Home » Educatie » Citesti:

Nimeni nu s-a născut adult. Prima condiție pentru o reformă a educației

Marcel Capraru februarie 28, 2013 Educatie
12 comentarii 4,537 Vizualizari

În urmă cu exact șapte ani, prin februarie-martie 2006, Antena 1 desfășura o campanie de “salvare“ a unei fetițe aflată în îngrijirea unor bunici săraci, dintr-un sat ascuns între niște văi, “ca-n interiorul unei tobe“, cum ar fi spus Marin Sorescu, din județul Bacău. Cazul a devenit cunoscut în media sub titlul de “fetița din cușcă“, deoarece bunicul construise un țarc din sârmă în ochiuri în care o ținea pe nepoțică. Printr-o manipulare de proporții, emisiunea Observator, a reușit să determine autoritățile locale și județene să smulgă fetița din acest mediu și să o încredințeze altei familii. (Pentru cei care nu cunosc cazul sau nu și-l mai amintesc, ca și pentru cei interesați de tehnicile de manipulare utilizate de mass-media, recomand un excelent studiu de caz realizat de conf. univ. dr. Magdalena Dumitrana: Copiii aflați în situații de risc – cine decide pentru ei? publicat în Revista Medicală Română (http://rmr.medica.ro/reviste_med/download/rmr/2008.1/RMR_Nr-1_2008_Art-06.pdf ).

Coordonatoarea acestei campanii sau, mai bine zis, cea care ieșea în față ca prezentatoare la Observator, era Gabriela Vrânceanu Firea, care, recent, a devenit membră a Parlamentului României.

Ceea ce a șocat opinia publică, n-a fost sărăcia, românii, în majoritate, sunt obișnuiți cu sărăcia și lipsa de igienă, ci “cușca“ din sârmă. N-a contat că bunicul își iubea nepoata, a făcut chiar greva foamei pentru a nu-i fi luată fetița. În mintea lui, țarcul din sârmă era menit s-o protejeze pe copilă, să nu se ardă, să nu se curenteze, să nu se lovească. În primă fază nici n-a priceput de ce veniseră jurnaliștii, se juca cu fetița printre ochiurile de sârmă, exprimându-și, astfel, dragostea.

Au trecut  șapte ani de la acea campanie de televiziune. Lumea a uitat-o. Gabriela Vrânceanu Firea a devenit Pandele, s-a retras din televiziune, nu înainte de a arăta, cu mândrie, lumii, că va avea un copil și a uitat-o și ea pe Mariana, fetița din cușcă. Și-a revărsat toată dragostea asupra propriului copil. Și a vrut ca toată lumea să-i cunoască această dragoste, postând pe paginile ei de facebook sute de poze cu Petru David, zeci de articole în Jurnalul Național au fost scrise și preluate de alte mass-media,  pentru a ține  opinia publică la curent cu evenimentele din familia lui Petru David.

Într-una din aceste poze se văd cei doi părinți, cu privirile pline de afecțiune, aplecați peste, ați ghicit? un țarc în care se află Petru David, îmbrăcat într-un costumaș alb, pe pieptul căruia scrie cu albastru: Eu sunt Șeful! Dacă aș fi răutăcios, aș vedea, împreună cu Andrei Gheorghe, un Ponta mic. (Andrei Gheorghe se întreba pe Twitter dacă există vreo ieșire publică a lui Ponta în care să nu afirme: Eu sunt șeful guvernului!). Dar nu sunt. Eu văd un copil închis într-un țarc, e adevărat, nu din sârmă, ci din lemn lustruit, vopsit în alb. Și mai văd dragostea arzătoare din ochii părinților, jucându-se cu el.  În mintea Gabrielei Vrânceanu Firea Pandele, ca şi în conştiinţa tuturor părinţilor care-şi iubesc copiii, ţarcul e menit să protejeze copilul să nu cadă, să nu se lovească. Dacă familia Pandele n-ar fi înstărită şi n-ar fi avut posibilitatea să cumpere un ţarc modern, probabil că ar fi făcut unul din sârmă în ochiuri şi, atunci, mai că aş începe o campanie pentru a determina autorităţile din Ilfov să-l încredinţeze pe Petru David altei familii! Când va mai crește, Petru David va avea parte de un țarc viu, o bonă, o guvernantă care să-l supravegheze și să-l protejeze.

Primul meu articol pe contributors.ro, Nimeni nu s-a născut adult,  a ajuns, într-o jumătate de an, la 40.000 de vizualizări.  Constat după numărul de vizualizări și comentarii ale articolelor  despre educație că oamenii sunt interesaţi de educaţia copiilor lor şi simt că ceva e în neregulă.  Concluzia ar fi că toată lumea solicită și așteaptă o reformă a educației. Neînțelegerile apar când se pune întrebarea: CUM? Ei, bine, orice soluție propusă se poate realiza doar dacă anumite condiții sunt îndeplinite. Altfel se va revizui, dar nu se va schimba nimic!

Prima condiţie pentru o reformă a educaţiei este să iubim copiii. Românii alcătuiesc  un popor care nu iubeşte copiii. Un popor de adulți care își exhibă zilnic umorile în fața copiilor pe zeci de televiziuni, nu iubește copiii. Un popor de adulți care construiește un closet în curtea unei școli rurale  cu două sute de mii de euro,  nu iubește copiii. Un popor de adulți care face efortul de a oferi copiilor un corn cu lapte pe zi și îi obligă să le mănânce printre bănci fără să le pună la dispoziție o masă cu scaune, nu iubește copiii. Un popor de adulți care lipește gurile copiilor cu bandă adezivă pentru a-i face să tacă, nu iubește copiii. (Îmi veți reproșa că sunt cazuri izolate, dar un popor pentru care un asemenea caz e prilej de dispute publice interminabile, când soluția e una singură: excluderea din societate a acelui individ, înseamnă că nu iubește copiii).  Un popor care pune jandarmi la porțile școlilor pentru a proteja copiii, transformând școlile într-o cușcă, nu iubește copiii.

Dragostea necondiționată și normală față de copii – constructorii adulților – e prima condiție pentru o reformă a educației. Din păcate, poporul român nu e singurul deficitar în raport cu acestă condiție. Se înscrie în hora tuturor celorlalte popoare civilizate. Skinner, cel mai faimos dintre behavioriștii pe care i-a dat Harvard University, întemeietorul școlii moderne, și-a crescut propria fiică într-un fel de cușcă din sticlă cu o ferestruică, descrisă în articolul ”Baby in the Box” din Ladies Home Journal, 28 septembrie, 1945.

Majoritatea dintre noi ne iubim cu ardoare, cu foc, propriii noştri copii. Şi ne mândrim cu asta. Toţi prietenii mei de pe facebook, cei care au copii mici, nu ostenesc să posteze zilnic fotografii ale copiilor, iar ceilalţi să dea, fugitiv, un like, gâdillându-le orgolilul. Pentru ceilalţi, aflaţi în situaţii de vulnerabilitate, simţim, cel mult, milă. Dacă avem posibilităţi, le oferim dulciuri, îmbrăcăminte şi jucării de care nu mai au nevoie copiii noştri.  Cei cu posibilităţi mult mai mari, realizează campanii pentru a-i extrage din familiile sărace, dar nu-i iubesc, o fac pentru rating.

Ştiu că voi fi înjurat pentru această afirmaţie, dar încerc, didactic, să o explic cât mai pe scurt. Noi, oamenii suntem alcătuiţi din suflet, minte şi trup. Ştiinţific, am  studiat cum se naşte trupul, biologia genetică ne spune asta. Ştim, într-o oarecare măsură, cum ia naştere mintea, intelectul: psihologia şi neuroştiinţele ne explică asta. Dar sufletul? Există două alternative: ori sufletul, nefiind materie, nu există, şi atunci ne ajunge ceea ce ştim și putem face orice, ori există, şi atunci, toată ştiinţa ar trebui să se dedice studiului acestuia.  Până acum, sufletul (sau spiritul) a fost lăsat în grija bisericii, sau al  abordărilor a ceea ce numim paranormal.  Toate popoarele au intuit, în credinţele şi religiile lor, că există un fenomen al încarnării, al intrării unui suflet într-un trup, dar niciunul nu a explicat, ştiinţific, acest fenomen. Că acest spirit a mai fost într-un alt corp, nu interesează aici. Întrebarea e, când vine sufletul pe lumea asta, a noastră: după trup, după minte, sau înaintea acestora. Cu alte cuvinte, dacă fetița din cușcă sau nou-născutul  Petru David, au suflet, sau nu?  Şi dacă da, ce ne face să credem că sufletul, ca orice alt fenomen din univers, nu are legi, naturale sau divine, după care se dezvoltă?

Ştiinţific, corpul se construieşte în perioada intrauterină, iar, după naştere, se construieşte mintea, corpul continuînd să crească.  Dacă ar fi să dăm o definiţie încarnării, am putea spune că e un proces prin care spiritul îşi construieşte un corp prin care să devină material, vizibil, iar mai apoi, un alt instrument, mintea,  prin care să intre în relaţie cu, şi să se manifeste în lume. De unde vine şi unde se duce sufletul, nu putem spune. Dar că sufletul există, puţini oameni au îndoieli. Că de n-ar fi, nu s-ar povesti.

Ei, bine, aşa cum orice plantă şi orice vieţuitoare cu sânge cald, au nevoie de căldură pentru a creşte, pentru embrionul spiritual, care e în orice copil, dragostea reprezintă această căldură. Nu e motorul creşterii, e atmosfera, mediul, climatul. Copilul – embrionul spiritual – caută cu nesaţ această căldură, mai mult decât orice hrană materială. Aţi văzut copiii din leagăne sau orfelinate cum întind mâinile din țarcurile în care sunt ținuți spre orice adult care-i vizitează? Au nevoie de dragoste care să le încălzească şi să le protejeze sufletul.  Adultul este soarele lor. Iar adultul le oferă ciocolată!

Dar şi căldura are legile ei. Arşiţa pârjoleşte, plantele se chircesc, se răsucesc,  vieţuitoarele se ascund;  gerul îngheaţă, plantele îşi îngroaşă coaja, se golesc de frunze, animalele se retrag în adăposturi. Când arşiţa şi gerul se succed cu repreziciune, totul  se strâmbă, deviază de la normal. La fel se întâmplă şi cu sufletele copiilor noştri.  Nevoit să facă naveta între dragostea arzătoare de acasă şi lipsa de dragoste din societate, sufletul îşi construieşte o crustă de protecţie din ce în ce mai groasă, pe care nu o mai poate lepăda. Sau se chircește, se strâmbă, deviază de la normal. Pentru suflet nu contează materialul din care e făcută colivia: sârmă, lemn vopsit sau sticlă. Contează lipsirea de libertate, lipsirea de dreptul de a-și urma propriile legi de dezvoltare. Subsconștientrul nostru pervertește acestă lipsire de libertate în responsabilitatea de a proteja copilul. Cu alte cuvinte o soluție la problemele educației trebuie căutată în subconștientul colectiv al adulților.

La fel s-a întâmplat cu fiecare dintre noi încât nici nu mai știm dacă avem suflet sau nu. Doar câteodată exclamăm: Mă doare sufletul! Mult mai des spunem: Mă doare-n cot!

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "12 comments" on this Article:

  1. Stefan spune:

    Multumesc, frumos!

  2. Dedalus spune:

    “Prima condiţie pentru o reformă a educaţiei este să iubim copiii.”

    Da!

  3. Ontelus Dan Gabriel spune:

    Atingeți o temă delicată: responsabilitatea adulților pentru educația copiilor, în general și formarea sufletelor acestora, în particular. Această responsabilitate, așa cum o prezentați tinde să devină, în fapt, vinovăție pentru schimonosirea ori chiar stâlcirea sufletelor celor mici. Fără a vă contrazice pe fond, îndrăznesc să subliniez un aspect pe care nu îl menționați: acumularea istorică a vinovăției, ereditatea malefic-spirituală care crește constant, ultimul secol pământesc furnizând apogeul fărădelegii, al crimelor, al apostaziei. Pentru actuala degringoladă din educaţia instituţionalizată, copiii sunt nevinovaţi. Cum bine intuia în secolul iluminist J.J. Rousseau, ,,oamenii se nasc buni de la natură, dar societatea îi perverteşte”. Într-adevăr, de mici copii suntem învăţaţi să minţim, să furăm, să nu ne pese de ceilalţi. Dar atenţie, nu direct, ci prin gesturile echivoce ale părinţilor şi ale educatorilor. Or, stâlcirea sufletelor nevinovate este imprescriptibilă şi generează traume, care se răzbună mai târziu, dacă nu prin fapte antisociale, cel puţin printr-un egoism cinic ireductibil. Când copilul vede şi simte că totul este pe bani şi pe relaţii, urmare a unei prostituări sistematice din partea adulţilor, ce să-i mai ceri? Geniile, înţelepţii şi sfinţii, ca excepţii de la regula mediocrităţii şi a lăcomiei, confirmă, de fapt, precaritatea dimensiunii istorice şi sociale a umanităţii. Astăzi nu se mai cultivă sensul lucrurilor, element transcendent, ci o eficienţă imanentă şi idioată. Acesta este păcatul strigător la cer al capitalismului, al modernității.

  4. elena spune:

    Într-adevăr toată ştirea cu cuşca era de o stupizenie străgătoare la cer. O făcătură ce stârneşte groaza.
    Nu pentru că o televiziune creează ceva din nimic, ci pentru că autorităţile – persoane presupus inteligente şi responsabile – au reacţionat la isteria respectivă şi au luat copilul de la bunici.

  5. eu****** spune:

    Subiectul este extrem de delicat precum este si sufletul copilului.
    Multi dau vina pe educatia formala, dar se uita cea informala, uitam ca parintii sunt primii care cladesc in si pentru copilul lor. Este mai greu sa te uiti in oglinda si sa te critici…

    Am intalnit un copilas – 3-4 ani – extrem de sensibil, Sincer m-a impresionat. Ii lipseste dragostea si intelegerea pentru trasnaile pe care le face zilnic.
    Are parte de o bunica autoritara, de o mama prea ocupata cu serviciul si de un tata plecat din tara.Am invitat bunica – responsabila cu educatia zilnica – la o discutie condusa de specialisti – m-a refuzat. Copilul a inceput de ceva vreme sa aibe probleme – ce pot sa mai fac? Ma doare sufletul!

    Copilul meu, in clasa aIIa, mi-a servit cea mai dura lectie de viata: avea nevoie de mai multa dragoste decat ii acordam eu zilnic. M-am corectat si am fost rasplatit.A progresat enorm!

  6. Tincuta spune:

    Prima condiţie pentru o reformă a educaţiei este să iubim copiii.

    A doua condiție este să îi respectăm mult mai mult decât o facem acum. Să le respectăm drepturile, nevoile, visurile și individualitatea.

  7. Stefan spune:

    “Adultul este soarele lor. Iar adultul le oferă ciocolată!”.
    iata o fraza care oricarui om cu un minim de bunatate in el nu poate sa nu-i stoarca o lacrima. Din pacate cati dintre noi sunt receptivi la un pui de om si cati din noi au luat in brate un astfel de pui sa-i ofere un pic de caldura, mai ales celor care nu au parte de parinti cum avem majoritatea dintre noi?

  8. T. St. spune:

    Prima condiţie pentru o reformă a educaţiei este să iubim copiii. Românii alcătuiesc un popor care nu iubeşte copiii.

    Doua observatii de necontestat. Intrebarea e: cum sa faci ca sa le scoti romanilor din cap, o data pentru totdeauna, filozofia lui “eu l-am facut, eu il omor” si alte proverbe si zicatori asemenea.

    Personal nu cred ca exista solutie, metoda, workaround, ceva de facut – orice – pentru ridicarea romanilor la un nivel superior celui actual. Cred ca am ajuns, ca natie, la nivelul maxim de incompetenta.

    As vrea insa sa prezint, pentru comparatie, felul simplu in care un alt popor a rezolvat problema de mai sus, iar rezultatele se vad de 3000 de ani.

    Joseph Sitruk e un rabin. Mare si intelept. I-am ascultat o multime de prelegeri inregistrate video acum vreo 20 de ani (numite de el lectii de Torah) si, citind articolul de mai sus, mi-am amintit de una din acestea. O ora le-a vorbit celor prezenti, majoritatea tineri, despre relatia parinti-copii. Asupra unui lucru a accentuat atit de mult incit e imposibil ca cineva care l-a ascultat sa mai uite vreodata ideea. Care era cam asa:

    Sa nu uitati niciodata: copiii pe care ii veti avea nu sint ai vostri! Sint, cu totii, fiii lui Dumnezeu. Exact ca si voi. Nu le sinteti superiori cu nimic. Dumnezeu doar vi-i da in grija temporar, pina cind vor putea sa isi vada singuri de viata… Apoi, o seama de sfaturi despre cum trebuie ei sa se poarte cu un dar primit de la Dumnezeu.

    Pentru ca astfel de sfaturi sa functioneze e nevoie insa ca:
    1. Poporul chiar sa creada in Dumnezeu, nu sa umble cu fofirlica.
    2. Tinerii sa afle la virsta potrivita cum sta treaba cu copiii, parintii si Dumnezeu. Sa te asiguri ca nici macar unul nu scapa neinformat.

    Daca cele doua conditii sint indeplinite, atunci cind se va naste un copil cu siguranta ca va fi privit de toata lumea ca un dar de la Dumnezeu si tratat ca atare, nu ca animalutz de companie, bou de injugat, cal de bataie ori mijloc prin care niste parinti ratati incearca sa se realizeze.

  9. elena spune:

    Nu mă pot pronunţa vizavi de iubirea generală popor-copii.
    Dar dau trei cazuri de iubire “individuală”, primul un eşec, al doilea un succes, al treilea vom mai vedea.

    În primul caz e o fostă colegă de generaţie, fiică de profesori, copil unic, produs târziu. Nu li se poate reproşa părinţilor că nu s-au ocupat de ea.
    De fapt părinţii nefericitei credeau în şcoală cum cred wahhabiţii în Coran.
    Era tot timpul sub presiune, meditaţii suplimentare la mate, germană, engleză şi nu mai ţin minte ce. Părinţii colaborau strâns cu profii, de fapt cred că-i sunau tare des. Dacă greşea un exerciţiu la extemporal trebuia să-l repete acasă de n-şpe ori până-l făcea bine. Nu avea timp niciodată să iasă cu noi în timpul şcolii, până şi în vacanţă ai ei stăteau pe capul ei şi mai făceau mate, fizică, engleză.
    Când am mers la ea în mijlocul verii şi am auzit că tre să-şi termine problemele pe diseară am îngheţat. Apoi am tulit-o din zonă. M-aş fi simţit mai “safe” la Strehaia decât în bârlogul unor indivizi care considerau că vacanţa nu-i vacanţă fără câteva problemuţe de mate, fizică, başca nişte conjugări la germană pe zi.
    A cedat nervos la sfârşitul clasei a unşpea, a fost internată, într-a doişpea nu am mai fost în aceeaşi clasă. De atunci n-a mai fost niciodată “bine”, nu în sensul că ar fi fost agresivă sau periculoasă în vreun fel, doar incapabilă să doarmă fără medicamente, să se comporte normal, să reuşească să rămână într-un serviciu, oricât de modest.
    Faza faină a fost că părinţii considerau totul ca pe o lovitură neaşteptată a sorţii, nu simţeau nici o urmă de vină, de parcă le-ar fi picat în cap un meteorit.
    Ei doar îşi iubeau copilul, făcuseră tot ce putuseră ca să-i ofere mai multe şanse în viaţă …

    Al doilea caz e o altă colegă de liceu. Pentru ea liceul a fost o distracţie continuă. Picată la stat, absolvind Cantemir, cu părinţi care nu i-au scos ochii niciodată pentru banii stricaţi cu “diploma”.
    Apoi i-au şi găsit un serviciu bun de birou, într-o onorabilă instituţie privată. De fapt nu ei exact, ci sora maică-sii care era şefă de birou acolo. O duce bine, e printre cele mai realizate persoane din clasa noastră. N-a fost nevoită să emigreze, n-a trebuit să supravieţuiască dintr-un salariu mizerabil. Tot timpul veselă, bine-dispusă, sigură pe sine, a ajuns în serviciu cu mintea proaspătă şi absolut nestresată.

    Al treilea caz e o bobică de nici un an, fiica unei cunoştinţe. Care cunoştinţă a declarat că ea o va creşte pe micuţă să fie nesimţită, că vede că numai nesimţiţii au succes.

    Revenind la articol, jandarmii de la porţile şcolilor sunt necesari. Nu trăim într-o utopie roz.

    Ba – pe când o să am copii – dacă o să-mi permit, o să aleg instituţia cea mai păzită. Jandarmi cu gloanţe de cauciuc – dacă e nevoie. Teste anti-drog la întâmplare, camere de luat vederi, disciplină cât se poate de strictă.
    Eu aş vrea să-mi ştiu copilul măcar în siguranţă în instituţia respectivă. Bine, nu suntem la Craiova, deci e puţin probabil că e nevoie de un pluton de jandarmi la poartă. Dar cine ştie ce va mai fi …

  10. Simona spune:

    Sunt de acord cu articolul acesta. Copiii reactioneaza pozitiv numai la afectiune si asta ar putea fi o motivatie fenomenala de progres in toate scolile daca ar exista peste tot. Am citit cand ati spus ca scolile de pedagogie nu sint necesare. Cred ca ar trebui inlocuite cu teste de afectiune pentru copii, daca nu exista afectiune pentru copii atunci respectivul nu ar trebui sa devina profesor.

    Nu stiam despre fetita din reportajul de mai de mult, stiam de reportaj. Sint de acord ca exista manipulara prin media si m-am ingrozit. Am citit si urmarea, fetita e acum la un unchi, mai exista alte articole care sa spuna unde e acum?

  11. ioana spune:

    Multumim pentru un articol minunat. Fiind mama gandesc fix la fel. Doar ca nu am timp sa scriu. Multumesc !

  12. Ovidiu spune:

    Felicitari domnule profesor pentru o serie de articole de o importanta majora pentru absolut toti romanii, fie ei parinti sau viitori parinti.
    Ati atins si ati prezentat intr-un mod atat de de frumos si de profesionist, poate cea mai mare si mai trista problema cu care se confrunta societatea noastra, si pe care, daca macar o parte din oameni o inteleg si incep ei sa se schimbe, putem spune cu certitudine ca vom asista la inflorirea tarii noastre.
    Mult succes in tot ceea ce inteprindeti si multumiri pentru articolele deosebite pe care le publicati!



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Marcel Capraru


Marcel Capraru

Profesor asociat la Universita di Padua, conferentiar la Facultatea de Litere de la Universitatea din Craiova, Centrul Universitar Drobeta Turnu Severin, fondator şi preşedinte a... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)