un fapt normal nu va accepta niciodată gândirea critică. Aparența cunoașterii perfecte a unui domeniu nu poate fi păstrată decât rămânând între granițele strâmte ale propriei cunoașteri și mai ales inhibând întrebările. A admite precum Socrate că nu știm anumite lucruri nu e atât de ușor precum pare. Puțini oameni sunt capabili să o facă. Indisponibilitatea pentru a învăța lucruri noi dublată de comoditate și dorința de a păstra o anumită autoritate formală are ca efect opțiunea multor profesori de a oferi studenților cursuri învechite, neinteractive. Cursurile bazate pe dictare intensivă sau citirea slide-urilor sunt instrumente frecvent utilizate de acest gen de profesori. A utiliza gândirea critică poate echivala cu o agresiune asupra stimei de sine a profesorului, deja afectată de statutul său social erodat. Această atitudine defensivă nu se poate schimba decât prin schimbarea mentalității. Din nefericire însă, dacă elevii/studenții sunt destul de permeabili la idei noi, nu la fel stă treaba și în cazul profesorilor. Considerându-se deja învățați mulți dintre ei nu mai sunt dispuși să învețe.

Din punct de vedere social, profesorul care folosește tehnici de dezvoltare a gândirii într-un context în care aproape nimeni nu o face se plasează într-o riscantă poziție excentrică, minoritară. Nu odată s-a întâmplat ca ceilalți colegi să se coalizeze împotriva non-conformistului și să-l marginalizeze sau chiar să-l expulzeze. Invidia alimentată de lezarea stimei de sine (prin comparație) și teama de presiunea pe care o creează un nivel ridicat de calitate sunt motivații foarte puternice pentru a ”strânge rândurile” împotriva celor care sunt altfel, mai ales dacă sunt onești și performanți. Nu degeaba Brassens a compus acea memorabilă piesă numită ”La mauvaise réputation”. Nu din greșeală Oscar Wilde a spus “dacă vrei să spui oamenilor adevărul, fă-i să râdă, altfel, te vor omorî”. Nu întâmplător cei care au venit în numele adevărului, al eliberării și al schimbării au fost crucificați. Se pare că așa funcționează dintotdeauna societatea umană.

Deseori avem impresia că argumentele raționale sunt cele care contează. Dar de fapt, în practică, acestea contează cel mai puțin, chiar și în mediul academic. Ceea ce contează sunt raporturile de forțe și interesele – într-un cuvânt: politica. Iar politica este direct legată de putere. Din perspectiva puterii, scopul aflării adevărului este unul absolut secundar și adesea chiar dăunător. Oamenii sunt conduși în mai mare măsură de legi ale puterii decât de iubirea pentru adevăr. Retorica este mai degrabă instrumentul dorinței de putere decât al celei de cunoaștere. Arta persuasiunii poate deveni ușor o armă folosită împotriva adevărului (vezi Schopenhauer, ”Arta de a avea întotdeauna dreptate”). Capacitatea indivizilor de auto-manipulare (de exemplu prin reducerea disonanței cognitive) nu trebuie subestimată. Meritocrația reprezintă un pericol pentru establishment. Orice infuzie de calitate riscă să destabilizeze sistemul actual și să schimbe raporturile de forțe. De exemplu, ce șef își dorește un subaltern mai valoros decât el? În acest context, gândirea critică poate fi percepută ca un pericol deoarece ea poate să scoată la iveală adevărul. Asta echivalează cu riscul de a schimba raporturile de putere în sistem, de a crea un dezechilibru. Prin urmare, este de așteptat ca majoritatea celor care au puterea în sistemul de educație actual să nu dorească o reformă de fond chiar dacă declară acest lucru pentru a avea un câștig de imagine.

Dacă sistemul nostru educațional ar fi fost capabil să se reformeze de la sine atunci acest lucru ar fi trebuit să fie detectabil după atâția ani de la schimbarea regimului. Or, este evident că schimbări de fond nu au apărut. Găselnițele administrative minore numite ”reforme”, care se tot schimbă de la un an la altul, mai mult au încurcat prin proliferarea unei birocrații găunoase, inutile. Adevărata reformă va fi atunci când gândirea critică va deveni un instrument de uz general în educație. Acolo unde elevii/studenții nu pun întrebări nu există educație. Avem nevoie de politici pe termen lung care să susțină sistematic implementarea gândirii critice în școli. E nevoie ca profesorii noștri de elită să devină modele cunoscute și respectate. Nimic nu ne împiedică să invităm experți internaționali care să ne ajute să punem bazele unui sistem educațional mai bun. E necesară o recompensare a calității și o salarizare corectă a profesorilor de valoare. Pentru a pune aceste lucruri în practică avem nevoie de conducători curajoși, luminați și onești. Până la apariția acestora însă avem fiecare dintre noi responsabilitatea de a conștientiza că Educația este o problemă foarte serioasă, care ne afectează pe toți și că întotdeauna putem face ceva în propria zonă de influență. Puterea care contează este de fapt cea care se află în mâinile noastre.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "10 comments" on this Article:

  1. DanT spune:

    Si cam cum credeti ca pot fi identificati profesorii de valoare, care ar urma sa primeasca salarii corecte? Care ar fi criteriile? Pentru ca si acum exista gradatii de merit – 25% din salariu pe 5 ani – care se acorda pe criterii politice. Desigur, inspectoratele scolare spun ca profesorii care le primesc sunt “cei mai valorosi”.

    • sile spune:

      Am avut o astfel de profesoara in facultate si crede-ma, era foarte usor s-o identifici.

      • DanT spune:

        Sigur ca e usor sa-ti dai seama care profesor e valoros. Intrebarea e care ar putea fi criteriile LEGALE, OFICIALE prin care ar fi identificati profesorii care ar urma sa primeasca salarii mai mari. Si cine va analiza aceste criterii. Si cine ii va verifica pe cei care analizeaza criteriile.

        • Adi spune:

          Va sugerez eu un criteriu: banii pe care ii aduce in universitate si raman la dispozitia acesteia si nu la discretia “performantului” derector de grant. Evident, excluzand granturile castigate la diversele “competitii” neaose si socotindu-le doar pe cele internationale si cele cu mediul privat

          • dolion spune:

            Consider invatatorii cei mai importanti dintre dascali… ei sunt cei ce pornesc copilul pe calea educatiei… daca porneste gresit, s-a terminat cu el. Si totusi invatatorii sunt cei mai discriminati la salarii… de ce trebuie sa primeasca un profesor universitar 24.000 de lei, atata timp cat are preparatori, laboranti si el e un fel de navetist la grupa de studenti?

  2. Harald spune:

    Ca “să identificăm un singur parametru esențial”, relațiile din interiorul instituției sunt problema. Un șef cu atribuții preponderent administrative nu are nicio problemă dacă subordonații de la departamentul tehnic sunt mai valoroși ca el, pentru că nu se află în competiție cu ei în privința funcției. Dar când directorul școlii este numit politic, discuțiile despre competență devin superflue.

    Pe vremea liceului, în anii ’80, cam la fiecare obiect erau 4-5 elevi care știau mai mult decât profesorul. Nu aceiași 4-5 elevi la fiecare obiect, evident, dar situația se repeta la fiecare obiect și nu se supăra nimeni. Profesorii păreau să trăiască destul de bine cu asta, iar dacă se putea atunci, ar trebui să se poată și acum. E drept că la vremea aceea profesorii reprezentau o categorie mai educată decât cei de azi, în raport cu ansamblul societății. Și poate că asta e de fapt adevărata problemă.

    • Falstaff spune:

      “…profesorii reprezentau o categorie mai educată decât cei de azi…poate că asta e de fapt adevărata problemă.” – de acord, Harald!
      Numeroasele reforme ale invatamantului se intrec in “inovatii” si experimente, dar neglijeaza intr-o bucurie factorul primordial de care depinde (!) reusita elevilor si a studentilor : profesorul! Mai mult, cadrul didactic care este desconsiderat si umilit, devine, cum era si firesc, frustrat si complet dezinteresat de vocatie sau alte idealuri “arhaice”, dupa care, toata lumea se mira, revoltata, ca scoala produce tampiti!

  3. Vlad spune:

    Nu doar capacitatea de a bune intrebari este necesara … ci si posibilitatea reala a omului de a putea sa nu fie de acord. Posibilitatea reala de a da curs capacitatii proprii de discernamant este foarte importanta. Ori vedem, in lumea de azi, ca a te sustrage curentului general este aproape imposibil. Ori daca totusi ai posibilitatea si o faci, sa zicem in zonele rurale, posibilitatea de reintegrare e nula. Mobilitatea e scazuta, nu este incurajata si in consecinta oamenii tind sa formeze un bloc existential comun care nu se schimba indiferent cate intrebari se pun pentru ca fondul pe care apar intrebarile ramane neschimbat.

    Aportul tehnologic si viteza de schimbare tind sa invalideze experienta de viata, dinamica si prospetimea fiind favorizate.

    Mai avem luxul de a putea fi in dezacord ?

    • Falstaff spune:

      “Mai avem luxul de a putea fi in dezacord ?” – Trebuie sa ni-l oferim!
      Nimeni nu da degeaba ceva ce este valoros, iar cea ce-i gratuit se plateste prea scump! In concluzie, omul are de invatat, de mic, ca daca vrea ceva, orice:
      1.este posibil sa-l obtina
      2.reusita depinde numai de el
      Pentru asta, este esentiala increderea in propriile forte si, un prim pas esential in aceasta directie este : indrazneala de a pune intrebari adultilor si de a nu fi de acord cu orice raspuns!

      • Vlad spune:

        @Falstaff

        Pai asta suntem invatati sa vrem si metodele de a le obtine indiferent de vicisitudini … Eu ma intreb doar cum sa spun: hooo, ajunge!



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Marcel Cremene


Marcel Cremene

Este conferențiar la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Departamentul de Comunicații. Predă cursurile: ”Comunicații Mobile”, ”Dezvoltarea de aplicații pentru telefo... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Că incompetența și corupția sînt legate, merg mînă în mînă, stau la aceeași masă, etc., ...

de: vintila mihailescu

la "Corupție sau incompetență?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)