Home » Educatie » Citesti:

Educația care contează. Recenzia unui eveniment TEDx.

Aura Matei februarie 18, 2019 Educatie
4 comentarii 1,723 Vizualizari

Mărturisesc că sunt „TED – sceptică”. Mai ales sceptică privind felul în care publicul utilizează prezentările TED, confundând urmăritul unei prezentări de 15 minute cu lectura cărților respectivului prezentator, considerând aceste mini-prelegeri ca formatoare de cultură profesională și sceptică privind abuzul de emoție în argumentare și persuasiune. Ideile puternice, care „merită răspândite”, au forță prin ele însele și nu au nevoie de multe zorzoane emoționale ca să persuadeze. Iar dacă fac apel mult la asta, încep să le bănuiesc de manipulare, nu persuadare.

Cu acest bagaj dificil, am decis să dau curs invitației la TEDx PiațaUniriiED – Educația care contează, eveniment defășurat vineri seară la Teatrul Evreiesc de Stat. Tema centrală: educația, cu două dimensiuni ale sale – una de metode și abordări pedagogice, alta privind schimbările sistemice. Agenda și opțiunile de vorbitori mi s-au părut curajoase și așa s-au și dovedit a fi. Am găsit o experiență ce merită împărtășită. Astfel, scriu câteva gânduri despre ce am înțeles eu din succesiunea prezentărilor și valoarea pe care cred că au adus-o.

Prima parte ne-a permis o nouă privire asupra câtorva dintre mediile și modurile în care se întâmplă educația, mult mai diverse decât credința standard că aceasta se întâmplă în bănci și de la catedră, după manual și calendar școlar unice. E clar că milenialii provoacă în fel și chip aranjamentul centralist, unidirecțional și obligatoriu. Acest aranjament nu doar că este paralel cu nevoile lor, dar e de-a dreptul ostil acestora. Și este ostil atât nevoilor de educație ale milenialilor și copiilor lor, cât și învățării în general, cum urma să vedem.

Vorbitorii primei secțiuni au reafirmat că „educația care contează” se face foarte mult în afara contextului formal, condusă de nevoia internă a adultului de a se dezvolta sau a angajatorului de a-și dezvolta echipele, în organizații flexibile și inovatoare. „Educația care contează” are loc printr-o presiune a antreprenorilor din afara sistemului care aduc în sistem vocație, valori și modele (mai ales cazul programului Teach for Romania) sau inovație în metode, în tehnici și tehnologii.

Aceste prezentări reconfirmă faptul că există în spațiul public, în discursul mainstream, acceptarea ideii că sistemul public produc multă educație care nu contează sau nu educă. Reafirmă că există și masa critică de oameni, de antreprenori cu motivația, vocația și premisele necesare pentru a produce educație care să răspundă nevoilor multor feluri de oameni care doresc să învețe, în contextele și cadrele în care aceștia își doresc să o facă. Ce îi împiedică atunci pe acești antreprenori, aceste noi organizații, oferte de educație să înflorească și să se dezvolte? Avem conștientizarea și avem resursele, de ce nu mergem înainte?

Acestor întrebări au răspuns trei vorbitori – Vlad Topan, Marcel Căpraru și Bogdan Glăvan – încheind firul narațiunii cu multă coerență, cu perspectivă de ansamblu și atacând multe credințe comune, prea rar provocate în discursul public. Le consider idei noi chiar și pentru mediul privat al activiștilor în educație din România. Acești vorbitori au atacat monopolul în producția de servicii, în formularea curriculei, în certificarea școlilor și a competențelor, în decizia privind ce trebuie învățat, de către cine, la ce moment, în ce interval orar, cu ce metode și materiale.

Istoria economică ne-a dat suficiente motive să renunțăm la monopoluri în foarte multe domenii, dar cel al învățământului pare imposibil de surmontat. Adaug eu că știința politică, și aici invoc Școala de la Bloomington, ne-a arătat cu studii de caz din toată lumea că „one size does not fit all”, că există o diversitate de aranjamente pe continuumul stat – piață, aranjamente capabile să creeze multă calitate și sustenabilitate. Argumentele din pedagogie ne spun că învățarea vine din interior chiar de la cele mai mici vârste (sau mai ales), din motivația internă a celui care o urmează, după propriul parcurs de dezvoltare, orientat după propriile valori și acest proces este incompatibil cu obligativitatea, cu standardizarea, cu „agricultura intensivă” în cuvintele lui Laurențiu, nepotul domnului Căpraru.

Nevoia de echitate este invocată des în sprijinul monopolului învățământului de stat. Dar dacă ne uităm la rezultate, ele sunt profund inechitabile: centralizarea nu ne-a oferit școli rurale sau din urbanul mic de calitate similară cu cele central-urbane; prin centralizare, cele mai multe resurse sunt direcționate către învățăceii cu statut economic mediu sau superior și cele mai puține către cei din zone defavorizate, doar ca să menționez două din argumentele aduse.

Cred că folosim asumpția implicită că în absența controlului public, antreprenorii din educație, atât de activi inclusiv în comunități defavorizate, nu au capacitatea de a crea spații alternative de învățare care să vină în întâmpinarea familiilor sărace. Deși fac asta deja, de multe ori în ciuda barierelor și nu datorită vreunor înlesniri venite dinspre actorii publici.

O ultimă întrebare, percepută de public ca deosebit de relevantă: cui servește? Dacă acest sistem centralizat este menținut în ciuda rezultatelor sale slabe, în ciuda alternativelor tot mai numeroase și tot mai valoroase, în ciuda faptului că avem conștientizarea și avem oamenii, întrebarea firească este cine menține sistemul și cui îi este el folositor?

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "4 comments" on this Article:

  1. doru spune:

    daca incercam sa dam o definitie a educatiei care sa ne impace pe cit mai multi si daca ne tinem cit mai aproape de dezideratele sale, o sa observam ca dominanta laturei morale impune focusarea pe asimilarea acesteia da catre tinerii in formare prin metode educative centralizate, general valabile si aplicabile in toate zonele socialului.

  2. zise dobre spune:

    Cum cine mentine sistemul? Il mentin toti prostii care nu merg la vot si nu voteaza impotriva mafiei PSD/PNL/cine-mai-e.

    Sistemul actual e conceput pentru a imbogati bugetarii, paraziti de profesie si neangajabili in economia reala, nu pentru a pregati copii pentru viata.

    Daca romanii, maimute ticaloase ce sunt, ar incepe sa voteze cu oameni cinstiti, sistemul de imbogatire a bugetarilor s-ar prabusi, spagile n-ar mai fi necesare, nici meditatiile, iar scoala ar fi normala.

    Dar ce sa-i ceri acestui popor de dobitoci, caruia i se pune un partid cinstit pe buletinul de vot, dar e prea prost sa-l voteze? Mai bine nu se poate, din cauza poporului inapoiat si bolnav mintal.

    Fiti multumiti cu ce aveti azi, in Romania va fi numai mai rau.

  3. Bogdan Plesa spune:

    Raspunzand la ulitma intrebare: siesi. Ca orice sistem artificial/birocratic, exista pentru a se perpetua pe sine in defavoarea restului de sisteme construite pe baze naturale.

  4. Mircea Pentia spune:

    La sfarsitul lunii Ianuarie am avut ocazia sa particip la un workshop organizata de Asociatia AdAstra, cu unii “jurnalisti de stiinta” din presa romaneasca. Intentia declarata era de a face o legatura mai stransa, mai eficienta intre cercetatori si jurnalisti, astfel ca informatia stiintifica sa ajunga la audienta generala mai rapid, mai exact si fara deformarile si senzationalul cu orice pret al unor falsi comunicatori sau falsi oameni de stiinta.

    Propunerea mea era de a organiza o serie de prezentari de stiinta, sub forma unor „Seminarii AdAstra”, gen „Saturday Morning Science”. Acestea ar viza un public dornic de a intelege si asimila cunostinte fundamentale din stiinta moderna. Un fel de scoala de stiinta pentru tineret. Am vrut pur si simplu sa extind experienta mea cu elevi din anii terminali de liceu cu pregatire corespunzatoare, pentru a urma cariere in stiinta si tehnologie.

    La inceput am zis ca prin apropierea de jurnalistii de stiinta, ca specialisti in comunicare, ar fi benefic atingerii scopului urmarit. Formal toata lumea a fost de acord ca o asemenea dezbatere este utila. Cand insa sa trecem la concret, pe fond, cand am cerut o intelegere mai buna intre cercetatori si jurnalisti, o traducere mai adecvata in limbaj gazetaresc al celui stiintific, au aparut divergente. S-a decretat ca singurul limbaj adevarat este cel al majoritatii. Cu alte cuvinte, oricat de precise si riguroase ar fi exprimarile stiintifice, ele nu sunt potrivite, trebuiesc inghesuite in patul lui Procust al expresiilor comune. Am observat chiar o aroganta, oarecum ignara a celui care isi inchipuie ca influenteaza multi cititori si pretinde sa i se explice complicatul in mod simplu si pe limba lui, pentru ca aceea ar fi singura limba adevarata (fiind majoritara),

    Din pacate, dupa experienta avuta, cred ca Seminariile AdAstra, ca forma de scoala de stiinta, sunt sortite esecului. Viziunile sunt foarte diferite, fiecare vede altceva. La fel, toti mergem inainte, doar ca avem orientari diferite si tragem caruta pana ajungem cu oistea in gard.

    Am inteles ca in Romania, cu cea mai mare rata (40%) de analfabetism functional din Europa, pentru a nu da gres, trebuie sa alegi si „populatia” careia vrei si poti sa i te adresezi. Insa colaborarea cu specialistii in comunicare, este dificila. Nu prea vad dorinta de implicare a jurnalistilor intr-un asemenea demers. Fiecare vede si asteapta beneficiul imediat, ocazia sa mai afle ceva, sa mai cunoasca pe cineva sau ceva, sa mai ia un interviu pe loc si sa se intoarca acasa cu ceva in tolba. Mai departe, asteapta o noua ocazie. Nu are dorinta de a crea asemenea ocazii.

    Ma intreb si eu, de ce in vest propunerile gen Seminarii AdAstra (Saturday Morning Science), sub forma de scoala, pentru un public interesat, sunt privite cu respect si primite cu entuziasm si participare masiva, iar la noi sunt respinse inca din fasa ? Raspunsul este cred, analfabetismul de masa. Cand unui analfabet i se propune sa invete, invatatul ii apare ca o corvoada, ca ceva de care nu s-a putut atinge, de care nu s-a bucurat si nu a avut parte niciodata. Atunci si reactia violenta de respingere. Asa ceva nu este pentru el. Iar noi am ajuns sa fim o remorca, servitorii maselor largi (clientul nostru – stapanul nostru) si nu un exemplu, o locomotiva in dezvoltarea si raspandirea cunoasterii.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Aura Matei


Aura Matei

Aura Matei este sociolog, doctor în sociologie al Universității București. Aura coordonează și dezvoltă programe de educație nonformală, de cercetare socială și de cerce... Citeste mai departe


E randul tau

Vedeti ca o parte din analiza dvs. se face pe Nota de informare generica din site (de fapt cred ca e...

de: Bogdan Manolea

la "Câteva considerații referitoare la votul diasporei din noiembrie 2019"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

septembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)