Home » Educatie » Citesti:

Nimeni contra nimănui: filologia clasică și învățământul românesc

Alexander Baumgarten aprilie 15, 2019 Educatie
8 comentarii 1,911 Vizualizari

Mă simt dator să intervin în polemica deschisă de profesorul Liviu Franga, în primul număr din aprilie al Observatorului cultural: sub titlul În apărarea unității filologiei clasice (1), profesorul discută tezele unei petiții online, lansată de secția de filologie clasică a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj (2), în care se cere Ministerului Educației acceptarea unei specializări distincte organizate în jurul limbii latine, care să poată fi studiată în regim principal împreună cu o altă limbă modernă, iar aceasta din urmă să fie studiată în regim secundar. Argumentele petiției țin de speranța inițiatorilor de a crește numărul de studenți la noua specializare propusă, creșterea atractivității generale față de limbile clasice și, implicit, salvarea secțiilor de filologie clasică din cele câteva universități din România, unde ele au supraviețuit în ciuda numărului redus de studenți. Argumentele profesorului Liviu Franga atrag atenția asupra generalizării incorecte (promovarea limbii latine, alăturată unei limbi moderne, nu poate crește numărul studenților interesați și de limba greacă), asupra faptului că studiul simultan al celor două limbi este tradițional (ține de istoria culturii noastre de multe secole să le studiem pe ambele) eficient (învățăm mai ușor ambele limbi datorită structurilor comune și adesea completabile reciproc) și rațional (ele sunt parte a culturii clasice așa cum algebra și trigonometria sunt părți ale matematicii), dar și asupra faptului că proiectul petiției nu sprijină, ci este contra unității predării celor două limbi, deoarece desprinderea latinei de greacă face ca specializarea „filologie clasică” să devină neomologabilă în nomenclatorul specializărilor.

Deschid comentariul meu asupra celor două poziții printr-o mărturisire: am citit petiția înainte să cunosc articolul profesorului Franga și, mișcat de cauza generală și dorința de a sprijini oricum și oricând studiul filologiei clasice, am semnat-o și eu. Apoi, am citit argumentele pomenitului articol, am reflectat asupra lor, iar acum regret că am semnat petiția, deoarece argumentele lui mă conving. Încerc, însă, să asum cele două poziții care par contrare și să gândesc problema mai departe întrebându-mă: de unde rumoarea și cum îmi pot ajuta colegii? care este cel mai universal punct din care pot gândi această problemă? care este cel mai vechi nivel, în sens istoric recent, de la care pot gândi această problemă? Dar în sens instituțional? Pun aceste patru întrebări, deoarece răspunsul la prima sper să elimine individualitatea pozițiilor, răspunsul la a doua sper să ofere o primă soluție la nivel preuniversitar, răspunsul la a treia sper să plaseze plauzibil atitudinea noastră mentală față de studiul limbilor clasice, iar răspunsul la ultima să dea o soluție în organizarea universitară a studiului limbilor clasice.

  1. Rumoarea pornește evident din disperare. În ultimii 30 de ani studenții la filologie clasică au scăzut numeric și, în acord cu tonul general de la majoritatea specializărilor, ei au scăzut și calitativ, datorită unui liceu tot mai îngropat în isteria de a-i specializa pe tineri înainte de vreme și tot mai puțin preocupat în a le forma o cultură universală. Ideea total eronată a finanțării specializărilor potrivit numărului de studenți, condusă până la decizia desființării celor care au mai puțin de zece într-un an, a adus și România în starea de a lovi în bruma de cultură umanistă de nivel universitar pe care o mai are, dar a adus și filologia clasică din universități în pragul desființării (la Iași a demarat o desființare a ei anul trecut, Clujul se teme de același lucru, iar Timișoara are doar o specializare secundară în latină). Spaima este universală și ține de funcționarea unei instituții: colegii caută soluții universale, așadar opoziția polemicii nu este individuală. Nimeni nu este contra nimănui în această polemică, însă șansa de a obține acordul opiniilor ține de efortul de a ne parcurge gândurile până la capăt, adică acolo unde întâlnim cu adevărat principiile. Iar ele sunt, vrem sau nu, strict universale.
  2. Faptul că numărul studenților a scăzut sub ambele criterii nu are drept cauză faptul că ei s-ar fi înscris la engleză sau la coreeană. Dacă ar fi așa, ar însemna că petiționarii ar dori să ia din numărul studenților la alte limbi câțiva și să îi înscrie la latină, sperând că numărul acela este destul de mare și că nu se va observa, iar în schimb, ei cedează asupra statutului latinei, acceptând-o tacit drept una dintre celelalte limbi de studiat, ceea ce ea de fapt nu este. Cedarea este ilicită, deoarece latina și greaca sunt față de limbile pe care le-au produs ceea ce este un temei față de lucrurile întemeiate: a le pune pe același plan înseamnă a le căuta un nou temei comun, ceea ce ne pune logic în dificultatea argumentului celei de-a treia realități, binecunoscut celor vechi, care dă (iată!) chiar și reumatisme instituționale. De fapt, eu cred că numărul studenților a scăzut deoarece întreaga noastră cultură este orientată astfel încât elevilor de liceu să nu li se spună că a gândi (în sens critic, ascuțit, clar, inteligent, subtil, liber) presupune cel puțin rudimente de limbi clasice, să nu li se spună că studiul limbilor clasice produce oameni liberi, care nu pot fi aserviți clișeelor lumii moderne și nu devin clienții ei orbi pentru simplul motiv că au instrumentele necesare ca să înțeleagă originile ei, valorile și eșecurile ei, și mai ales să nu li se spună că limbile moderne conțin o mulțime de confuzii de limbaj care duc la clișee de comportament pe care omul și le poate risipi acumulând cunoștințe de literatură clasică. Această frază complicată de mai sus se poate reformula simplu: orele de latină și greacă trebuie să reintre în învățământul preuniversitar (producând astfel noi posturi), ca în toate țările Uniunii Europene, unde ele sunt predate foarte decent. În particular, în România ele nu trebuie reintroduse în locul disciplinelor reale, ci în locul excedentului de limbă și literatură română: așa ceva se poate întâmpla numai când studiul limbii și literaturii române își va pierde, în sfârșit, funcția de creare a conștiinței identitare pe care a avut-o în secolul trecut și pe care eu o consider acum cel puțin una care trebuie radical reformată.
  3. Experiența mea personală legată de limbile clasice a fost privilegiată. Am studiat filosofia, iar apoi am urmat filologia clasică. Am avut profesori iluștri și menționez aici cu litere aurite o singură experiență, pentru natura ei paradoxală: am studiat sintaxa propoziției latine cu regretata profesoară Frieda Edelstein. Paradoxul acestei experiențe a constat pentru mine în faptul că, deși a fost unul dintre cele mai importante cursuri de filologie clasică pe care le-am urmat, am simțit că învăț din el mai multă filosofie decât prinsesem la prima facultate. Meditez neîncetat la sensul acestui paradox: probabil că el devine rațional dacă accept că structurile și coloana vertebrală a minții mele este dată (să spunem: preformatată) de articulațiile limbilor vechi și de funcțiile cazurilor, care pun ordine între mine și fenomenele experienței mele, mă fac să mă simt om și membru al unei comunități cu rădăcini mentale comune. Dar această experiență originară nu s-a oprit aici. Ea m-a făcut să înțeleg că faptul de a preda latina sau greaca fără a avea și fără a transmite solide cunoștințe de istorie, filosofie și teologie antică și medie revine la a învăța pe de rost niște formule care în cele din urmă fie plictisesc (și atunci studenții se retrag natural), fie formează trufie incultă (și atunci oamenii își apără pozițiile fără să se preocupe de consolidarea lor naturală prin competență). Primul caz, cel al plictisului, ar putea fi un argument care se alătură perspectivei lipsei de posturi în licee și explică numărul mic de studenți: dacă nu urmam filosofia, mi-ar fi fost greu să înțeleg motivația studiului meu. Al doilea caz mi-a devenit clar în anii în care, oferind traduceri românești din opera lui Plotin sau a lui Toma din Aquino, am lucrat cu două categorii de specialiști: fie cu filosofi sau teologi ale căror cunoștințe de greacă și latină erau modeste, dar mândria propriilor speculații îi făcea să îmi ofere texte cu atât mai speculative cu cât erau mai slab înțelese în gramatica lor, fie cu clasiciști ale căror cunoștințe de istorie, filosofie sau teologie erau atât de rudimentare încât numai eventuala lor calitate morală admirabilă rămânea drept punte de colaborare în stabilirea unui text plauzibil în sens științific. Când ultima calitate, însă, lipsea, scandalul era iminent și a ajuns definitiv. Iarăși, nici aici nu oamenii sunt de vină, ci modul în care este construită instituția care îi educă. Să ne amintim că la baza culturii noastre educaționale se află un text fundamental, scris de Martianus Capella, Despre nunta Filologiei cu Mercur, din care reținem o idee clară: că nu putem studia filologia fără apel la celelalte științe (azi, măcar umaniste). Comparată cu îndemnul lui Martianus, universitatea contemporană dezvoltă un adevărat program de divorț al Filologiei de Mercur. Ajunși aici, reformulăm cele două poziții aparent polemice: colegii petiționari îi propun Filologiei un raport nupțial nelegitim (nici istoric, nici metaforic), în vreme ce poziția colegului meu îi apără rangul. În mintea mea, cele două poziții se opun tot atât cât se opuneau, în Prolegomenele lui Kant, propozițiile sintetice (contingente, dar aducătoare de noutate) celor analitice (care nu aduc o noutate, dar păstrează necesitatea). În fond, această opoziție se încheie când apar propozițiile sintetice a priori. Cu această reformulare, îmi pot preciza poziția, reluând comparația cu Martianus Capella: nu numai că sunt de acord să îi păstrăm rangul, ci susțin că trebuie de fapt să îi asigurăm nunta cuvenită. Dar, evident, acest lucru nu înseamnă o ceartă între colegii evident foarte bine intenționați și admirabili deopotrivă în pledoariile lor, nu înseamnă nici un scandal la minister, nu înseamnă nici o critică a organizării universității, ci înseamnă mai ales o critică a lumii moderne. Când ea este bine asumată, pacea vine singură.
  4. În absența și în așteptarea unei asemenea critici a omului recent (asta înseamnă modernus, termen folosit între primii de Grigore cel Mare, în secolul al VI-lea), putem acționa totuși inteligent în numele apărării unității studiilor clasice. Le putem transforma în departamente care oferă servicii de educație întregii universități la cele trei nivele ale ei, adică licență, master, doctorat. Aceasta înseamnă în primul rând păstrarea funcției lor autonome de derulare a programelor care oferă diplome în filologie clasică la aceste nivele: dacă profesorii care populează departamentele actuale de filologie clasică au publicații științifice suficiente pentru a oferi educație studenților pe toate cele trei nivelele, atunci ei nu au un motiv de spaimă în scăderea numărului de studenți la un nivel, căci pot produce un echilibru prin studenții celorlalte nivele. Dar tot aceasta înseamnă și oferirea competentă a unor cursuri pentru studenți în drept, filosofie, istorie, teologie, biologie și altele, într-o universitate comprehensivă, care nu lasă în seama creditelor transferabile această opțiune (pentru că studentul nu știe și nu e obligat să știe că trebuie să le urmeze), ci care ratifică prin senatul ei faptul că orice student care susține o diplomă, la oricare dintre cele trei nivele de studiu, dacă ea implică surse științifice în limbile clasice, atunci are în foaia sa matricolă cursurile de profil și nivel corespondent de latină și greacă absolvite.

Concluzia mea, venită în urma retractării pronunțate, este simplă: poziția petiționarilor este corectă prin intenția ei, deoarece dorește să repare deficitul de studenți clasiciști și să promoveze această disciplină esențială oricărui om liber. Eu păstrez însă o rezervă când condiția promovării admite scăderea statutului ei. La rândul ei, poziția colegului meu este corectă în litera ei: separând una de alta limbile clasice, nu promovăm, ci desființăm domeniul. Eu propun ambelor poziții o critică a atitudinii moderne față de limbile clasice, alăturarea tuturor pentru a o pledoarie a reformării liceelor și restabilirea demnității filologiei clasice în raporturile ei cu toate facultățile universității.

NOTE______________

1 https://www.observatorcultural.ro/articol/in-apararea-unitatii-filologiei-clasice/

2 https://www.petitieonline.com/largirea_nomenclatorului_specializarilor_men_prin_introducerea_unei_specializari_noi_latina_a_-_limba_modernamaterna_pentru_a_creste_interesul_pentru_limbile_clasice_si_aria_de_absorbtie_sociala

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , ,



Currently there are "8 comments" on this Article:

  1. Ghe. spune:

    Tehnologia a luat locul culturii. Să cereți milă de la noii barbari este un demers van.

    • Kurt spune:

      Exilul Helenei, Albert Camus (Noces, Hochzeit de Lichts) am citit în limba română (traducerea din anii 1970) și în limba maternă.

      Albert Camus scris în mod profetic despre europeni, despre omenire care se aventurează în tehnologii și tehnică fără să mai cunoască, fără să mai respecte limite. Grecii știau acest lucru… zeita Nemesis pedepsește pe cei care cad în extreme … Grecii nu au separat științele, tehnica de cultură și artă… …

      Am recitit Exilul Helenei după mult timp. Echilibrul spaimei nucleare este realitatea noastră de peste 70 de ani …. Zborul de rachete de 20 de minute cu bombe atomice (americane, chineze, franceze, rusești, britanice, din Pakistan, India, …)… …..

  2. Kurt spune:

    Hommes des arts
    Mai lipsește o pârgie în relația între universități și ministere, între cei din domeniul culturii și cei care alocă resursele?

    O privire peste gard la cei care au reușit să realizeze “utopii” care azi sunt realitate în occident? In cartea sa “Erinnerungen/Suhrkamp Verlag” Hilmar Hoffman, fost manager cultural la Frankfurt am Main, director la Goethe –Institute, descrie nenumărate întâlniri cu reprezentanți din cele două domenii: cultura și partea administrativă de stat, locală și centrală.

    …. „…deși a fost unul dintre cele mai importante cursuri de filologie clasică pe care le-am urmat, am simțit că învăț din el mai multă filosofie decât prinsesem la prima facultate. Meditez neîncetat la sensul acestui paradox: probabil că el devine rațional dacă accept că structurile și coloana vertebrală a minții mele este dată (să spunem: preformatată) de articulațiile limbilor vechi și de funcțiile cazurilor, care pun ordine între mine și fenomenele experienței mele, mă fac să mă simt om și membru al unei comunități cu rădăcini mentale comune. Dar această experiență originară nu s-a oprit aici. Ea m-a făcut să înțeleg că faptul de a preda latina sau greaca fără a avea și fără a transmite solide cunoștințe de istorie, filosofie și teologie antică și medie revine la a învăța pe de rost niște formule care în cele din urmă fie plictisesc (și atunci studenții se retrag natural), fie formează trufie incultă… „…..

    Un exemplu din Franța unde Andrei Malraux (De Gaulle) și Jack Lang /F. Mitterrand) erau miniștri de cultură arată ce se poate realiza dacă cei din partea culturii sunt ascultați și se realizează proiecte „utopice”: Noua Bibliotecă Paris, Opera de la Bastille, Noul Louvre.
    Hilmar Hoffmann a inițiat muzeele de pe Mainkai Frankfurt și a creat Goethe Institute noi în multe părți ale lumii. El a fost în contact cu dirijori (S. Celibidache era la München cel mai bine plătit dirijor în RFG cu 2 milioane DM pe an, timp de 20 de ani), cu artiști (Beys), regizori (R.W. Fassbinder),etc. Cristoph Vitali a fost adus de la Zürich la Frankfurt de către H. Hoffmann.

    Hilmar Hoffmann era în contact cu primarii (Walter Wallmann Frankfurt), cu fiecare Bundespräsident (Scheel, Rau, Weizsäcker, Herzog, etc). A inițiat fundația „Stiftung Lesen Mainz” unde Richard von Weizsäcker a preluat funcția de Schirmherr.
    Această fundație seamană cu cea ce scrie autorul: cititul la elevi, studenți a slăbit enorm și era necesar de a face ceva concret.

  3. nicu spune:

    Probabil ca scaderea numarului de studenti se datoreaza faptului ca cei care termina facultati de litere, filosofie, istorie, etc. nu au nicio perspectiva de a fi angajati dupa terminarea studiilor de licenta, master sau doctorat. Asta nu-i intereseaza pe profesori de foarte multa vreme, dar a inceput sa-i intereseze pe cei care doresc sa urmeze studii universitare..

  4. c. florea spune:

    Atat de rar se discuta aceste lucruri…
    Mi-ar placea sa-mi explice si mie cineva competent si cu largime de spirit sintaxa frazei latine. Domnule profesor, poate gasiti o cale sa impartasiti din aceste minunate acumulari prin lectii la distanta! Exista vreo resursa on-line undeva?

  5. Dedalus spune:

    Eu consider ca invatamantul superior nu ar mai trebui osificat.

    De ce trebuie sa existe aceste specializari inguste si primitive?

    Hai sa ne gandim la ce e util si unde, nu la ce cred profesorii sau ministrii ca este util.

    Un istoric poate fi arheolog, acest lucru il va face sa doreasca sa studieze latina si greaca. Poate si alte limbi. Va avea nevoie de tehnica moderna de explorare, asa cum crede el? Ei bine, atunci ar trebui sa poata urma un curs de investigatii de acest tip.

    Si asa mai departe. Nevoia de experti in limba latina ar putea fi satisfacuta de istoricii care se
    apleaca asupra acestui domeniu.

    Este nevoie de un sistem mult mai flexibil si mai usor de urmat in functie de dorintele si aspiratiile studentilor. Cel de acum este invechit, osificat si incapabil sa faca fata cerintelor pietei. Este si motivul pentru care unele specializari sunt evitate de absolventi.

    Am dat doar un exemplu ilustrativ.

    MMM

    Pentru a permite asa ceva ar trebui universitatile private descatusate iar disciplinele la alegerea lor si a celor de stat ar trebui permise intr-un numar mult mai ridicat.

    Ar trebui introdus un sistem de piste educationale multiple – de discutat cum ar trebui sa arate, dar ar trebui lasata suficienta libertate fiecarei universitati.

    ARACIS ar trebui sa se rezume la verificarea conditiilor de minima derulare si aduse la zi.

    Invatamantul superior trebuie reformat din temelii, nu merge cu carpeli.

    Si, intr-adevar, cum bine observa autoriul, daca ai de-a face cu absolventi de liceu deja decerebrati de profesori care ii pun sa invete pe de rost tot felul de aberatii inutile, nu se mai poate face nimic – invatamantul superior e condamnat.

    Pe de alta parte, o piata atat de simplificata, o piata a muncii rigida si dependenta de un capital care gafaie nu au cum sa ceara ceea ce autorul doreste – absolventi bine pregatiti si cu atat mai putin absolventi ale caror specializari sunt nevalorificabile.

    Simpla dorinta nu tine loc de cerere iar cererea nu vine de la stat, ci din sectorul de afaceri. Piata are multiple dependente si nu tine cu interventii,

    • Kurt spune:

      “Europa sera culturell ou ne sera pas”.
      Jack Lang, fostul ministru francez pentru cultură (exception culturell).

      Președintele francez E. Macron a studiat filozofie, a fost asistent la filozoful francez Paul Ricoeur. A început la Banca Rotschild ca meserie (câteva milioane venit). Educația și caracterul lui E. Macron diferă enorm de Tăriceanu&Dragnea!

      Nu avem și nu vom avea Stanford/California unde un profesor are numai 8 studenți, unde se predau științele umaniste la fel ca cele tehnice. Nu avem acești donatori privați, acești sponsori care donează sume mari universității care i-a educat. Universitățile de stat nu au și nu vor avea mijloacele ca cele private din SUA &UK care au acumulat capital în timp de secole.

      Acum se razbună exterminarea violentă din naționalcomunismul ceaușist. Lipsesc acei “cosmopoliți” cu educație universală, acei poligloți din civilizatia urbană care în timp de 1939-1989-2019 cinzeci/optzeci de ani au fost eliminati cu sălbăticie. Cel puțin în 3-4 universități de rang din țară ar trebui ținut contact cu civilizația europeană, inclusiv cu limba Greacă Veche și Latina.

      In era digitală “Dienstleistungen” serviciile se oferă oamenilor. Algoritmul IT nu e destul pentru a conecta oameni. Industria 4.0 nu înseamnă mai mult decât viteza mai mare G5 care leagă pe distanțe scurte serii mari de masini și unelte, cea ce era până acum mai puțin posibil.
      Stiința și tehnica nu e contrară cu învățământul umanist. In “The Unity of the Knowledge” profesorul de la Harvard Edgar O. Wilson (Die Einheit des Wissens, NY 1998) cere conectarea științelor umaniste cu științele naturii si invers. Cere de la studenți și profesori să cunoască bazele actuale, cunoștințele actuale din ambele domenii, cel științific și cel umanist. Fotografia cu gaura neagră împarte pentru astrofizieni timpul în înainte și după această fotografie (de fapt colectarea din multe observatorii cu frecvențe diferite și completarea cu algoritmi AI a lipsurilor a generat “fotografia”). Filozofia pune întrebări, reflectează cine suntem ( wer bin ich, was soll ich, worauf darf ich hoffen), încotr-o ne îndreptăm. Nu trebuie să ofere răspunsuri.

      Iluminisumul, Aufklärung, renașterea înseamnă ambele laturi ale omului.
      Ieșirea din bezna naționalcomunistă ceaușistă balcanică nu a reușit la prima încercare 1989-2019. Lumina libertății oferă azi locuitorilor țării perspective mai bune.
      Jack lang și alții cred că UE trebuie refondată în jurul culturii.,

      “Libertatea popoarelor, dreptul lor de a se exprima (ihr Recht auf ihren originären nationalen Ausdruck) în felul lor, în graiul lor național trebuie să obțină prioritate față de puterea piețelor, față de economie.” Lack Lang, Paris (exception culturell).

  6. Stefan spune:

    Nu inteleg cum aceasta “ne-nevoie” de limbi clasice nu a putut fi anticipata. Și de ce profesorii care predau aici nu își pot folosi cea de-a doua calificare, sau de ce nu s-au recalificat.
    În științele reale oamenii par mai conectați cu ceea ce sa întâmplat pe plan internațional. Apariția noilor tehnologii a sugerat recalificări pe domenii noi de nișă. Cel puțin “cei tineri” s-au reorientat către cursuri care sa acopere noile cerințe. Cunosc fizicieni care predau algoritmica, ingineri mecanici care predau controlul motoarelor samd. E nevoie doar sa ne uitam in afara și să vedem ce fac alții, pentru că noi nu dam trendul niciodată.
    De curiozitate, ce fac profesorii de latina sau limba greacă din marile universități europene? Ei cum se descurca cu “ne-cererile” pentru cursurile lor?



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Alexander Baumgarten


Alexander Baumgarten

Conferentiar universitar doctor, Catedra de Istoria Filosofiei Antice si Medievale Universitatea "Babes-Bolyai", Cluj. A publicat 6 volume de studii şi exegeză a filosofiei medie... Citeste mai departe


E randul tau

Reducerea planului cadru Este absolut necesara. Cu indiferent ce scandaluri si riscuri. Nu as ...

de: Dedalus

la "Câteva sfaturi pentru viitorul ministru al Educatiei"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

octombrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Sep    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)