Home » Educatie » Citesti:

De ce nu avem un sistem universitar respectabil?

Vasile Cernat februarie 14, 2013 Educatie
57 comentarii 5,594 Vizualizari

Indiferent ce spun nostalgicii, sistemul de învățământ superior  moștenit de la regimul ceaușist a fost unul firav și schilod. În 1989 aveam doar 700 de studenți la suta de mii de locuitori, mult sub media altor țări. În același an, bulgarii aveau un raport de două ori mai mare, iar Statele Unite aveau aproape 5300 de studenți la suta de mii de locuitori. Mai mult,  în acord cu politica economică de atunci, centrată pe investiții în coloși industriali, două treimi dintre studenții noștri erau înscriși la specializări tehnice. Pe de altă parte, comuniștii eliminaseră sau nenorociseră domenii întregi de studiu (cum ar fi, de pildă, psihologia sau științele educației) și nenumărați profesori de valoare.

Următorii ani au reprezentat o perioadă de creștere și  diversificare: de la 165.000 de studenți în 1989 am ajuns la un maxim de aproape un milion în 2008. În mod similar, numărul cadrelor didactice universitare s-a triplat, ponderea studenților de la universitățile private a accelerat de la 0 către 50% iar domeniile tehnice au pierdut poziția dominantă în favoarea domeniilor sociale. Să fie foarte clar: creșterea și diversificarea erau și sunt necesare. Chiar și în prezent stăm foarte prost la mulți indicatori cheie. De exemplu,  doar unul din zece români cu vârsta peste 25 de ani a absolvit o universitate în timp ce în Maria Britanie, Norvegia sau Finlanda proporția este de aproape 4 ori mai mare. De asemenea, comparativ cu țările avansate, unde forța de muncă include foarte mulți indivizi care au absolvit o universitate (61% în SUA, 36% în Norvegia, 31% în Franța etc.) noi avem un procentaj minuscul (15,7%). O forță de muncă  înalt calificată aduce avantaje imense: o economie în care cei mai mulți dau cu sapa sau cu târnăcopul nu se poate compara cu o economie în care cei mai mulți sunt implicați în activități cu plusvaloare ridicată. Este evident că, în continuare, avem nevoie de  mai mulți români cu studii superioare. Problema nu este că am avut această creștere spectaculoasă. Problema este că dezvoltarea nu a fost calculată și controlată ci explozivă și haotică, calitatea sa fiind marcată de o serie de neajunsuri fundamentale la nivelul resurselor economice, cadrului legislativ și al resurselor umane.

I. Una din principalele probleme este că această evoluție s-a desfășurat într-un context economic de coșmar. Economia românească au scăzut drastic după căderea dictatorului și a durat aproape un deceniu și jumătate până când PIB-ul pe cap de locuitor a revenit la nivelul din 1989. În această perioadă cheltuielile guvernamentale în domeniul educației au fost foarte scăzute, chiar și în comparație cu alte țări ex-comuniste. Mai precis, în primul deceniu post-comunist, guvernul a cheltuit anual pe educație în jurul valorii de 2-3% din PIB. Dacă luăm în considerare faptul că media PIB-ului  în această perioadă a fost în jur de 120 de miliarde de dolari PPP, este ușor să vedem că întreg sistemul educațional românesc a dispus, anual, de un buget apropiat ca valoare de bugetul unei singure universități de top din SUA.  Ce poți să pretinzi de la un sistem educațional care include milioane de persoane când acesta cheltuie cât o universitate cu douăzeci de mii de studenți? Chiar dacă relația dintre bani și performanță este una complicată (vezi, de pildă, paginile 34-36 ale acestui raport sau paginile 59-60 ale acestui raport ) este evident că, deși banii nu duc în mod automat la performanță, e  imposibil să obții performanță fără bani.  Nu numai că sărăcia este un obstacol imens nu numai în calea oricărui tip de performanțe educaționale dar ea îngreunează și funcționarea normală a sistemului de învățământ: în astfel de condiții e greu să atragi oameni valoroși în sistem sau să să îi motivezi și să-i păstrezi pe cei pe care îi ai, crește coruptibilitatea ș.a.m.d.

Totuși, pentru a face față sub-finanțării cronice, universităților de stat li s-a permis să se autofinanțeze prin mecanismul studiilor cu taxă. Însă ceea ce trebuia să fie o vestă de salvare s-a transformat în balast care ne-a tras la fund. În principiu, nu este rău să ceri taxe studenților. Dar dacă tot o faci, consider că este obligatoriu să te asiguri că : (1) există alte mecanisme viabile de finanțare a universităților (de pildă, universitățile românești adună foarte de puține fonduri din sponsorizări și donații, nu dispun de  instrumente financiare precum endowment-ul etc.); (2) studenții au acces la diverse surse de finanțare a studiilor (aici suntem în aer, măcar că am putea învăța și din propria istorie: mii de copii de țărani de la sfîrșitul sec. XIX începutul secolului XX au beneficiat de burse substanțiale  – gen Gojdu – care le-au permis să studieze la universități vestice – multe dintre numele mari ale istoriei naționale așa au făcut carte). Acest punct este cu atât mai important cu cât în România inegalitatea de șanse între copiii din mediu rural și cei din mediul urban este una gravă, specialiștii fiind și așa pesimiști în privința șanselor de egalizare a diferențelor; (3) există constrângeri normative clare care să împiedice folosirea abuzivă a școlarizării în regim de taxă.  Deoarece nu am bifat aceste condiții, universitățile și/au permis să folosească cu maxim cinism școlarizarea în regim de taxă: (a) au scăzut semnificativ standardele la admitere și evaluările semestriale, înscriind mult mai mulți studenți decât profesorii ar fi putut educa și producând mult mai mulți absolvenți decât economia ar fi putut absorbi; (b) s-au concentrat asupra programelor profitabile în defavoarea domeniilor care „nu se poartă”, fapt care a condus la înlocuirea dezechilibrului ceaușist cu unul nou.

II. Pe de altă parte, reforma legislativă a fost înceată, prost gândită și instabilă. Despărțirea de fostul regim a fost atât de revoluționară încât au trecut cinci ani până să adoptăm o lege a învățământului. Chiar și după ce legea a fost adoptată, ea a fost modificată de zeci de ori, spre disperarea elevilor, studenților, părinților și profesorilor care nu știau la ce să se aștepte de la un an la celălalt, câteodată chiar de la o lună la alta. Rușinați de atitudinea lor iresponsabilă (glumesc, desigur), bravii noștri politicieni au semnat, în 2008, un Pact Național Pentru Educație care, în principiu, trebuia să elimine disputele neproductive și ciocnirile de orgolii în favoarea unei colaborări mature și constructive care să conducă la elaborarea unei „strategii coerente și unitare”. Atât de dedicați au fost politicienii noștri acestor obiective nobile încât acum sunt angajați într-o nouă serie de modificări ale modificărilor, folosindu-și toată energia pentru a lua în șuturi noua lege a educației.

Pe lângă că n-au fost în stare să articuleze un set de măsuri clare și stabile, liderii politici și-au permis să introducă și măsuri legislative care frizează absurdul. De exemplu, o lege din 2003 a dublat salariile profesorilor universitari, ignorând complet celelalte categorii didactice. Această reglementare a transmis un mesaj profund greșit managementului universitar și a încurajat crearea  inegalităților salariale uriașe despre care vorbeam în textul anterior. Păi dacă cei care conduc țara îți spun cât se poate e clar că munca și performanța n-au de-a face cu salarizarea, de ce să te mai miri că cei care  controlează mecanismele salariale în universități ajung să se încărce cu  funcții și norme, de nu le-ar ajunge nici 100 de ore pe zi să se achite de toate obligațiile profesionale? Dacă mai luăm în calcul întârzirea nepermisă cu care au fost introduse  mecanismele de control a calității în învățământul superior și faptul că până și aceste reglementări au fost adesea ignorate sau sfidate de către universități, imaginea de ansamblu devine și mai clară.

De fapt, toate aceste observații ne conduc spre o singură concluzie: pare lipsit de sens să vorbim despre reformă în educația românească. Reforma presupune, prin definiție, schimbarea în bine a ceva ce merge prost, în timp ce la noi nu au existat schimbări în bine sau, dacă au existat: (a) au existat doar pe hârtie (e.g., legea salarizării unitare, care ar elimina câteva aberații din sistem, a debutat în forță prin … neaplicare), (b) au fost aplicate prost (e.g., ierarhizarea universităților și programelor de studiu – eu  am identificat numeroase raportări false pe care, se pare, nu le-a verificat nimeni, deși au avut consecințe financiare dintre cele mai importante) sau (c) au fost eliminate rapid pe motiv că sunt proaste (e.g, măsurile de democratizare a universităților prevăzute în LEN, înăsprirea criteriilor de promovare – doar deranjau masa imensă de bradipodide).

III. Un al treilea aspect crucial a fost faptul că dezvoltarea rapidă a învățământului superior românesc nu a dispus de resurse umane adecvate. Dacă regimul comunist eliminase mulți specialiști de valoare din universități iar pe cei rămași îi ținuse sub un control strict (cu excepția domeniilor care nu erau periculoase din punct de vedere ideologic) cum explicăm triplarea numărului de cadre didactice din sistemul de învățământ superior? De unde au răsărit douăzeci și ceva de mii de specialiști?  Și să nu uităm că cea mai mare creștere a fost pe disciplinele socio-umane, adică tocmai acolo unde stăteam mai prost. Rezerve interne semnificative nu existau. În timp ce în alte țări ex-comuniste au activat numeroase mișcări de rezistență anti-comunistă (Polonia avea 60, Ungaria 21, Bulgaria 13) care încurajau un spirit și o gândire libere, noi am avut doar două, și nici de acelea nu știa prea multă lume. Deci, din punct de vedere al resurselor interne cea mai probabilă traiectorie era dată de convertirea ideologică și/sau reconversia profesională. Resurse externe iarăși nu existau (chiar dacă ar fi existat, nu nu eram pregătiți să-i acceptăm – oricum ne-am întâmpinat călăii cu urale și eroii cu sicrie). Să se fi format treptat o nouă generație de universitari, care a intrat în sistem încetul cu încetul, primenindu-l? Într-o măsură insuficientă! Una dintre cele mai mari tragedii post-decembriste este că cei mai buni tineri ai noștri au fost în permanență alungați peste hotare. Când au făcut eroarea să se întoarcă, ne-am bătut joc de ei. În consecință, dacă în urmă cu un secol aveam un învățământ ce abunda în tineri școliți la universități occidentale prestigioase, acum i-am pierdut pe cei mai mulți iar dimensiunile costurilor sunt incalculabile. Deci este clar că sistemul nu se putea dezvolta așa de repede decât coborând foarte mult ștacheta excelenței academice.  Ceea ce s-a și întâmplat. E suficient să ne uităm la indivizii care s-au perindat în ultima vreme pe la Ministerul Educației, și nu numai: dacă cu aceștia defilăm, vă dați seama ce exemplare îți desfășoară liniștite nonactivitatea departe de lumina reflectoarelor?

Ce contribuție poate să aducă societății un sistem de învățământ superior care a crescut spectaculos dar într-un cadru legislativ lax și instabil și pe seama unor compromisuri uriașe în privința calității profesorilor și a exigenței față de studenți? De fapt, mai corect ar fi să reformulez astfel: cât de costisitor este pentru societate un sistem care consumă resurse financiare fără a le tranforma în competențele necesare dezvoltării unei societăți democratice funcționale și a unei economii competitive?

În primul rând, un astfel de sistem corupe sumele destinate scopurilor sale fundamentale. Despre practicile salariale am vorbit în textul anterior. Să luăm acum cazul granturilor naționale de cercetare. La nivel declarativ, aceste granturi sunt menite să crească gradul de vizibilitate internaţională al cercetării româneşti şi, teoretic, ar trebui acordate celor care deja au confirmat că pot face cercetare la acest nivel. În realitate, procesul de evaluare a fost marcat de atât de multe scandaluri şi suspiciuni de corupţie încât CNCS a fost nevoit să admită, într-un sfârşit, că „banii ajungeau fără discernământ la grupuri performante şi neperformante – irosindu-se astfel banul public”. Și vorbim de zeci de milioane de euro. Oricine e curios şi are suficientă răbdare poate accesa baza de date a proiectelor finalizate până în 2008.  Luaţi, pe rând, directorii de proiect şi verificaţi ce au produs până la momentul câştigării granturilor şi după aceea.  Veţi avea o imagine mult mai clară a risipei banului public. A trebuit să ne prindă 2011 pentru ca să punem cât de cât la punct lucrurile, însă acel pas înainte, care la momentul respectiv părea ireversibil, riscă acum să fie anulat de restauraţia conservatoare.

În privinţa atmosferei kafkiene care caracteriza procesul de evaluare, am un exemplu personal foarte relevant. Până în 2011 nu am câştigat niciun grant de cercetare la nivel național.  Avusesem succes în competiţii internaţionale cu concurenţă de zeci de persoane pe un loc, dar în România nu reuşeam nicicum să câştig o competiţie unde concurau 3-4 oameni pe un loc. De fiecare dată primeam penalizări justificate abracadabrant. Exasperat, la competiția din 2009 am făcut un experiment: am trimis același text atât către UEFISCDI cât și către o revistă ISI. Americanii l-au acceptat, ai noștri l-au respins. Evaluatorii români au găsit părții teoretice aceleași bube ca de obicei: au identificat o bibliografie depăşită şi irelevantă, o  exprimare neclară și insuficient de academică, ipoteze răsuflate – le văzuseră sigur și în altă parte etc. Însă cel mai mult i-a enervat un „americanism” , recenzorii fiind foarte deranjați de expresia „studiu subsecvent” care denota, din punctul lor de vedere, o capitulare inacceptabilă în faţa imperialismului cultural american. Degeaba le-am explicat că, deşi cuvântul se foloseşte rar, este de provenienţă franceză. Era clar geniile de acolo sunt în stare să desfiinţeze orice fără vreun argument solid, deși identificarea propunerilor cu o  potențial de valorificare în reviste ISI constituia misiunea lor fundamentală. Totuşi, supriza surprizelor a fost alta: în evaluarea oficială scria, negru pe alb, că nu am nicio publicaţie în reviste internaționale, deşi aveam. Am făcut o contestaţie, deşi nu era permis, iar ei mi-au răspuns, deşi nu erau obligaţi.  Iar răspunsul a fost cât se poate de halucinant: „Da, aveţi articole în reviste internaționale, dar le-aţi publicat ca unic autor, fapt care  demonstrează că nu aveți capacitatea managerială necesară coordonării unei echipe de cercetare”.  Și acesta este doar un exemplu din multe multe altele.

În al doilea rând, un astfel de sistem nu poate fi decât conservator și obtuz, eșuând în misiunea sa de motor al dezvoltării și inovării sociale. Nu este trist că impulsurile reformiste au venit fie din exterior fie dinspre societatea civilă, în timp ce universitățile au dormitat sau au adoptat o atitudine anti-reformistă? Bineînțeles că e trist, dar, pe de altă parte, trebuie să înțelegem că, în condițiile în care corpul profesoral este puternic viciat de rabatul de la calitate, orice măsură care promovează calitatea va activa instinctul de supraviețuire și deci un răspuns agresiv (la urma urmelor, diferența de mărime și forță este de partea lor, nu putem visa la un răspuns de fugă). Cu alte cuvinte, când ești parte a problemei și nu a soluției e normal să nu îți ardă de reforme și reformiști și să îți construiești o realitate socială convenabilă, în care varianta ta e newspeak iar a reformistului thoughtcrime.

În al treilea rând, rispirea sutelor de milioane în prezent va avea drept consecință pierderea sutelor de miliarde în viitor, prin ratarea oportunităților de dezvoltare. Cercetătorii contemporani sunt tot mai preocupați de legăturile dintre educație și economie și au demonstrat convingător cum investițiile în educație pot afecta enorm dezvoltarea economică ulterioară  pe termen mediu sau chiar foarte lung .  De pildă, simulări efectuate de cei mai buni specialiși în domeniu au arătat cum o îmbunătățire a performanței școlare cu un sfert de abatere standard s-ar traduce într-un câștig de 40 de trilioane de dolari pentru economia SUA în următoarele opt decenii (detalii aici).  Noi cât vom mai plăti pentru că am abandonat educația?

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "57 comments" on this Article:

  1. Dedalus spune:

    Pentru ca nimeni nu are nevoie de absolventi bine pregatitii.

    Ce sa faca cu ei?

  2. R.A.Muresan spune:

    Inca un articol foarte bun despre invatamintul romanesc.
    Din pacate insa, la noi, tehnologia este asimilata ca in toate tarile sarace, cu masinile si calculatoarele. In lumea democratica, e admis deja ca cea mai avansata tehnologie este constituita de educatie si prelungirea sa fireasca, cercetarea. Democratia unei tari in care educatia de calitate este un lux e una complet debila; iar asta se verifica zilnic in Romania. Nu masinile sau calculatoarele ne lipsesc, ci scolile performante, dar mai ales oamenii foarte bine pregatiti.
    Nu vad solutii miraculoase, problema fiind una de sistem. Cred totusi ca cei care activeaza in invatamint ar trebui sa-si construiasca o serie de organizatii profesionale (nu sindicate) care sa reglementeze si sa evalueze activitatea didactica si care sa aiba inclusiv initiative legislative — asta presupune sustinerea unor dezbateri publice pe chestiuni importante legate de invatamint.
    In orice caz, asteptarea unei solutii politice nu face decit sa ofere noi oportunitati politicienilor pentru care sistemul de educatie este doar un imens bazin electoral.

  3. vio spune:

    In concluzie, toate astea poarta un singur nume: incompetenta celor care ne conduc in toate domeniile.
    Restul sunt detalii.

  4. Margicu spune:

    “Acest punct este cu atât mai important cu cât în România inegalitatea de șanse între copiii din mediu rural și cei din mediul urban este una gravă, specialiștii fiind și așa pesimiști în privința șanselor de egalizare a diferențelor”

    Domnule Cernat, simplul fapt ca citesc acest paragraf pe Contributors ma face sa intrezaresc un licar de speranta. Nu de altceva dar este exact locul unde am dat peste logoree minarhiste care doreau extinderea dezastrului din superior si la licee si proslaveau autonomia, descentralizarea si taxarea.

    De maniera generala cred ca identificati corect problemele. Nu stiu insa daca solutiile exista.

    • curios spune:

      @Margicu. Numai faptul ca UK are 4% populatie rurala face ca sa nu fie EVIDENTA aceeasi problema si la ei. Idem USA. EU zic ca diferenta esentiala este ca “la ei” cei ce “rasar”sunt ajutati sa rasara, in timp ce noi am ramas in ideea ca trebuie “impinsi” -fie ca sunt capabili sa… fie ca nu.

      • Margicu spune:

        Nu, imi pare rau – exact atitudinea asta ingroapa Romania in fundul clasamentelor PISA. Citeam un stiduu de acum cativa ani in care se arata ca numai 1% din studentii roman provin din mediul rural. Domnule, in Romania daca ai avut ghinionul sa te nasti la sat si mai ales la mai mult de 50 de km de un oras e foarte posibil sa nu ai acces la educatia de baza asa cum exista ea in Europa la inceputul secolului XX. Pur simplu nu exista profesori, cunosc situatii in care acelasi profesor preda si matematica si fizica si franceza si istorie si muzica. Scolile stau sa cada. Sigur, poate ar fi o solutie sa se organizeze autobuze scolare care sa ii duca si sa ii aduca in oras – dar ceea ce sigur nu constitutie o solutie este ceea ce se intampla acum. Spre deosebire de Europa, in Romania darwinismul social cel mai cinic trece drept liberalism luminat.

        • it_s__not_news spune:

          Lasa mai ca facem biserici ….

          Am trecut printr-un sat cu 1000 locuitori, 2 biserici la sosea noi-noute, o sg scoala cu acoperisul sprijinit cu pari, sa nu cada …

  5. sile spune:

    Sofisme, sofisme…

    Nu avem un sistem universitar respectabil pentru ca nu avem nimic respectabil. Pentru ca intre noi nu ne respectam.

    Zilele trecute incercam sa-mi dau seama cum de “prostii” de americani (occidentalii in general), aia pe care ii mai vezi pe internet ca nu stiu sa puna o tara pe harta, ajung in cele din urma unde ajung. Raspunsul la care m-am oprit a fost: facultatea. La noi, in preuniversitar, se toarna in elev cat poate duce. La ei, mai putin; de-aia le zicem inculti. Ei, dar odata intrat in facultate, americanul (occidentalul) se apuca de citit. Romanul fix atunci se opreste. El stie fizica de clasa a 12-a si Miorita, e deja docent. Americanul (occidentalul) invata citind sa sintetizeze, sa gandeasca, sa creeze in cele din urma. Romanul invata doar sa reproduca. Cat mai fidel, pentru ca la ASE, de exemplu, o virgula uitata poate sa faca diferenta intre un 10 si un 9.
    Pe scurt, nu avem nicio treaba cu ce inseamna facultate.

  6. r2 spune:

    Referitor la intrebarea din titlu, sunt curios cat de bun credeti ca ar fi putut fi invatamantul romanesc astazi daca reformele de dupa 1989 nu ar fi fost facute gresit. In afara de problema salarizarii de care vorbiti, ce reforme erau perfect posibile cu bani putini si nu au fost facute (sa lasam la o parte daca din rea vointa sau nepricepere).

    Am avut ocazia sa compar doua sisteme de invatamant ca si student. Nu imi dau seama prin ce reforme institutionale s-ar fi putut apropia sistemul din romania (de la care nu am invatat mare lucru) de cel de afara cu resursele de atunci. Principala problema era lipsa oamenilor pregatiti la nivelul corespunzator (raportata la numarul de elevi), care nu puteau sa-i pregateasca la randul lor pe altii chiar daca si-ar fi dat toata bunavointa (ma rog, unii nu si-au dat-o deloc). Lasand la o parte efortul individual, elementul esential, din cate imi dau eu seama, este omul de la catedra. Un om de valoare face mai mult pentru actul de educatie decat poate face guvernul, iar romania nu avea cum sa produca sau sa importe in numar suficient de mare astfel de oameni. E un cerc vicios din care nu se poate iesi usor.

    Facand o paralela cu situatia economiei, tendinta pare sa fie de a imputa conducatorilor de dupa 1989 intreg dezastrul, cand de fapt cu baza industriala si resursele de atunci nu se puteau face minuni. Intrebarea este ce lucruri bune se pot face cu bani putini, ca mari investitii si eforturi financiare din care sa beneficiem peste 20 de ani nu ne permitem nici acum.

    O afirmatie care mi-a atras atentia este urmatoarea:

    ” dacă în urmă cu un secol aveam un învățământ ce abunda în tineri școliți la universități occidentale prestigioase, acum i-am pierdut pe cei mai mulți…”

    Tot in urma cu un secol aveam o rata de alfabetizare mai mica decat aveau alte tari la inceputul secolului 19. Iar despre studentii care nu se intorc, multi nu se intorc din motive obiective. Cu toata bunavointa (care de multe ori nu exista, e adevarat) economia romaneasca nu ii poate folosi decat sub nivelul lor de calificare.

    • Vasile Cernat Vasile spune:

      Observatiile dvs. sunt la obiect si pertinente. Din punctul meu de vedere minunile nu erau posibile dar dezastrul putea fi evitat.

  7. Adriana Gorga Adriana Gorga spune:

    Multumesc pentru aceasta analiza lucida si pertinenta a sistemului de invatamant universitar. Stiu ca nu e usor sa abordezi o asemenea problematica din perspectiva unui public larg si de aceea tin sa va spun ca va apreciez textul.

    Articolul este complex, astfel ca intrebarile pe care as avea sa vi le adresez sunt foarte numeroase. O aleg insa pe cea care mi se pare importanta in acest moment.

    Desi exemplele de tari pe care le folositi pentru a produce si sustine diferitele argumente sunt numeroase, apare totusi evidenta orientarea dvs. catre modelul american, fie cand vine vorba despre numarul de studenti din invatamantul superior, fie cand prezentati exemplul personal in materie de cercetare intr-un domeniu din stiinte sociale (psihologie sociala).

    De exemplu, mi s-a parut curioasa alegerea dvs. de a scoate in evidenta faptul ca in 1989, in SUA, erau 5300 de studenti la suta de mii de locuitori, in timp ce in Romania doar 700. Lucrul acesta mi-a amintit ca in aceeasi perioda, mai precis in 1990, in Elvetia erau 1273 de studenti la suta de mii de locuitori, mai mult, dar nu enorm de mult peste cei care existau in Romania la acelasi timp.
    In 1990 ne aflam asfel in fata a doua modele diferite de invatamant superior: unul din Statele Unite, deja masificat, iar altul european, inca elitist. Problemele de care s-au lovit sistemele de invatamant superior) europene incepand din anii 1990 au fost intampinate de sistemul (sau mai bine spus de sistemele ) de invatamant superior din Statele Unite in anii 1970 cand Martin Trow incepea sa-si dezvolte teoria tranzitiei de la un sistem de elita la un sistem de masa.
    Cu alte cuvinte, din punctul meu de vedere, pentru a scoate in evidenta slabiciunile sistemului de invatamant superior mostenit de la comunisti (asupra carora nu am nicio indoiala), cred ca ar trebui sa examinam cu mai multa atentie conditiile in care s-a produs masificarea in diferite tari, intre care si Romania. Ce face ca in Elvetia, de exemplu, masificarea invatamantului superior sa poata fi insotita de masuri corespunzatoare, pe cand in Romania aceasta sa se desfasoare haotic ?
    (Folosesc exemplul Elvetiei pentru ca pe acesta il cunosc foarte bine, am scris despre el, inclusiv dintr-o perspectiva comparativa cu ceea ce se intampla in invatamantul superior romanesc; tin sa precizez ca nu e singurul exemplu pe baza caruia ne putem pune asemenea intrebari).

    Al doilea aspect se refera la problema cercetarii. Am analizat in ultimii trei ani modul cum conditiile de cercetare afecteaza dezvoltarea inovatiei intelectuale in patru domenii disciplinare din Elvetia, Germania, Suedia si Olanda. Domeniul disciplinar este extrem de important in fiecare tara dintre cele mentionate, pentru a discuta despre conditiile de cercetare. Cu alte cuvinte, in stiinte (in proiectul nostru a fost vorba de un domeniu inovant din fizica), criteriile in functie de care se identifica, se analizeaza si se promoveaza inovatia intelectuala sunt internationale (as spune chiar mondiale). E un fapt acceptat de toti, cercetatori, oameni politici, societate. De partea cealalta, in stiinte sociale (am studiat dezvoltarea unei inovatii din stiintele educatiei), lucrurile stau cu totul altfel. Caracterul national si regional al criteriilor in functie de care se valideaza o inovatie intelectuala este determinant.
    De aceea, ca sa inteleg exemplul personal pe care-l dati, v-as intreba cum stau lucrurile in domeniul dvs. disciplinar ? Exista o scoala unica, cea a revistelor ISI, care da tonul in materie de excelenta in cercetare si inovatie in psihologie sociala sau peisajul este mult mai divers ? Cum putem deosebi, in domeniul dvs. , sa-i spunem, traficul de influenta si favorizarea unor anumite grupuri de cercetatori de specificitatile unui anumit mod de a gandi un domeniu disciplinar din stiintele sociale ?

    • Vasile Cernat Vasile spune:

      Va multumesc pentru cuvintele de apreciere.

      1. Nu stiu ce intelegeti prin “orientare catre modelul american”. Va asigur ca nu este o preferinta. Admit ca este cel mai puternic sistem universitar din lume, dar nu mi se pare cel mai eficient si nici cel mai corect. Sunt tari care reusesc sa obtina rezultate mult mai bune cu resurse mult mai putine (e.g., Finlanda).

      Contraexemplul Elvetiei este relativ: rata lor pare mica in comparatie cu a americanilor dar este de aproape doua ori mai mare decat a noastra. Elvetienii au fost foarte aproape de nivelul nostru in 1971 dar apoi au crescut constant (si bine) in timp ce noi am stagnat pana in ’90. Ca urmare, la nivelul populatiei ei au cu aproape 300% mai multi absolventi de invatamant superior decat noi, deci o forta de munca mult mai bine adaptata constrangerilor economice contemporane. “Masificarea” la elvetieni s-a facut lent, pe o perioada de timp foarte lunga, pe cand noi am ars etapele extrem de rapid, neplanificat si intr-un context socio-economic defavorabil.

      Mi se pare foarte interesant si binevenit contrastul pe care il faceti intre SUA si Europa de Vest. Americanii nu numai ca au avut mai multi studenti decat europenii, dar au reusit sa fure si foarte multi specialisti gata formati, nu numai din Europa ci si din alte parti ale lumii (citeam undeva ca 90% dintre cele mai stralucite creiere ale continentului african sunt atrase de SUA). Putem identifica aici unul dintre motivele pentru care economia americana isi revine intotdeauna mai rapid si mai puternic decat cea europeana?

      2. Da, exista si in psihologia sociala criterii unanim acceptate. Daca intrebi un american, german, olandez italian etc care sunt cele mai respectabile reviste in domeniu vei primi raspunsuri similare. Personal, consider ca ierarhizarea facuta de Eigenfactor reda mai bine perceptia specialistilor decat factorul de impact al Thomson Scientific. Oricum, e o chestiune de nunanta, cele doua clasamente coreland puternic.

      • Adriana Gorga Adriana Gorga spune:

        Multumesc pentru raspuns.
        La ce va referiti cand spuneti ca elvetienii au cu aproape 300% mai multi absolventi de invatamant superior ? In ce an ? In 1990 ? Acum ? Cum ati calculat aceasta cifra ? Din ce surse ati obtinut datele ?

        In ceea ce ma priveste, am folosit Anuarul statistic al Romaniei publicat de INSE. Acolo am gasit urmatoarele date:
        In 1990, in Romania erau 23 206 720 locuitori, iar din acestia 192 810 erau studenti. Asta inseamna 830 de studenti la suta de mii de locuitori.
        In 2010, tot in Romania, erau 21 431 298 locuitori, iar din acestia 673 001 erau studenti. Asta inseamna 3140 de studenti la suta de mii de locuitori.

        In Elvetia, potrivit Enciclopediei statistice (publicata pe site-ul administratiei federale elvetiene) datele erau urmatoarele.
        In 1990, erau 6 751 000 de locuitori, dintre care 85 940 erau studenti. Asta inseamna 1273 de studenti la suta de mii de locuitori.
        In 2010, in Elvetia erau 7 870 000 de locuitori, dintre care 206 559 erau studenti, ceea ce inseamna 2624 de studenti la suta de mii de locuitori.

        Pornind de la aceste cifre, pot afirma ca masificarea s-a produs intr-un ritm mai accelerat in Romania comparativ cu Elvetia. Lucrul acesta e valabil insa pentru toate statele est-europene: ritmuri mai accelarate decat ale Romaniei cunoscand Polonia si Ungaria.

        E totusi vorba despre o crestere importanta a numarului de studenti atat in Romania cat si in Elvetia. Intrebarea mea ramane: de ce intr-o tara lucrurile s-au produs neplanificat si haotic, iar in alta masificarea a putut fi controlata ? Ce altceva decat nr. mic de studenti din «mostenirea» comunista ar putea explica aceasta diferenta ?

        In ceea ce priveste atragerea «creierelor» celor mai stralucite de catre SUA, aveti perfecta dreptate. De fapt, si pentru a opri acest fenomen Claude Allègre, ministrul francez care a initiat Procesul de la Bologna, a declansat aceasta actiune de reforma la nivel european. O declara el insusi in memoriile sale. Si a avut dreptate, caci in prezent americanii incep sa aiba probleme in ceea ce priveste internationalizarea invatamantului superior. Desi numarul de studenti internationali continua sa creasca in SUA, aceasta crestere provine din tarile arabe si China, ceea ce le creeaza dependenta. Nr. studentilor internationali din tarile europene a inceput sa scada. E drept ca internationalizarea e doar o fateta a ceea ce se numeste «soft power». Exista programele americane de burse de excelenta adresate elitei mondiale care continua sa fie foarte atractive. Europenii au si ei Erasmus Mundus, dar sunt inca departe.

        Multumesc pentru precizarile despre normele stiintifice unanim acceptate din psihologia sociala. Daca e asa, atunci nu exista o asociatie profesionala a cercetatorilor romani din psihologie sociala care sa sustina aceste norme ? Avand in vedere ca finantarea cercetarii nu se realizeaza la nivel mondial, ci la nivel national, mi se pare ca validarea normelor stiintifice internationale (daca acestea exista) ar trebui sa treaca printr-o asemenea asociatie. Altfel nu vad cum s-ar rezolva probleme de genul celor pe care le mentionati.

        • Alexa spune:

          Claude Allegre este unul dintre cei mai slabi si contestati ministri francezi ai invatamantului superior ; i se mai spune si “le savant controversé qui s’agenouille devant Sarkozy”.
          Iar LMD-ul este departe de a fi un succes, cel putin in Franta. Fiecare tara a aplicat aceasta reforma cum a crezut de cuviinta, asa ca mult dorita armonizare a studiilor europene este doar pe hartie.
          Si chiar nu vad, dar deloc, care este aportul lui Allegre in stoparea “atragerii «creierelor» celor mai stralucite de catre SUA”.

          • Adriana Gorga Adriana Gorga spune:

            Ca de obicei, cititi prea repede ceea ce scriu.

            Nu am vorbit absolut deloc despre ceea ce “se spune”, ci despre ceea ce este scris de catre cel care a initiat Procesul Bologna. Iar in plus, e ceea ce e asumat si de ceilalti trei ministri ai educatiei (din Germania, Marea Britanie si Italia) impreuna cu care acesta a construit Procesul Bologna. Mai mult, mi-a fost afirmat personal, intr-un interviu, de catre cel care a semnat Declaratia de la Bologna din partea Elvetiei.

            • Alexa spune:

              Nici eu nu am vorbit despre “ce se spune” ci despre cum ” i se spune” si asta in mediul universitar francez pe care il cunosc foarte bine de aproape 20 de ani, inlcusiv pe vremea cand Allegre era ministru. Allegre este nu numai un fost ministru contestat dar si un om de stiinta contestat, de aceea afirmatiile lui ( de tot felul) trebuie privite cu multa circumspectie, omul avand darul de a spune vrute si nevrute. Iar legatura dintre “Procesul de la Bologna” initiat de Allegre si “stoparea atragerii «creierelor» celor mai stralucite de catre SUA” este doar in mintea lui Allegre si a celor care habar nu au de realitate. Chiar si faptul ca aduceti in aceasta discutie un ministru ca Allegre, el insusi “savant” contestat si denota o necunoastere crasa a “terenului”. Bineinteles ca toti artizanii procesului Bologna vor spune despre acesta ca este o chestie extraordinara care a adus invatamantul superior pe inalte culmi ale progresului si blablabla; este ridicol sa aduceti ca argument acest lucru, ce ati vrea sa declare? ca reusita e departe de ce si-au imaginat ei?
              Ar trebui sa va interesati mai mult asupra realitatilor din invatamantul european, cautati opinii la sursa si nu din cifre si citate pompoase ale politicienilor.
              Si ca un inceput, ca sa-l vedeti pe Allegre si altfel decat din autobiografia sa, va sugerez o lectura interesanta:
              http://www.sauvonsluniversite.com/spip.php?article2598
              Este de dorit sa cititi pana la capat acest material interesant care se termina cu declaratia unui directeur de recherche de la ENS (Ecole Normale Superieure)
              “”"Le risque, avec Claude Allègre quand il pose au grand chercheur incompris, c’est que des gens qui n’ont pas de formation scientifique croient à ses inepties. “”
              Daca am intervenit in discutie este pentru ca ma enerveaza tot felul de pareri aiuristice care nu au legatura cu realitatea. Vorbiti despre ceea ce cunoasteti , despre experienta dvs si nu despre ce ati citit intr-o carte sau alta. Un sistem de invatamant il cunosti direct, activand in el si nu bazandu-te pe cifre si articole oficiale in care totul e prezentat cat mai roz ca sa iasa frumos in statistici.
              De aceea articolele de pe contributors in care oamenii vorbesc despre situatii concrete, despre ceea ce cunosc bine, au cel mai mare succes la publicul cititor: pentru ca sunt credibile si oamenii se regasesc in situatia descrisa.

            • Adriana Gorga Adriana Gorga spune:

              Deocamdata dovediti o cultura politica insuficienta. Mai cercetati.

            • Alexa spune:

              @A Gorga

              Chiar daca ar fi cazul ( si ar fi politicos sa argumentati) e de preferat o cultura politica insuficienta decat o ignoranta suficienta ca a dvs.

            • Adriana Gorga Adriana Gorga spune:

              “Viata e un teatru trist”, din pacate.

        • Vasile Cernat Vasile spune:

          Datele le am de aici: http://datamarket.com/de/data/set/1c56/persons-with-tertiary-education-attainment-by-age-and-sex#!display=line&ds=1c56!wdu=1:wdw=1:wdy=e.g.m.j.3.n.w In grafic se poate observa cat de departe e Elvetia de toata Europa de Est dar si de media UE. Oricum, un singur indicator nu ne spune foarte multe. In discutia noastra, pana la urma cel mai important aspect este calitatea absolventilor. Iar aici se pare ca avem probleme nu numai noi ci si, de pilda, polonezii, care au crescut la fel de accelerat. Si acolo sunt foarte multe fabrici de diplome (http://www.universityworldnews.com/article.php?story=20111015213651212). Diferenta e ca polonezii au luat in serios rezultatele de la testele internationale si reformele din preuniversitar asigura intrari de calitate in sistemul universitar (intr-unul din rapoartele PISA se arata cum polonezii au avut cea mai mare crestere a performantei de la o testare la alta). Pe de alte parte, in sistemul universitar au reusit sa creeze niste oaze de calitate.

          Cum explic diferentele? Cred ca am spus-o in articol. E clar ca nu am avut resursele financiare si umane care sa sustina o crestere accelerata si nici o viziune coerenta si clara care sa fie tradusa intr-un cadru legislativ stabil si predictibil care sa impiedice abuzurile si rabaturile de la calitate. Daca am fi avut asa ceva, nu am fi ajuns sa aveam cea mai mare universitate privata din galaxie si universitatile de stat nu si-ar fi permis sa abuzeze de mecanismul scolarizarii cu taxa.

          Legat de al doilea aspect, acele norme despre care vorbesc erau “oficiale” in sensul ca, la nivelul discursului explicit, se afirms sus si tare ca ele sunt cele care vor fi luate in calcul. Problema a a fost ca la nivel implicit exista o ostilitate foarte mare fata de aceste norme si, in consecinta, erau driblate ori de cate ori se putea.

          • Adriana Gorga Adriana Gorga spune:

            Multumesc pentru precizari si pentru surse. Intr-adevar, graficul pe care-l indicati arata clar diferentele pe care le cunosc destul de bine, caci doar in Elvetia traiesc. Cifrele mi se par corecte pentru Elvetia, cu o remarca: se refera la invatamantul tertiar, nu la cel universitar. Pentru Romania, mi se par foarte mici, raportat la datele oficiale.

            Dar cum bine spuneti, nu aici e problema, ci in calitatea absolventilor. Am lucrat pana acum in trei universitati elvetiene, le-am vizitat insa aproape pe toate cand mi-am facut teza. As spune eu ca inteleg foarte bine modul cum “se gandeste” pregatirea acestor absolventi de calitate. Nicaieri nu se fac minuni si pretutindeni exista probleme si efecte perverse. Chiar in Elvetia, care se poate mandri cu aceste cifre mult peste media UE.

            Stiu ca sunt provocatoare, dar as avea nevoie de argumente puternice venite din partea psihologului social care sa explice factorii care trag in urma invatamantul superior romanesc si care pot fi clar atribuiti “mostenirii” comuniste. Caci e un argument firav, acesta al luarii in serios a testelor internationale. Cine sa le ia in serios ? Autoritatile ? Presa ? Societatea ? Cred ca in domeniul dvs. dispuneti de instrumente care sa produca dovezi mult mai puternice decat cele pe care le prezentati in acest articol pentru a argumenta aceasta idee. Daca lasam argumentele de natura financiara in seama economistilor si pe cele legate de legislatie in seama analistilor politici si a specialistilor in drept, nu ne mai ramane chiar nimic pentru a explica ce anume din invatamantul superior comunist ne-a impiedicat sa ne dezvoltam universitatile intr-un mod coerent dupa 1989 ?

  8. Gogu Bosorogu spune:

    O mica corectie: Informa, ce detine Taylor&Francis e firma britanica (mai mult sau mai putin; e de fapt o multinationala). E si listata la bursa din Londra. Asadar americanii nu sunt americani, ci britanici – nu e chiar asa important, dar nici nu strica sa stim.

  9. Vicus spune:

    Cu riscul de a fi catalogat drept imbecil, lipsit de ambitie, mediocru, un tanar prost care a “ramas” in loc “sa plece la timp”, am sa pun pe tapet cazul meu personal, din care voi extrage numele, CNP-ul, persoanele de contact, doar pentru ca sunt pe un site cu multi cititori si nu vreau sa imi periclitez pozitia, si-asa nesigura, atat a mea, cat si a altora.

    Sunt absolvent a doua facultati, ambele in zona stiintele sociale si a “umanioarelor” (sunt atatia ca mine, cu doua licente, nimic deosebit). Am ales gresit cand am terminat liceul. Nu m-am visam nici contopist, nici corporatist, nici nimic in zona asta. Nu ma visam nimic clar de fapt, ca, de altfel, cei mai multi tineri care au absolvit liceul in ultimii zece ani. Povestea cu “vreau sa devin politist, coafeza, medic, pompier” inca din clasele primare nu are legatura cu ce “optezi” la 18 ani. Nici macar la 22-23, cand se presupune ca ai “absolvit” si te lovesti de limitele pietei libere. Doar parintii sunt cei mai in masura sa iti dea un sfat in cariera, daca nu iti pot pune o “pila” in vederea carierei. Sunt produsul intelectual al unui colegiu national de top din Bucuresti (o spun strict defensiv, sa ne intelegem) si nu am copiat la bacalaureat. Dupa cum nici nu m-am omorat cu invatatura, cum nu au facut nici cei mai multi colegi de-ai mei, desigur. M-au interesat doar notele, iarasi, ca pe cei mai multi si ma scaldam altfel in mediocritate. Sistemul imi permitea, eu il foloseam (sau invers?).

    In timpul facultatii, dupa primul an, fiind bugetat, ma gandeam: ia sa mai fac o facultate, si-asa am vazut cum stau lucrurile la cea de stat unde eram (adica situatia generala era intre prost si mediocru la nivel de calitate a actului academic), la examene nu intampinasem probleme, urma sa ma duc intr-un stagiu Erasmus prin Italia, ce mai?, de ce nu sa nu-mi sporesc sansele de a gasi un job bun pe piata dupa ce termin ambele facultati? (Recunoasteti mentalitatea?). Asa ca ma inscriu la alta facultate, de data asta cu multa literatura in ea, unde, conform legii, “e pe bani neica daca la prima iti plateste statul” (argumentul conform caruia universitatile private sunt proaste fiindca iti “cumperi” diploma – o schema de gandire care demasca in primul rand coruptia universitarilor – ar functiona doar daca cele de stat nu ar percepe taxe grase de la studentii lor, o practica de baza in decenul 2003-2013: sau ambele sisteme, public-privat, sunt ingemanate intr-un mare sistem pe care nu vrem sa il recunoastem ca pe monolitul sinistru care este?).

    Aveam deja 23 de ani. Ma simtea batran pentru cata experienta de munca ar fi trebuit sa am in CV in acel moment (unii prieteni incepusera sa lucreze de la 20 de ani, in conditiile in care se presupune ca mergeau la facultate – nu prea mergeau, desigur: si-acum cand ii aud pe unii profesori universitari care se plang de studentii prost pregatiti si dezinteresati, ar trebui ca cineva sa le aduca aminte acestor negustori de diplome ca studentimea e la part-time job sau chiar full-time in timp ce ei sunt la curs).

    Si acum, lipsit de mijloace imediate, comit un salt mor(t)al, o greseala de om supus pe care piata il expulseaza in plin neant. Eu, fiul nimanui (cu “relatii”). Ma duc si dau examen in sistemul de invatamant preuniversitar. Da, devin bugetar, pe spinarea sectorului “privat”, de unde tocmai ma autoexilasem. Devin profesor in urma unui examen ridicol, in care 2/3 din subiecte ar putea fi rezolvate perfect de un absolvent de liceu inteligent si serios (dvs. v-ati lasa copilul sa fie educat de un profesor licentiat ale carui cunostinte de specialitate verificate prin examen national nu depasesc nivelul unui absolvent foarte bun de liceu teoretic?). Din pacate, treimea ramasa din examen tinea de zona predilecta a tuturor birocratilor care au maxim cativa ani de experienta la catedra din ministerul educatiei: pedagogia, metodica si psihopedagogie, toate trei tratate intr-un limbaj de lemn ca cel din documentele uzuale ale Uniunii Europene. Am ingerat cat am putut mai bine (cu migrene implicite) bizarele exprimari “pedagogice” si le-am reprodus cat am putut mai bine in foaia de examen. Habar nu am cine corecteaza productiile profesorilor cand dau examen si dupa ce grila (totul este imbacsit de termeni vagi in grilele existente), dar cantitatea de subiectivism si samavolnicie nu poate fi decat apreciabila, judecand dupa cerintele dubioase si intentionat ambigue ale subiectelor propriu-zise.

    In fine, am luat undeva intre 7 si 8. Eram “titularizabil”, pozitia “pe viata” la care ravnesc multi profesori din Romania care nu au apucat perioada pre-1989 si nici mirabilul an 1990, cand intrai in sistem “titular” sau te puteai transfera de la o scoala la alta fara examen. Trebuie amintit un lucru: examenul de titularizare este in Romania, in ciuda apele puturoase in care se scalda la nivel epistemic, cel mai serios examen pe care il dau profesorii in tara noastra – miza sa o depaseste pe cea a definitivatului si a gradelor ulterioare. Notele sunt intentionat mici. Pe langa prostia profesorilor care iau sub 5, putem adauga felul corupt in care se administreaza intrarile si iesirile din sistemul public. Tinerii de varsta mea ajung profesori mai presus de toate in functie de numarul de posturi scoase la concurs. Cati profesori ies la pensie si cati profesori parasesc sistemul sunt datele cu care un tanar profesor se confrunta dur la examenul de titularizare.

    Cine raporteaza aceste date? Scolile gimnaziale, liceele etc. Dar se raporteaza corect? Nu am vazut nici un articol in presa, nici o dezbatere publica despre faptul ca in primavara fiecarui an apare o lista de posturi valabile in sistemul de invatamant, lista care “pierde” din posturi pana in iulie-august, cand se da examenul si au loc sedintele publice. Posturile continua sa existe, dar sunt pastrate pentru pensionarii prieteni cu conducerea scolilor, liceelor etc. sau pentru rudele celor din inspectorate si se dau la o ultima sesiune din luna septembrie. Ce vreau sa spun este ca tinerii care vor sa devina profesori nu au nici o sansa daca aceste posturi sunt “pastrate” pentru pilele directorilor si ale inspectorilor din Romania. Am sa va dau un exemplu rizibil: o colega ia nota 9,45 la examenul de titularizare. O asemenea nota spune doar ca omul respectiv a invatat, a “tocit”, nu neaparat ca este un profesor bun, dar efortul nu poate fi pus in discutie. In acel moment in municipiul Bucuresti erau doar 4 posturi titularizabile la materia ei. Cateva sutimi mai putin te arunca in randul “suplinitorilor”, prezentati la televizor ca pe un fel de substitut de profesor, ca pe un pseduprofesor, desi nota tampita il plaseaza intr-o zona roz pentru publicul care judeca dupa asa ceva. Colega de care am amintit ajunge profesoara titulara in cartierul Ferentari, fiindca doar acolo se mai gasea un post de titular. Ea a optat pentru o scoala ca aceea nu din pasiune fata de “educabili” (copiii Dvs.!), ci pentru a se transfera ca titular (deci, fara examen) in anul urmator la o scoala mai buna (care nu isi scoate posturile la concurs!). Spuneti-i romanului rasist de pe strada ca esti profesor in Ferentari: trebuie sa fii un idiot ca sa predai la o “scoala de tigani”. Trist este ca aceiasi impresie o au si cei din minister, dar si marea tagma a profesorilor titulari, peste jumatate dintre ei nefiind obligati sa dea un examen de titularizare in viata lor. La fel gandesc si corporatistii. “Ce cauti ma in cartierul ala de tigani borati?” – chestie pe care am auzit-o din partea unor oameni cu studii postuniversitare. Scolile bune si colegiile nationale scot rar spre deloc posturi la concurs – poate franturi de catedre (care intra la “completari de catedra”). Posturile “calde” nu se raporteaza la minister sau la inspectorat.

    Din fericire, eu am “nimerit” pe langa piata Alba Iulia, deci “select”. Eram “suplinitor”, deci un semiprofesor dupa parerea celor din sistem. Nota nu ma califica ca titular prin cartierele rau-famate ale Bucurestiului, singurele locuri unde directiunea nu are nici un interes sa “tina” posturile blocate ilegal pentru doamna x si y. Suplinitor, barbat, profesor, debutant: 835 de RON pe luna. Cu ore suplimentare, sporul de diriginte ajungi la 1000 de lei. Daca doar atat puteam, tanar din asta care nu se “tine de treaba”, membru al “generatiei Pro”, astia care “nu au facut scoala ca pe vremea noastra” ca sa citez cliseele colegilor mei cu privire la o intreaga generatie sub 30 de ani. Si acestea veneau din partea unei bresle in care 75-80% din profesori au peste 45 de ani: pentru cine nu stie, cancelarile romanesti sunt de fapt gerontocratii feminine. Tinerii nu vor sa vina in sistem decat din nevoie (cazul meu), asa ca sistemul este la firul ierbii o afacere intre oameni aflati spre finalul carierei.

    In orice scoala se repeta cu variatii mai mici sau mai mari (in general mici) acelasi fenomen: o minoritate ridicola de tineri sub 35 de ani (din randul careia, 10% sunt profesori la gimnaziu si liceu, restul fiind invatatoare), o majoritate zdrobitoare de pensionabili, pensionari si oameni care isi numara in pauza anii pana la pensie. Daca invatamanul romanesc produce “tampiti”, cum spunea presedintele tarii, atunci cei care ii “pastoresc” pe tampiti sunt exact colegii sai de generatie, cei care, desi au facut scoala “serioasa” din comunism, sunt responsabilii dezastrului din educatia romaneasca post-comunista. Nu discutam pregatirea lor academica sau ultimul examen serios pe care l-au dat: ne-am pierde in ceturile istoriei. Subiectele de dialog in cancelaria romaneasca (iarasi, pentru cine nu stie) oscileaza intre retete culinare, telenova turceasca de aseara, “copiii” lor care sunt de varsta mea, salariul mic, dureri de sold, reumatisme si, daca nu ati ghicit, mult visata “pensie”. Ca profesor tanar te simti ca intr-un azil in scoala romaneasca. Salariul este subiectul cel mai dureros: dupa 30 de ani de cariera, un profesor cu gradul I, cu vechime, sporuri (inclusiv de iradiere de la antena de telefonie de pe scoala), gradatie de merit, ore la seral (pe care nu le face) se afla pe statul de plata undeva intre 2000 si 2500 de RON. Acestea sunt cazuri exceptionale, media fiind undeva la 1600-1700 de lei pentru “venerabili”. Acesta este “pretul” a 18 de ore de munca pe saptamana.

    Frustrarea, cretinismul, conformismul si o proasta intelege a eticii muncii (profesorii se cred de regula utili si importanti social fiindca dau note, duc elevii la circ si participa la concursuri scolare ridicole) ii blocheaza pe cei cu voce contestatara de la a-si exprima opinia. Cei mai importanti oameni din scoala sunt directorii (cei care “invart” lucrurile, mereu afiliati politic primariei), unii profesori titulari, cu rol de conducere in sindicatul scolii, din Consiliul de Administratie (unde se hotaraste soarta suplinitorilor care iau continuitate, unde se blocheaza posturile care nu sunt scoase la concurs etc.) si administratorul scolii. Restul sunt flotanti, mana de lucru ieftina intr-un sistem din ce in ce mai golit de importanta educationala.

    De ce se trag sfori pentru salarii atat de mici? Nu stiu. De ce doamnele inspectoare, cu catedra blocata pe la un colegiu national, au genti Louis Vuitton si conduc SUV-uri Volvo desi veniturile mici nu le permit nici un concediu decent in Bulgaria? Stiu: dumnealor sunt sotiile unor oameni din politica romanesca, sotii de ofiteri sub acoperire, sotii de prosperi oameni de afaceri dar fara afaceri vizibile pentru orice prost ca mine.

    Intre timp, nici titular nu am ajuns, am schimbat cateva scoli si mi-am gasit altceva de munca. Fragranta cancelariei, parfumul de batran al sistemului romanesc mi-au ramas impregnate in nari. Povestea mea, a unui tanar care mai are cativa ani pana la 30 de ani, este una din altele. Chiar si tendentioasa, ea cuprinde un miez tare, consacrat de sistemul osificat in inutilitate si orbire sociala. Observati ca nu m-am legat de elevi si de pregatirea lor precara. Nu am discutat metode, imbunatiri, posibile remedii. Pentru acestea ii avem pe cei din minister si sirul lor de consilieri. Eu am descris functionarea defectuoasa a sistemului preuniversitar in municipiul Bucuresti dintr-o perspectiva sociologica. Cati isi asuma sa spuna adevarurile legate de asa ceva?

    • Pino spune:

      @Vicus
      Va inteleg perfect desi ipotetic mi-ati fi putut fi student!
      Este cel mai amar articol pe aceasta tema pe care l-am citit, chiar daca pe contributors sint multi analisti (in sens +) ai fenomenului. Probabil pentru ca este de la un “tester” care l-a simtit dureros pe pielea lui/ei.

      Inca o data cele scrise de dvs. dovedesc ceea ce analisti au tot spus: sistemul este format din oameni si ei resping reforma!

      Mai ales cei “din afara” sistemului ar trebui sa inteleaga ca NU EXISTA O MASA CRITICA ce ar putea avea ceva de spus. Majoritatea sint exact asa cum i-ati descris (si in universitati este cam la fel, nici acum domni si doamne profesori universitari nu pot lucra cu leii noi, orice valoare in bani este exprimata in lei vechi!!!!!!). Daca un lucru asa simplu nu il pot asimila dupa mai mult de 6 ani, legea lui Funeriu li s-a parut un Dictat.

      Orice reforma a oricui indiferent de partidul care l-a pus, se va izbi de zidul pe care dvs. l-ati descris asa de precis.

      In invatamantul superior este asemanator, posturile sint scoase cu dedicatie si cistiga cine trebuie. Aici in plus trebuie angajate si beizadele si “pipite” ale unora si altora la care decanii si rectorii au obligatii (institutionale sau personale, mai ales personale).

      Nu pot decit sa va urez succes si sa analizati cu multa atentie posibilitatile pe care le aveti!

    • r2 spune:

      !!!
      felicitari pt comentariu.

    • Felician spune:

      Felicitari “Vicus” pentru expunerea factuala a experientei in sistemul de educatie romanesc si felicitari autorului Vasile Cernat pentru o abordare complexa si factuala a realitatilor din sistemul universitar.
      Promovara politrucilor si non-valorilor este in temelia “sistemului” romanesc, fie ca vorbim de educatie, justitie, etc…cei care l-au construit astfel le e frica ca o sa-si piarda privilegiile pe care le-au obtinut dupa atatea fraude si abuzuri si pe care se considera datori sa le apere cu obstinatie, agresivitate si mai multe fraude si abuzuri….
      O singura obiectie la expunerea Dlui Cernat: indicatorul de x absolventi la 100.000/locuitori ca argument pentru o re-alimentare a “fabricilor de diplome”. Romania a avut experienta nefericita a unei politici de industrializare fortata. Alfabetizarea populatiei a fost bineinteles un lucru bine-venit si foarte util (desi orice lucru “fortat” ia ceva din meritul in sine al unui lucru bun), dar educatia este un lucru mai complex, si in lipsa unei comparatii mai bune as folosi cea cu sarea….e rau fara, e buna in moderatie, dar cand e prea multa poate deveni nu numai neplacuta, dar si nociva. In loc sa fortam un zidar bun sa faca o facultate, mai bine ii explicam cum sa faca deosebirea dintre o promisiune electorala si un plan de afaceri viabil…de ce e mai buna o strofa de Eminescu decat un refren de manele…iar pentru asta nu e necesar sa faci 4 ani suplimentari de “pretend-school” (memorand si reproducand mecanic lucruri nefolositoare) alimentand cu bani acelasi sistem educational neperformant si corupt nu poate avea rezultate bune
      ….ca indicator de scolarizare pentru o tara in curs de dezvoltare care nu vrea sa produca absolventi fara un loc de munca pe masura (sa nu uitam ca recent absolventii unei scoli de politie (!?) nu au putut fi repartizati), ar fi mai potrivit procentul de absolventi de liceu care merg la facultate sau procentul de absolventi in randul populatiei de pana la 30 ani
      …in fine, inscrierea in invatamantul superior poate masca temporar somajul in randul tinerilor, dar le poate si creste disperarea si adanci dispretul fata de un sistem ineficient

      • Vasile Cernat Vasile spune:

        Imi cer scuze pt lipsa de claritate. Nu folosesc acel indicator ca justificare pentru o realimentare a fabricilor de diplome. Conteaza cantitatea SI calitatea fortei de munca. Nu avem nevoie de absolventi cu orice pret, ci de absolventi cu competente reale, folositoare.

        • Felician spune:

          ok… nu e nevoie de scuze…cred ca e nevoie de mai multe articole in genul asta, in cat mai multe domenii, bine documentate, factuale…chiar daca nu intotdeauna se pot da solutii imediate si cu garantie de succes, se poate prezenta adevarul….(“admitting an existing problem is the first and most important step towards solving it”)…..ca linie generala combaterea fraudei, abuzului, coruptiei poate fi o solutie de succes in orice domeniu, altfel se ajunge la 1000 de reguli pentru care exista 1001 de exceptii si cai de ocolire….
          regula cu 3 articole ISI/an e OK pentru sisteme/expuneri teoretice, insa pentru cei care fac cercetare aplicata (studii, experimente) e cam nerealista….altfel trebuie avut in vedere si valoarea proiectului, etc….(daca Einstein trebuia sa scrie cel putin 3 articole/an dupa teoria relativitatii pentru a-si mentine titularizarea…..) problema mare la noi e ca orice regula e facuta pentru a fi ocolita, asa ca nu mai comentez
          dar inca o data, sincere felicitari pentru un articol de exceptie si la fel pt comentariul “Vicus”

    • Andrei George spune:

      Stimate domnule Vicus,

      Ce povestiți dvs. e neplăcut. Aș pune o întrebare totuși- ce-ar fi ca fiecare liceu să scoată la concurs în mod individual posturile și să solicite o ofertă particularizată pentru materia X, Y și Z ? Ce-ar fi ca în funcție de ofertă- și de niște criterii rezumate sub denumirea de KPI (indici cheie de performanță) salariile să fie diferite ? V-aș da doar un exemplu, un celebru profesor de matematică de la Sfântul Sava pentru care veneau o groază de elevi- nu știu dacă persoana respectivă mai trăiește sau nu. Ce-ar fi ca un profesor titular- la o anumită disciplină și un anumit liceu să aibă mână liberă- până la un anumit punct- să transforme respectiva catedră într-un punct de atracție pentru liceul respectiv- și implicit într-un nucleu de scos bani ?
      În mod normal, singura problemă a învățământului românesc este ca acesta să fie pus pe criterii de performanță iar un profesor- de la școala generală și până la universitate să câștige în funcție de performanța pe care o prestează. Așa s-ar vedea dacă trebuie să rămână- sau nu- babalâcii de care vorbiți dvs. și dacă faimoasa legendă urbană a tineretului care e venit de la universități prestigioase și nu e angajat are sau nu suport. Cei care nu performează ar câștiga prost și ar dispărea din sistem – performanții putând să câștige bine, atât în București cât și la Văscăuți. Mi se pare groaznic să ai în sistemul educațional oameni fără pregătire doar pe motivul că nimeni n-ar merge la Cucuieții din Deal. Primăriile și consiliile locale ar trebui împiedecate să dea bani pe investiții tâmpite- investind însă cel puțin 30% din bugetul local- cel puțin 5 ani de-acum încolo- în învățământ.

    • r2 spune:

      vreau sa adaug o idee. oricat s-ar stradui un profesor (presupunand ca s-ar stradui) nu poate indrepta un elev catre un alt model decat cel catre care aspira el insusi. elevul poate adopta ceva din acel model, sau il poate respinge, dar nu poate fi indrumat de profesor catre altul (valabil si pentru parinti).

      cred ca merita sa ne intrebam fiecare catre ce modele aspirau profesorii pe care i-am avut in scoala. din experienta mea, cei de liceu aspirau, asa cum spune si vicus, catre posturi sigure si tihna pensiei (traiul tihnit de care vorbea dl Solcan in textul publicat de contributors). au salvat situatia cativa idealisti rataciti care voiau sa faca performanta la matematica si fizica (si au si facut, dar asta cu putinii elevi care au avut noroc sa-i aiba profesori si au putut tine pasul). s-au implicat enorm, au tinut la elevi, ii stiu si acum si tin la ei. intre timp i-au invins si pe ei realitatile vietii din romania, din pacate. restul nu s-au implicat. restul erau o masa de oameni marunti, cu aspiratii marunte (am avut profesori care au dictat comentarii toata ora timp de cativa ani) pe care nu iti mai poti da seama daca au avut ceva ideluri in tinerete si i-a invins viata, sau au fost asa de la inceput, si chiar ala era genul de viata pe care si l-au dorit si de care au fost foarte multumiti.

      iar de profesorii din facultate nici nu am reusit sa-mi dau bine seama. erau prea ocupati pentru a stabili vreo relatie cu studentii, iar in timpul cursurilor erau preocupati mai degraba de propria lor importanta ca mari personalitati (de care nu am mai auzit de atunci) ca sa aiba rabdare sa asculte daca studentul poate lega doua idei. astea sunt modelele pe care le ofera invatamantul, din pacate. daca as avea de ales, as prefera un profesor mai putin pregatit, dar care aspira catre ceva ce merita, decat unul bun care aspira catre un trai tihnit si atat.

  10. Andrei George spune:

    Stimate domnule Cernat,

    Dvs. aveți marea proprietate (după mine, marele defect) de a amesteca merele cu perele și de a ajunge până la urmă la concluzia la care doriți dvs.
    Haideți să o luăm sistematic pentru a justifica aserțiunea anterioară:
    1. înainte de 1989 discutam despre un învățământ superior pus pe criterii meritocratice. În aceste condiții 700 de studenți la suta de mii de locuitori nu pare o cifră care să sperie pe cineva, socotind și faptul că regimul putea să asigure locuri de muncă absolvenților săi. Un număr mare de studenți nu înseamnă implicit și o calitate deosebită.
    2. Comparații de genul ”De exemplu, doar unul din zece români cu vârsta peste 25 de ani a absolvit o universitate în timp ce în Maria Britanie, Norvegia sau Finlanda proporția este de aproape 4 ori mai mare.” sunt totalmente nefondate. Un absolvent din Marea Britanie intră pe o piață a muncii bine constituită, unde dacă nu-ți găsești de muncă poți trăi decent- nu bine dar decent- din alocațiile sociale. Sunt curios dacă cineva- oricinee- din ROmânia- poate trăi din alocațiile sociale (adică supraviețui și să-și plătească și facturile).
    3. Criteriile de calitate impuse de guvernarea PD-L sunt absurde pentru cercetare, cel puțin. Oameni care n-au făcut niciodată cercetare cu adevărat, cu rezultate concrete (vezi grupul de la Cluj, Miclea, David, etc.) și-au făcut o imagine complet eronată despre calitatea cercetării și a învățământului superior ca atare- și au confuzionat total mediul universitar și cel al cercetării. Tirania ISI- impusă de acești domni specializați pe un domeniu de nișă- care și-au putut publica aberațiile în reviste cotate ISI- este totalmente neproductivă. Un profesor universitar- sau un cercetător de grad I sau II- nu scoate un articol ISI ca un iepure din joben- ci lucrează pentru el- dacă discutăm de articole cinstite, nu de Revista metalurgică- cel puțin 3-4 luni dacă nu jumătate de an. Criteriile aberante de evaluare solicită cel puțin 3 articole ISI/an. De aceea, dna. Andronescu care este mult mai realistă și mai normală decât alde Miclea sau Funeriu a făcut o treabă foarte bună relaxând aceste criterii și renunțând la aiureala cu abilitarea.
    4. O declarație de genul ” Oricine e curios şi are suficientă răbdare poate accesa baza de date a proiectelor finalizate până în 2008. Luaţi, pe rând, directorii de proiect şi verificaţi ce au produs până la momentul câştigării granturilor şi după aceea. Veţi avea o imagine mult mai clară a risipei banului public. A trebuit să ne prindă 2011 pentru ca să punem cât de cât la punct lucrurile, însă acel pas înainte, care la momentul respectiv părea ireversibil, riscă acum să fie anulat de restauraţia conservatoare.” este jenantă pentru oricine se pretinde intelectual, cercetător, etc. Directorii de proiect- până în 2008- erau concentrați în principal pe cercetarea aplicativă- și așa este și normal să existe finanțare din partea unui stat care e interesat să obțină ceva, nu povești vânătorești. Nu s-a risiăpit nici măcar un leuț- față de risipa din 2010…2011 încolo, când, așa cum am mai spus, niște neica-nimeni care n-au făcut ceva concret toată viața lor au acaparat toate fondurile pe motiv că aveau nu știu câte ISI. În condițiile în care în mod normal un cercetător obține extrem de greu un ISI (costul de participare la o conferință indexată ISI depășește 600 Euro- și ne referim aici doar la taxă)- există 2 soluții :
    1. să publice în Revista de metalurgie- unde nu trebuie să dea decât șpaga necesară să-i apară materialul;
    2. să nu publice de loc și să-și vadă de activitatea lui curentă.

    • bug spune:

      Ah! acelasi Andrei George contra Funeriu dar pro Androneasca: articole in orice revista indexata (numai cine nu vrea nu indexeaza vreo revista!) fara peer view, membru in comitete si comitii (deci pentru politicieni si cei cu functii de conducere, pile etc), director de proiecte (proiecte asa zis aplicative finantate pe criterii politice – am citit unul in voga prin care pe vreo 2 mil. euro se cerceteaza cele mai cautate meserii! nu zau! bodyyguard va spun eu pe gratis).
      Oricum criteriile s-au mai relaxat dupa Funeriu, erau ceva mai stricte dar oricum corespunzatoare mediului academic. Acum aproape oricine poate indeplini criteriile, conform indemnului “scrieti baieti, numai scrieti”.
      Sper ca anul acesta vi s-a scos la concurs un post pe noile criterii pe care precis le indepliniti cu succes!

      • Andrei George spune:

        Stimate domnule Bug,

        Pentru curiozitatea dvs., în dosarul meu de cercetător I, aprobat al 4-lea pe listă, de către dl.ministru Funeriu, în 2010- aveam 14 lucrări cotate ISI- toate la edituri din Marea Britanie și Belgia. Sunt membru al unei societăți profesionale din Marea Britanie în care 99.5% din colegii din România (și-i includ aici și pe Miclea, David și compania) n-ar ajunge nici măcar până la portar. Nu mă interesează să scoată cineva un post pentru mine- pentru că am un post acceptabil.
        Revenind la subiect, respectiv la cercetare, față de modul absolut idiot în care ea este înțeleasă de către grupul Funeriu-Miclea- ce-ar putea fi de spus ? Nu, cercetătorii nu sunt mașini de produs ISI-uri. Da, spre surprinderea dvs. am doi foarte buni prieteni, unul de la o universitate de prestigiu din Olanda, celălalt de la una din cele mai bune universități din Barcelona- amândoi fiind profesori universitari și nici unul neavând articole cotate ISI. Straniu, nu-i așa ? O fi ei mai proști decât Funeriu și compania ?

        • bug spune:

          Nu cred o iota din asa numita dvs. bogata activitate stiintifica!
          Desigur eu nu am elaborat vreun model matematic, dar am constatat empiric ca postati sub acelasi pen(key?)name pe mai multe site-uri iar continutul postarilor este mereu acelasi si previzibil (exemplu pe romaniacurata la un articol despre salariul mic a lui Varujan Vosganian v-ati referit …..nu la Miclea, Funeriu ci la Boc).
          Dar cred ca aveti un “post acceptabil” (Andrei George, 14.02.2013*). “Post” se refera la prescurtarea lui postare?
          Dar cit primiti de la angajatorul dvs. sa-i tocati pe dusmanii lui in special pe cei din asa zisul grup de la Cluj? Se plateste bine? As propune de grant cu aceasta tema si as avea nevoie de date. Va multumesc anticipat!

          *aici citarea necesita si data calendaristica, poate si ora dar ma duc la culcare!

          • Andrei George spune:

            Dragă domnule Bug,

            Cred că suntem într-o țară liberă și am voie să postez unde vreau, nu ? Și iarăși cred că suntem într-o țară liberă și am dreptul să am ce păreri vreau. Iar dacă grupul de la Cluj are oareșce probleme, să le discute la minister. Cât încă mai există- grupul.

    • Vasile Cernat Vasile spune:

      Andrei George este o persoana sau un job? :-) Pentru ca o persoana care are certitudini in domenii atat de variate precum agricultura, istoria, economia si educatia si care, dupa cum declara, traieste din participarea la un proiect FP7, ar trebui sa stie ca pentru articolele in reviste ISI cu factor de impact nu se plateste NICIUN BAN. Acesta e o scuza lamentabila formulata de bradipodide (sunt sigur ca sunteti expert si in biologie) ca sa-si justifice inactivitatea. Cat despre Miclea si David, au pus la Cluj bazele unei scoli de psihologie respectabila la nivel international, au creat o revista stiintifica la fel de respectabila etc. deci este normal sa-i considerati paraleli cu cercetarea. Din pacate, la noi inca se practica cu succes tactica asta pur comunista de inversare a a realitatii: cei competenti sunt etichetati ca habarnistii iar habarnistii se declara experti. Asa s-a procedat si cu Funeriu.

      Vorbiti si despre relaxarea promovata de doamna Andronescu. Dansa a introdus criterii de bun simt tovarasesc cum ar fi: primesti puncte daca esti rector, decan, prodecam, director de departamnt etc., primesti puncte daca publici in presa articole care promoveaza imaginea universitatii etc., primesti puncte daca publici carti la edituri de buzunar etc. Cu asa criterii putem trai si noi tovarasi, nu-i asa?

      • Andrei George spune:

        Stimate domnule Cernat (Vasile),

        Văd că aveți oarece nelămuriri apropo de ISI- haideți să ne lămurim. Evident că dacă vrei să publici un articol ISI doar pentru ca să ai un articol ISI și dacă ignori ideea referitoare la faptul că în spatele unui astfel de articol ar trebui să stea și o cercetare corespunzătoare, nu plătești nici un ban. Dacă ai relații la Revista de metalurgie și ești convingător (tare în clanță) poți publica în mod rezonabil – sau nerezonabil dacă e revista apropiată. Pe de altă parte, dacă vorbim de o revistă de anumită seriozitate, aceasta solicită să existe o anumită cercetare (care costă) în spatele articolului respectiv. Unele din reviste îți cer (experiență personală cu familia Elsevier) să finanțezi acel dublu orb peer to peer review- care și chestia asta costă- pentru că nu e vorba nici de Andrei George și nici de Vasile Cernat ca revizori, ci de profesori serioși dintr-o țară serioasă- care-și sacrifică din timpul lor pentru a revizui un astfel de articol- deci COSTĂ.
        Las deoparte costurile de realizare propriu-zise ale articolului- și afirm că dacă nu doriți să prezentați cai verzi pe pereți- ci o cercetare care să se bazeze pe ceva- trebuie să investiți- dvs. sau unitatea din care faceți parte- niște bani în articolul respectiv.
        Reîntorcându-ne la echipa Miclea-David, sunt cu adevărat curios – poate știți dvs.- ce au produs ei pentru groaza de bani furată- nu mă feresc de cuvânt- deci furată din fondurile de cercetare ? Cred că știți foarte bine că în 2008-2009 -la momentul când au venit frații lor PD-Liști la putere, contractele de cercetare deja în derulare s-au diminuat cu 30…50% pentru că așa au vrut mușchii dlui. Boc. La vremea respectivă aveam un contract cu colaborare internațională pe programul Growth care se continua într-un PN II. ”Valoarea” respectivului contract, din punct de vedere științific, era dată de universitățile care acceptaseră să participe la acest proiect cât și de faptul că UE acceptase la finanțare proiectul. În disprețul legilor existente în România, finanțarea de la PNII a fost tăiată cu 35% fără nici un fel de verificare a proiectului sau de motivație. Am avut surpriza să constat că în 2009- pe lista propunerilor aprobate la competiția organizată de PD-L pe primele 4 sau 5 locuri erau numai propuneri ale UBB-ului. Care aveau o valoare egală la purtător cu toate celelalte propuneri- pentru că nu cred că cercetarea universitară din Cluj ar fi cu ceva mai bună decât cercetarea universitară din București sau decât cercetarea tehnologică- nu există nici un fel de motivație pentru așa ceva- dar dl.Hâârdău, cel care era pe felie, își făcea parte.

        • Vasile Cernat Vasile spune:

          Cred ca in fisa postului dvs scrie: Intoxicati, intoxicati si iar intoxicati!

          Eu activez ca reviewer si fac parte si din boardul editorial al unei reviste cu factor de impact calculat si va pot asigura ca autorii nu trebuie sa plateasca nimic iar reivewerii fac munca aceasta voluntar.

          Uitati ce spune o ancheta in domeniu: “the large majority of reviewers (91%) said that they reviewed to play their part as a member of the academic community” (http://www.publishingresearch.net/documents/PRCsummary4Warefinal.pdf). De aceea nu avem noi prea multe reviste respectabile: stimabilii nostri ar trebuie sa munceasca foarte mult fara a fi platiti!

          Pe de alta parte cui foloseste relaxarea criteriilor? Oamenilor care muncesc cu adevarat sau celor care vor sa bifeze in CV un titlul universitar? Stiti de ce va intreb? Pentru ca , imediat dupa relaxarea criteriilor de promovoare, au aparut lideri politici care, in ciuda agendei foarte incarcate, au gasit timp sa-si puna la punct dosarele pentru dobandirea unor titluri didactice care inainte le erau inaccesibile. Spuneti-ne, a fost scos de curand la concurs vreun astfel de post pentru un ministru in functie?

          • Andrei George spune:

            Oops, dle. Vasile, am deschis și eu studiul linkat de dvs. și ce să vezi ? La pagina 8, ultimul grafic, -ca factor care afectează decizia revizorilor de a face o astfel de revizie pentru un jurnal, apare pe primul loc gratuitatea subscripției (ceea ce e de înțeles ținând seama că pentru a vizualiza un articol dintr-o revistă Elsevier plătești cam 50 de Euro) iar pe locul 3, ”payment in kind”- pentru un procent de 43% din cei intervievați. Ziceați că dvs. faceți această revizuire voluntar și gratuit…

            • Vasile Cernat Vasile spune:

              Criza invatamantului e atat de grava ca nici macar postaci decenti nu poti gasi in ziua de azi! :-)

              Payment in kind nu inseamna plata in numerar! Inseamna, mai degraba, serviciu contra serviciu, un fel de barter. Scrie, chiar acolo, negru pe alb: “•payment in kind by the journal, for example waiver of colour or other publication charges, free offprints, etc”. Tot acolo mai scrie: “Monetary payment was rare at only 5% of editors, though more common than credits for continuing professional development (2%). Payment was most common in humanities and social sciences journals (9%).”

              Davay, da svidaniya!

    • Gogu Bosorogu spune:

      Ca de obicei, nu ne intelegem deloc dle Andrei George…
      “dna. Andronescu care este mult mai realistă și mai normală decât alde Miclea sau Funeriu…”
      Va rog sa ma iertati, dar mie nu mi se pare deloc realista si nici normala. Mie nu mi-a placut prea mult persoana dlui Funeriu (desi cred si acum ca a fost bine intentionat), dar am apreciat faptul ca nu a cumulat functia de ministru cu alta. Macar atat…
      Pe vremea cand dna Andronescu era ministru, dansa era asa:
      1. Profesor conducator de doctorat la UPB, deci cu doctoranzi, cursuri, studenti, cercetare, etc
      2. Sef de departament la departamentul de stiinta si ingineria materialelor oxidice si nanomaterialelor, tot din UPB
      3. Presedinte al Senatului UPB
      4. Vicepresedinte PSD
      5. Senator PSD
      6. Ministru al invatamantului
      Nu mai socotesc aparitiile TV (desi ar trebui, ca si alea costa timp) fiindca eu ma uit rar la posturile romanesti.
      Acum spuneti-mi si mie cati oameni “normali” cunoasteti (in afara de Vasile Astarastoae) care sa tina mortis sa faca tot ce implica functiile si calitatile de mai sus, si sa le mai faca si bine. Si sa mai si doarma. Numai si prin prisma acestui cumul de functii mie dna Andronescu nu mi se pare deloc realista…

  11. IR Thinker spune:

    De ce nu avem un sistem universitar respectabil?

    Eu o sa scriu din perspectiva domeniului meu, Relatii Internationale. Desigur nu imi pun numele meu adevarat. Nu vreau sa risc ca un fals asistent/lector/conferentiar/profesor etc. de relatii internationale, sa ma recunoasca si sa se razbune pe mine pentru ca le-am demascat jocul impotentei intelectuale.

    1. Pentru ca majoritatea au ajuns specialist in Relatii Internationale doar dupa ce au obtinut o functie in universitate. Unii au studiat administratie publica, iar acum preda Intoducere in Relatii Internationale; altii, cum e la UPM Tg. Mures, e preot si preda Religia in Relatii Internationale, fara sa stie cu ce se ocupa domeniul, si totusi e lasat sa o faca; altii au studiat pardidele parlamentare si acum au Etica in Relatii Internationale, altii au studiat istoria medievala, au Studii de Securitate, Introducere in Relatii Internationale; un conferentiar de la UNAP, are 3 facultati, doua diplome de master si doua de doctor, si in articolele lui nu stie sa argumenteze si sa vada dincolo de ceea ce exista tradus in limba romana, interesant a publicat o carte in 2011, Relatii Internationale. Surpriza: e o copie fidela a cartii Manual de Relatii Internationale, Editura Polirom, 2006. Probabil a cumparat drepturile de autor. Este plina tara de falsi specialisti in Relatii Internationale.

    2. Multe cadre universitare nu fac decat sa copieze date din carti, le pun in PPT si apoi vin si iti citesc de pe el, daca pui intrebari, ii blochezi. Se incurca si cer imediat o pauza de o tigara.

    3. Cei care au diplome in istorie, nu sunt deschisi la o dezbatere pe un anumit subiect, pentru ca ei vad datele ca fiind fixe “asa stau lucrurile”, intrebarea de tip “dar daca” ii vazuta de istorici ca fiind o tentativa de a schimba istorie, ceea ce ei nu pot permite, in consecinta te pedepseste.

    Cum poti sa respecti sistemul universitar cand:

    1. Nu sunt facuti pentru functia pe care o ocupa. Acest lucru poate fi observat daca te uiti la ce au studiat inainte de a preda un curs de Relatii Internationale; limbajul din timpul cursurilor; explicatiile si tendinta de a dezbate un subiect;

    2. Se cred oameni de stiinta cand articolele lor sunt mai mult decat nasol scrise. Parafrazeaza toata ziua. Nu stiu sa scrie in engleza. E adevarat, nu scriu in engleza foarte bine, dar imi permit sa o spun pe motivul ca de 3 ani si jumate citesc reviste din domeniul meu, Relatii Internationale, iar in ultimii 2 ani, am citit peste 300 de articole ISI. Sunt si abonat la doua reviste si, mai nou, urmaresc, cu ajutorul Anelis, alte 8 reviste din domeniu.

    3. Studentii nu conteaza in ochiul profesorului. El este doar o sursa de finantare. Sunt zeci de proiecte de cercetare stiintifica, dar cadrele universitare nu se grabesc sa caute studenti care sa ii ajute, macare in culegere de date. De aceea, studentii nu stiu sa scrie un raport de cercetare, un eseu stiintific, un review, chiar si un articol.

    0. Studenti care vreau sa faca ceva, isi dau seama de tot ce am scris eu aici, si mai mult. De accea nu dam niciun banut pe sistemul universitar. Pentru ca sunt mai slabi intelectuali decat noi, studenti.

    • Artemis spune:

      Draga I.R.,
      Nu sunt mai slabi intelectual ca voi, doar li s-au atrofiat muschii gandirii pentru ca nu au avut nevoie de ei … use it or lose it … asta face din om un job caldut si sigur.

      Capacitatea de a scrie exceptional in limba engleza este foarte importanta.Daca-ti cauti pe internet vreo practica in domeniu, fie in colaborare cu vreo organizatie scolara fie cu o organizatie EU sau chiar direct la o firma, ai sa-ti dai seama cu adevarat ce diferenta enorma este intre nivelul acestor profesori si cel al asa-zisilor profesori din Romania. Iar daca gasesti un profesor sau indrumator american, sunt toate sansele sa-i bage in buzunar si pe profii universitari europeni.

  12. sase sase spune:

    Deosebirea dintre invatamantul superior dinainte de 1989 si cel de astazi este la nivelul calitativ al acestora .700 de studenti la 100 000 de locuitori fac mai mult decat aramata de studenti de acum care termina facultatea si nu stiu sa faca nimic.Din pacate si cei care termina facultatintehnice sau medicina.Ia uitati-va cam cati medici proaspat absolventi se indreapta spre meserii care nu au legatura cu facultatea absolvita. Devin jurnalisti,dau dau medicina pe investigatii politice, sunt agenti de vanzari la firmele de distributie a medicamentelor.cei care raman totusi sa practice meseria si stiu ceva carte ,sunt dornici de a face o cariera in medicina, pleaca scarbiti din tara.Ceilalti raman sa omoare oameni care se duc cu incredere la ei pentru a-i vindeca,si care se intorc acasa sa le cante popa vesnica pomenire.Apoi inainte de 1989 invatamantul era direct legat de piata muncii daca putem vorbi de asa ceva atunci.Rea nevoie de ingineri in diferite domenii,se faceau ingineri.este adevarat ca invatamantul ummanist era lasat mai pe planul 2 iar cel de stiinte sociale era axat pe socialismul stiintific si pe ecnomia politica socialista .Sa nu uitam insa ca se invatau si elementele de economie capitalista.Unde credeti ca a invatat carte Mugur Isarescu ,Daniel Daianu si altii care acum ne invata ce este capitalismul.Din pacate astazi nemaiavand industrie si neexistand interes (matematica,fizica si chimia sunt grele si implica munca) s-a dezvoltat invatamantul umanist si de stiinte sociale.Ia uitati-va insa cam cati someri genereaza acest invatamant care ne-a pricopsit cu o avavlansa de economisti intr-o tara fara economie ,o gramada de avocati intr-o tara cu justitie superpolitizata,si cu alte meserii la care piata muncii nici nu se uita.de aceea avem agenti de vanzari cu studii superioare,contabili cu doctorate ,in posturi care inainte erau ocupate de absolventi ai scolilor tehnice financiare ( postliceale)si asa mai departe.Cei 700 de studenti la 100000 de locuitori aveau macar sansa sa lucreze in domeniul in care s-au pregatit.Aveau sansa sa o ia de jos si sa progreseze.astazi orice loaza poate termina o facultate.Ganditi-va ca Gigi Becali este student in anul III la drept.Pun apriu ca peste vreo 5 ani daca nu mai devreme isi va da doctoratul in drept.Ghiciti cine ii va fi indrumator? Victor Ponta in persoana!

  13. Ioan Gavrila spune:

    Cum sa fie respectabil sistemul universitar ???

    Sa ne uitam cine a aparut in CNATDCU: i-au dat afara pe toti specialistii de la mari universitati din strainatate si au bagat in loc numai fosile si obedienti. Categoria Abramburica si Ponta, celebri nostri plagiatori de pe integru.org.

    La matematica (!!!), unde sunt atatea valori romanesti in toata lumea, apare in comisie celebrul Megan de la Timisoara, “tanarul” de 66 de ani, pensionar, cu derogare speciala. De ce nu protesteaza cei care-l cunosc bine? El are articole dur criticate in recenziile AMS si studentii lui spun ca este o nulitate stiintific.

    El cere cate 5000 de euro pentru o teza de doctorat iar doctoranzii valorosi sunt pusi sa faca tezele de doctorat ale celor prosti care platesc. Si sa-l puna si coautor pe el in articole ISI. Daca l-au acceptat acolo in comisie inseamna ca toti sunt ca el si ca toata aceasta categorie profesionala din tara a ajuns jalnic. Si moral si stiintific.

    Si cine stie situatia reala stie ca asa este, si nu numai la amtematica. Tot sistemul universitar e la pamant, moral, stiintific, nepotism, spagi, doctorate pe banda rulanta, tot ce vrei. E lumea lui Megan la putere, tovarasi !!!!

  14. Artemis spune:

    Mi-a placut articolul, as dori insa sa vad si un follow-up practic.

    Dupa parerea mea, ca fosta studenta cu posibilitatea de a compara sistemul nostru cu alte sisteme de invatamant, nu avem un sistem universitar bun, asa cum de altfel nici scolile care duc la universitate nu sunt bune, in primul rand pentru ca punem forma inaintea fondului.

    Toata lumea vrea Diploma. Patanamaua. Certificatul. Si daca se poate in culori care sa dea bine pe peretele din birou. CUM se ajunge la aceasta diploma nu mai conteaza.

    Ori, aici este problema.

    O diploma de la o scoala de top din strainatate este apreciata pentru ca reprezinta culminarea unui proces lung, anevoios, interesant si mai ales corect. Daca scolile respective s-ar prosti de maine, am aprecia absolventii respectivi ca pe vin: recolta 2013 nu va fi buna, dar 2003 e ok etc etc.

    La care se adauga neincrederea paralizanta in capacitatea sistemului romanesc de a fi bun, vreodata.

    Universitatile romanesti cu metastazele lor nu se preteaza decat la o eradicare. Asa ca sa presupunem ca un grup de investitori ar veni maine si ar dori sa puna bazele unei universitati noi pe stil occidental, cu profesori in acelasi stil, facilitati moderne, servicii de cariera pentru absolventi, si bineinteles un sistem modern de taxe si burse.

    1. Ar fi posibil acest lucru din punct de vedere birocratic?
    2 Cine ar dori sa studieze la aceasta universitate romaneasca a carei diploma nu a trecut inca testul timpului?

    • Pino spune:

      @ Artemis

      Raspuns la punctul 1: NU, va avea grija D-na Andronescu ca in veci (ma rog pentru mine acest cuvint) sa nu se poata. Nu am gresit, stiu cine este ministru, dar destinele scolii tot in mina domniei sale sint si ale oamenilor care gindesc exact asa chiar daca sint tineri (biologic vorbind)!
      Raspuns la punctul 2: Vor fi destui clienti (o perioada lunga de timp de acum inainte), copii debusolati de scoala in bataie de joc pe care au urmat-o (cu profesorii analizati de Vicus), care mai “economisesc” 3-4 ani pretinzind ca sint studenti!

      La stat nu conteaza ce universitate ai terminat, te angazeaza daca ai pile (vezi ce s-a intimplat la min. (ne)muncii). Conteaza la firmele private! dar foarte multi vor la stat, “sa le dea statul ca de-aia e stat”!

      Follow-up practic!? Frecam tastaturile, explicam, analizam, exemplificam si cam atit. EI isi vad de treburile si aranjamentele lor! “Masa critica” lipseste, vointa lipseste si sint prea multi Andrei George in sistem (vezi comentariul meu la postul lui Vicus).

    • Andrei George spune:

      Dna. Artemis, nu reinventați roata. O astfel de universitate există în București și se numește Lumina. Și funcționează din 2010.

      • Artemis spune:

        Daca functioneaza din 2010 atunci nu a ajuns inca sa lumineze colturile intunecate ale Europei cu absolventii sai stralucitori.

        Nu este suficient sa functioneze, sa vedem rezultatele.

        In plus, intrebarea mea ramane: cine poate studia oriunde in Europa, inclusiv la aceasta Lumina, unde va prefera sa studieze? (hint: cu 1500 euro pe an nu studiezi la Oxford)

  15. Mihai Maci Mihai Maci spune:

    Intru totul de acord cu observatiile formulate in articol. Felicitari!

    Mihai Maci

  16. Bradut Bolos Bradut Bolos spune:

    Frumos spus, frumos argumentat, felicitari!

  17. Jane Skimmer spune:

    Nu era respectabil sistemul nici inainte de ’89.

    Dupa, au plecat si continua sa plece valorile. Au ramas fosilele corupte si copiii lor.

    Cei mai prosti dintre copii, ca aia destepti lucreaza in mari universitati din Vest sau in firme private sau sunt antreprenori.

    Brusc mi-am dat seama ca din taxele platite (si) de firma mea din tara sunt platiti (bine) in continuare urmatorii impostori bine cunoscuti deja, national si international:

    Lista impostori academici cunoscuti la 1 febr. 2013

    Impostori academici = plagiatori, persoane cu CV-uri trucate, persoane care
    nu si-au facut ele articolele sau tezele ci doar au fost puse coautori sau chiar autori unici, persoane care au avansat in alte domenii decat cele pentru care au calificare si la
    alta comisie CNATDCU decat cea corespunzatoare specializarii lor, persoane cu teze de slaba calitate obtinute intr-un timp record.

    Toti indivizii de mai jos au fosti dovediti si “ispravile” lor pot fi vazute la o simpla
    cautare pe Google. In paranteza sunt functiile ocupate acum sau in trecut.

    Cerem:

    1. Eliminarea definitiva din educatie si din cercetare a acestor impostori.
    2. Inapoierea banilor primiti pe nedrept de la stat (taxele firmelor private).
    3. Retragerea dreptului de a conduce si de a valida doctorate si grade academice
    pentru persoanele care au indrumat sau validat doctoratele respective sau avansarile
    bazate pe doctorate plagiate, articole plagiate, articole facute la comanda. Inclusiv a
    membrilor din CNATDCU si Consiliul de Etica care i-au validat sau i-au “albit”. Inclusiv eliminarea definitiva din sistem a spagarilor din aceste comisii si a indrumatorilor de doctorate care vand titluri de doctori pe bani.

    1. Victor Ponta (ministru)

    2. Ioan Mang si sotia (ministru)

    3. Corina Dumitrescu (ministru)

    4. Rovana Plumb (ministru)

    5. Ramona Lile, rector Aurel Vlaicu (Arad)

    6. Mircea Beuran (ministru)

    7. Constantin Copotoiu (rector, UMF, Targu Mures)

    8. Klara Branzaniuc (prorector, UMF, Targu Mures)

    9. Ecaterina Andronescu (ministru)

    10. Liviu Andrei (prefect de Gorj si profesor la Aurel Vlaicu, Arad)

    11. Gheorghe V. Lepadatu (profesor, Dimitrie Cantemir)

    12. Ionel Sinescu (rector, UMF Carol Davila)

    13. Nicolae Jitea (medic, spitalul Coltea, Bucuresti)

    14. Olguta Vasilescu (primar, Craiova)

    15. Sorin Frunzaverde (ministru si mason)

    16. Alin Popoviciu (parlamentar)

    17. Remus Pricopie (ministru)

    18. Dan Sova (ministru)

    19. Mihai Megan (membru CNATDCU)

  18. Ioane si Gheorghe spune:

    Articolul este foarte bun !!! SINCER, ma si mir ca mai exista inca oameni ca DV. in sistemul universitar pe care eu l-am parasit demult si nu-mi pare rau.

    Este adevarat ce zicea cineva mai sus, nu este masa critica in sistemul universitar pentru reformare. De aceea doamna Andronescu inca il mai conduce. Si asa cred ca va mai fi mult timp, cat va mai exista statul ultracorupt numit Romania.

    Numarul impostorilor din sistem este mult mai mare decat cei din lista care apare mai sus. Aia sunt implicati sau sustinuti politic, dar sunt mii de altii care iau banii degeaba, si la stat si la privati. Clasificarea universitatilor trebuia sa ramana, si criteriul principal trebuie sa fie cati absolventi se angajeaza in specialitatea lor, in primul an de la terminare. Si valoarea articolelor publicate in in reviste ISI (lucru urat dupa cum am vazut de juristi, economisti, filologi, sociologi etc, domenii unde nici acuma nu le cere asa ceva la promovari).

    De acord ca banii din taxele platite de sectorul privat (si cei primiti de la FMI) ca sa fie platiti impostii Ponta si altii ca el. Dar trebuie iesit in strada pentru asta si deocamdata singura actiune clara este MAT, adica miscarea anti taxe:

    http://capitalismpepaine.wordpress.com/2013/02/12/primele-actiuni-ale-miscarii-antitaxe/

    Adica, nu mai vrem sa tinem in spate o armata de hoti si banditi din aparatul de stat E care pe care acuma !!!



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Vasile Cernat


Vasile Cernat

Cerceteaza societatea romana din perspectiva psihologiei sociale. Este conferentiar la Universitatea Petru Maior din Targu Mures. Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Că incompetența și corupția sînt legate, merg mînă în mînă, stau la aceeași masă, etc., ...

de: vintila mihailescu

la "Corupție sau incompetență?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)