Home » Analize »Educatie » Citesti:

Difficile liberté

Mihai Maci martie 21, 2016 Analize, Educatie
56 comentarii 12,592 Vizualizari

Academicianului Solomon Marcus.

In cuvintele lui m-am regăsit

adesea; prezenţa lui m-a

susţinut întotdeauna.

Tuturor ne place să credem că, în ceea ce priveşte lucrurile de care ne-am ocupat timp îndelungat, cu greu s-ar mai putea ivi ceva care să ne surprindă. Dar se întâmplă adesea ca viaţa să infirme această încredere în capacitatea noastră de a cuprinde şi de-a controla totul.

Mi s-a întâmplat şi mie, recent, vorbind cu studenţii despre lecturile lor din liceu. Experienţa m-a învăţat că, din cărţile pe care le recomand la finele semestrului, unul-doi, cel mult trei studenţi citesc câte ceva. Restul nimic sau, în cel mai bun caz, romane (pe care le indic ca lectură secundă). E limpede că au o aversiune tenace faţă de cartea propriu-zisă – preferă power-point-uri şi, în general, scheme condensate – şi, deşi, în parte (urmărind, pe cazul fiicei mele, cum se fac lucrurile la nivelul gimnaziului), înţeleg motivele acestui refuz, îi întreb, de câte ori am ocazia, de ce sunt atât de reticenţi la lectură. Acum, când la începutul unui nou semestru în care – cei ce vin (o mică fracţie a celor înscrişi) – mi-au spus că nu au citit nimic în vacanţa ce-a trecut, i-am întrebat cum făceau în ultimii ani de liceu. Căci atunci – credeam eu – era necesar să citească măcar lucrările literare din programa de bacalaureat. Şi i-am întrebat: le-au citit? Da; nu pe toate, dar au citit din ele. Cum citeau? – m-am interesat. Mă gândeam la partea metodică a lecturii: sublinieri, fişe, referinţe, etc; pe care le-am fi putut transfera – cu necesare ajustări – şi în munca din facultate. Dar răspunsul lor m-a lăsat bouche bée : Ne-a dat profesoara (de română) să citim cartea, ca să ştim de ce e vorba în eseuri. Prima dată nu am înţeles la ce “eseuri” se refereau; m-au lămurit repede: sunt cărţile cu “subiecte rezolvate” de bacalaureat. Practic e vorba de ceea ce pe vremuri – în ultimii ani ai ceauşismului – se numeau “comentarii”. Acum înţeleg că există o adevărată industrie: se editează, în fiecare an, volume întregi care – ca “auxiliare” – se vând în şcoli şi pe care elevii le învaţă sub directa coordonare a profesorilor. Înţeleg, de asemenea, că orele de română (şi, acolo unde e cazul, de literatură universală) din ultimii doi ani de liceu sunt dedicate acestei activităţi: învăţarea “eseurilor” pentru bacalaureat. Să zicem că folosirea acestor “materiale orientative” are, în lumea noastră, o anumită doză de fatalitate (deşi – o spun ca elev care am prins decembrie ’89 în ultimă clasă de liceu,  Revoluţia a fost şi împotriva comentariilor), dar – totuşi – îmi imaginam că primordială e cartea de interpretat. Or, din răspunsul studenţilor (i-am întrebat mai apoi şi pe cei de la alte secţii din anul I şi majoritatea mi-au spus aceleaşi lucruri) mi-am dat seama că lucrurile stau exact invers: cartea e facultativă şi, atunci când se citeşte, e o anexă lămuritoare a comentariului. De aici trei concluzii directe: 1. Orele de română nu sunt ore de literatură, ci de mnemotehnică a unui limbaj rigid şi artificial, la jumătatea drumului între teoria literaturii şi nişte stereotipuri de critică impresionistă. 2. Bacalaureatul nu măsoară, în nici un fel, nici cunoştinţele de literatură, nici capacitatea de interpretare a elevilor ci, pur şi simplu, gradul în care ei pot reproduce comentariile învăţăte. Nu există nici un criteriu obiectiv care să-i poată departaja pe elevii ce au citit şi au înţeles ceva de cei care au învăţat mecanic doar ca să ia notă la clasă şi la examen. 3. Toată munca aceasta e cu desăvârşire inutilă (şi obositoare) pentru elev; el nu rămâne – trecut fiind bacalaureatul – cu nimic din efortul făcut în lunile dinaintea lui. Concluzia simplă e aceea că bacalaureatul – cel “cu camere” şi corectat “pe bune” – e un trucaj. Un trucaj menit a ascunde trista realitate a şcolii româneşti de astăzi.

Ce se vede în facultăţi?

În fiecare an universitar predau, în primul semestru, proaspeţilor intraţi în facultate. Ei sunt absolvenţii celor 12 ani ai şcolii româneşti şi, în egală măsura, cei ce au trecut de examenul de bacalaureat. Cei mai mulţi dintre studenţii noştri au cunoştinţele unor copii de 12 – 13 ani, cu care, în mod normal, nu se poate face nimic într-o universitate. Atât cât pot să-mi dau eu seama, sunt trei lucruri care le lipsesc aproape cu desăvârşire.

1. Mai întîi e vorba de absenţa cvasi-totală a ceea ce altădată se numea “cultură generală”. Menirea şcolii e, între altele, şi aceea de a-i da tânărului o panoramă a umanului – care se întrupează şi în el – în desfăşurarea lui tematică şi istorică. Sigur că toate lucrurile acestea se găsesc acum pe Wikipedia sau în tomuri frumos ilustrate, dar nu asta e problema; rolul şcolii e acela de a-l face pe elev conştient de existenţa lor şi de a-l racorda la un fond al umanului care dă amplitudine experienţei lui individuale. Or, din păcate, nimic din toate acestea nu e reperabil la cei ce vin acum în facultăţi. Şapte (din 63) dintre studenţii mei au citit – în şcoală – altceva decât prevede programa de Bacalaureat (şi din aceştia şapte, doi au citit “literatură motivaţională”)! În primul semestru trebuie să fac cu ei un curs pompos numit “Istoria ideilor politice”. Se cuvine să începem cu formarea statului în Orientul Antic, apoi să trecem la democraţia grecească (cu gânditorii ei), la republica romană şi la Imperiu (cu tot sistemul lui juridic), etc. Orientul Antic nu le spune nimic – niciunul n-a ştiut numi un stat al Orientului (dealtminteri mulţi nu pot localiza Siria sau Irakul pe hartă), Grecia Antică e o abstracţie (“Legendele Olimpului” nu se mai citesc; după experienţa fiicei mele, ştiu că nu mai există nici “lecturile de vacanţă”), niciunul nu ştia de Pericle, de Socrate auziseră câţiva (dar nu-şi aminteau de unde), iar Roma se reducea la Traian. Cam acesta e soclul pe care mi se cere mie să articulez o cunoaştere specializată. Sigur, pot să le dictez/proiectez nişte “scheme” (sau să le trimit “suporturi de curs”), din care-mi vor reproduce la examen – pocind numele şi fără a înţelege mare lucru – cam 20 – 30 %. Şi cu asta scap de ei (şi ei de mine). Îi puteţi pune să citească şi, implicit, să recupereze, căci fiecare curs îşi are o bibliografie – mi se poate obiecta. Numai că aceşti tineri n-au venit din şcoală doar cu un gol uriaş de cunoştinţe, ci, în primul rând, cu o aversiune tenace faţă de lectură. Totul e bine cu ei, până îi pui să citească. Atunci realizezi abisul şcolii româneşti. Însă dacă insistăm puţin, descoperim şi cauza.

2. Ea ţine de al doilea lucru vizibil în relaţia cu ei: slaba lor capacitate de a raţionaliza. Ideea de structură logică, de expunere limpede a temei, de ordonare a discursului, cea de argumentare şi de adunare a întregului în concluzie – adică lucrurile care definesc desfăşurarea gândului – le sunt complet străine. Atunci când sunt în situaţia de a prezenta un text – sau, la fel de bine, o situaţie – ei nu sunt capabili de a expune pe rând şi de a structura temele la care se raportează, ci doar de-a alcătui un fel de compunere lălâie în care descriu, fără nici o legătură între ele, elementele care i-au impresionat. În general, lucrurile nu sunt niciodată interogate şi discutate, ci luate aşa cum apar la prima impresie. Ceea ce înseamnă că studenţii, în cel mai bun caz, le văd şi le înregistrează, dar nu le înţeleg semnificaţia şi nici nu sesizează legăturile dintre ele. Acest fapt trimite, evident, la lipsa interiorizării mecanismului logic al disciplinelor “tari”: matematică, fizică, chimie. I-am întrebat pe studenţi care a fost momentul din care n-au mai putut urmări ceea ce se făcea la tablă la matematică. Pentru încă odată răspunsul lor m-a lăsat perplex: cândva între a V-a şi a VII-a. Gradul de abstracţie al matematicii de gimnaziu şi viteza cu care se fac orele (pentru a se acoperi programa) i-a blocat la un moment dat şi, din acel punct, n-au mai putut recupera. Familiile au făcut atât cât au putut, cu meditaţiile (toţi – 63! – au făcut meditaţii, mulţi cu profesorul de la clasă care, mi-au spus, nota în funcţie de “orele” care-i erau plătite), însă ele nu le dădeau nişte cunoştinţe (sau “deprinderi”), ci doar îi antrenau în rezolvarea unor probleme-tip. Tot ceea ce ţine de raţionalitatea ştiinţei – şi, implicit, de rigoarea gândirii – le-a rămas opac.

3. De aici a treia problemă: lipsa dimensiunii reflexive. Studenţii noştri nu sunt în stare să se pună în problemă căci, în definitiv, le lipseşte cultura generală menită a le oferi harta lumii (şi a contextului în care se află) şi gândirea raţională care funcţionează asemeni unui instrumentar de navigaţie ce-i orientează pe această hartă. Aproape peste tot, înţelegerea e înlocuită de feeling: “îmi place” – “nu îmi place” e raportarea absolută la orice. Atunci când trebuie să descrie ceva, nu conexiunile (cauzale, între părţi, cu alte contexte, etc.) sunt valorizate, ci judecata personală exprimată prin abundenţa de adjective (care, probabil, suplinesc emoticonii): “frumos”, “super”, “extraordinar” etc. Atât feeling-ul şi calificativele trimit la un egotism hipertrofiat: prezentarea unei cărţi începe, invariabil, cu “eu cred că…”, “mie mi se pare că…” şi alte formule de acelaşi gen. Egoul acesta vrea fără a şti ce vrea, goneşte fără a-şi da seama încotro, caută dar nu realizează ce şi se întoarce fără a recunoaşte locul în care a mai fost. Pe măsură ce devine mai vid, el se dilată inflaţionar iar judecata lui e tot mai arbitară. Finalmente, se va lovi de zidul impersonalului social şi se va sparge, fară ca resturile lui să mai poată reconstitui memoria unei persoane. Locul acesteia din urmă va fi luat de agitaţiile lumii care, la scara individului, se vor metaformoza în pasiuni, cu atât mai puternice, cu cât mai oarbe.

Acesta e produsul şcolii: un om închis în subiectivitatea lui, lipsit orizont şi de repere, incapabil să se înţeleagă şi să se deschidă către lumea în care e chemat a acţiona. Majoritatea celor care absolvă liceul sunt nu formaţi, ci deformaţi de şcoala pe care-au făcut-o. Nu cunoştinţele (pretins) specializate ale universităţii le sunt necesare, ci reluarea întregului parcurs al şcolii generale.

Cum s-a ajuns aici?

Dat fiind că degradarea educaţiei e atât de extinsă – atât pe orizontala spaţială (aceleaşi probleme se văd în toate judeţele), cât şi pe verticala timpului (cele mai multe deficienţe ale şcolii de azi au în spate o istorie de cel puţin două decenii) – se cuvine a ne întreba cum s-a ajuns aici. Cauzele sunt multiple şi ordonarea lor ar presupune o atenţie mai mare la contextele particulare decât pot spera aceste rânduri. Să încercăm, totuşi, să decelăm cele mai importante momente ale acestei degenerescenţe.

1. Primul ar fi acela că profesorul însuşi încetează a mai fi un om de cultură. Lipsit de libertatea unei vieţi liniştite (din punt de vedere material), de posibilitatea menţinerii în contact cu dinamica domeniului lui (în contextul prăbuşirii vechilor reţele de librării şi al scumpirii cărţii), adesea el însuşi absolvent al unor şcoli precare, profesorul a decăzut din condiţia de dascăl în aceea de funcţionar al învăţământului. Toată activitatea lui e normată, prinsă în cadre birocratice şi împărţită între angajamente şi raportări. Nimeni nu s-a gândit la inefabilul înţelegerii personale şi la miracolul deschiderii minţilor (şi sufletelor) celor tineri către cunoaştere. De vreme ce lucrurile acestea nu pot fi cuantificate, ele pur şi simplu nu există pentru “scientometrii educaţiei”. Pentru ei nu contează decât “performanţele” măsurabile şi înscrise în rapoarte (căci din aceste cifre îşi extrag dividendele). Pentru pălmaşii învăţământului, scrierea rapoartelor a devenit acrtivitatea de bază. La fel ca şi cărţile propriu-zise pentru elevii ce învaţă “eseuri”, şi predatul pentru profesori a ajuns o activitate secundă.

2. Logica acestor performanţe – număr de admişi la examene, număr de olimpici etc. – i-a făcut pe profesori să se orienteze nu spre învăţare, ci spre reţete ale succesului, eficiente, sigure şi universale. Una dintre ele e transformarea orelor de limbă şi de literatură română în ore de învăţăt mecanic comentarii stupide. O alta e reducerea matematicii la rezolvarea de probleme. Ideea e aceea că profesorul îşi are grijile lui: norma de asigurat, “indemnizaţia de merit”, un transfer oportun etc. care, toate, presupun “indicatori de performanţă” calculabili. În plus, faptul că elevii nu pricep mare lucru la clasă e mai curând benefic, căci se converteşte într-un aflux de doritori de meditaţii, care mai îndulcesc salariile mizere ale dascălilor de rând. Înţelegerea elevilor e ceva atât de ceţos şi de necuantificabil, încât faptul de a miza pe ea nu-i aduce nici un avantaj concret profesorului. Dimpotrivă, dacă s-ar ocupa de ea ar fi nevoit să întrerupă circuitul administrativ în care e prins şi ar sfârşi cu adevărat prin a avea probleme.

3. Reţetele succesului îşi au şi ele propria lor reţetă: formalizarea cunoaşterii. În felul acesta materia e “simplificată” – adică făcută mai puţină, dar mai rigidă, nu mai inteligibilă şi, în acelaşi timp, se asigură “obiectivitatea” evaluării – care nu se mai bazează pe judecata profesorului asupra gândirii elevului (care presupune, totuşi, un efort) ci pe corespondenţa dintre răspuns şi succesiunea de tropi stabiliţi în barem. Practic, acest formalism asigură – pentru toată lumea, şi pentru elevi, dar mai ales pentru profesori – o scurtătură: în loc să facem ceva (dificil şi, adesea, improbabil) la nivelul complicat (şi delicat) al înţelegerii, mimăm direct reuşita cu nişte scheme generice şi răspunsuri-tip. Lucrurile acestea funcţionează de minune la examene şi la olimpiade, dat fiind că aici profesorii – luaţi în diverse combinaţii – sunt cei care formulează subiectele şi corectează. Altfel spus, totul se petrece în acelaşi ţarc, ale cărui limite sunt relativ cunoscute: meditatorii se ştiu între ei, culegerile sunt destul de asemănătoare, baremele sunt universale. Problema e aceea că atunci când iese din acest pré carré al şcolii, absolventul descoperă că lucrurile învăţate – memorarea de comentarii la română şi rezolvarea de probleme din culegeri la matematică – nu-i folosesc la nimic “în viaţa reală”. Absolut la nimic. Sigur, ştim celebrul argument: în sine, acestea pot să aibă o mică valoare, dar ele formează gândirea. Or, problema e tocmai aceea că ele nu formează, ci deformează mintea celor tineri.

Care sunt consecinţele acestor lucruri?

1. Cea dintâi e aceea că avem de-a face cu oameni care nu îşi cunosc umanitatea, ci doar românitatea. Cultura universală lipseşte cu desăvârşire din învăţământul nostru, în schimb se cultivă – cu fanatismul frustrării – o cultură naţională fără măsură comună cu înţelegerea tinerilor din lumea de azi. La vârsta adolescenţei nimeni nu le pune în mână “Împăratul muştelor”, “De veghe în lanul de secară” sau “Micul prinţ”. Nimeni nu le vorbeşte despre alegerea Antigonei, despre sfâşierile lui Hamlet sau despre sfânta nebunie a lui Don Quijote. Nimeni nu le deschide un album de artă, să le arate minunile plăsmuite de mintea lui Leonardo, carnavalul grotesc al lui Bosh sau freamătul aerului în pictura impresionistă. Nimeni nu ascultă cu ei Mozart sau Orff. Nu, în schimb o cascadă de lecţii îi învaţă de daci, de continuitate, despre cum am luptat noi cu turcii, de pastelurile lui Alecsandri, de nuvelele lui Negruzzi şi de romanele lui Sadoveanu. Vreau să fiu bine înţeles: nu consider că aceste lucruri sunt fără valoare, sau că nu ar trebui predate, dar cred că învăţărea lor mecanică – aşa cum se face azi – nu le face inteligibile, ci doar le hipostaziază ca referinţe absolute ale unor oameni fără alte repere. Valoarea acestor lucruri nu devine manifestă decât proiectată pe fondul istoriei şi al culturii. Altminteri ele sfârşesc într-o ideologie victimară şi în trasformarea minoratului (istoric şi cultural) într-o sursă de orgoliu: “noi nu suntem ca alţii; n-avem drumuri, dar avem doine; n-avem reţea de canalizare, dar avem ‘mândria de a fi români’”. Mai c-aş spune, parafrazându-l pe Pătrăşcanu, că, înainte de a fi oameni, noi suntem români. Morala acestor lucruri e aceea că descoperind lumea largă (graţie plecărilor în străinătate) – şi, prin ea, universalitatea genului uman – absolvenţii şcolii noastre îşi abandonează “identitatea” formată în şcoală precum pagurul cochilia prea mică. Lucrurile pe care le oferă învăţământul românesc au o strictă valabilitate internă (şi, chiar aici, doar una “ de imagine”); confruntate cu experienţa lumii largi, ele sunt minore şi derizorii. De aceea, cu cât generaţiile sunt mai cosmopolite, cu atât lucrurile învăţate în şcoală contează mai puţin pentru ele.

2. Al doilea lucru ţine de deficitul de raţionalitate al absolvenţilor liceului. Pentru ei interpretarea e identică cu învăţarea mecanică a comentariilor (atunci când se spune “interpretaţi textul…”, se debitează – cât mai fidel cu putinţă – “eseul” memorat), iar gândirea cu calculul matematic elementar (care “trebuie” să ajungă, în doar câţiva paşi, la o “soluţie”). Dincolo de aceste scheme nu e decât o cunoaştere “naturală”, intuitivă, formată la intersecţia lucrurilor deprinse în familie, pe reţelele de socializare şi la diverse programe de televiziune. Or, aşa cum am spus, cunoştinţele şcolare (cu schematismul lor formal) nu folosesc decât în circuitul educaţiei. Acolo unde aceasta se termină, începe no man’s land-ul unei existenţe ce se dispensează de orice cunoaştere şi pe care îl exhibă – impudic – televiziunile. Un om lipsit de rigoarea gândirii clare şi articulate e un un om precar, nu doar uşor influenţabil (cum ni se spune adesea), dar – în primul rând – incapabil de atitudine şi de acţiune coerentă şi eficace. Modernitatea e, în esenţa ei, raţională şi cine nu-şi asumă regulile raţionalităţii riscă să trăiască – indiferent de tehnologia cu care se înconjoară – într-o lume premodernă.

3. Dar mi se pare că mai e ceva, mai grav decât toate acestea: faptul că lucrurile nu se fac respectând ritmurile înţelegerii şi căutând a aduce la expresie vocea fiecăruia are ca efect transformarea învăţării – şi, ulterior, a oricărei munci – într-o corvoadă penibilă, de care omul caută să scape prin orice mijloace. Nici profesorul, trăind la limita de jos a sărăciei şi obligat să “raporteze” lucruri fără măsură comună cu realitatea lui cotidiană, nici elevul, forţat să repete steril texte pe care nu le înţelege şi care nu-i spun nimic, nu se regăsesc şi nu se întâlnesc în ceea ce fac. Ambii urăsc aceste lucruri cu care se chinuie reciproc şi ambii cred că au dreptul “să scape” de ele prin orice mijloace. Minciuna, înşelătoria, plagiatul, falsele raportări, trucarea statisticilor nu sunt decât modalităţi – deja banalizate – prin care oamenii se eliberează de presiunea care-i ţine captivi în imperiul unei fatalităţi ininteligibile. În această luptă pentru supravieţuire – umană pur şi simplu – se aboleşte orice morală. Nimic nu e imoral dacă te ajută “să scapi”. “Să scapi” devine orizontul ultim al existenţei: să scapi din ţara aceasta unde oamenii se schingiuiesc – cu tenacitate – unii pe alţii, unde nimeni nu e atent la celălalt (care e întotdeauna un competitor şi niciodată un colaborator), în care fiecare e prins în închisoarea propriilor probleme, unde răufăcătorii se înfăţişează ca salvatori ai naţiei şi unde patru cincimi din populaţie trăieşte la un nivel care de la Viena spre vest e considerat a fi african. Mă tem că aceasta e lecţia ultimă a şcolii româneşti: să scapi, să fugi, să ieşi din această absurditate ininteligibilă care striveşte – cu implacabilitatea fatum-ului – milioane de vieţi. Studenţii mei sunt asemeni lui Iona din piesa lui Marin Sorescu: au ieşit din burta unui peşte (liceul), doar pentru a nimeri în cea a peştelui mai mare, care l-a înghiţit pe primul (universitatea).

Adunate, toate acestea arată cât de puţin suntem pregătiţi pentru o existenţă liberă. Nimeni nu-şi poate imagina – în lumea noastră – o şcoală în care elevii să înveţe cu pasiune, nu pentru că trebuie, ci pentru că merită. Nimeni nu-şi poate imagina nişte oameni pe care-i adună bucuria împărtărişirii unui gând care vine din experienţa unuia şi deschide orizontul tuturor celorlalţi. Nimeni nu-şi poate imagina felul în care descoperirea personală a unui adevăr universal luminează viaţa şi fiinţa omului concret. Şi, mai ales, nimeni nu-şi poate imagina felul în care înţelegerea aceasta abstractă, deprinsă din cărţi, prin studiu aplicat, poate modela existenţa fiecăruia dintre noi şi da un chip lumii în care trăim. Nimeni nu-şi poate imagina faptul că cunoaşterea ne poate face liberi, aici şi acum. Cei mai luminaţi dintre noi se gândesc la această afirmaţie precum Nicolae Steinhardt în celula lui: există o libertate “verticală” a înţelegerii, graţie căreia poţi ieşi din lumea supusă “terorii istoriei” şi intra – fie şi doar pentru o clipă – într-o altă dimensiune, a cărei amintire transcende toată experienţa sclaviei, anterioară şi ulterioară. Dar nimeni nu-şi poate imagina cum anume bucuria cunoaşterii ne poate deschide unii către alţii aici şi cum poate ea schimba lumea aceasta, în care trăim asemeni unor condamnaţi.

Şi totuşi, nu chiar atât de departe de noi, Jan Patočka spunea că situaţia noastră se schimbă, efectiv, în funcţie de felul în care devenim conştienţi de ea. Poate că, în fapt, aceasta ar trebui să fie lecţia şcolii. Dar, mai înainte de a fi o lecţie, s-ar cuveni să fie o experienţă. Abia când vom realiza acest lucru vom înţelege cât de departe suntem de lumea liberă de la care ne revendicăm atât de patetic.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "56 comments" on this Article:

  1. Dedalus spune:

    Vei vedea ca a pentru a schimba trebuie sa existe oameni care sa o faca.

    Acesti oameni nu exista insa.

    Conducerea universitatilor e jalnica in cele mai multe cazuri. Decani si rectori cu iz penal, impostori, analfabeti, corupti.

    • hahayek spune:

      Va spun ca va lamentati degeaba :marea problema a invatamantului nu sunt elevii ci profesorii: 90% din ei n-au ce cauta in sistem.Inainte de a chestiona studentii intrebati-va subtil si perfid colegii de catedra apoi de facultate si universitate ce au citit ei in ultimii ani.90% n-au citit nimic.Dar toti scriu.Stiti la ce ma refer.Apoui marota cu profesorul traind la limita de jos a saraciei.Pe geamul de la amfiteatrul unde va tineti cursurile se vede una din multiplele parcari pline ale universitatii: parcul auto dovedeste contrariul unui trai sarac( doar daca nu intra studentii fraudulos cu masinile in parcarea profesorilor, creind o imagina falsa a bunastarii acestora).Cand s-au taiat salariile cu 25% a fost liniste deplina.No rumours.Situatia locativa a acestora este 90% la limita de sus a bunastarii. Iar restul e metaFizica.

      • eu****** spune:

        Adevarat.

        Mare majoritate a profesorilor sunt niste incompetenti.
        Se tin atarnati in acest sistem pentru ca nu sunt buni de nimic altceva, asa ca tineti-va bine de ei.

        Elevii/studentii s-au prins de prostia lor si vor incepe sa arunce cu pietre in ei.

        Solutia este alta si este relativ la indemana.

      • Dedalus spune:

        Pai exact asta am spus si eu: muilte cadre diodactice universitare au competenta clasei a V-a de gimanziu. Dar nici acest lucru nu ar fi neaparat catasatrofal, daca la conducerea institutiilor de invatamant superior nu s-ar fi cocotzat personae nu numai incompetente ci si total imorale.

        Cine are chiar chef sa faca invatamant, nu are timp de prostii, in conditiile in carfe trebuie sa se descurce singur din toate punctele de vedere. Asa ca devine victim sigura sarlatanilor cocotatzi la conducerea universitatilor (valabil mai putin in preuniversitar, unde sunt alte fenomene).

        A aparut astfel o ierarhie inversata: cu cat esti mai incompetent si mai lispit de caracter, cu atat esti mai sus. Asta blocheaza orice sansa de reforma din interior.

        Ceea ce parea un avantaj – autonomia universitara- pare sa devina un desavantaj, deoarece favorizeaza imposture.

        Sunt mult mai multe de spus aici, de la imbecilitatea promovarii pe criteriile “ISI” – inm realitate o sinistra masinarie de ascun incompetent, pana la formalism de tot felul – cum ar fi obligativitatea de a avea cursul la bibliotgeca… in era comunicatiilor electronice…

        • eu****** spune:

          Peste de la cap se impute si se curata de la coada…

          Pas cu pas – nu asa zice Presu’ nostru cel de toate zilele?

  2. un_batrin spune:

    Un articol extraordinar care pune punctul pe I. As spune punctele pe i, j, k …. Aceasta este situatia si in ce priveste stiintele exacte. Probleme sint chiar mai profunde. Majoritatea studentilor nu sint in stare sa “scoata ideile principale” sau sa faca un rezumat. In general un rezumat al unui articol se reduce la copierea (mai mult sau mai putin intimplatoare) a unor fraze din acesta demonstrind o totala lipsa de intelegere a continutului. O alta problema ar fi fetisizarea competitiei inca din clasele primare. In mod normal invatarea implica cooperare si nu competitie. Parafrazind – cu un olimpic nu se face scoala. Din pacate nu intrevad solutii reale. Nici chiar pe plan mondial unde problemele, cu rare exceptii, sint similare.
    Inca o data felicitari pentru articol!

    • Falstaff spune:

      Cand spuneti “As spune punctele pe i, j, k ….” integeti si ca este complet inutil, ba chiar ca punctele in plus strica ;) ?
      Nu stiu ce varsta aveti,si nici nu conteaza pentru ca va considerati “batran” si asta se vede bine din comentariu.Daca-m ipot permite,eu la peste 80 de ani ma simt mai tanar decat multi pusti de 50 ani :) Ce vroiam sa spun de fapt,e ca tanara generatie N-ARE CUM sa fie de vina!
      Nimeni nu s-a nascut educat,si nici cultivat,cu totii datoram ce suntem ca adulti,parintilor si dascalilor care ne-au calauzit in viata! Asa merg lucrurile,dupa mine!E o chestiune de transmitere de valori!Daca tinerii nu va plac,nu e vina lor!Cum vreti sa fie capabili de ceva despre care adultii in a caror responsabilitate se afla,n-au habar???

      • un_batrin spune:

        Nu sint atit de batrin. Nu este vorba ca ma simt batrin, dar dupa ce ai depasit doua treimi din speranta de viata inseamna ca esti la virsta a treia deci batrin. Daca este sa ne luam dupa cum ne simtim – spiritual ma simt mai tinar decit multi din studentii mei. Evident ca nu tinerii sint de vina. De vina este sistemul care se degradeaza tot mai mult de multi ani dar degradarea s-a accelerat constant dupa revolutie. Din pacate nu vad mari perspective de viitor. Zilele trecute am aflat de la TV ca in preuniversitar sint 50000 de cadre didactice de la o anumita universitate particulara. Nu a fost numita dar citi absolventi putea scoate pe an din care 50000 au esuat in invatamint stiind ca majoritatea celor care ajung in invatamintul preuniversitar sint cei mai slabi?
        Oricum nu stiu de unde ati tras concluzia ca nu imi plac tinerii sau cfa ii consider vinovati in vreun fel. Dar, cum spuneam si mai sus problema nu este doar a Romaniei. Daca urmariti pe BBC articolele referitoare la educatie puteti sa vedeti ca au cam aceleasi probleme.

        • Falstaff spune:

          Scuze pentru deductia mea nefondata.ma bucur ca va plac tinerii,pentru ca au nevoie de toata dragostea,intelepciunea si sustinerea cat mai multora!
          Da,situatia invatamantului nu e faimoasa in lume,superficialitatea si graba sunt la putere in toate cele,deci inclusiv in acest domeniu cheie!!E o provocare pentru noi toti!

  3. Ela spune:

    “Tuturor ne place să credem că, în ceea ce priveşte lucrurile de care ne-am ocupat timp îndelungat, cu greu s-ar mai putea ivi ceva care să ne surprindă.” – NU! Nu tuturor, din fericire!
    Sunt destui oameni care detesta blazarea si rutina, care cauta sa invete mereu si de la oricine, oameni care adora sa fie surprinsi!
    Faptul ca ei nu sunt, aparent, prea numerosi in România, nu este vina sistemului, nici a ministrului, nici a tinerilor necultivati si nici a salariului precar! Aici e vorba numai de mentalitate!
    Oricarui profesor ii este mai comod sa lucreze cu tineri disciplinati, docili chiar, si mai ales dornici sa invete exact ceea ce el le propune…
    Apoi, sunt si profesori care nu considera elevul (studentul) ca fiind un recipient pe care sa-l umple (?), ci un foc pe care sa-l aprinda (Confucius).
    Doriti ca tinerii sa citeasca, si pentru a le trezi acest interes le criticati pasiunea pentru internet?
    Va doresc succes, dar ma indoiesc ca prin aceasta “metoda” veti starni vreun brain-storming care sa-i determine sa prefere, brusc, clasicii literaturii universale! Cu cat ii spuneti unui adolescent ce “trebuie” sa faca, cu atat va face exact invers! Si asa este normal sa fie!
    Daca, generatie dupa generatie, fiecare ar reproduce doar ceea ce se stie, am trai si astazi tot in grota…!
    Continui sa cred, dar sunt nerabdatoare sa ma razgandesc, ca prinicpala problema a invatamantului romanesc este mentalitatea prafuita si retrograda a adultilor.

    • profesor si parinte(le a doi copii) spune:

      @Ela – draga Ela, ce frumos spuneti “sunt nerabdatoare sa ma razgandesc” – fac parte dintre cei care v-ar putea ajuta sa va razganditi, dar suntem putini si suntem risipiti in toate zarile;

      in timp ce va scriu imi dau seama ca am putea lua exemplu de la apele curgatoare, care se intalnesc, la un moment dat, intr-un fluviu, iar fluviul se varsa in mare; avem – in tara asta a noastra – rauri, fluviu si mare, adica le avem pe toate, incepand cu muntii din care izvorasc; e de mirare cum de nu pricepem ce e de priceput, cum de nu si-au pus amprenta asupra noastra, a tuturor; am putea fi (deveni) o forta, dar e ceva ce ne tot impiedica;

      se mai vorbea pe ici, pe colo, despre o masa critica ce ar putea urni bolovanul care obstructioneaza schimbarea necesara, insanatosirea, dar masa asta critica pare ca intarzie sa apara, ori se desface taman cand zici “Doamne, ajuta!”

      va referiti la adulti, insa ei ocupa (deja) locul al doilea, primii pe lista fiind chiar cei mai tineri, care au intrat la catedra; se face aproape un an de zile decand aud, cand si cand, opiniile unor rmai tineri colegi care iau catalogul sub brat si pornesc in pas gimnast spre sala de clasa, unde le dicteaza lectia de zi unor elevi; apoi relateaza: “nu mi-a stiut nimic, fata!”; ce-o mai fi si cu “stiutul” asta?, ma intreb eu…

      pe asta mic al meu il rog in fiecare zi sa aiba rabdare cu profesorii lui (!), fiin’ca scaderea notei la purtare a devenit o practica la moda; si nu sunt, nici pe departe, genul de parinte care barfeste acasa pe seama altor profesori – nu am reclamat/contestat/verificat vreodata cum si ce fac profesorii copilului meu; mai cu seama ca nici nu prea esti luat in seama cand, la sedinta cu parintii, le zici ca esti si tu profesor; doi ani de zile i-am tot repetat dirigintei copilului meu ca sunt si eu diriginta si ca am si eu habar despre ce imi vorbeste – a fost in permanenta un dialog al surzilor;

      nimeni nu ia seama la situatia asta, iar psihopedagogii scolari sunt ignorati; ceea ce ei remediaza intr-o ora distrug altii in cinci minute;

      eu incurajez elevii sa formuleze intrebari si sa solicite lamuriri, sa gasim raspunsuri impreuna; vin dupa mine vreo doi, trei, care dicteaza ceea ce au gandit altii – ce sa creada copilul? pe cine sa creada? de care parte sa se dea? pai acolo unde isi castiga mai usor – si el – existenta, fara sudoare, adica acolo unde poate reproduce o informatie de-a gata, itemi obiectivi, adica, ca sa scape cat mai usor;

      e drept ca sunt foarte multi adulti ingrozitor de sceptici, de o cerbicie iesita din comun cand vine vorba de o alta abordare a ceea ce fac ei acolo in dreptul lor; inutil sa mai intram in detalii; insa infatuarea tinerilor care au astazi acces la catalog imi pare uluitoare;

      pe cand mergeam la practica pedagogica de pilda (sunt ceva ani de atunci – ba, daca stau bine sa ma gandesc, era in “secolul trecut”, va dati seama?), ma abtineam cu greu sa tac o ora intreaga vazand cum se defileaza la tabla pentru exercitii repetitive, un fel de culcat-drepti ca in armata; am refuzat sa preiau modelul; ce ni se cere astazi? o practica de secol trecut! daca nu am aderat in secolul trecut, de ce as face-o acum?

      da, contributors e locul nostru de joaca, cum zicea cineva pe aici, pe undeva; si cam asa este,un loc in care ne mai oblojim ranile, amaraciunea si unde ne mai bucuram ca avem si noi dreptate;

      am si zile in care ies cu bucurie din clasa, cu sentimentul ca “am aprins focul” acela despre care pomeniti, insa bucuria tine trei zile – vantul nefavorabil pandeste din umbra

  4. Vlad spune:

    Cred ca e corect ce spuneti privind la modernitate si premodernitatea insa inclin sa cred ca traim in postmodernism si ca viteza schimbarii invalideaza timpii de reflectie specifici ratiunii. Solutiile, tot rationale, la aceasta problema, asa cum o vede tot ratiunea este transferarea proceselor de invatare si analiza masinilor. Intrebarea pe care mi-o pun este in ce masura poate supravietui sau cum va evolua in acest habitat, relativ nou la scara evolutiva, 30 de ani.

  5. Ontelus DG spune:

    Sunt de acord cu ideile din text, ele reflectând, încă o dată, o situaţie tragică… Am rezerve, totuşi, faţă de afirmaţia conform căreia ,,modernitatea e, în esenţa ei, raţională”. Sunt raţionale inegalităţile din capitalism? Sunt raţionale războaiele mondiale? Sunt raţionale regimurile totalitare? Sunt raţionale lagărele de concentrare? Sunt raţionali deţinuţii de conştiinţă? Sunt raţionale armele nucleare, chimice, bacteriologice? Este raţională manipularea prin mass-media? Este raţional sistemul universitar Bologna? Etc.

  6. Victor Giosan spune:

    Excelent articol. Un singur aspect ar trebui adăugat și discutat – este și o problemă a noastră a părinților, a capacității noastre de a ne educa/influența copiii.

  7. Klopo_Tare spune:

    Excelent tablou ar situatiei! I-am spus baiatului vecinului meu, are 15 ani, ca la cat a invatat sa ia 10, pe timpul meu ar fi luat doar 6. Iar greselile de gramatica pe care le fac ziaristi!!! ar fi insemnat in cazul meu, in clasele V-VIII nota 2 la gramatica.
    Insa in cazul greselilor de gramatica este ceva si mai grav – gramatica a evoluat intr-un cadru logic, iar greselile de gramatica tradeaza nu doar o lipsa a cunoasterii regulilor gramaticale, ci o incapacitate fundamentala de a trata logic enuntul in sine.
    Solutiile s-ar putea gasi, dar cine sa revolutioneze din temelii sistemul educational romanesc? Doar parintii ar avea interesul…

  8. basilicus spune:

    Foarte adevarat!
    Dar oare vina nu e undeva sus? Cand un presedinte afirma (si se comporta conforma celor afirmate) ca “e nevoie de chelneri si tinichigii” pentru ca scola scoate doar filozofi prosti, la ce ne putem astepta?

    Va plangeti ca ca studentii nu stiu prea mult, iar ceea ce stiu provine din zona wikipedia? Pai, asta s-a si dorit! Va mai amintiti “proiectul educational” al presedintelui? In sedinta de guvern!

    “Doamna Andronescu, o mare rugăminte la dumneavoastră: să facem să nu ratăm încă un an fără reformă în Educaţie pentru că situaţia Educaţiei în România este dramatică. Dramatică din punct de vedere al calităţii. Nu vreau să fac niciun fel de discuţii polemice, dar am convingerea că despre păpădie şi salată orice copil, dacă intră pe Google, află cum e cu păpădia şi salata. Vrea să ştie despre istoria antică, Herodot…intră pe Google. Hai, să revenim pe o programă adecvată, neîncărcată şi pe cât posibil adaptată economiei româneşti, pentru că toate semnalele sunt: nu mai avem mecanici auto, tinichigii auto pregătiţi în şcoli. Nu mai avem licee agricole, s-au diminuat. Nu mai sunt licee de alimentaţie, să facem ospătari, să facem ce ne trebuie. Noi facem filosofi şi ăia neîncadrabili în câmpul muncii cu uşurinţă.”
    Poate v-a scapat. asa ca reiau: “Vrea să ştie despre istoria antică, Herodot…intră pe Google”

    Mai e ceva de spus?
    Si acum ne mai miram ca este asa cum este?

    • maria spune:

      Nu vad de ce e rau sa te informezi de pe internet. Contributors e pe internet.. Dificultatea consta in a alege ce sa citesti si pe cine sa crezi..ideea e ca mai intai trebuie sa inveti sa citesti si sa intelegi ceea ce citesti. .apoi urmeaza restul. Si ar trebui sa incepi sa citesti ceva interesant, nu ceva stupid si plicticos.Cartile de capatai ale umanitatii ar trebui sa fie gratis online pentru ca oricine sa le poata citi. Mozart se poate asculta pe you tube.

      Copiilor trebuie sa li se trezeasca curiozitatea fata de lucrurile frumoase, interesante, create sau descoperite in aceasta lume si trebuie pusi in grada ca nimeni nu are adevarul absolut si oricine poate gresi, dar ca exista lucruri de mai greu de contestat (legile fizicii, ale matematicii), dar ca restul e relativ. Si ce trebuie invatat este sa fii logic, sa vezi cauza si efectul, sa incerci sa intelegi ce se intampla in jurul tau si de ce, dar asta e un exercitiu greu pe care il facem sau nu, atat timp cat traim.

      • Harald spune:

        Stimată doamnă, Contributors nu e sursă de cultură :)

        Contributors e un loc de joacă pentru adulți, orice psiholog vă poate confirma asta. Pentru adulți cărora le place să citească una-alta, într-adevăr, dar tot loc de joacă rămâne. Că nici Confucius și nici Socrate nu scriu pe Contributors :P

        • Dedalus spune:

          Project Gutenberg.

        • Margot spune:

          @Harald Gresiti, stimate domn. Si Confucius si Socrate, ba chiar si Descartes si Voltaire scriu de zor la contributors. Toți si-au ales ca nom de guerre “Maria”. A se vedea mai jos pledoaria aceleiasi pentru spălarea creierelor: pe mine dom’le comentariile m-au făcut om! Unde ai văzut mata scoli mai bune ca alea mioritice?!
          “Tot ce-i firesc e un miracol” scria cindva Ana Blandiana, despre care aflu de la profesorul Tismăneanu ca a fost onorata recent, in respectul “traditiei onoarei la romani”. Chestia asta trebuie c-a fost si ea luată din vreun “comentariu”, căci a vorbi despre tradiția onoarei la romani, e ca si cum ai vorbi de traditia gigantismului la triburile de pigmei…

          • Harald spune:

            E foarte posibil ca și pe mine comentariile să mă fi învățat să scriu, nu m-am gândit până acum la asta. Chiar scriam singur toate acele comentarii, după cât mă ducea pe mine mintea la vremea aceea. Nici măcar părinții nu-și ofereau asistența, cu-atât mai puțin să le fi copiat de undeva. Mai aveam colegi care le copiau pe ale mele, dar pentru mine ăsta a fost întotdeauna criteriul de evaluare: cine copiază știe mai puține decât cel de la care copiază. În consecință, eu nu copiez nimic de la nimeni. Așa am ajuns la aroganța de azi :P

        • Dragos spune:

          Pentru adulții cărora le place să citească una-alta … Socrate nu a scris. Au scris alții despre el :)

      • Liviu spune:

        O carte da, se poate citi pe internet. Dar am ramas paf citind ca Mozart se poate asculta pe
        Youtube. Si prin extensie da, si Mona Lisa se poate vedea. Dar cum? Ati fost vreodata intr-o sala de concerte sa ascultati o orchestra simfonica de calitate (nu una de la Prundu Bargaului)? Ati fost la vreun muzeu sa vedeti o panza in realitate? Pentru ca da, se pot asculta pe Youtube si vedea pe internet, dar cam ca si cum ai asculta pe Adi Minune. Asa ca…

        • George Coman spune:

          Principial, aveti intrucatva dreptate, dar viata reala e mult mai nuantata, adica mai putin aroganta: eu ascult Mozart pe Radio Romania Muzical (un fel de Youtube bugetar de muzica soft, lol), si nu sesizez vreo o asemanare cu Adi Minune.

          De asemenea, s-ar putea sa existe iubitori de Mozart chiar in Prundu Bargaului, deci Youtube ar fi mina de aur pentru ei…

          • Liviu spune:

            Nu ati inteles… Ma referisem la calitatea auditiei cand am facut comparatia cu Adi Minune. Nu la calitatea operei deci, ci cum se asculta, cum este redata opera. Evident ca la radio poate fi uneori mai bine, dar tot departe de ideal. Cate radiouri transmit mai mult decat stereo? De calitatea Youtube nici nu mai vorbesc. Asa ca nu inteleg cum se poate compara asta cu auditia unei orchestre bune intr-o sala de concerte! Dar daca puteti da un link la o inregistrare Youtube Mozart pentru un sistem sa zicem 5.1, v-as ramane recunoscator si recunosc ca am gresit, ca se poate si mai bine.

  9. Nicoleta Mateuțiu spune:

    Domnule profesor Maci, dumneavoastră ați surprins fără patos, cu exemple și argumente pertinente starea de fapt a studiului, strategiilor, metodelor și pregăririi elevilor în liceu, ceea ce în mod normal are ca rezultat minusul ideatic, incapacitatea de exprimare și lipsa de interes, de mai târziu, a studenților. La nivelul meu știu exact cum stau lucrurile, la fel se întâmplă și în ceea ce vă privește. Am mulți colegi care gândesc în aceiași termeni, dincolo de care sistemul vine și taie orice propunere a dascălilor, iar pe elevi/ studenți îi demotizează, fără ca asta să fie o scuză pentru niciuna dintre cele două părți amintite. Ce mă deranjează pe mine este faptul că lipsa de viziune va avea efecte de nebănuit în următorii 20 de ani și că fiecare zi pierdută va avea nevoie de luni sau ani să poată fi recuperată. Până atunci o să devenim un popor care își uită limba , căci romgleza devine din ce în ce mai prezentă ca formă de comunicare, o să rămânem aici doar cu mediocritățile, iar masa care poate fi manipulată își va defini un imaginar, care mie îmi dă fiori.

  10. maria spune:

    Sunt de acord cu ce spuneti. Pe dvs. cine v-a format? Autodidact sau ati avut norocul de a avea un profesor exceptional? Eu am terminat liceul in 1997 la un liceu bine cotat, cu comentarii si tot tacamul. Pe mine comentariile m-au ajutat sa ma exprim in scris despre orice subiect, dar am invatat doar forma. Nu am avut exercitiul de a dezbate o idee, de a vorbi public, curajul de a-mi sustine parerile sau de a pune in discutie o idee, aptitudini care m-ar fi ajutat mult in viata profesionala.

    Cunoasteti sisteme de invatamant care functioneaza mai bine decat al nostru? Care sa nu fie doar pentru elite?

  11. Radu spune:

    Sint de acord cu majoritatea ideilor din articol… si nu nu sint de acord cu una: faptul ca “saracia” profesorilor ar fi cumva cauza primordiala al esecului scolii.

    Nu saracia ii face pe acestia Domnul Vucea !

    Ci interesul, vocatia, dorinta de a face si altceva decit de a mima profesoratul si de a isi incasa banutii de doua ori pe luna.

    Acolo unde profesorii pun suflet si isi dau interesul, veti vedea, ei pot face adevarate minuni. Cu aceiasi copii, cu acelasi sistem idiot.

    • profesor spune:

      Cu o mica obseeervatie: acolo unde profesorii pun suflet si isi dau interesul exista intotdeauna cineva care sa nu-i lase nepedepsiti, din cauza ca sunt altii carora nu le convine sa pui suflet si sa-ti dai intresul, ci sa faci “cincinalul in patru ani si jumatate” – nu va era dor de sintagma asta? eu tocmai am redescoperit-o; asta se face, asta e urmareste, frati romani – cu sau fara cu caciulitza pe “a”, nu mai conteaza; cum zicea cineva mai sus, undeva pe aici: profii de matematica dau in branci sa respecte planificarile conform programei; nu programa, ci planificarile lor! care nu au nicio legatura cu “materialul clientului”; ca asta a facut domnul/doamna Calitate: ne-a transformat in angajati ai unui lant de alimentatie publica de tip hoteluri si restaurante; clienti in sus, clienti in jos, ba educabili, ba beneficiari de educatie, ba nu stiu cum.

  12. gigel spune:

    Un articol foarte bun, stimate autor !

    Ca unul care am facut liceul in primii ani dupa Revolutie si constat ca nimic nu s-a schimbat, as adauga ca materia Limba si Literatura Romana alaturi de Istorie sunt materii de prima linie in propaganda nationalist-protocronista care perpetuata pana acum, ne trimite direct in absurd si mutileaza generatii intregi.

    Nu numai ca ne arunca la periferia lumii civilizate prin lipsurile pe care dumneavoastra le-ati subliniat in acest in acest articol, dar ne impamantenesc niste instincte ridicole care ne tin departe de orice fel de civilizatie moderna. Iar aceste instincte le vad la o varietate mare de oameni, aparent fara legatura cu nivelul de studii. E suficient sa apara un eveniment mai important in societatea noastra si veti vedea cum oamenii se polarizeaza imediat in doua tabere diametral opuse. Unii care incearca sa gandeasca cat de cat logic si de obicei o majoritate care nu face altceva decat sa dea frau acestor instincte impamantenite printre altele si in primii ani de scoala. De aici pleaca si multe probleme in societatea noastra.

    Hai sa ne gandim doar la povestile cu “comuniunea romanului cu natura”, “codru-i frate cu romanul”. Azi sunt extrem de ridicole, pentru ca acum ne distrugem natura si mai ales padurea intr-un ritm accelerat si asta in timp ce ne credem cumva superiori altor popoare mai avansate tocmai pentru relatia privilegiata cu natura. Stiu, e absurd, dar tine de gandierea noastra colectiva. Poate ca pasivitatea noastra in a ne apara natura bunaoara este data de suficienta pe care scoala o imprima asupra oamenilor. Scoala ne spune ca suntem in relatii privilegiate cu natura, deci in afara a ne bucura de gratare in padure nu ne ramane nimic de facut, nici macar sa strangem gunoiul dupa noi, “fratele” nostru codrul, ne va intelege, trebuia sa mai ajungem si inapoi acasa inainte sa se faca coada pe drum..

    Nu putem da vina la nesfarsit si in totalitate pe elevi. Evident ei acum ai si alte tentatii, fiind educati de chestiile extracuriculare sa raspunda mai direct la stimuli vizuali. Stiti dvs, televiziune, jocuri si filme 3D, tablete si altele. Ne place sau nu, acestea educa azi poate mai mult decat scoala. Nu zic ca e bine si ca “a educa” e cel mai bun termen de folosit in acest caz, tot ce vreau sa zic este ca aceasta e realitatea si ca nu o putem nega, cu bune si rele.

    Eu unul am citit, elev fiind, niste opere obligatorii intr-o mare sila pentru ca pur si simplu nu meritau citite. Mai grav, trebuia sa le facem si niste comentarii elogioase. Cum ar fi daca materia asta, Literatura ar fi mai mult indreptata spre critica ? Eu cred ca i-ar face pe copii mai originali. Si i-ar invata sa critice constructiv. Mi se pare mai usor sa cazi in pacatul stereoptipurilor cand elogiezi decat atunci cand critici, de aici si mania comentariilor elogioase gata facute. Asta apropo de gandirea critica ce ne lipseste cu desavarsire si pe care scoala o descurajeaza complet. O gandire critica corecta trebuie sa aduca argumente, altfel e doar un fel de bascalie distructiva, asa ca daca i-am incuraja pe copii sa critice cu argumente, nu doar sa elogieze, poate si-ar pune mintea mai bine la contributie pe partea de logica si de ce nu, poate ar sesiza si anumite valente literare ale operelor in cauza, care acum sigur le scapa, si daca ar reusi singuri asta, in cautarea argumentelor, ar fi un castig imens pentru ei.

    Dar daca s-ar face asta, s-ar pune foarte multa responsabilitate pe spatele profesorului. Cum spuneam profesorul ar trebui sa fie capabil sa distinga intre o critica bine articulata si o eventuala scriere cu tupeu si obraznicie si in necunostinta de cauza. Ar fi profesorii de azi capabili de asa ceva ? Ma tem ca nu. Le e mai usor sa corecteze lucrari “cuminiti” chiar daca le-au mai citit de zeci, sute de ori inainte, majoritatea fiind “reporuduceri din memorie” ale unor comentarii de succes care circula in randul elevilor.

    • profesor spune:

      ce ziceti dv? cu ani in urma, pe timpul tezelor cu subiect unic, am fost intr-o comisie de evaluare; toate bune si frumoase, citesc o lucrare si imi place cum suna, o apreciez – dupa barem, desigur – cum se cuvine, dar mai citesc una la fel, apoi inca una – hopa! – ce avem noi aicea, vorba cantecului care inca nu aparuse) – m-am ridicat de la locul meu si am inceercat un protest: doamnelor si domnilor, eu “corectez” niste autodictari; mai are cineva autodictari? mana sus cine mai are autodictari – s-au uitat la mine ca si cum as fi picat din luna: “si ce sa facem noi acum?” numai ca nu au zis “stai jos si vezi de baremul de corectare si notare pentru care am venit aici”.

  13. CetateanulRoman spune:

    Va multumesc! O analiza pertinenta si o imagine aproape completa! Nu einsa numai apanajul scolii din Romania. E o tendinta importata si fortata de “imperativele capitalismului”: sa produci citi mai multi absolventi al costurile cele mai mici (in acest caz…). Situatia e asemanatoare si in alte state. Copiii vad de asemenea ca “succesul” sau reusita sociala nu are legatura cu bagajul de cunostinte, din homo universalis s-a pastrat doar prima parte ca e datatoare de succes! Peste tot se cer specialisti! comunistii ii faceau la cepeca, capitalistii la mba! Ce sens are sa studiezi cu adevarat daca e suficient sa repeti pasareasca mba fara nici o interpretate. E chiar periculos sa interpretezi, ti se va spune ca nu ai inteles ce trebuie – importanta e obedianta, nici o companie serioasa nu va angaja “revolutionari” sau oameni ce ies din tipar, care, Doamne fereste, ar gindi autonom! Apoi sint exemplele mediatizate ale unor “oameni de succes” – mai toti la limita penalului sau cu o moralitate inexistenta mascata de/cu apartenenta la culte, curente sau biserici consacrate sau exotice. De ce sa invete cind obedienta , nerusinarea si incultura le ofera sansa mai mari? Daca “se fac” si membrii vreunui partid….
    Invatamintul ce are ca scop formarea de oameni “de cultura” a murit odata cu cerintele de specialisti de duzina produsi repede si ieftin. In toata lumea scoala este un loc unde sa iti duci copiii cit timp esti la munca (sau unde pot primi ceva de mincare si sta intr-un loc incalzit, de cele mai multe ori) si unde poti creea locuri de munca pt educatori, profesori, personal auxiliar. Si poti toca fonduri – atit la noi cit si aiurea. Statutul de elev e doar un pretext

  14. axcris spune:

    Excelenta analiza dar din nefericire nu e singulara, s-au mai vazut si altele la fel. Ce nu s-a vazut e macar o schema de rezolvare a situatiei. Iar la fapte, aproape zero… cu exceptii. Ne trebuie rezolvari clare plus fapte concrete, neintarziate, nu analize interminabile. Aici cine se baga?

    • Nordwind spune:

      “Rezolvarile clare” ar insemna sa ne regandim ca societate, sa ne revizuim valorile, modul de viata, prioritatile. De pilda, sa punem solidaritatea in locul competitiei tampe, sa invatam ca o societatea prospera nu se poate cladi pe o mana de imbogatiti si o masa de pauperi. Sa punem in locul goanei continue dupa inavutire valori precum onestitate, munca temeinica, bine facuta. Sa nu mai acceptam sa muncim pe salarii mizere, doua, trei joburi, pentru ca unii, putini, sa se imbogateasca desantat pe spinarea noastra. Vi se pare realista propunerea asta? :) Mie mi se pare utopica.

      Sistemul de educatie este oglinda modului in care o societate se intelege pe sine si se raporteaza la viitor. Noi atat putem.

      • Harald spune:

        Societatea nu poate fi organizată prin eforturi colective coordonate. Fiecare om face ce crede că e mai bine pentru el, iar societatea e rezultatul. Chiar și societățile pe care le admirăm astăzi au ajuns așa în urma modului în care au fost conduse și în urma experiențelor prin care au trecut, nu în urma unor consultări colective de genul ”hai să vedem ce societate ne-ar plăcea să avem”.

        Românii au trebuit tot timpul să fenteze, să se prefacă, să se descurce. Iar asta nu doar în urmă cu secole, ci până și în prezent. Chiar dacă aberațiile lui Ceaușescu au dispărut din legislație, altele mai soft le-au luat locul, astfel că soluția românilor e tot să fenteze. Și asta pe bună dreptate.

    • profesor si parinte(le a doi copii) spune:

      Eu!

  15. DanielS spune:

    Articolul a incarcat legitim talerul decaderii invatamantului romanesc. Concluzia fireasca se prabuseste apocaliptic, impreuna cu speranta, peste intregul invatamant romanesc.

    Dar cum ramane cu celalalt taler, al argumentelor pozitive? Pai n-are balanta doua talere?! E corect sa incarci doar talerul raului, si apoi sa prezici rasturnarea balantei

    Drept pedeapsa pentru negativismul foarte bine structurat al articolului, uite-asa, nici eu n-am sa amintesc despre greutatea argumentelor pozitive. De ce?

    Pentru ca autorul isi bate joc de traiectoria intelectuala a copiilor si tinerilor, exact precum tot el, intr-un mod absolut corect, a criticat in articol influenta nefasta a scolii. Articolul pacatuieste in primul rand prin lungime. Sanse zero de a ajunge la mintea si inima tinerilor care isi joaca viitorul intelectual intr-un mediu profund diferit fata de cel in care noi cei batrani, am evoluat pe traiectoriile noastre culturale.

    Na, ca n-am vrut sa ajut cu nici un indiciu. Dar tocmai am facut-o! Calatoriti cu mintea si inima mai des si mai curajos in viitor domnule Mihai!!! Cine va opreste?! Daca sunteti un vizitator sincer al viitorului, constient de propriile limite si increzator in evolutia globala, …. Na! Iar va dau indicii!! Si am zis ca n-o s-o fac! Si acum notele pentru articol:

    Pentru structurarea si acuratetea informatiei: nota 10 cu Felicitari!

    Pentru viziunea unor solutii realiste: nota 8

    Pentru viziunea evolutiei educatiei si civilizatiei globale: nota 6

    Pentru viziunea artistica per ansamblu: nota 4 cu mustrare, deoarece balanta are intotdeauna DOUA talere si o suprafata tare, solida pe care se sprijina!!! Asta e procedura veche si evidenta pentru a minimiza erorile. Carente ale “interiorizării mecanismului logic al disciplinelor tari: matematică, fizică, chimie …”!!!

  16. Victor spune:

    Invatamantul romanesc este o afacere, d-le Maci. Ca orice alta afacere, este reprezentat de o cerere si o oferta. Cererea este formulata de nevoile profesorului (materiale, de regula) iar oferta este formulata de posibilitatile elevului (fie materiale, fie intelectuale).
    Pentru a se reforma, trebuie ca invatamantul sa se transforme din afacere, in problema sociala, la fel ca pensiile ori sanatatea. Nu e cazul, deocamdata….

  17. Emil spune:

    Cunosc un aşa zis profesor de mate, care a dat notă mică (3 sau 4), unei eleve proaspăt întoarsă cu menţiune!!!! de la Olimpiada Naţională de Matematică, întru a o motiva să vină la meditaţii la domnu’.

  18. dorin valeriu spune:

    Mai pot fi si alte cauze. Mediul familial, nivelul de educatie al parintilor, preocuparea lor pentru cat si cum invata copilul (cand sunt acasa si-i pot “pune la treaba”, situatia materiala a parintilor. Intr-un invatamant generalizat si egal( toate scolile au aceleasi drepturi si li se cere aceeasi “productie), tendinta exagerata de a urma studii universitare, indiferent de capacitate si vocatie.

  19. Laurentiu spune:

    “Mai c-aş spune, parafrazându-l pe Pătrăşcanu, că, înainte de a fi oameni, noi suntem români”

    Iar dacă -din curiozitate- cineva ar verifica gradul de cunoaștere al scrierii cu doi de i sau al despărțirii în silabe între licențiații de azi ai facultăților, ar ajunge la concluzia că înainte de a fi licențiați, sunt semi-analfabeți.

    Totuși, în situația în care promovarea la examene s-ar face după criteriul performanței școlare reale (nu după măsura capacității de memorare) s-ar ajunge la trista concluzie că respectiva facultate trebuie desființată fiindcă nu mai îndeplinește procentul minim de promovabilitate pentru a-și păstra acreditarea. Pentru că mai mult de 75% dintre studenți NU AR PROMOVA.
    Și atunci intervin rectorii/decanii/etc. pentru ca examenul să fie ”omenesc” și nu cumva să-i deranjeze pe cei veniți acolo după o diplomă, nu pentru a se perfecționa sau a învăța ceva.

    Excelent articol, va felicit pentru cât de bine ați realizat un portret al învățământului românesc actual!

  20. Mihai Badici Mihai Badici spune:

    Nu pot decât sa subscriu la problema necunoaşterii umanităţii. Dar ce pretenţii sa am? Nici măcar în Facultatea de Litere nu se poate spune că se studiază literatura universală decât accidental. Mulţumesc Partidului si lui Georges Marchais :) că in anii ’70 erau suficienti profesori de franceza inclusiv in comuna mea natala incat sa ma pot inscrie la sectia de romana-franceza; asa macar am avut acces la probabil cea mai importanta cultura pentru perioada modernă, dacă eram la o secţie legată de o cultură mai “regională” s-ar fi putut spune că eram “pe cont propriu”. Si, in teorie, absolventii acestei facultăţi ar trebui să ii inveţe pe elevi despre litaratura universală :) Când ei, la rândul lor, studiază la scoală doar două culturi, cea română şi cea a limbii “secundare” .

  21. Alex spune:

    Urmind a doua facultate pe la 26 de ani incolo, am resimtit intre ceva mai tinerii mei colegi (18-19 ani) excat ce spune autorul …lipsa unei baze de cunostiinte , lipsa oricarui suport rational.
    Aveam colegi ce NU STIAU CA AU FOST 2 RAZBOAIE MONDIALE!!!Si..spre rusinea mea si dar mai ales a profesorilor, asemenea “specimene” au si absolvit dupa 4 ani de “truda universitara”
    Suntem poate cea mai informata societate, dar vom sucomba datorita ignorantei.
    Degeaba ne blindam cu tehnologie ce tinea de SF acum 20 de ani, suntem intr-adevar condamnati la o stare premoderna, primitiva si saracita mental.

    • Dragos spune:

      Vă redau o snoavă ce nu-mi aparține (autorul e Walter Goffart, eseul este “Does the distant past impinge on the invasion age Germans?”): In a story recently floating among my colleagues in Toronto, a history student is reputed to have said to his instructor: “Sir, you mentioned a World War II. I assume, then, that there must have been a World War I. What was that?” Instructors who heard of World War I from parents with first-hand memories of it need a little effort to sympathize with this almost incredibly uninformed student born in the 1970s; yet the calendar exonerates his ignorance. Each generation has to learn the past for itself, and large sectors of time fall through the cracks.

      Nu vreau doar să arăt că “România nu este altfel”, ci mai ales o diferență de atitudine. Nu am la îndemână o demonstrație riguroasă, dar cred că școala “modernă” a fost mereu așa, cum este descrisă mai sus, din vremea domnului Vucea și a lui Marius Chicoș Rostogan și nu a existat vreo degenerescență. ‘Omul iluminat’ este într-o foarte mare măsură un mit, iar opusul acestuia, “lipsit de rigoarea gândirii clare şi articulate”. “un un om precar, nu doar uşor influenţabil (cum ni se spune adesea), dar – în primul rând – incapabil de atitudine şi de acţiune coerentă şi eficace”, etc. este o caricatură, o sperietoare.

  22. Mihai Popa spune:

    Libertatea izvorăște din Cunoaștere.
    Cunoașterea este fundamentată pe Înțelegere.
    Înțelegerea este manifestarea Libertății în procesul intim – strict individual – al Gândirii, proces care folosește Cuante de Cunoaștere drept cărămizi precum și Structuri Logice drept liant pentru edificarea Conceptelor proprii atât despre Realitate cât și despre Sine.
    Gândirea este un proces specific doar exemplarelor speciei Homo Sapiens.
    Homo Sapiens este o specie gregară, a cărei Istorie consemnează atât edificarea unor Construcții Sociale capabile de crearea unor minunate Civilizații cât și a unor abominabile Genociduri.
    Astfel de ”Construcții” nu sunt posibile fără implicarea ”Gândirii” acelor indivizi coalizați în Clasa Conducătoare care pot cădea de acord asupra tipului construcției: egoist sau altruist.

    Primul Concept care ia naștere în mintea unei persoane – într-un moment astral al existenței sale – individualizând-o, este:
    ”Dubito, ergo cogito, ergo sum !”

    În acest context, rețeta prostirii unui popor este simplă:
    1 – interzicerea lui ”Dubito !” și înlocuirea sa cu ”Cred !”
    2 – blocarea accesului la Cuantele Cunoașterii Adevărate, înlocuirea lor cu ”surogate” și crearea cât mai de timpuriu în mentalul copilului a unor ”structuri logice” de butaforie care să permită asimilarea mecanică doar a acelor ”idei” care convin ”conducătorilor”.
    3 – menține pașii 1 și 2 pentru majoritatea indivizilor din două generații consecutive. A treia generație va fi complet ”spălată pe creier”.

    Rămâne în sarcina Intelectualilor ca Educarea Indivizilor să fie astfel dirijată încât să nu mai fie posibilă atingerea unei mase critice pentru constituirea unei Clase de Conducători cu intenții malefice.

    • Viorel Popescu spune:

      Citatul integral este:

      “Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum. Sum ergo Deus est.”

      Daca tot invocati libertatea izvorata din cunoastere…

  23. eu****** spune:

    La concluzii as trece exact in ordine inversa in care le-a prezentat autorul si o sa explic de ceȘ
    1. este de fapt ceea ce autorul indica la pct. 3 deci NU se respecta
    “ritmurile înţelegerii şi căutând a aduce la expresie vocea fiecăruia are ca efect transformarea învăţării – şi, ulterior, a oricărei munci – într-o corvoadă penibilă, de care omul caută să scape prin orice mijloace”

    Invatatura este transformata intr-o corcoada si nu intr-o joiaca un pic diferita.
    Acesta ar trebui sa fie sistemul de invatamant – o continuare a unei joace orientate spre obtinerea unor cunostiinte, iar ulterior munca nu trebuie sa fie decat o joaca orientata spre a obtine rezultate si bani.

    2. Odata ce nu stim sa ne dozam joaca si treaba serioasa si nu dorim sa ne angajam in acest sistem – atunci se ajunge la “slaba lor capacitate de a raţionaliza”, pentru ca totul este o corvoada din care incearca sa scape. Buni scapati sunt si NOROC BUN! – nu asa ne salutau minerii????

    3. si ultima pe lista mea este preocuparea pentru umanitate. asta si pentru ca am avut un parinte care zi de zi s-a preocupat constat de dezvoltarea acestei componente. Cred ca aceasta componenta este partea soft a programului de schimbare si ea trebuie sa insoteasca orice moda si orice program de educatie. Este imposibil de imaginat acum când toate caile de comunicare au fost deschise educatia in RO sa se axeze spre o exacerbare a nationalismului.
    Deci Da, de acord cu observatia “oameni care nu îşi cunosc umanitatea, ci doar românitatea” si de la mine putere o trec ultima pe lista mea.

    AM constatat in ultima perioada ca tot mai multi se axeaza spre o dominanta soft a educatiei – da, parte care a lipsit sau care lipseste atat de mult in educatia din RO. Dar centrarea prea orientata spre aceasta latura face sa pierdem din vedere ca practic studenti/ elevii nu mai capata nici un fel de KNOWLEDGE – cunostiinte- atunci când merg la liceu sau, ceea ce este cel mai grav, la facultate.

    SI faptul ca nu mai acumuleaza cunostiinte este pentru simplu, motiv ca timp de peste 12 ani nu a reusit nimeni sa le explice ca:
    a/ invataura este utila
    b/ invataura este un fel de joaca
    c/ nu are asa de mare importanta nota, ci ceea ce acumulezzi, cum iti formezi modul de gandire….

    Imi pare rau, dar peisajul este extrem de trist.
    Unii incearca sa obtina niste avantaje de pe urma acestor probleme si incearca sa construiasca sistem priuvate de educatie la niste preturi pe care putini care raman in tara si le permit. Este o mare jungla in RO si nu sunt oameni suficienti de hotarati sa limpezeasca un pic apele in acest domeniu…

    In timp ce fiecare dintre noi scrie pe usile scolilor ies in cotnuare elevi/studenti total nepregatati – desi problema devine cu fiecare clipa si mai serioasa, si mai profunda…

    Trist tare si putine se fac ca sa ne trezim la realitate.
    Desi miscare este simpla – fiecare dintre noi isi poate creste copilul asa cum doreste si mai mult poate sa sprijine 1-2 copii sa devina mai buni, mai apropiati de valorile pe care le exprima. este ceea ce pot sa fac si ceea ce fac eu saptamanal, fara nici un regret, cu o mare bucurie si uneori atat de putin inteleasa aceasta bucurie de parinti.

    Am vazut cum efectele apar doar in timp.
    Si am avut rabdarea necesara si florile au crescut si inflorit.

    Dar pentru a continua sa infloreasca florile au nevoie in continuare de caldura si apa – ceea ce scolile din RO nu asigura. Numai cu o floare nu se face primavara.

  24. Daniel spune:

    Invatamantul preuniversitar a tot fost coordonat de universitari. De ce, ramane un mister. De ce cred universitarii ca ar trebui ca tocmai ei sa decida ce si cum trebuie sa invete un copil de 10 ani… Si rezultatele se vad. E o performanta pentru oricine sa citeasca si sa inteleaga ce naiba vrea sa spuna programa de gimnaziu. E o performanta pentru cineva sa inteleaga ceva din termenii folositi prin manuale. E o performanta pentru cineva sa priceapa care este finalitatea programelor scolare.

  25. Dedalus spune:

    Imi este peste putihta sa inteleg de ce studentii nu alunga din amfiteatre toti incompetentii. In definitive, e vorba de viata lor, de tineretea lor.

    Daca in preuniversitar teama de nota este o explicatie reznabila, la studenti nu prea mai e asa.

    Si iarasi imio este peste putinta sa intleg cum de colegii “profesortilor” universitari impostori, incompetent (unii sunt, farfa exagerare, de-a dreptul anafabeti, in intelesul propriu al termenuluji: scriu si citesc pe litere!!!) se complac in relatie cu ei, ba uneori ii mai si admira!

    Au ajuns sarlatanii universitari sa fie modele pentru colegi si studenti…

    Intr-un asemenea mediu, un cadru didactic cu respect pentru meseria lui este rapid izolat si denigrat de fix saralatanii astia…

    De-asta nu merge nimic in invatamantul superior, dincolo de diverse tare de system. Cat timp invatamatnul superior vca fi parazitat de sarlatani, unii decanio si rectori, nu se va putea face nimic. Filosofia nu ajuta aici, trebuie o matura sau o mobilizare masiva pentru picioare-n….

    • eu****** spune:

      Pentru ca studentii – dupa ce nu au invatat 12 ani – credeti sa o doreasca sa invete???
      A invata presupune efort – si de ce daca merge si fara???

      Tinerii traiesc intr-un imaginar care nu se spulbera decat dupa absolvire si poate nici atunci…
      Isi gasesc locuri de munca la stat – de aceea creste numarul de angajati la stat – si nu fac mai nimic decat isi servesc sefii in magariile pe care le fac. Asta explica si de ce coruptia este asa de mare si nimeni nu doreste sa o rapuna – decat aia rai de la DNA/ANI – adica dusmanii aia mari si rai condusi de Kovesi si mai ieri de Monica Macovei…

      O astfel de societate se va dezintegra, mai devreme sau mai tarziu…
      Asa ca se trebuie fugit vazand cu ochii de prostia si jaful din tara!

      Fara contraol din afara o sa dispara si ANI si DNA si atunci sa vezi sarbatori nationale ale prostiei!

  26. Rasvan Lalu Rasvan Lalu spune:

    Un text de mare valoare, care observă și explică degradarea învățământului liceal din România. Aduce enormă plusvaloare, de cunoaștere, dar și morală.

    Scriind acestea, am realizat că nu sunt deloc obișnuit a comite elogii, cel puțin nu atât de fățiș. Am verificat și într-adevăr, ultima data când am făcut-o, a fost la ultimul articol al aceluiași autor, despre care am scris că este magistral. La fel și cel de acum.

    De ce oameni precum acest autor n-au un cuvânt de spus în învățământul românesc !?

    Pentru că degradarea învățământului este un proces sistemic, pe care indivizii n-au cum a-l opri !?

    Până la un punct da. Totuși, marile bulversări sistemice sunt generate de o infimă elită. Pariul merită.

    • Dedalus spune:

      Incompetentii au o glanda anume pentru a se feri de cei competenti.

      S-au cocotat in varfurile ierarhiei administrative si universitare tot felul de incompetent care isi apara postuirile. Doar asta fac: isi apara posturile. Ei fac regulile si legile, asa ca le fac sa le fie lor convenabile.

      In acest joc imund, cei competenti (vezi autorul) sunt exclusi. Sau li se lasa o supapa (Contributors) unde de fapt nu pot schimba nimic.

  27. Ioana spune:

    Cred ca se pleaca de la ipoteza ca universitatea trebuie sa livreze specialisti de o minima calitate, acceptabila la nivelul ei de formare. Eu cred ca ar trebui plecat nu de la ipoteza, ci de la realitatea ca universitatea (generica) a devenit, de foarte multa vreme, o afacere care produce bani multi. Cata vreme universitatea pune la dispozitie sute de locuri pt fiecare an I, 80% dintre ele fiind „la taxa”, deci afacere cat se poate de clar, nu stiu de ce exista pretentia ca universitatea sa formeze calitate de un anume tip. Afacerile isi propun sa castige bani, nu sa produca intelectuali si specialisti. Privirea cred ca ar fi mai util daca ar fi indreptata spre cele 20-30 de procente (locurile de la buget) si asupra acestei cifre sa se faca statistici. Da, stiu, si aici rezultatele ar fi dezamagitoare.

    Si totusi, studentul este format-„formatat” in matricea celor 12 ani de scoala. Din clasa a IX-a, pana-n clasa a XII-a si continuand cu primul an de facultate, l-am auzit pe fiul meu raspunzandu-mi, invariabil, cu „m-am plictisit” la intrebarea (zilnica) „ce-ati facut azi la scoala?”. Daca un tanar se plciteste la scoala/facultate, asta NU este vina lui. Dar cum sa nu se intample tocmai asta atunci cand un procent inadmisibil de mare al cadrelor didactice este format din… suplinitori! Pai… daca sunt absolvent de chimie organica si ma duc sa predau geografia, avand, ca baza de formare in virtutea careia am fost admis ca suplinitor, un semestru de pedagogie facut in facultate, atunci e limpede ca nimeni nu trebuie sa aiba nicio pretentie din partea mea, decat aceea de a-mi tine orele. Daca sunt absolvent de fizica si predau romana, atunci nu ma puneti sa fac literatura cu elevii de liceu. Si daca sunt absolvent de educatie fizica si predau chimia, cred ca nu ar trebui sa aveti chiar nicio pretentie. Profesorii — fericiti cei ce predau materii de examene: pregatirea/meditatiile obligatorii au devenit lege. Inrtr-u sistem hotarat sa produca bani, si elementelor sistemului li se imprima acelasi sens: deci si profesorii sunt hotarati sa produca bani. Pe scurt, cam asa stau lucrurile in scoli. Si atunci, de ce ne miram? Este rezultatul firesc al „modernizarii” Romaniei, al… democratizarii ei.

    A schimba sau a nu schimba ceva. Cu totii vrem o schimbare, dar putini stiu ca, pt asta, este nevoie de lideri adevarati. Oamenii nu ies in strada de la sine, ci daca sunt manageriati de un lider. O schimbare nu vine de la sine, ci trebuie facut ceva pt ca ea sa se produca. Nu orice, ci ceva anume, care trebuie gandit si pus in act. Cata vreme liderii existenti sunt cumparati de putere, nu poate exista nicio schimbare. Nu cumva la fel stau lucrurile si in universitate?

    De scris si comentat opinii scriu si comenteaza multi. Astept momentul in care intelectualitatea sa vina si cu SOLUTII. Ca de expunere de idei suntem satui cu totii.

  28. profesor si parinte(le a doi copii) spune:

    Mai in gluma, mai in serios, la felul in care simt acum imi vine sa strig: baieti, sa punem mana pe lopeti! intelege fiecare ce vrea, important este sa intelegem ca asa nu se mai poate! ne suna ceasul al doisprezecelea, oameni buni!

    copiii nostri au nevoie de altceva, de un alt “cum”; aici e hiba, in CUM, nu in sistem, nici in ceva “de sus”, nu in Guvern, fiindca inteleg ca mai exista si Stiinte ale Educatiei; ei cu cine voteaza?

    chiar eu am constatat intr-o zi – la o clasa unde au ramas doar vreo doi, trei copii care accepta sa gandeasca singuri – ca este foarte usor sa stai cu spatele la ei, sa le scrii pe tabla (adica sa-i lasi singuri in clasa, practic), sa le citesti de pe “slaiduri” si gaata ora. Chiar eu am zis in sinea mea, in urma unui scandal al carui protagonist sunt – “ia uite ce usor e sa-ti faci viata usoara, dom’le, ce ma tot chinuiam eu sa va invat sa descoperiti, sa va sustineti parerea, sa articulati un monolog sau un text gandit cu mintea voastra? este in afara programei (pretind unii) sa-i inveti sa gandeasca si sa vorbeasca;

    cu vreo patru, cinci ani in urma, un fost elev care ajunsese la liceu imi spunea cam ce fac ei la clasa, la care eu am zis chiar asa: “bravo lor, ei (profesorii de acolo) stiu sa-si faca viata usoara” – la care fostul meu elev imi raspunde frumos: “pai pe dv.cine nu va lasa sa va faceti viata usoara?” – am primit o lectie si nu am urmat-o; copilul – care nu mai era copil – ma invata de bine, dar eu… vorba unei reclame “eu [betmen]”

    Am si elevi care imi multumesc – dupa vreo doi, trei ani de liceu – ca i-am invatat sa gandeasca cu mintea lor; elevi care s-au bucurat ca au avut cate un as in maneca dobandit in anii in care am stat impreuna in gimnaziu; putini, e drept, dar am; asta incepe sa-mi dea curaj; deunazi imi spunea unul dintre ei: “m-a intrebat doamna de unde stiu si i-am zis ca stiu din clasa a VII-a!”

    Altadata m-a salutat chiar mama unui fost elev: “ce mai faceti? sa stiti ca baiatul meu merge bine, la inceput radeau de el, ca e taranoi, da’ acu’ au vazut ca el stie mai multe decat ei si vin la el sa-l intrebe”

    Domnul Profesor, Academician Solomon Marcus, se bucura, pesemne, pentru toate dedicatiile pe care i le facem, insa o reala dedicatie ar fi aceea de a actiona in directia pe care ne-a aratat-o in repetate randuri.

    Ma intreb ce asteptam? sa mai plece din lumea asta si alti Profesori asemenea Domniei Sale, ca sa le dedicam ganduri de recunostinta? Sa dezvoltam un nou gen de literatura prin intermediul cuvintelor de recunostinta? Nu o zic cu rautate, departe de mine gandul, ci cu amaraciune. Ne pleaca Profesorii – asta ar trebui sa ne uneasca, pentru a le continua stradania, nu credeti?
    Cu recunostinta,
    un profesor



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Legea cererii si ofertei nu poate fi contrazisa de nicio reglementare iar legea celor 51% produse ro...

de: Valentin Mircea

la "Despre timpurile când supermarketurile dominau România"

Cauta articole

august 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iul    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)