Home » Analize »Educatie » Citesti:

Imposibila schimbare

Mihai Maci noiembrie 28, 2015 Analize, Educatie
56 comentarii 9,589 Vizualizari

Dedic acest text d-lor Adrian Papahagi si Mihail Neamţu,

care au avut curajul de a-l chema în judecată pe prim-

ministrul Victor Ponta sub acuzaţia de plagiat. Ei, şi nu

« comisiile Ministerului », au reprezentat – la ceasul

adevărului – demnitatea universitarilor oneşti.

Pentru a nu ne lăsa să aşteptăm prea mult, d-l Adrian Curaj ne-a şi oferit prima faptă de arme a dânsului: a schimbat titulatura instituţiei la conducerea căreia a fost numit din Ministerul Educaţiei şi al Cercetării Ştiinţifice în Ministerul Educaţiei Naţionale şi al Cercetării Ştiinţifice. Să nu se creadă cumva – honi soit qui mal y pense! – că aici ar fi vorba de noi formulare, cu un nou antet, de ştampile, parafe şi firme care tocmai au primit comenzi; nu, aici e vorba de o “strategie naţională” de “prioritate zero”. Fie-mi permis să cred că d-l Curaj nu a făcut această schimbare la-ntâmplare, ci în mod fundamentat, pe baza unui proiect (cu “finanţare europeană”) iniţiat pe vremea când conducea UEFISCDI, proiect care are la bază “o amplă consultare populară” şi serioase “studii de fezabilitate” şi ale cărui obiective sunt “eficientizarea procesului educaţional” şi “dezvoltarea colaborării dintre instituţiile statutlui şi societatea civilă”. În egală măsură, mai cred şi că această schimbare “transmite un mesaj” către întreaga populaţie şi, în mod particular, către anagajaţii sistemului de educaţie: “reforma va continua!” De pildă – ne putem imagina – prin organizarea (graţie unui “proiect cu fonduri europene”), într-un număr de grădiniţe-“pilot” (alese aleatoriu din toată ţara de un nou soft, mai performant, ce urmează a fi achiziţionat de Minister), a unui concurs în care cei mici să aleagă mascota Ministerului Educaţiei Naţionale şi a Cercetării. Dacă fondurile o vor permite (sau dacă se va face, în timp util, un nou “proiect”), echipa câştigătoare va fi premiată de însuşi d-l Ministru. Şi dacă totul merge bine – pe baza unui nou “proiect” – concursul va fi extins de la anul la toate “unităţile preşcolare” din ţară. Iată schimbarea mult-aşteptată în educaţie! Şi să mai spună cineva că ea nu începe “de jos”!

Din păcate, în acest climat de optimism generat de “orizontul 2035”, nişte scandalagii fac tărăboi pe tema plagiatelor unor înalţi demnitari şi a “operelor” de puşcărie ale unor “figuri publice” (“opere” girate de “somităţi academice”). E, într-adevăr, un lucru neplăcut pentru d-l Curaj şi chiar dublu neplăcut: mai întâi pentru că face manifestă “incapacitatea societăţii de-a se focaliza pe adevăratele probleme ale momentului” (cum ar fi alegerea mascotei Ministerului) şi în al doilea rând pentru că – asta e, n-are ce face – dânsul e în situaţia, ingrată, de a se ocupa cumva de treaba cu plagiatele. Ce e de făcut? Doctoratele acestea plagiate, la fel ca şi lucrările carcerale legitimate de “înalţi” universitari pun o problemă extrem de spinoasă: în cazul lor nu poate fi găsit rapid cadru mic (un portar, o secretară, un asistent sau – hai să zicem – un lector) care să fie scos de urechi pe hall of shame şi oferit vindictei publice. Căci, se ştie, societatea vrea vinovaţi: concreţi, arătaţi cu degetul şi demişi. Un “acar Păun” din acesta ar fi fost ideal: sacrificarea lui rituală – apud René Girard – ar fi mulţumit publicul cârtitor, care şi-ar fi găsit repede alte nemulţumiri, în alte domenii şi ar fi permis Ministerului să continue “implementarea proiectelor începute şi să demareze altele noi” pe “axele prioritare” ale “inovaţiei şi cercetării”. Însă, din nefericire (sau din fericire), “evaluarea” doctoratelor şi validarea “contribuţiilor ştiinţifice” nu se face de portari şi de secretare. Lucrurile acestea se fac de către “comisii naţionale” de “experţi recunoscuţi naţional şi internaţional”, oameni cu funcţii grele pe care e riscant să le (şi să îi) pui la îndoială. Ei bine, cum să se apuce d-l Curaj să dea cu satârul în aceste comisii? Ce-ar mai rămâne din Minister în urma unei asemnea acţiuni necugetate? Cine ar îndrăzni să le spună “experţilor” şi “evaluatorilor” că nu-şi fac treaba, că nu citesc lucrările, că referatele le fac alţii, că doctoratele se dau pe mese, pe cazări şi pe transport cu avionul? În nici un caz d-l Curaj. Căci dânsul ştie bine, din lunga sa experienţă administrativă, că domnii în cauză i-ar trimite o legiune de avocaţi cu mii de hârtii care ar demonstra că distinşii lor clienţi “au acordat cea mai mare atenţie” lucrărilor de care s-au ocupat şi le-au evaluat “potrivit normelor academice în vigoare”. Sunt plagiate? De unde reiese asta? Se vede cu ochiul liber? Mă scuzaţi, dar o ştim din Antichitate: simţurile ne înşeală. În acte – care, toate, “se conformează procedurii” în cel mai mic detaliu – lucrările acelea sunt “studii temeinice”, “cu caracter inovativ” în domeniul lor. Cine spune contrariul, e dispus să suporte cheltuielile de judecată.

Atunci când a izbucnit scandalul cu plagiatul d-lui Victor Ponta, toată lumea s-a uitat la dânsul, pentru că era evident că pe dânsul – şi poziţia dânsului de atunci – îl/o viza desfăşurarea mediatică. Faptul că faimosul domn Pop (şi mai puţin faimosul domn Cîmpeanu) au îngropat problema – cu o rară “celeritate” – a fost pus pe seama “comenzii politice” a primului ministru şi a partidului de guvernământ. Nu avem nici un motiv să ne îndoim că a fost aşa. Dar să fi fost doar atât? Într-un scandal de plagiat doctoral – oriunde s-ar petrece el – nu e vorba de un simplu plagiat precum cel editorial. În acest din urmă caz, dacă un ins copiază (“citează fără ghilimele”) dintr-o altă lucrare (mai clar: comite un furt intelectual) şi cineva sesizează lucrurile, vinovat este doar cel care a copiat şi, eventual, editura care l-a publicat (dacă are lector de carte, căci dacă are doar tehnoredactor, editura poate scăpa ieftin de vină). Cu doctoratele e mai complicat, pentru că acolo nu e vorba doar de o operă individuală, ci şi de o garanţie colectivă asupra calităţii ei. De aceea există comisii de doctorat: ca să autentifice public valoarea unei cercetări individuale, care – astfel – e omologată  de comunitatea domenială. Ca atare, în cazul unui plagiat doctoral, la pachet cu culpabilul intră toată comisia care l-a girat (plus “comisia naţională” care i-a validat titlul). Şi, de parcă nu ar fi suficient, participanţii la asemenea comisii nu pot invoca clasica scuză: “Nu ştiu ce am semnat. Ştiţi, zilnic vin mii de hârtii care trebuie semnate toate; nu le pot verifica pe fiecare…” Nu pot, deoarece – aşa prevede regulamentul, bată-l vina! – oamenii aceştia sunt plătiţi (şi nu tocmai ieftin) să studieze teza candidatului şi să facă un referat cu observaţii şi recomandări pe marginea ei. Insist: oamenii sunt plătiţi pentru asta peste salariu şi nimeni nu-i obligă să participe la comisii doctorale. De aceea se presupune că dacă sunt membrii unor astfel de jurii se angajează, de bună voie, să facă o muncă retribuită. Toţi membrii acestor comisii au fost plătiţi pentru “munca” lor. Întrebarea ce se pune e următoarea: unde e această muncă? Nu doar lucrarea de doctorat a d-lui Ponta, a d-lui Oprea, a d-lui Tobă (şi a multor altora) e în cauză, ci şi toate referatele – începând cu cel al coordonatorului – redactate pe marginea acestor teze. Putem să vedem aceste referate? Putem să ştim cine a făcut parte din aceste comisii? Abia atunci am putea vedea amploarea exactă a fenomenului imposturii universitare. Sigur, ni se va putea spune că aceste referate sunt “secret profesional” sau, cel puţin, “nu sunt accesibile publicului larg (deşi, teoretic, orice susţinere de doctorat are un caracter public). Sau s-ar putea întâmpla un nou caz Bechtel: să se (creeze o comisie care să) caute referatele în cauză, dar să nu li se mai dea de urmă. N-ar fi singurele lucruri care au “dispărut oportun” când s-a iniţiat o anchetă. Cel puţin asta o ştim. Sau ar fi posibil să se treacă (“tacit”) o “ordonanţă de urgenţă” care să stabilească că, dat fiind numărul mare de teze doctorale (am înţeles din presă că sunt undeva în jur de 53 000 după Revoluţie) şi posibilitatea limitată de stocare a bibliotecilor universitare, perioada lor (şi a actelor anexe) de depozit să fie – la fel ca pentru lucrările de licenţă – de trei ani. Câţi s-ar simţi eliberaţi la auzul unei asemenea veşti! Şi, mai ales, câţi din Parlament! Aşa că “ordonaţa” ar trece “tacit” fără probleme. Numai să aibă curaj d-l Ministru să o propună.

Când vorbim de “comisii” (mai ales “naţionale”), ne referim la o mulţime de oameni. Cine sunt ei? Asta e o întrebare. Cred că dacă le-ar fi făcute publice numele, puţini – chiar şi “din domeniile lor de expertiză” – şi-ar da seama de cine e vorba. Cum aşa? Nu sunt “specialişti recunoscuţi naţional şi internaţional”? Greu de spus. Cert e că se cunosc între ei. Asemenea comisii sunt un fel de “combinaţii de cinci luaţi câte trei”. Căci avem cinci – zece departamente pe fiecare specialitate (poate la Ştiinţe Economice, Drept şi Medicină lucrurile stau altfel) la scara întregii ţări. În fiecare e câte un profesor, maximum doi, cei din provincie fiind fie foştii studenţi, fie foştii colegi ai celor de la centru (cu care, de altminteri, şi-au trecut şi doctoratul) şi cu care – mirabilă întâmplare! – s-au regăsit într-o comisie sau alta “la nivel central”. Oamenii se cunosc între ei, sunt prieteni, se vizitează acasă, ştiu “cum merg lucrurile” şi nu-şi refuză unul altuia “mici servicii”. Cum doar ei sunt “abilitaţi să evalueze”, se “acreditează” unii pe alţii,  se cheamă unii pe alţii în “comisii”, “se bagă” unii pe alţii în proiecte, etc. Şi, încă odată, cu toţii ştiu – şi nu de ieri, de azi – cum funcţionează lumea. Ca atare, nu se opresc la probleme (“astea există peste tot şi nu le rezolvăm noi; când se vor da bani pentru educaţie, se vor rezolva de la sine”), ci fac doar un overview al “dosarului”. Totul e doar o problemă de dosare (a se reciti paginile memorabile ale lui Belu Zilber asupra rolului dosarelor în lumea noastră). Ideea de bază e aceasta: nu ne apucăm să scormonim realităţile – “că ştim noi cum stau” – ci ne ocupăm exclusiv de dosare. Aici lucrurile stau “cum trebuie să stea” (că au aşa au fost alcătuite şi aceasta e adevărata problemă a unui dosar), iar munca “evaluatorului” nu e prea complicată: el trebuie să facă nişte bife în căsuţele formularului său. Nici asta nu îl solicită prea mult pentru că – ce noroc! pură întâmplare! – un tânăr asistent sau o secretară de la facultatea “de acreditat” face şi munca aceasta. Drept care “evaluatorul” nu are decât să stea cu colegul şi cu prietenul lui, să-şi lanseze ultima carte la universitatea evaluată, dacă nu cumva trebuie să îndure chinul ceremoniei de “Doctor Honoris Causa” la aceeaşi instituţie. Cam aşa “se sudează colectivul” acestor comisii. Avem, peste tot, cinci – zece oameni care se cunosc bine (de prin “comisii” din acestea şi de pe la chermeze, căci de citit nu se citesc între ei şi oricăruia i-ar fi greu să spună câteva fraze inteligibile despre producţia celuilalt) şi care, în diverse combinaţii, sunt (aceiaşi) în toate “board”-urile. Prin urmare e limpede că tot ce fac aceşti oameni – atenţie!, cu respectarea la literă a procedurii – e absolut “imparţial”. Îşi va refuza unul dintre ei un alt coleg care îl cheamă: “hai măi, avem un doctorat. Nu-i el mare intelectual, da’-i băiat bun. Nu merge pe carieră didactică, n-are nevoie de astea… Lucrarea e aşa cum e; îi trebuie un referat. Ne vedem acolo şi omul ştie cum să aranjeze lucrurile…” Sau credeţi că “gealu’” (cum zicea răposatul Militaru) Oprea, chestorul Tobă et alii nu ştiu cum se duce un profesor (“avion, elicopter, şofer personal, ce doriţi. Să trăiţi!”), unde se cazează (nu, nu la cămin la Drept), unde se ia “masa festivă” (“cu cântăreţi, cu dansatoare, tot ce doriţi. Să trăiţi!”) şi cum i se lasă “o mică atenţie” (“Să trăiţi!”) la despărţire. Dacă generalii noştri n-ar mai şti ce şi cum e cu “protocolul”, atunci cred că – într-adevăr – “siguranţa naţională” ar fi în pericol. Totul ţine doar de aceste două lucruri: “procedura” (care “trebuie să iasă aşa cum trebuie”) şi “protocolul” (care, şi el, “trebuie să iasă”). Evaluare? Acreditare? Bun, nu ştim cu toţii că lucrurile astea – dac-ar fi făcute pe bune – ar duce la un dezastru? Cine ar trece dacă chiar s-ar judeca după criteriile din formulare? Ştiţi cum e cu baremele de la sport din gimnaziu: au fost făcute pe alte vremuri şi pentru altă lume. Atunci când au fost croite, media ponderală a copiilor era alta, poţi pune acum un copil de 12 ani şi 80 de kilograme să stea în mâini? Orice doctor îţi va spune că articulaţiile lui nu sunt suficient de dezvoltate ca să poată face asemenea exerciţii. Şi totuşi, în barem scrie că trebuie să le facă. Ce putem noi face, că nu putem schimba baremele? Păi scriem că le-a făcut, deoarece nu e greu să scriem. Şi aşa elevul îşi vede de ale lui, nimeni nu-i pune sănătatea în primejdie, profesorul primeşte calificatov bun, şcoala e bine cotată, Ministerul îşi vede confirmate “procedurile” – pe scurt, toată lumea iese bine. La fel cu studenţii – toată lumea trece, toată capătă diplomă, să vină câţi mai mulţi la “şcolile doctorale”. Care e problema? Şi doctoratul, de ce să-l refuzi unui om care plăteşte trei ani şi la sfârşit se pregăteşte atât de bine: transport, cazare, mese (şi nu numai pentru tine, ci pentru toată familia), eventual o vânătoare, ajunge să spui ce doreşti…? Şi apoi, mai ales la gradaţi din ăştia sau la personaje din administraţie, e preferabil să te pui bine cu ei; nu se ştie unde ajung în câţiva ani şi de ce vei avea tu nevoie (căci bugetul Educaţiei tot mic va fi – asta e sigur). În fine, pe cine interesează ce-a scris ăla? Cine (mai) citeşte asemenea lucruri? Hai să fim serioşi! La noi nu-ţi dai doctoratul ca să publici o carte temeinică, un adevărat început a unei cariere academice, care să se înscrie în memoria colectivă a domeniului. Nu, doctoratul se dă “pentru că trebuie” la CV, la avansare, la salariu şi “dacă trebuie, trebuie”. Asta e. Ar fi absurd să ne încurcăm în detalii! Poate ar fi mai cinstit ca orice persoană ajunsă la un anumit grad de influenţă să primească din oficiu titlul de “doctor” (în ce vrea el). Asta e lumea: să ajungi chestor – sau prefect, sau senator, sau… – şi să n-ai titlul de doctor e ca şi cum n-ai avea o anumită marcă de maşină sau costume de la anumite firme; râd ceilalţi de tine. De citit, ştiu şi profesorii şi candidaţii cât se citeşte în “Românica”, aşa că scrupulele sunt de prisos. Omului îi trebuie titlul – acoperirea nu-l interesează (că n-o să-l întrebe nimeni de ea) – plăteşte bine, “e de viitor” (adică poate oferi şi dividente dacă “avansează pe funcţie”) şi, în plus “e omul” unui prieten care vine şi el la “oamenii mei”. Aşa merg lucrurile. Că mai sunt şi tineri – puţin ţăcăniţi – care fac doctorate pe bune? Ăştia sunt buni de faţadă, de aricole “comune” (cu coordonatorul) şi ca să ţină în viaţă şcolile doctorale. În rest, vai de mama lor! După ce termină pot să-şi mănânce doctoratul! Pe nimeni nu interesează poveştile lor. Căci vin imediat alţi ţăcăniţi idealişti să le ia locul. Cam aceasta e povestea doctoratelor în România zilei de azi: “procedură” şi “protocol”.

Dar cum s-a ajuns aici? Cu excepţia câtorva cazuri – de notorietate, şi tocmai de aceea caricaturale – doctoratul îşi păstrase până în 1990 o anumită aură de prestigiu (care-l lega în mod manifest de sursele franco-germane ale modernităţii noastre). Din varii motive (cel mai adesea fără legătură cu cercetarea), candidatura la doctorat a fost restricţionată în vremea comunismului şi mai ales în ultimii ani ai ceauşismului. Astfel că după Revoluţie şi doctoratul a apărut ca un “drept câştigat” în decembrie şi, destul de rapid, a fost asaltat de o masă de ofertanţi mai ales din provincie, unde se puneau la cale “noile universităţi” (de stat sau particulare). Dată fiind izolarea informaţională a României de la finele “epocii Ceauşescu” (şi arhivele încă închise în anii lui Iliescu), e greu de imaginat că cineva putea face atunci, în ţară, pe orice temă, un doctorat onest. Cu atât mai mult cu cât acesta trebuia trecut cu profesori de modă veche, capabili încă să sesizeze valoarea unei teze şi calitatea argumentaţiei în domeniul lor. Şi totuşi, s-au trecut o mulţime de dotorate. Mai întâi pentru că “trebuiau”: peste tot răsăreau universităţi şi cererea de titluri era uriaşă. Apoi pentru că vechii profesori au cedat fară nici o împotrivire: pe de o parte erau timoraţi de ascensiunea fulgurantă a “lupilor tineri” de după ’89 (cu tot valul ei de contestaţii – mai ales în mediul universitar – la care nimeni nu era imun), pe de alta au fost ispitiţi cu posturi la universităţile din provincie unde era nevoie de un “profesor doctor” din altă parte până se acreditau cei locali. E posibil ca în sinea lor să mai fi avut (încă) rezerve faţă de anumite lucruri, însă “necesitatea înţeleasă” a “momentului istoric” i-a făcut să treacă peste ele. Poate că la început lucrurile nici nu stăteau aşa de rău: tinerii (de 30 – 40 de ani) care au investit atunci Ministerul şi universităţile mari (parte chiar şi în provincie) erau, în bună măsură, oameni pasionaţi de carte, unii dintre ei remarcabili, cu o bună bază culturală, care s-au dezvoltat şi au confirmat ulterior. Atâta doar că asupra acestora a planat vreme de şase ani suspiciunea – e drept, întemeiată – de contestatarism şi de reformism radical. Intelectualii aceştia de vârstă medie au fost nucleul tare al Convenţiei Democratice (dar nu doar al Convenţiei, căci – în logica polară a acelor ani – o parte semnificativă a universitarilor a migrat către Vatra Românească şi România Mare). Astfel că ei reprezentau nu doar o problemă profesională, ci şi una politică. De aceea, în anii în care FSN-ul (strămoşul direct al PSD-ului) a fost la putere, acesta a încercat nu doar să frâneze avântul reformator al acestei generaţii revoluţionare, ci să-şi formeze propria “bază de cadre” în mediul universitar. Şi cum poate fi făcut un asemenea lucru mai bine decât încurcând criteriile şi amestecând oamenii? Legile s-au complicat, “regulamentele” şi “procedurile” s-au înmulţit, avantajele funcţiilor au crescut şi, treptat, oameni de care n-a auzit nimeni, autori ai unei singure cărţulii (scoasă în “tiraj confindenţial”, sau numai “pentru dosar”) pe care n-o văzuse şi de care nu auzise nimeni, au început să intre în “sistem” şi să urce “pe funcţii”. Deocamdată pe margine, dar cu perspective promiţătoare şi aşteptându-şi vremea. În ceea ce o priveşte, din păcate – şi dincolo de multele lucruri bune pe care le-a făcut – Convenţia Democratică a dezamăgit. Şi mai ales şi-a dezamăgit suporterii – pe cei care s-au pus cu trup şi suflet în slujba ei, atât în vremea opoziţiei, cât şi în anii de la putere. Astfel că după 2000 o bună parte din intelectualii şi universitarii care s-au implicat activ în politica educativă şi culturală a ţării s-au retras (fie plecând pe posturi mai bine remunerate în străinătate, fie trecând în diplomaţie, în sectorul privat sau pur şi simplu ocupându-se de pasiunile lor). Şi cum politica – la fel ca şi natura – are oroare de vid, locul lor a fost luat, din mers, de tânăra generaţie formată pe vremea d-lui Liviu Maior. Când a venit la Minister, d-na Andronescu nu a venit singură, şi nici doar cu echipa de consilieri efectivi, ci cu o întreagă structură, bine reprezentată (atât în centru unde a adunat – foarte eficient, de altfel – vârfurile fostelor institute de cercetare şi a centralelor ministeriale cât şi în teritoriu) de intelectuali, mai ales din domeniul economic şi tehnic, nemulţumiţi de privatizările haotice (şi păguboase) ale Convenţiei. Faţă de “intelectualii Convenţiei”, individualişti, vocali şi (cel mai adesea) şarmanţi, cei ai PSD-ului (dintre care unii intelectuali autentici) aveau un alt profil: oameni de aparat, mai şterşi, dar înlocuind lipsa de strălucire personală cu o bună organizare – formală şi informală – în reţele interconectate. Problema celor mai mulţi dintre ei era dublă: frustrarea faţă de “elita” pe care-o valorizase (destul de intens mediatic) Convenţia şi conştiinţa unei precarităţi a bazelor – mulţi dintre ei promovând în epoca lui “ne trebuie profesori” şi făcând apoi doar o carieră politică/adminstrativă în partid sau sub tutela lui. Omenii aceştia nu se puteau legitima intelectual – “hegemonia de prestigiu” în cultură rămânând în continuare un apanaj al dreptei antiiliesciene – astfel că tot ce le-a rămas a fost transformarea instituţiilor educaţionale sau culturale ce le-au încăput pe mână în “sectoare administrative” guvernate de regulile cu care au fost ei învăţaţi şi pe baza cărora au promovat. I-a ajutat, e drept, masificarea fără precedent a învăţământului superior care parcă cerea de la sine “restructurări”, “reglementări” şi “proceduri”. Toate aceste lucruri fuseseră anunţate de reforma verbală din vremea Convenţiei, astfel că punerea lor în practică părea a fi legitimată de un fel de coerenţă instituţională. În fapt însă a fost vorba de stabilirea unui mecanism – destul de sofisticat (şi vrednic de analizat) – de ocupare şi de menţinere a influenţei în cea mai mare parte a “nivelului de conducere” a inspectoratelor, universităţilor şi comisiilor centrale ale Ministerului. Logica acestui occupy paşnic e aceea a avantajării mediocrităţii ca medie statistică, a lipsei de performanţă ca normalitate a unei lumi sărace, a muncii birocratice ca activitate accesibilă oricui ştie să scrie, a unui feudalism paternalist ce evită problemele şi a angrenării tuturor într-o impostură pe care, ulterior, nimeni nu o mai poate denunţa. “Sistemul” acesta s-a dovedit teribil de eficient, datorită faptului că organizarea pe vertificală îi dă o structură polistratificată şi îndepărtarea unui om sau chiar a unui nivel nu pune în primejdie ansamblul (care se reproduce prin promovare). Aşa cum faptele au arătat-o, nici d-l Miclea, nici d-l Funeriu n-au fost în stare să-l disloce. Revenirea ulterioară a d-nei Andronescu (fie direct, fie prin interpuşi) i-a confirmat reuşita. Iar integrarea europeană şi demararea faimoaselor “proiecte”, nu a făcut decât să dea o coerenţă de castă acestui sistem care – deja – e autoreferenţial. Blindat cu “regulamente” şi “proceduri”, e inaccesibil oricărui impuls şi oricărei modificări venite din afară, iar înlăuntru funcţionează strict piramidal, pe baza comenzii venite de la etajele superioare. Etajele inferioare sunt cointeresate în susţinerea lui de perspectiva accesului pe trepte mai ridicate care culminează nu cu profesoratul didactic (care a ajuns şi el un simplu “trebuie), ci cu funcţiile administrative. În partea strict didactică a acestei piramide veniturile cresc în proporţie aritmetică, în cea administrativă, ele cresc în proporţie geometrică, astfel că acela e punctul focal care centrează întreaga maşinărie (şi, evident, punctul de joncţiune cu politicul). Ceea ce produce acest sistem e impostură doar privit din afară. Astfel se explică şi de ce singura formă de contestaţie la adresa lui vine din afară – de la presă (în cazul scandalurilor făcute publice) sau de la piaţă (care e tot mai circumspectă faşă de absolvenţii multor facultăţi). În interior, el produce ceea ce trebuie să producă: bani, funcţii, privilegii, “reglementări” şi proceduri”. A-i cere să producă altceva – performaţă, competenţă, expertiză, etc. – e deplasat, din simpla raţiune că el pur şi simplu nu e setat să producă aşa ceva. Gândiţi-vă la un lucru simplu: prin câte mâini a trecut “dosarul” – şi lucrarea – de doctor al d-lui Ponta/Oprea/Tobă/etc. în universitatea care i-a acordat titlul şi în comisia care l-a validat? Prin cel puţin 20. Şi din acestea, cel puţin 10 ştiau care e valoarea lui exactă. A spus cineva ceva? Raţiunea nu e (doar), aşa cum se crede, una politică, ci (mai curând) una “structurală”: pur şi simplu aşa se face cu toate dosarele şi cu toate tezele. D-na Şercan a pornit în dezvăluirea acestor triste fapte de la premisa – altminteri perfect raţională – că ele sunt nişte anomalii într-o structură ce funcţionează corect. Problema e că toată structura e pervertită. Cei dinlăuntru ştiu asta şi nu se mai miră de nimic. Doar se tem. Se tem că dacă ar porni un seism de undeva, mai devreme sau mai târziu ar ajunge şi la ei. De aceea nu au nici un interes de a amplifica unda de şoc a unui astfel de scandal ci, dimpotrivă, de a-l stinge cât mai repede şi cu consecinţe cât mai mici. În universităţi pur şi simplu nu se vorbeşte despre lucrurile acestea; subiectele de discuţie ţin de “punctele” ce pot fi adunate la “fişa de autoevaluare” şi de noile “proceduri de acreditare”.

Istoria plagiatelor ne pune faţă în faţă cu o problemă pe care nu am fost stare s-o rezolvăm nici în decembrie 1989: ce facem cu cei care au comis acte reprobabile şi care sunt aici, printre noi? Când Germania s-a lovit de această problemă, în 1945, i-a răspuns nu atât cu dreptatea învingătorilor, cât cu logica impecabilă a lui Karl Jaspers care a fixat treptele culpabilităţii fiecăruia, cu procesele în serie care au rezolvat problemele oricărui palier astfel delimitat şi cu o literatură a memoriei care a fixat odată pentru totdeauna pragul a ceea ce nu mai poate fi repetat. Noi, în ’89, i-am dat două răspunsuri opuse dar care – paradoxal – merg foarte bine împreună: mai întâi, am fost cu toţii vinovaţi (căci cine n-a făcut o mică “şmecherie” pentru a se sustrage obligaţiilor de atunci sau pentru a-şi “procura” strictul necesar?), apoi am fost cu toţii victime (căci nu “dictatorul şi odioasa lui soţie” ne-au adus în această situaţie cvasi-animalică?), ba chiar eroi (căci cu toţii am sperat, am cârtit şi am ascultat Europa Liberă). Cine a fost vinovat cu adevărat. E clar: “el şi ea”. De aceea i-am şi împuşcat. Cine s-a opus “sistemului”? Toţi. În frunte cu membrii CPEx şi cu generalii de securitate. Căci numai ei ştiau cum tremurau când încercau să mai rectifice câte o cifră “din plan” în faţa “lu’ toaşu” care, mic şi nervos, striga şi bătea din călcâie. Aia a fost adevărata “disidenţă”, nu scrisorile Doinei Cornea, care era o pensionară ce – conform Constituţiei Republicii Socialiste – punea spune orice, oricând voia. Nu?! De aceea i-am eliberat pe toţi henchman-ii lui Ceuşescu şi i-am repus în “drepturile lor băneşti”. Şi tot de aceea am acoperit-o de noroi pe Doina Cornea. Sau ar fi mai potrivit să spunem că, de fapt, nimeni nu mai ştie cum au fost lucrurile atunci. O să vină ei istoricii – peste veacuri – să ne spună. Ce atestă acest tip de raportare la o situaţie de criză? Incapacitatea de a distinge între bine şi rău, imposibilitatea de a departaja gradele vinovăţiei şi de a-l judeca pe fiecare după ceea ce a făcut. Când o problemă se leagă de un om, atunci sărim la gâtul lui; când îi priveşte pe mai mulţi nu mai ştim ce să facem. Cel mai adesea cădem în judecata pauşală: toţi sunt aşa. Sau invers. Sau, mai exact, sunt şi aşa, şi invers. Iar când ajungem aici, e limpede că judecata se autosuspendă. Şi morala e aceea că nu e nimic de făcut împotriva naturii umane căzute, care e şi aşa şi invers, şi nici împotriva unei istorii care ne e mereu potrivnică. Nu putem decât să supravieţuim, adică să fim şi aşa, şi invers. Când vom ajunge în ceruri, Dumnezeu îşi va alege drepţii lui, deşi noi sperăm că ne va ierta pe toţi. Că n-am făcut nimic rău, doar am supravieţuit.

Cum se va termina istoria d-lui Ponta, a d-lui Oprea, a d-lui Tobă şi a altor domni? Cu judecata membrilor tuturor comisiilor şi “resetarea” întregului sistem? Nu. O spun hotărât: nu! Nimeni nu s-ar încumeta la aşa ceva (şi în nici un caz d-l Curaj). Cel puţin din trei motive: ca să schimbi totul îţi trebuie o luciditate, o hotărâte şi o energie de care, pe meleagurile acestea, nu prea suntem în stare. După două milenii de sclavie şi de săracie suntem cu toţii obosiţi şi nu vrem decât ca lururile “să meargă înainte” şi să ne putem bucura de pensie. Nimeni nu (mai) vrea “rivuluţie”. Doi: pentru că orice schimbare de anvergură ar risca să dezlănţuie forţe pe care nimeni nu le poate controla. În tot “sistemul” s-a strâns atâta nemulţumire (datorită tuturor alegerilor “fără opţiune” şi trucate procedural) încât dacă cineva “de sus” ar îndrăzni să ridice capacul birocratic al “formularelor” şi “regulamentelor”, explozia ar arunca în aer totul. Or “trebuie” să avem universităţi, licenţe, doctorate, etc. Am văzut cu toţii la ce-au dus perestroika şi glasnost-ul: la o lungă perioadă de haos (şi, implicit, de neplată a salariilor). Şi cu asta ajungem la al treilea motiv: aşa cum sunt, proaste, haotice, doar în beneficiul unora, lucrurile – de bine, de rău – merg. Ce contează, în ultimă instanţă, cum şi-a luat d-l Ponta doctoratul? Cu sau fără doctorat dânsul ajungea prim-ministru, iar viaţa mea tot la fel de grea ar fi fost. Dacă ne ambalăm acum, putem distruge şi puţinul pe care-l avem. Şi atunci de ce să schimbăm ceva? Cine ştie cine va mai profita de aceste “schimbări”?

Care va fi finalul acestor istorii? Dacă lucrurile se vor radicaliza, n-ar fi deloc exclus ca “sistemul” să-l sacrifice pe d-l Ponta, ba chiar şi pe d-l Oprea şi “Academia” dânsului. Nu spune şi Biblia că e mai bine să piară unul singur decât tot poporul? Aceşti domni sunt partea vizibilă a aisbergului şi dacă atenţia publică nu slăbeşte, e preferabil să fie focalizată asupra lor şi să fie transformaţi în “ţapi ispăşitori” ai imposturii academice din România. După acest “sacrificiu” restul va fi ca înainte, ba chiar şi aceşti domni vor fi reciclaţi căci, aşa cum se ştie (ibidem René Girard), favoarea mulţimii revine la cei condamnaţi. Dar cel mai bine ar fi să nu se ajungă aici, căci nimeni nu poate anticipa ce mai poate debita un om pus (chiar pentru o clipă) cu spatele la zid. Şi cum noi nu suntem un neam răzbunător, eu unul cred că nu se va ajunge la sancţiuni. Cred că se va urma – mai ales de către un om aşa viteaz ca d-l Curaj – varianta uzuală în asemenea împrejurări: se va face o comisie care să “investigheze cazurile” şi “să propună măsuri”. Nu e clar dacă membrii acestei comisii vor fi numiţi (de Ministru? de partide?) sau aleşi. După cum e de aşteptat, unele persoane din această comisie vor fi contestate; ca atare vor trebui (eventual prin consultatre cu “societatea civilă”) elaborate “proceduri” şi numite comisii pentru alegerea lor “obiectivă”. S-ar putea ca lucrurile să se repete. Apoi comisia aceasta va trebui dotată cu un “regulament” de funcţionare, cu ştat de plată, cu sediu, cu “tehnică de calcul” şi cu “consumabile”, pentru care trebuie elaborate noi “dosare” şi “proceduri”. Ca să nu mai vorbim de antet şi ştampile. Iar dacă vrem “legitimitate”, toate acestea trebuie să treacă prin Parlament (comisii, dezbateri, vot pe camere). Apoi – dacă nu cumva se recuză cineva în ultimul moment – comisia aceasta va trebui să se reunească (evident, cu cvorum) şi “să-şi elaboreze metodologia de funcţionare”. Pentru aceasta nu e exclus ca membrii ei să ceară “deplasări în străinătate” pentru a studia “exemplele de bune practici” din ţările cu “legislaţie consolidată” în domeniu. Australia şi Noua Zeelandă sunt destinaţii foarte bune pentru cei care nu le-au vizitat încă. După aceea toate aceste informaţii vor trebui “centralizate”, “unificate” şi “precizate” procedural (ceea ce poate presupune angajarea de “experţi” juridici şi administrativi). Apoi se va trece la vot. Bineînţeles că vor fi contestaţii (poate chiar la Curtea Constituţională care va trebui să se pronunţe, ba poate interveni şi Avocatul Poporului). Probabil, în urma tutor acestor isprăvi unul sau mai mulţi membrii ai comisiei vor demisiona. Vor trebui numiţi (de cine?) alţii şi n-ar fi exclus ca tot procesul să se reia. Dar, sperăm, într-un târziu, lucrurile vor fi votate, promulgate (de Ministru? de Preşedinte?) şi vor intra în vigoare. E cât se poate de probabil ca în acel moment numărul doctoratelor să depăşească suta de mii şi, pentru a nu exista nici o suspiciune de fraudă, e de bănuit că în acest caz comisia (aceeaşi? alta, aleasă după noua “procedură”?) va examina lucrările prin sondaj. Atâta doar că asupra lucrărilor trebuie să se pronunţe “specialişti de renume…”. Astfel că vor trebui constituite “comisii domeniale”. Drept care se va relua toată procedura de mai sus, doar că cu mai multe probleme, căci aici oamenii trebuie şi să aibă reputaţie în domeniu şi să fie alţii decât în precedenta comisie doctorală (eventual din străinătate – dar cum vor studia aceştia tezele în română? Poate va trebui făcută şi o comisie de traducere…). Va fi necesară o “metodologie specifică fiecărui domeniu” – care va trebui “armonizată cu legislaţia europeană”, apoi vor fi şedinţe furtunoase… Apoi… Cât durează mandatul d-lui Curaj? Are Ministerul fonduri (din “rectificarea bugetară”) pentru aceste comisii? Pot aceste comisii da verdicte retroactive? Decizia ultimă va aparţine comisiei (sau comisiilor? şi ce se întâmplă dacă acestea dau verdicte contradictorii?) sau instanţei? Cum va fi cu cazurile în care comisia/comisiile “nu se pot pronunţa”? Cum a spus, cu-nţelepciune, părintele perestroikăi: să mai trăim noi până atunci!

Concluzia e una simplă: nimic nu poate fi schimbat. Sau mai exact, “sistemul” ne-a schimbat pe noi într-atât încât ne e frică de orice schimare. Tocmai de aceea avem în faţă un an de alegeri universitare. Libere şi secrete… Apud ibidem

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "56 comments" on this Article:

  1. man of war spune:

    reiau un comentariu anterior,valabil si aici, si oriunde se vorbeste la nesfirsit despre “imposibila schimbare”
    voi destructura “plagiatul ucide” si voi explica cum poate fi oprita barbaria.
    efectele le vedeti si le mediatizati, dar nu va “focusati” pe sistemul populist cleptocratic / mafiot care are n virf non valoarea si dupa care functioneaza romania de multa vreme. intrebare : exista vreo legatura intre puzderia de politruci, generali cu multe stele (care se inmultesc exponential pe timp de pace), doctori (nu medici) si saracia extrema sau coruptia cronica ? o a doua intrebare : intr o piata libera poti interzice zugravii de cai verzi pe pereti ? si n sfirsit o a treia (ultima, ca sa scurtez) : de ce nu se inghesuie “neamul prost” sa si faca doctoratul in matematica sau fizica ci doar in stiinte juridice, economice, administrative, de aparare sau informatii ? iata si o concluzie (personala, asadar subiectiva) : cita vreme accederea intr o functie, remuneratia, pensia speciala sau privilegiile sint conditionate de politic, de numarul de stele de pe umar sau de diplome (din n are importanta care fabrica) romania va ramine neschimbata – saraca, macinata de hotie si cu o scara valorica inversata.

  2. UnOarecare spune:

    Multumesc.

  3. Turcas GHEORGHE spune:

    Ministerul sa anuleze comisiile de analiza si validare si pe baza unui regulament onest si acceptat de senatele universitare,sa numeasca noi coordanatori si noi organisme de validare.
    In anii 1971 mi s-a propus de catre dascalii mei universitari un doctorat.Fiind ocupat cu multplele activitati de productie,politicos,am refuzat.Doctoranzii de azi au meritele lor si titlurile li se cuvin.

  4. Emil spune:

    Am serioase, dar serioase de tot, îndoieli, privind calitatea de intelectuali a celor care au aderat la România Mare.
    Impecabil articol. Deja l-am şeruit la amicii mei care apreciază calitatea.

  5. Dumitran spune:

    Exceptional articol. Probabil cel mai bun de pana acum din seria celor dedicate starii invatamantului. Felicitari

  6. maria spune:

    Cel mai trist este ca aceasta analiza reda cu multa acuratete tot adevarul despre doctorate.dar si mai trist este ca dl CURAJ nu va avea curaj sa faca ce trebuie.Nu imi inspira incredere pentru ca are prea multe legaturi cu “minunata si neinlocuit….d-na Andronescu”. Stiu ce spun si doresc sa subliniez ca aceasta doamna a fost o adevarate pacoste pentru invatamantul din Romania.Este mereu prezenta si nu intelege nimic,este incremenita in ce a invatat ca activista pioneri/UTC/PCR/PSD.

  7. mike spune:

    Schimbarea se poate . A facut-o Funeriu , a fost injurat, dar si azi amputata schimbarea se mai simte Dar cum s-o faca noul ministru al educatiei ? El e un om al sistemului.
    Iata ce scriu cei de la UPB Fac Automatica pe Hot News:

    Despre Curaj fara curaj (Sâmbătă, 28 noiembrie 2015, 4:29)

    Alina [anonim]
    Cateva date despre Curaj in atentiaa lui Ciolos:
    1. Are o teza de doctorat sub conducerea lui Ion Dumitrache a carui creatie este. Teza nu si-a citit-o deci nu a fost scrisa de el, ci de 2 asistenti de la Politehnica slujbasi la Dumitrache. Este o teza platita din contractul cu BM – RO 4096 din 1996. Tot negroteii i-au mai scris inca 2 carti dupa metoda copy-paste.
    2. Politic: a fost membru PSD, apoi PDL cu Funeriu, apoi PNL, iarasi PSD; Acum “tehnocrat”.
    3. Desi pare “curat” marile afaceri le-a facut prin firma sotiei care a folosit banii din finantari externe ca sa-si faca o fundatie, cu care sub guvernarea PSD a luat un teren pe care a construit un azil pentru batranii de lux din care castiga milioane. In anul 2004-2005 a fost anchetat de OLAF pentru detrunare de fonduri in 2 programe Leonardo. Scandalul s-a stins dupa ce a returnat banii din buzunar fiind ajutat de Ponta care era la corpul de control. S-a protejat intrand in PDL.
    4. Activitatea universitara: n-a practicat-o niciodata, el fiind adus de Dumitrache pe post de cercetator in Poli. Apoi i s-a echivalat pozitia cu cea de conferentiar si ulterior dupa teza l-a facut profesor starnind furie in Poli. Desi in teorie are o norma didactica el NU a predat niciodata luand banii de pomana de la Politehnica. Veniturile sale lunare sunt echivalente cu salariul unui comisar european: 9-10.000euro/luna. O alta piatra de moara agatata de gatul bietului Ciolos dupa Toba!

    • Marchi spune:

      Văzusem și eu comentariul. Sistem putred, cancer generalizat. Așa cum îl radiografiază (magistral!, ca de obicei) domnul Maci. Dacă măcar o parte din incriminările de acolo la adresa domnului Curaj sunt reale, ar trebui, urgent, ca acesta să aibă „curajul” să plece imediat din fruntea ministerului. Sau să fie demis. Altfel, integritatea guvernului de așa-zis „tehnocrați” rămâne o glumă proastă. Ca atâtea altele…

    • Ovidiu Deceanu spune:

      Dacă e adevărat doar o parte din ceea ce scrie “Alina” atunci acest domn Curaj ar trebui debarcat urgent de la conducerea Ministerului.
      Cum nu putem să găsim oameni integri niciodată în țara asta nenorocită ??

      • mike spune:

        Evident ca “Alina” stie ce spune…se dau numere de contracte ,numai cei de la Fac. de Automatica cunosc astfel de date
        Schimbarea se poate! Daca Basescu si consilierii l-au gasit pe Funeriu care a schimbat multe in sistem, ccai dupa asta Androneasca, Costoiu, Prisecaru si toata trupa USL au muncit trei ani sa ciunteasca legile si HG-urile lui Funeriu si nu au reusit sa darame tot, apoi Klaus Iohannis poate gasi la fel de bine un reformator. Are de unde…insa … Consilierul de Stat Ligia Deca a lui Klaus Iohannis pentru Educatie si Cercetare a lucrat la UEFISCDI avandu-l sef pe…. domn Curaj.Absolventa a Facultatii de Navigatie si Transport Naval din Constanta , membra prin diferite comite si comitii, este o habarnista a sistemului academic din Romania. Probail provenita din PNL. Nu exista in Web of Science , H=0, este un no name in lumea academica.
        Si Funeriu a fost consilier al lui Basescu ,dar era un om de stiinta consacrat. Deci , Klaus Iohannis sa isi caute consilieri si minsitri competenti, si daca nu stie sa se adreseze la Ad Astra., sau la Academia Romana.

        • dana eugenia spune:

          comparati mere cu umbrele :)
          ficusul lui mihalache (joha) e inca bezmetic, inca nu s-a lamurit care-i treaba cu presedintia …

  8. liviu giosan spune:

    Ca de obicei o radiografie necrutatoare care ajunge la maduva putreziciunii sistemului. Mai putin mi-a placut dedicatia catre Papahagi si Neamtu, niste lunateci, dar aici au avut dreptate (vezi ca au mai avut un coleg Ofiteru alaturi).

  9. andi spune:

    Ministerul Educatiei nu e ministrul, nu e nici premierul. E cohorta de secretari de stat, functionari, profesori universitari cu carti si doctorate scrise de studenti prin copy/paste, rectori pusi acolo sa asigure persistenta cooperativei, membri in comisii de excursii si restaurante doctorale, secretare-sef din Rectorate care marsavesc expert fondurile europene, experti in educatie poleiti cu titlul prin cursuri facute in programe oferite de prieteni, participanti bucurosi la conferinte si jurnale de co-citare incropite cu amicii si introduse in ISI cu mare avant, sefi de proiecte POSDRU care dezvolta resursa umana pana explodeaza de atata vant din vorbe, decani si sefi de departamente ce promoveaza cu sarg tineretul croit dupa chipul lor, comisii de acreditare, evaluare prieteneasca si co-generare de documente, toti oamenii de bine care pun umarul la propasirea sistemului.

    Nici unul din acestia nu va dori vreodata ca doctoratele sa fie evaluate corect si plagiatul considerat pacat major. 80% din conducatorii si co-sustinatorii sistemului universitar au pete groase pe cariera stiintifica, nu doar doctorate copiate ci si carti, articole, cursuri si indrumatoare scrise fara cunostinta lor dar beneficiind de onoranta lor semnatura.

    Cata vreme sistemul va fi condus din guvern de aceiasi functionari, secretari de stat, directori si subsecretari de stat care au initiat, condus si sustinut coruptia si furtul, nimic nu se va clinti, iar plagiatul va genera in continuare poleiala academica.

    Dl. Curaj, curajos sau nu, e unul dintre ei, un jucator cu experienta si bine uns in angrenaj, deci nu va face, in sensul asta, absolut nimic.

  10. cezar spune:

    Impecabil. Foarte “kafkian” ca stil literar, dar dramatic de real.
    Indraznesc sa adaug ca nu doar in domeniul doctoral lucrurile stau asa, ci si aproape in orice domeniu al vreunei certificari/calificari profesionale. Iar aceasta constatare deabia creioneaza conturul dezastrului de proportii colosale in care se afla “romanica”. Din pacate, masa critica a schimbarii in bine nu ne va prinde in viata.
    E adevarat si ca daca nimeni n-ar mai continua sa spere si sa incerce, fie si “donqihotesc”, sa schimbe lumea, atunci chiar ca n-ar mai merita sa le spun copiilor mei in limba romana “si eu va iubesc”. Sau sa tresar cand imi spun ei.

  11. contributorsfil spune:

    De ce tace Iohannis, in privinta dosarului Bechtel si a plagiatelor (Ponta, Oprea, Toba)?
    Tacand, le cautioneaza! Nu intra si rezolvarea acestor probleme grave in conceptia : ‘punct si de la capat’?

  12. lady jemoi spune:

    Ce se întâmplă cu sporul de 15% care a fost acordat bugetarilor cu doctorate plagiate? Nu este și acesta furt din bugetul statului? Acești bani nu ar trebui recuperați?

  13. Sandel spune:

    Multumim pentru excelentul articol si felicitari pentru curajul de a-l scrie.

  14. victor L spune:

    Ma iertati, dar sinteti invidiosi pe uamenii de succes :P
    Cu totii:
    “MelaniaCincea
    November 25 at 11:41pm ·

    Primarul de Voluntari, Florentin Pandele, două titluri de doctor în în doi ani consecutivi:
    2007 – Primul doctorat, la Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, în domeniul Ordine Publică și Siguranță Națională, tema lucrării fiind „Coordonate juridice și strategii privind navigația maritimă”.
    2008 – Al doilea doctorat, la Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, în domeniul Ştiinţe militare, cu teza „România şi noile provocări generate de integrarea europeană”.

    Vă daţi seama ce muncite sunt doctoratele astea?… Ce valoare academică are doctorul ăsta?…

    http://politicscan.ro/…/cum-sa-obtii-diplome-pe-banda-rula…/
    Asa ca intreaba:

    “O întrebare la începutul mandatului noului ministru al Educaţiei:
    Îşi asumă Adrian Curaj – numit ministru într-un Guvern ajuns la putere după ce anteriorul fusese dărâmat de strada sătulă de minciuni, abuzuri, incompetenţă şi furt –, cauţionarea furtului academic?”
    NB,
    vom ajunge vremile cind vom spune “Curaj n-a avut curaj”? va ajunge Curaj ceva in genul lui Grajdan?

    • dana eugenia spune:

      asa ne dam seama ca “pandele” voia sa faca canalul bucuresti-marea neagra … iar el sa fie primarul bucurestiului … dupa imaginea idolului sau si-al sotiei :) )

  15. Ela spune:

    Finalul acestui excelent articol : “Concluzia e una simplă: nimic nu poate fi schimbat.”, imi aminteste un proverb care spune ca “nu conteaza ceea ce ai, principalul este ceea ce faci cu ce ai!”
    Se pare, insa, ca la noi, orice-am avea, tot nimic bun nu vom fi capabili sa realizam… :(
    Sincer, eu nu inteleg ce, si nici pe cine, asteptam?
    De ce continuam sa credem ca schimbarea trebuie sa vina de la “cineva” anume, care, daca nu apare, sau nu o sa vrea schimbare, sau nu o sa fie capabil sa o faca, nimic nu se va schimba…punct. Circulez, y en a rien à voir!
    E absurd! Daca asa ar sta lucrurile in realitate, umanitatea ar trai si azi in grote!
    De ce altii sunt capabili sa-si faca viata agreabila, sa traiesca in respect si demnitate, si românii nu?

  16. Mircea Modan MirceaM spune:

    Imi e greu sa cred ca nu se poate face nimic. Un “profan” din afara sistemului se poate gandi, de ex, ca daca cei care au in “portofoliu” cateva (2, 3…n) doctorate dovedite ca plagiate nu ar mai putea sa faca parte din comisii de evaluare cativa ani (functie de marimea “portofoliului”) poate ca “paradigma” comisiilor “combinaţii de cinci luaţi câte trei” ar putea fi schimbata cu alta, apeland chiar la comisii de “afara” daca multimea finita a evaluatorilor (mai stiuti decat evaluatii, evident) se “epuizeaza” pe motiv de portofoliu viciat.
    Poate ca aceasta reglementare ar fi facuta printr-o lege propusa de cei din afara sistemului….imposibilitatea schimbare are sens doar daca este produsa de “sistem” ori sistemul nu se canibalizeaza singur. Dar poate fi devorat de alt “pradator”, mai puternic. De exemplu….ahmmmm, parlamentul? Ntzz. Guvernul? N-as crede. Societatea civila? Cam prea general. Vreun ONG care sa stranga un catralion de semnaturi pro-ceva de genul asta? Poate. Ar fi bagati in seama? Nu stiu, depinde cate semnaturi ar fi.
    Poate ca vreun partid nou nout ar trece in program, pe langa gargara obisnuita, si concreteturi din acestea “nerezolvabile”, dar cu solutii simple, care nu costa mai nimic.
    Poate ca un parlamentar independent, ba chiar si unul “dependent”, ar produce o initiativa legislativa de acest gen…chiar, de ce nu avem initiative legislative pe probleme care ard? Upsss…chiar, daca tot a venit vorba de ardere, oare nu ar fi extrem de simplu ca pe fiecare usa de la intrarea unui local public, cladire comerciala sau “de stat’ sa existe musai un afis cu gradul de risc la incendiu al cladirii? Pentru ca exista o asemena clasificare.Sau sa stiu ca functioneaza fara aviz ISU, pe proprie raspundere etc. Tot o “concretete” simpla, la obiect, Pentru ca a aduce toate cladirile in conformitate cu normele ISU este iarasi o “imposibila schimbare”, la cat de stufoase si, uneori imposibil de aplicat sunt “normele in vigoare” Dar am evita acele caldiri si patronii, inclusiv statul ar trebui sa faca ceva, pentru ca altfel nu le-am mai trece pragul.
    Imposibila schimbare este posibila cand “sistemul” pierde bani daca nu se schimba.

  17. tot Sandel 2 spune:

    Doctor Honoris causa al universitatii aurel vlaicu din arad acordat domnului Curaj, de catre doamna Lizica Mihut

  18. grasu spune:

    Problema s-ar putea rezolva introducandu-se criterii obiective (ca pe vremea lui Funeriu) si introducandu-se pedepse drastice pentru cei care se fac ca vad ca aceste criterii nu sunt indeplinite(se intampla si acest lucru foarte des), sau interpreteaza arbitrar aceste criterii. Dau un exemplu. La inginerie mecanica s-au lasat, alaturi de reviste si conferinte ISI si citarile in BDI (baze de date internationale). Parca nu era de ajuns ca s-au lasat conferintele ISI dar cu BDI-urile s-a stricat absolut tot. Orice lista care apare pe internet cu conferinta pe care a tinut-o cineva la Cocarlatii din Vale este considerata BDI. Si , binenteles, a aparut imediat si masiv, impostura.

  19. abc spune:

    Dle Maci, diagnosticul dumneavoastra e bazat pe analiza retelelor umane din mediul universitar si incearca sa explice moda plagiatelor prin perspectiva strict de concurenta umana pe functiile universitare.

    Personal cred ca moda plagiatelor a aparut intr-un gol informational si a monopolului impus de partidul comunist roman, care a politizat complet administratia universitara.

    Gol informational pentru ca autorii academici din perioada comunista au fost rupti de avansul cunoasterii in domeniile stiintifice(in timp ce in vest parteneriatele privat-public, corporatii cu interese specifice in anumite domenii subventionau masiv catedre universitare, apoi in domenii vitale gen fizica era statul principalul sponsor- USA de exemplu majoritatea absolventilor Phd in domeniul fizicii teoretice au fost sponsorizati de Pentagon (DOD) ceea ce le-a permis un avans in construirea noilor arme, tehnologii). Aceiasi tendinta este azi in China urmariti investitiile masive in tehnologie inclusiv cucerirea spatiului zilele acestea cel mai mare telescop a fost inaugurat acolo. Deci in absenta noii informatii si perspective in invatamantul universitar cursurile anilor 1990 au ajuns copii ale profesorilor universitari din anii 1960 ,cand o parte din universitarii de atunci aveau inca experientele personale in medii academice din vest….in schimb odata cu disparitia lor cam singurele schimburi permise erau in cadrul blocului din Est, ceea ce nu favoriza circulatia informatiei actualizate. Imi aduc aminte cum chiar in cadrul unei universitati cu profil unic pe tara, o fosta profesoara facea apel la vorbitorii de limba maghiara in cazul lucrarii de licenta sa traduca niste carti din acea limba(maghiarii au avut inca legaturi academice cu conationalii emigrati in USA in pozitii destul de puternice acolo). Moda plagiatului e ca si cu limtarea la un meniu cand ai aceleasi ingrediente, combinatiile nu pot fii neaparat in numar imens si nici originale.
    Deschiderea pe care internetul a permis-o a adus o realiniere la circulatia informatiei, au fost facuti pasi mari in actualizarea din domeniul tehnic, dar in domenil stiintelor sociale, marii profesori universitari lucra inca cu teorii, modele, concepte cunoscute anterior anilor 1960. Introducerea religiiei nu a ajutat la nivel de deschidere intelectuala, copiii sunt formatati pe creier cu explicatii irationale si simpliste.Cei care sunt interesati de cunoastere sunt paria si dispar in tari vestice, unde pot valorifica si se pot simti confortabil cu societatea, acceptati cu opiniile lor contra-curent in Romania(ateii) in schimb in Romania, am ajuns ca contestarea plagiatelor sa fie facuta de teologi- care o fac pe principiul foarte simplist copy-paste masoara numarul de cuvinte copiate in noul text- denota superficialitatea extrema a mediului academic in unele domenii.
    Metoda stiintifica , traditia contestarii cu argumente teorii, construirea bazelor matematice, fizice, a experimentelor, laboratoarelor etc…sufera.
    Si nu toti plagiatorii au IQ-ul jos, uneori erau chiar oameni f. inteligenti care au profitat de sistem. Cunosc direct un plagiator care a fost prins copiind complet o opera ajutoare oferita ca si bibliografie de conducatorul de lucrare(moda oferirii lucrarilor anterioare studentilor) inlocuind cuvinte de orase in lucrarea respectiva si care dupa emigrare , lucrand si operand cu profesori normali in domeniul care ii placea (aici ar intrebui sa intervina si chestiunea orientarii, foarte neglijata in mediul social romanesc, care ar trebui sa orienteze teoretic elevii cu aptitudini specifice spre anumite domenii specifice)…a reusit foarte bine.
    Da e necesara combaterea plagiatorismului dar in acelasi timp abandonarea pasunismului nationalist, in loc sa se puna accent pe limba si literatura romana in evaluarea unui elev(cunostintele care le poate avea lecturand operele in acea limba sunt reduse..numarul traducerilor insuficient, traducatorii orientandu-se spre domenii pecuniare)poate accentul ar trebui pus spre invatarea limbii engleze, accesarea resurselor electronice in linie de calitate si publicarea lucrarilor in engleza…ar disparea principalul mecanism care favorizarea plagiatul traducerea textelor…din moment ce imediat s-ar putea verifica originalitatea lucrarilor chiar de catre autorii internationali.

  20. Oskar spune:

    Interesant articol, dar discutabil în ceea ce privește claritatea și sistematizarea ideilor pe un fond deloc surprinzător.
    Interesante comentarii! Unele sunt foarte apropiate de realitate. În continuarea lor: câteva semne de întrebare.

    1. Are nevoie societatea românească de învățământ superior? Cunoaștem „necesitățile reale de învățământ superior” ale societății românești ? Știe societatea românească să utilizeze resursa umană formată de universități? Are societatea românească cerințe clare fată de învățământul superior? Este conștient învățământul superior de aceste cerințe?
    2. Care este experiența practică, pe domenii de specialitate, a corpului profesoral universitar? Cum pot forma universitarii lipsisți de experiență practică absolvenți buni pentru practică? Nu cumva formarea se realizează într-o lume paralelă cu cea a necesităților reale?
    3. Are nevoie societatea românească de cercetare științifică? Ce le cere societatea cercetătorilor? De exemplu: numeroasele scoli doctorale de sociologie, politologie, drept și religie? Suntem conștienți de faptul că MEN și o serie de „asociații” au deturnat obiectivul cercetării doar spre vizibilitate? În acest caz, făcând abstracție de dimensiunea morală, problema plagiatului are doar o dimensiune formală întrucât vizează plagiate care, la fel cu originalul, nu servesc decât în „bătălia pentru vizibilitate” și sucirea de minți.
    4. Companiile românești și universitățile românești dețin patente? Ce produc acestea? Nu cumva în această privință am avea nevoie de curaj guvernamental?
    5. Poate să dispară obediența din spațiul universitar atât timp cât în învățământul superior se păstrează actualele sisteme de finanțare, de normare și de promovare, respectiv atât timp cât directorii de departamente nu vor avea ca primă obligație relația cu societatea concretizată prin atragere de fonduri pentru proiecte și studii concrete (nu sponsorizări)? Poate fi acest sistem schimbat atâta timp cât societatea românească, prin politicienii care o reprezintă, nu pare să aibă nevoie de știință și viețuiește la un nivel de civilizație discutabil?
    6. Care sunt valorile reale ale învățământului românesc? (Fiecare ar trebui să ne întrebăm care au fost și care sunt valorile reale ale universității pe care am absolvit-o. În particular, care au fost valorile Universității din Oradea pe vremea rectorului Maghiar, care sunt acum și în ce măsură sunt legate și de poziția ei geografică?)

  21. Livius Bercea spune:

    Impecabilă apreciere a mediului universitar românesc. Cum nu suntem în stare să ducem nimic la bun sfârșit, nici domnul ministru Curaj nu-și va onora numele și nu va avea ce are în nume (curaj) pentru a lua taurul de coarne să facă lumină în 50.000 de teze de doctorat (restul or fi „pe bune”).

  22. Mihai spune:

    O analiza foarte buna la nivel micro.
    La nivel macro, insa nu atinge adevaratele cauze ale problemei: lipsa de finantare a unui sistem, saracia generata de o casta politica ce fura, fura, calca totul in picioare.

    Ce i-a impiedicat pe cercetatorii care lucreaza in strainatate sa revina dupa 2011 in Romania la universitati si institute de cercetare sa resusciteze sistemul? Cati cercetatori au revenit? Foarte putini. De ce? Salariile total neatractive fata de venitul lor actual la locul de munca. Performanta urmeaza retributia.

    Departamentul in strainatate vs departamentul din Romania – departamente formate din cadre didactice, cercetatori, postdoctoranzi, doctoranzi, personal auxiliar (laboranti, secretare, ingineri de sistem) vs profesori de Romania cu salariul dublu fata de oricine altcineva (acesta este motivul pentru care toata lumea vrea sa fie profesor) si restul lumii (conferentiari, lectori, asistenti) ce incearca sa carpeasca totul – si cercetare si activitate didactica.

    La cerintele din ce in ce mai ridicate, “se produc” ISI-uri, “se produc” citari, “se produce” recunoastere internationala etc. Cum sa poti sa te duci la o conferinta intr-o alta tara (participare reala nu turism) cand costurile ajung la salariul pe circa 4-6 luni?!

    Contractele de cercetare, acelea putine si ciuntite de stat, mimeaza cercetarea. Sute de mii de euro aruncati pe puncte ISI. Ti-ai facut punctele, ai indeplinit contractul, nu ti-ai facut punctele, foarte rau, pierzi finantarea pentru anul urmator…

  23. Dana Diaconu spune:

    Incurcatura este foarte mare intr-adevar ! Cauzele sunt multiple, istorice, si asupra trecutului nu se mai poate interveni. Ele pot fi doar foarte bine observate si analizate pentru conturarea unui drum realist pentru viitor.
    Totul este generat de o educatie primara defectuasa pentru care in egala masura sunt vinovati parintii cat si scoala. Nu putem insa sa scoatem din contextul evenimentelor oamenii si nu putem cere unor soldati care se intorc din razboi sa aiba uniformele curate ! Toti sunt in primul rand niste supravietuitori !
    Transformarile pe care le-a traversat Romania (distrugerea intregii economii de productie) pe de o parte si apoi lumea intreaga prin explozia telecomunicatiilor si a informaticii si vartejul creat de conceptul de Globalizare au lasat atat scoala (cu tot ce inseamna ea : institutii, obiective, metode, cadre didactice, elevi) cat si omul ( individual si familia) intr-un defazaj si un bruiaj pe care fiecare a incercat sa-l compenseze dupa cum s-a priceput, mai mult instinctual.
    Copiii sunt cheia ! Ei pot fi convinsi cu usurinta daca putem fi sinceri si putem folosi limbalul lumii lor. Maturii nu mai pot fi educati decat de catre copiii lor!

  24. Virgil Iordache Virgil Iordache spune:

    Nu pot să înţeleg oamenii care spun că nu se poate schimba nimic în educaţie şi cercetare. Este o afirmaţie şi falsă şi fără nici un folos.

    Că Universitatea cutare nu poate fi Univ. din Jena ? Fireşte că nu poate, UJ a aniverstat 500 de ani de existenţă recent, UB 150. Antipa şi-a făcut doctoratul la Jena, nu Haeckel la Bucureşti. Secolele nu se pot sări cu prăjina.

    Că nu pot eu X schimba sistemul ? Dar e treaba mea să schimb sistemul ? Când am să fiu ministru, atât. Treaba unui e să facă cel mai bine ce şi-a asumat:
    1 la ore cu cei cu care lucrează
    2 în proiecte dacă a obţinut
    3 în societatea civilă dacă vrea.
    4 ministru când o să intre în politică şi îl desemnează cineva.

    1 Cu o parte din biologi anul acesta lucrez într-un subsol unde n-avem tablă. Le fac o schemă pe o foaie şi trec pe la fiecare şi putem lucra. Dacă nu-ţi convine îţi dai demisia şi cauţi alt job.

    2 Că am în cercetare sunt probleme de toate felurile ? Cauţi soluţii, asta e creativitatea managerială. Ţi-a plecat un om? Faci tu şi ce făcea el sau convingi pe cineva să te ajute temporar. Dacă nu-ţi convine propui să fie altul director sau să se rezilieze contractul.

    3 Prima regulă ca să poţi schimba ceva civic e să crezi tu asta. Reacţia după Colectiv e un exemplu clar. Să nu-mi spună cineva că era mai bine cu Ponta. Mai mult o să fie doar după alegerile de la anul dacă iese dreapta. Dacă iese PSD ministru al educaţiei va fi d-na Andronescu.

    4 Cină stă deoparte de politică şi vrea un ministru cum ar fi el are slabe şanse să apară un astfel de ministru. Cine e ministru o să facă aşa cum cred el, nu cum cred eu X. Şi nu e nimic anormal aici. Eu X pot doar să concep politici publice folositoare şi să le propun cu argumente, atât. Dar nu am imaginea de ansamblu şi nu pot judeca deciziile. De exemplu poate că dacă ar fi eliminaţi toţi plagiatorii lucrărilor de grad mai rămânem cu 20% din staff. E asta acceptabil ? Macro e clar că nu. Dacă sunt doar 35% poate că ar merge. Pleacă aceşti oameni şi cresc salariile celorlalţi care tempor preiau nişte norme.

    Procesele de schimbare a unui sistem de educaţie şi cercetare au loc la scara deceniilor. Dacă evaluăm la scara lunilor şi anilor nu vom observa mare lucru.

    gânduri bune,

    • cinic spune:

      diagnostic excelent. Vindecare?
      a. terapie “homeopatica” adica in doze mici sperand ca doza va fi administrata zilnic si perseverent
      vs
      b. chirurgie “amputativa”

      Poate exista terapie homeopatica CONTRA vointei pacientului?

  25. Mircea Miclea mircea miclea spune:

    Excelent text, domnule Maci! Va felicit!
    mircea miclea

  26. Dogaru spune:

    Dpv juridic, plagiatul este o infracțiune, cf. Legea drepturilor de autor nr. 8/1996, iar evaluarea abaterilor de la aceasta lege intra in competenta Oficiului Roman pentru Drepturi de Autor (ORDA). Amanunte la http://www.contributors.ro/cultura/miracolul-unei-definitii-invizibile-plagiatul/.

  27. Bogdan RADU spune:

    Buna ziua.

    Exista, dupa parerea mea, o singura solutie.
    Teza de doctorat sa aiba valoare doar in invatamint sau cercetare.
    Care este valoarea unei teze pentru un general de comanda sau pentru un ministru?
    Ce calitati suplimentare ii ofera?
    Promovarea in o functie administrativa sau politica sa nu fie influentata de o teza de doctorat.
    Atunci s-ar termina si cu presiunea pe cadrele didactice pentru a face doctori din politicieni si cu cea a celor din administratie pentru a cumpara o teza ca sa promoveze.

    Iar daca revenim la plagiat, atunci pica tot sistemul de acordare al tezelor. Nu pot sa il acuz pe Ponta, de exemplu, si sa uit pe alti 4 referenti si gramezi de oameni cu aprecieri laudative la dresa tezei, oameni cu competente in domeniu, nu de pe strada.

    Inca nu se discuta tezele proaste, cu nivel sub orice limita…..

  28. Caliman Eugen -consultant dezvoltare economica spune:

    1.Analiza starii sistemului de educatie si de promovare a valorilor este fara cusur, dar modul de imbunatire propus de fiecare data, este naiv, ineficient, deoarece are doar elemente si caracteristici ,,birocratice,, care in final se lasa cu comisii si normative nerespectate de nimeni – fiindca nu exista un imperativ economic-social care sa le impuna in mod absolut.
    Adica este lipsit de tehnici ,,nonbirocratice,, ,care nu presupun doar sfaturi, modalitati de lucru preluate din zona teoretica, ce nu pot functiona intr-o societate in stagnare, in postcomunismul politic, economic si social (si cultural) actual.
    Sistemul educational si de invatamint de la toate nivelele nu este unul care exista pentru a satisface sfaturile si tehnicile teoretice de imbunatatire a functionalitatii si performantei in domeniu, ci pentru a crea posturi profesorale si rente institutionale, intr-un invatamint si intelighentie nationala, care nu se adreseaza si nu raspunde nici unei cerinte economice ori sociale nationale (ci uneori doar uneia politice).
    Naivitatea solutiilor este deteminata de idei sau tehnici la modul abstract, de neintelegerea faptului ca invatamintul, educatia si tot ce tine de ele, trebuie racordate cerintei de dezvoltare generala a tarii, in care motorul principal este economia/industria si agricultura pe care trebuie sa le sustina in mod direct.
    Fara un proiect national, care sa aseze in ordine prioritara sub-proiectele nationale, respectiv (primul din ele) invatamintul – educatia (ca domeniu de geneza a performantei economice), reconstructia economica si industriala este imposibila.
    Fara proiectul economic national, invatamintul/educatia nu pot iesi din zona non-activa, de oferta de profesorat si renta institutionala, prin banii obtinuti pe toata zona aceasta.
    Daca dezvoltarea economica si industriala nu este asumata de guvern si impusa intregii societati economice romanesti, lipsa de interes a profesorului de la toate nivelele, a celui care conduce sau atesta doctoratul este fireasca – deoarece institutiile functioneaza in gol (fara scop – raspunderi) si in interes propriu.Ele (totusi) exista si personalul lor trebuie sa faca ceva, sa raporteze activitate, sa cistige bani, trimitind elevi pentru somaj la AJOFM si acordind doctorate plagiate ori contra cost.
    Numai un reviriment economic national, produs prin reconstructia industriala si competitia pentru locuri de munca mai bune in industrie, invatamint sau cercetare poate conduce la renasterea interesului pentru carte si performanta intelectuala.Actuala decadere economica si industriala, urmare a lipsei cronice (de 7 ani) a investitiilor straine si nationale in industrie, perpetueaza un invatamint-educatie slabe, iar reparatia poate veni numai (sau in primul rind) de la reparatia economica-industriala!
    2.Cita vreme analistii domeniului de invatamint si educatie nu vor pleca de la radacina esecului national al educatiei si invatamintului si doar vor personaliza ori duce o critica sterila decaderii continue a acestui domeniu – solutiile nu vor exista.
    Dezvoltarea economica si industriala, cerinta de muncitori si tehnicieni/ingineri performanti, de cadre din economie si management, etc. , este motorul primar al crestereii performantei in educatie si invatamint – in lipsa caruia, cine si de ce ar invata sau ar face doctorate savante, daca ele nu au cautare si nu folosesc nimanui, intr-o tara dezindustrializata?
    3.Cu siguranta, ca aceasta viziune si inceput de REFORMA trebuie initiata de la VIRFUL politic si de intelighentia nationala.Altfel, analizele vor fi tot mai complete si mai realiste, pe masura ce sistemul in discutie va fi tot mai bolnav si nefunctional.Mersul din rau in mai rau, nu are nici o limita, in nici un domeniu…

    • curios spune:

      ce AMELIORARI graduale poti aduce unui sistem ce da [simplist zis] 50% REBUT???
      E vorba de bac.
      Dar noianul de laureati in diferite discipline onorabile care nu rezoneaza cu piata muncii [nu dau exemple ca sa nu scriu TREI PAGINI]?
      Sindicatele din universitati dau vina pe analfabetii cu bac
      Sindicatele din licee invinovatesc examenul de admitere la liceu
      Cei din mediul urban i-ar spanzura pe cei din rural.
      Inca n-am vazut gradinitele sa stalpul infamiei si mai apoi mamele [care sigur nu au sindicat].
      Populatia scolara scade, curricula se ingrasa, nr de sindicalisti din educatie creste.

  29. andreescul spune:

    Am ezitat sa comentez pentru ca am colaborat destul de indeaproape cu noul ministru al educatiei intr-o formula sau alta. O fac, totusi, cu acest “disclaimer” de parte interesata, mai curand datorita felicitarilor primite de autor. Sunt multe lucruri de spus despre text in sine (chiar si dincolo de mintile ortodoxiste luminate carora le este dedicat, de barocul structurii sale si de meandrele argumentatiei). Ma marginesc sa notez doua lucruri.

    Se tot dezbate in ultima vreme, si textul de fata nu e o exceptie, ca si cum nici o reforma in educatie nu ar putea incepe fara ‘rezolvarea’ plagiatelor lui Ponta, Oprea & co. Personal, nu sunt convins. Problema imposturii academice din Romania e vasta si va trebui transata mai devreme sau mai tarziu (cu cat mai devreme, cu atat mai bine, desigur – dar procesul va fi probabil indelungat). Dar daca se poate indrepta ceva in educatie si cercetare fara a antagoniza in exces politicienii de care depinde, pana la urma, soarta acestui guvern de tehnocrati si a reformelor pe care sper sa le propuna, atunci sacrificiul mi se pare modest. Miza doctoratelor individuale ale unor politicieni de teapa lui Ponta si Oprea ramane, pana la urma, una minora, caci ei sunt doar fetele unei probleme sistemice mult mai adanci.

    In al doilea rand, sunt uimit (desi nu chiar…) de faptul ca torentele de critici la adresa noului ministru care face subiectul articolului – si a altora asemenea lui – n-au avut rabdare nici macar doua saptamani. S-ar putea ca lui AC sa nu-i iasa reforma; s-ar putea sa nici nu vrea tipul de reforma ‘care trebuie’; s-ar putea ca ministrul sa nu “aiba curaj” sa faca reforma (ca sa citez jocurile de cuvinte sofisticate ale dlui Maci). Nu mai e foarte mult de asteptat pana sa aflam. Punem pariu ca autorul, si altii ca el, nu vor avea nici atata rabdare si vor scrie din nou astfel de cronici ale unor esecuri anuntate? It’s what they do best…

    • Mihai Maci Mihai Maci spune:

      Va multumesc pentru observatii. Aveti dreptate, dar – sper ca nu comit necuviinta trimitand la textul meu – am spus-o si eu: da, cazurile d-lui Ponta, ale d-lui Oprea, ale d-lui Toba, etc. nu sunt interesante in sine. Luate individual, ele nu se vor dovedi – daca se vor dovedi, caci aici intra in joc “comisiile” – mai mult decat niste palgiate ordinare. Ceea ce e cu adevarat interesant, e mecanismul (institutional si uman) care face cu putinta asemenea lucruri. La limita, mecanismul se poate dispensa de niste figuri proeminente pentru a supravietui. Dar, cred ca veti fi de acord cu acest lucru, daca nu a fi fost expuse public aceste cazuri de notorietate, atunci probabil ca nici despre acest mecanism – totusi, binecunoscut – nu s-ar fi vorbit. Pe de alta parte nu cred ca ar trebui tolerate asemenea fapte reprobabile sub pretextul ca de unii din autorii lor depinde soarta guvernului si a viitoarelor legi ale educatiei. Daca am proceda asa, am sfarsi prin a identifica frauda doar pana la nivelul politic si de acolo in sus ar incepe imunitatea (in numele “interesului national”). Mie unuia o asemenea strategie mi se pare mai paguboasa decat oricare alta.
      In ceea ce-l priveste pe d-l Curaj, nu-l acuz de nimic si nu-i doresc esecul. Cred insa ca un mandat de Ministru al Educatiei – adica la un minister cu multe probleme, dintre care unele stringente – care incepe cu schimbarea titulaturii institutiei, n-a inceput tocmai cu dreptul. Si va asigur ca m-as bucura sa scriu despre reusitele – fie ele si modeste, dar reale – ale d-lui Curaj. Doar sa se vada. Sa nu fie si domnia sa unul dintre acei ministrii care, dupa mandat, sa ne spuna ca ne-au vrut doar binele, iar noi – in marginirea noastra – n-am fost in stare sa-l intelegem.

      Daca numele sub care sub semnati se inrudeste cu cel real va doresc Intru Multi Ani Fericiti!

      Mihai Maci

      • andreescul spune:

        Va multumesc pentru raspuns, domnule Maci. De acord ca expunerea imposturii academice nu trebuie sa se opreasca la esaloanele de sus ale politicii. Dar, intr-un sens, tocmai asta e si problema: ca sa nu se opreasca acolo, trebuie sa inceapa de jos, de la firul ierbii, de la baza constructiei. Iar ca sa inceapa de jos, are nevoie sa aiba o dimensiune sistemica, nu una revansarda sau exhibitionista. De ce – ma intreb – dnii Neamtu si Papahagi s-au oprit la Ponta si nu au dat in judecata zecile sau sutele de plagiatori cunoscuti, multi dintre ei mai periculosi pentru sistemul de invatamant superior – pentru ca sunt de-ai sistemului – si pentru tinerii pe care ii formeaza?

        Nu stiu cum si cand se va primeni invatamantul superior (si cercetarea in general). Nu sunt foarte optimist. Deocamdata stimulentele – articole ISI, factori de impact, citari – incurajeaza (deh!) frauda academica intr-un sistem totusi inapoiat ca al nostru. Personal, am incredere in Adrian Curaj, dar ma astept sa nu poata sa ajunga nici el foarte departe in privinta asta. Trag speranta sa puna pe roate noul plan national de cercetare (are sansa ca porneste de la inceput), sa schimbe reguli relativ marunte, dar importante (poate chiar pe cea privind logica acordarii si retragerii doctoratelor), sa creeze niscaiva oportunitati de dezvoltare pentru universitati dincolo de ‘modelul de business’ actual (daca acestea nu vor fi prea lenese ca sa profite de ele), sa redefineasca schema baltita de evaluare a INCD-urilor. Poate chiar sa aduca oamenii sistemului la masa – in sensul in care n-au reusit sa o faca Basescu si Funeriu (poate reusesc Iohannis si Curaj). Ar fi rezultate modeste pe moment, lipsite de glitz-ul marilor zguduiri, dar – cred – cu ceva impact pe termen mai lung.

        In fine, vom vedea si vom combate… Va doresc, la randul meu, un sfarsit de an implinit.

        (PS Semnatura se inrudeste – indeaproape – cu numele real, dar cred ca identitatea dinapoia sa e mai putin spectaculoasa decat ar putea sa para.)

  30. Deceanu Ovidiu spune:

    50,000 de doctorate in Romania ? Nu stiu dacă e adevărată cifra asta, însă dacă este adevărată nu e decât o dovadă în plus că România e o țară fără valori adevărate. Doar furate. Iar românii, un neam care au impostura în sânge. Știți de ce cred asta? Pentru că nu cred că 50,000 de doctorate s-au acordat fără știrea profesorilor adevărați care predau în Universitățile romănești de calibru ( nu mă gândesc aici la Univ. gen Spiru Haret – oare ce-o spune domnul Haret când își vede numele pe diplome universitare care au valoarea unei hârtii igienice ?).
    În concluzie, deducem ca până și universitarii de valoare din universitațile de calibru sunt corupți.
    Mizerabil.
    Personal, nu cred că statul român mai are vreun viitor. Fără scoală onestă, performantă, suntem condamnați la dispariție, ca națiune. Și asta se va întâmpla în câțiva zeci de ani.

  31. Catalin Popa Catalin Popa spune:

    Prea crudă concluzia pentru a o socoti definitivă. Iar caracterul ei provizoriu (şi soluţia, câtă e) este tot ȋn mâinile „sistemului”: sistemul a dat, sistemul a luat, fie sistemul binecuvântat! Retragerea punctuală a unor titluri nu ar afecta sistemul, ci doar ar pune nişte indivizi la colţul ruşinii –nimic mai mult. Dar ar fi luat ȋn considerare şi scopul doctoratelor (masteratelor, licenţelor) plagiate: unele din vanitate (presupun că ar fi vorba de majoritatea covârşitoare a politicienilor, ofiţerilor şi plimbătorilor de genţi, inclusiv de prin universităţi), altele mai degrabă din obligaţie (şi poate chiar ȋmpotriva eticii subiectului), dar la insistenţele şi presiunea „sistemului”. In această categorie intră acei nenorociţi funcţionari, unii extrem de competenţi profesional, care dupa 20-30-40 de ani de muncă pe un post s-au trezit ȋn postura de a trebui să-şi caute un alt loc de muncă -ȋn absenţa licenţei, masterului ȋn special, doctoratul intrând la vanitate.
    Business-ul privatelor universitare cerea clienţi, ca sa poată produce bani pentru „sistem”. Rapid, prin OUG-uri şi alte mârşăvii similare, sistemul a introdus necesitatea unor astfel de studii pentru o cohortă de oameni care nu şi le doreau, dar n-aveau ȋncotro. Aşa că, la 50 de ani, omul se apuca de „studiat” te-miri-ce cu singur scop patalamaua. Singurul loc unde treaba putea merge repede şi bine era la privată, unde mergea ca unsă (preţ funcţie de timp şi diploma, cei mai inteligenţi fâcând anii ca şamponul, 2in1). Pe urmă, privatele cereau doctori, ca să poată fi acreditate. Şi aici ȋncepe să se-ȋmpută treaba. Restul, consecinţe ȋn lanţ, promiscuitatea cerând promiscuitate şi mai mare etc. Lucraţi ȋntr-o universitate ȋn care plagiatorii sunt promovaţi la vedere, puţinele voci care se opun fiind inaudibile politic, grad didactic, reprezentativitate (http://www.ebihoreanul.ro/stiri/ultima-or-31-6/spaga-in-posturi-cum-isi-cumpara-sefii-din-universitatea-oradea-voturi-promovandu-si-acolitii-in-posturi-didactice-123872.html).
    Politicul a ȋmpuţit peştele, politicul ȋl poate rezolva. Restul, fie societatea civilă, cantitate neglijabilă. Din acest motiv cred că ȋn titlul articolului dumneavoastră lipseşte la sfârşit semnul ȋntrebării.

    • Mihai Maci Mihai Maci spune:

      Va multumesc! Aveti intru totul dreptate. Toate aceste cazuri punctuale ne-au facut sa vedem amploarea unui fenomen a carui logica nu are nimic de-a face cu studiul si performanta. Asa cum bine ati spus, s-a creat o nevoie artificiala de diplome si un intreg mecanism care face bani din mediocritate si din impostura. Aceasta e mizeria ce risca sa sufoce si ce-a mai ramas onest in invatamantul universitar.
      In ceea ce priveste situatia de la Oradea, ii invit pe cati mai multi dintre cititorii nostri sa parcurga textul al carui link l-ati postat; e acolo (cel putin) o situatie demna de teatrul absurdului. Dat fiind ca in perspectiva alegerilor universitare s-a creat un form al cadrelor universitare de la Oradea, frecventat inclusiv de Rector, am scris acolo – cu speranta de-a fi luat in considerare de decidentul imediat – despre situatia pe care presa a facut-o publica. Din pacate, “renumele” universitatilor romanesti e facut, in buna masura, din asemenea triste istorii (si din toti cei care le gireaza).

      Cu toata consideratia,

      Mihai Maci

      • JohnDoe spune:

        Parcurgand textul indicat de link-ul ebihoreanului, o solutie rapida care s-ar putea implementa ar fi schimbarea criteriilor de avansare pe functiile de profesor si conferentiar universitar, in forma in care le-a trasat d-l Funeriu. Cred ca multi dintre aspirantii de la Universitatea din Oradea (prezentati in articol) dar si altii asemenea de la alte universitati n-ar mai putea promova. Asa cum guvernul ponta a schimbat peste noapte criteriile de promovare, asa se pot schimba (reinstaura) si acum. O alta conditie ar trebui sa fie interzicerea candidaturii celor cu plagiate in senatul universitar, in consilii ale facultatilor, la functii de conducere in general. Asta fiindca tot se apropie alegerile structurilor de conducere pe urmatorii patru ani…Iar cei care sunt gasiti cu plagiate sa fie destituiti din functii (a-propos, tot pe site-ul ebihoreanul mai apar o serie de plagiate “spalate” de comisia de etica locala – tot profesori universitari). Ar mai trebui impuse conditii la nivel national, echivalente cu cele de la institutii serioase din strainatate, pentru functii de rector, prorectori, decani – prestanta profesionala la nivel international si un profil nepatat. Daca s-ar putea realiza aceasta, ar fi un inceput care ar putea duce in anii urmatori la unele schimbari de fond, daca se stabilesc si criterii clare de salarizare in functie de performante profesionale (compatibile cu cele din strainatate) si finantarea universitatilor in functie de nivelul institutional (propus de Funeriu, de exemplu). Profilurilie candiatilor la functii de rectori sa fie disponibile pe site-ul Ministerului Educatiei inainte de concurs pentru o perioada si lumea sa poata sa semnaleze eventuale “minusuri” ale candidatilor, care daca se confirma, sa le fie respinsa candidatura. Deci, ar fi ceva solutii. Doar sa se vrea…

        • andi spune:

          E interesant ce spuneti, insa nu sunt convins ca solutia e atat de simpla. In primul rand, exact perioada in care criteriile introduse de Funeriu au fost aplicate a demonstrat ca impostura se adapteaza rapid si se descurca foarte bine cu adunarea de puncte in tabele centralizatoare. Impostorii sunt tot acolo, conduc si isi dezvolta mosii la fel ca inainte. Si au facut-o fara intrerupere, ba mai mult, au si promovat si si-au adus tineri ucenici. Exceptand cazul in care criteriile sunt atat de dure incat nu ne mai raman oameni decat pentru doua departamente in toata tara (care apoi se transfera rapid la Yale sau Cambridge, cu felicitari), sistemul e capabil sa genereze impostura lucrativa cu o imaginatie fascinanta.

          Solutia tine de faptul ca nu trebuie amestecate problemele. Una e chestiunea legata de integritate si onestitate, alta e discutia despre competenta. A doua poate fi rezolvata pana la urma de piata, daca sistemul este descentralizat si motivat inteligent. Prima trebuie, insa, sa fie preconditie ferma pentru intrarea si ramanerea in sistem. Ai copiat, ai plecat. Nu te mai intreb daca esti “competent”, pentru ca, pur si simplu, nu ai ce cauta acolo.

          • John Doe spune:

            Da, asta cu “ai plagiat, ai plecat” ar trebui sa fie intr-adevar inceputul. Chair daca raman 20-25% din efectivul didactic. Dar cine va avea curajul sa reglementeze asta?

  32. dr.piedim spune:

    Am si eu un doctoral dela (actuala) UPB… obtinut în 1972. Mi-au trebuit 10 ani ca sà îl concep, sà îl redactez si sà îl sustin (în acea vreme trebuia si o aprobare dela “Partid”) ! Deaceea am fost foarte impresionat de rapiditatea cu care generatia ’89 a reusit sà gàseascà, sà studieze si sà sà redacteze teze în principiu originale : este dovada vie a inteligentei superioare de care dà dovadà aceastà generatie, inteligentà dovedità deasemenea prin rapiditatea cu care au atins vârfuri sociale si profunzimi în ale coruptiei.

    Domnule Maci, v-am citit de mai multe ori dar nu am reactionat pânà azi. Textul dumneavoastrà (în treacàt fie zis, và semnalez cà “honni” se scrie cu 2 “n”) ilustreazà situata de azi dar îmi displace sà cred cà România se va opri aici si cà odatà morti (fiindcà suntem cu totii muritori), acesti oameni vor làsa în locul lor numai cloni…

    Educatia este un subiect complicat, ca si fotbalul, medicina sau bucàtària – toatà lumea îl cunoaste si isi dà cu pàrerea – fiindcà cu totii am avut ocazia sà ne frecàm de el… Este un subiect serios si controversat. Toti cei care au dorit sà schimbe ceva s-au lovit de rezistente fiindcà corpul didactic se opune în mod natural schimbàrilor (stiu despre ce vorbesc, am fost si sunt încà un membru al acestui corp). Dar ceace are loc azi constituie o schimbare de paradigmà la fel de importantà ca ràspândirea imprimeriei începând cu secolul 15 : acordarea titlurlor de doctor nu este decât un epifenomen a càrui importantà este supra-evaluatà din cauza contextului politic în care tràim. Ceace este în primul rând condamnabil este impostura si utilizarea acestor titluri (fàrà valoare realà) pentru a se càtàra pe o scarà socialà falsificatà, în care speranta unei vieti mai bune si iluzia de “a fi cineva” este oferità numai celor care se gàsesc la vârful ei. Dar asupra acestui subiect sunt încà multe de spus. Poate voi reveni cu altà ocazie….

  33. andi spune:

    Articolul e excelent. Si ma mir ca o multime de comentatori de aici s-au legat, ingust, de “verdictul” din final al autorului, infierandu-l aproape tovaraseste fara sa asculte mesajul de substanta care se desprinde fara echivoc din intreg textul.

    Omul nu spune aici ca nu se mai poate face nimic, niciodata, ci arata indoiala lui absolut justificata, legata de capacitatea unui sistem putred pana in rarunchi de a se reforma din interior, in punctele importante. Iar dl. Curaj pare ca e un om al sistemului, iar unii se indoiesc (se pare ca si autorul) ca are interesul, vointa si puterea de a face ce trebuie.

    Dar haideti sa il vedem! Plagiatul e evident un pacat fundamental in lumea academica. Nu poti trece peste el, degeaba faci alte “reforme” daca ignori frauda de la baza. Hai sa il vedem pe dl. ministru ca are Curajul sa evalueze cadrele din sistem, macar cele cu influenta (daca toate e prea mult, desi n-ar fi), sa afle cine a plagiat. Sa se aplece macar asupra cartilor publicate, doctoratelor si eventual articolelor. Incurajati denuntul ca sursa, daca altfel e greu, si verificati temeinic. Cine a copiat, cu adevarat, sa fie dat afara din toate functiile de raspundere si sa nu le mai poata ocupa o vreme semnificativa. Hotul nu poate fi lasat sa conduca “vistieria”. Haideti, domnule Curaj aveti curaj?

    Unii zic ca nu. Pentru ca sunteti al sistemului, rotita bine unsa in sistem, cu experienta si prietenii in interiorul angrenajului. Dar aveti acum o sansa reala sa dovediti contrariul.

  34. cineva care stie despre ce e vorba spune:

    Multumesc si eu.

  35. Denis spune:

    Felicitari. Un articol similar a mai fost doar intr-un numar din Vatra de prin 2012-2013. Acolo era vorba de invatamantul preuniversitar. Stiu ca semnatarul, om din sistem, a avut de suferit consecinte dure, persecutii din partea sistemului pentru ce a scris atunci. Asta-i invatamantul nostru.

  36. AdrianDan spune:

    Am fost destul de socat sa descopar ca numele Ministerului Educatiei s-a schimbat de 13 ori in ultimii 25 de ani…. (http://cnred.edu.ro/#istoricul-denumirilor-oficiale-ale-Ministerului).

    Asa cum bine a punctat domnul Maci, o astfel de schimbare “din pix” a numelui institutiei angreneaza achizitionarea din bani publici a unei intregi serii de noi stampile, sigilii, placute, formulare, etc.

    Are oare cineva idee cat costa (per ansamblu) schimbarea denumirii unui minister? Daca nu, ar fi interesanta o investigatie jurnalistica pe aceasta tema…

  37. Atâta timp cât există astfel de cazuri flagrante cum este cel descris în articolul ”Statul român ocroteşte plagiatul şi plagiatorii (2). Universitatea de plagiat” ( http://www.graur.org/Alternativa.Academica/2015/aa.2015120401.htm ) iar cei în cauză pot fugi mereu de responsabilitate bucurându-se de avantaje este evident că schimbarea e imposibilă. Impostura devine astfel o a doua natură, un mod de viață, o normă socială și o strategie de succes. Nu ne mai rămâne decât să spunem: ”Bravos națiune! Halal să-ți fie! Să traiască Plagiatul!”.

  38. Alt Oarecare spune:

    Ca multi alti romani “obositi”, dumneavoastra asignati probabilitate zero schimbarii. Nu zic ca as fi eu cel mai voinic, dar inca am energia sa fac ce cred eu ca este bine.
    Educatia unui popor intreg si reformele dintr-o tara nu se reduc la o mana de oameni care iau decizii in interes personal. Bineinteles ca un om inteligent (dupa multe definitii ale inteligentei) intelege cum functioneaza sistemul de care apartine si face ce ‘trebuie’ sa obtina ce vrea. Daca oamenii nu au scrupule, vor plagia doctorate, vor acorda diplome, vor face ce –> se poate face <–.
    Dupa o anumita varsta, oamenii pot lua decizii care se considera ale lor. Daca singurele lor exemple sunt indivizi care fac ce 'trebuie' sa obtina ce vor, asa vor face si ei. Fiti exemplul care le confirma ca se poate si altfel, chiar daca e mai greu. Aveti prieteni, mustruluitii daca se confomeaza acestui tipar, ajutati pe cine puteti, daca aveti energie, sa nu cada capacana 'oboselii'. Oamenii care au grija la etica in deciziile lor vor salva Romania, nu niste legi amarate.
    (Ma scuzati ca nu am folosit diacritice)



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)