Home » Educatie » Citesti:

Nimeni nu s-a născut adult. Problema fundamentală a educației

Marcel Capraru martie 2, 2013 Educatie
25 comentarii 5,699 Vizualizari

Nu știu dacă ați observat cum se exprimă fosta (de mai multe ori) ministresă a învățământului, Ecaterina Andronescu, de fiecare dată când vorbește despre reforma educației. Își începe fiecare frază cu: Eu cred că… În urma articolului meu din 28 februarie, am primit, printre altele,  un link către un film de pe youtube în care câteva persoane, serioase de data asta, încearcă să răspundă la întrebarea: Cine va schimba lumea? Lăsând la o parte întrebarea care pleacă de la presupoziția că lumea va fi schimbată (dacă va fi) de către o ființă umană providențială, pe care personajele din film încearcă să o descrie ipotetic, ceea ce mi se pare interesant e că, apropape toți, încep cu expresia: Eu cred că…

Când începem un discurs cu Eu cred că… ne bazăm pe rațiune care, dacă suntem sinceri, și nu suspectez persoanele din film de lipsă de sinceritate, ba din contră, are ca fundament experiența personală și convingerile proprii ca elemente definitorii ale caracterului. Când nu suntem sinceri, în spatele rațiunii se află interese personale sau de grup, așa cum suspectez în cazul d-nei Andronescu. În ambele cazuri însă, expresia Eu cred că… denotă o lipsă de informații în domeniul în care ne dăm cu părerea.

În finalul articolul trecut am inserat o propoziție care, până acum, nu a fost observată: ”… o soluție la problemele educației trebuie căutată în subconștientul colectiv al adulților”. Cu alte cuvinte, rațiunea neinformată despre ce se întâmplă în subconștientul nostru, nu ne poate oferi o rezolvare a problemelor educației, oricât de valide ar fi inferențele pe care le facem.

Tot ce există în univers, materia și energia, se bazează pe legi. Tot ce există pe pământ, materia vie și nevie, funcționează după legi naturale. Științele, atât de dezvoltate în vremea noastră, au descoperit foarte multe din aceste legi pe baza cărora s-au creat tehnologii uimitoare. Omul a ajuns pe lună, a trimis nave și stații pe Marte, explorează adâncurile pământului și ale oceanelor, a intrat în intimitatea materiei. a definitivat harta genomului uman, comunică instantaneu cu aproape oricare alt individ uman. Dar, ”întocmai cum oamenii au străbătut pământul cu piciorul și, ulterior, i-au arat suprafața fără să se gândească la bogățiile imense ascunse în adâncimile lui, tot astfel oamenii de azi realizează progres după progres în civilizație fără să observe comorile care zac ascunse în universul psihic al primei copilării”. (Maria Montessori, Mintea absorbantă). Și, dacă totul stă sub lege, cum spune Noica, și totul se desfășoară după un plan, inclusiv haosul, ce anume ne face să credem că spiritul, sufletul uman nu-și are legile lui?

Ei, bine, chiar dacă suntem ignoranți în acest domeniu, trebuie să pornim de la ideea că sufletul și psihicul copilului, acestă progenitură a omului, cea mai dezavantajată dintre toate viețuitoarele, se dezvoltă după legi proprii, după un design interior, cu un ghid, un ”profesor interior” care îi dictează în orice moment ce trebuie să facă pentru a construi un adult. (Aceste legi și instrucțiuni interne nu fac obiectul acestui articol). E adevărat că mulți psihologi au studiat sufletul uman, printre care Freud, întemeietorul psihanalizei, dar au pornit de la adultul bolnav psihic. Psihanaliștii au dezvoltat tehnici de anamneză și hipnoză prin care ajung în subconștientul adultului bolnav, descoperind cauzele bolii în prima copilărie. Așa cum medicina studiază  stările de boală căutându-le leacuri, și nu studiază sănătatea, la fel face și psihanaliza. Căci dacă Freud ar fi avut inspirația să studieze copilăria timpurie, adică originea bolilor de mai târziu, altfel ar sta lucrurile. Dar n-a făcut-o deoarece copilăria pentru psihanaliză reprezintă sănătatea! Nu o poți studia decât observând-o și reflectând. Nicio altă tehnică nu ajută, pentru că orice experiment psihologic denaturează obiectul studiului.

Încerc să descriu acest complex psihologic. Aproape toți părinții au sentimente înălțătoare la nașterea copilului lor pe care îl idealizezează cu forța dragostei. Totul e bine și frumos atâta timp cât ei sunt cei care îl mânuiesc fizic: îl îmbracă, îl schimbă, îl hrănesc cu biberonul, apoi cu lingurița. Neavând puterea de a reacționa, decât prin plâns, copilul se supune voinței lor. Din momentul în care începe să meargă, devine o belea, și dă bătăi de cap. Cu mustrări de conștiință la început, adultul caută să-l dirijeze, să-l oprească, să-i schimbe ritmul. De exemplu, dacă pune mâna pe un pahar cu apă, din sticlă, adultul strigă: Nu pune mâna, îl spargi sau îl verși. Dacă ia un bibelou sau un obiect prețios, adultul sare și i-l ia din mână. Dar copilul n-o face pentru că vrea sau pentru că nu știe, el se supune profesorului interior care-i dictează: pune mâna pe tot, atinge tot, altfel n-o să înveți niciodată ce însemnă tare, moale, umed, neted, aspru, lung, scurt, greu, ușor, cald, rece… Oprit de adult se întoarce spre alt lucru. E oprit și acolo… În mod inconștient, adultul îi transmite ideea că obiectele sunt mai valoroase decât copilul însuși. Părinții sunt fericiți când copilul doarme și încearcă să-l facă să doarmă cât se poate de mult. Cei care au posibilități financiare încredințează copilul unei bone, dându-i intrucțiuni să-l țină cât mai departe de ei. Alții îi trimit la bunici.

Când copilul începe să vorbească, în conformitate cu legea că orice capacitate nou câștigată trebuie exersată, acesta vorbește încontinuu, se bagă în vorba adulților care îl alungă sau îi spun: Mai taci dracului din gură, că ne-asurzești, nu putem să discutăm serios între noi! Iar copilul se retrage într-un colț și vorbește singur sau cu vreo jucărie, respectând ordinul interior: exersează, exersează… Dacă nu se supune, e pedepsit, e contrat și, fiind slab și lipsit de apărare atât fizic, cât și psihic, trebuie să suporte totul. În sufletul adultului apare un conflict, deoarece, în același timp, își iubește copilul. La început, acest conflict îi provoacă remușcări. Încet-încet, mecanismul jocului psihologic între conștient și subconștient duce la un fel de adaptare, la un refugiu, o ”fugă”, cum ar spune Freud, în care subconștientul sugerează: ”Ceea ce faci nu e în scopul de a te apăra pe tine și proprietatea ta împotriva copilului, ci e o datorie pe care o îndeplinești spre binele lui. E un lucru necesar și bun. Trebuie să acționezi cu curaj pentru că tu îți ”educi” copilul. Te străduiești să-l faci cuminte. Când obții această stare confortabilă sentimentele naturale de admirație și dragoste sunt, efectiv, îngropate”.

Acest tip de organizare subconștientă a apărării este comun tuturor adulților, toți se sprijină reciproc, formând un subconștient colectiv și acționând la unison în oprimarea copilului. Toți consideră că o fac spre binele copiilor, își îndeplinesc o datorie, se sacrifică. Acea remușcare inițială e definitiv îngropată pentru că toți ceilalți fac la fel, toți sunt de acord cu tine, și, astfel, prin sugestie, fiecare ajungem să credem că acesta e un adevăr absolut. Viitorii părinți vor prelua această sugestie și sunt instruiți de cei din jur și de ”specialiști” pentru a-și asuma datoria și sacrificiul de a acționa pentru binele copilului pe care-l vor avea. În acest fel își pregătesc, prin sugestie, conștiința, iar copilul rămâne necunoscut în subconștient. Fenomenul se perpetuează din generație în generație. Iar toate acțiunile dictate de această datorie, sacrificiu, responsabilitate față de binele și succesul copilului poartă numele de educație. E, preluând o idee a unui alt autor, o Organizare a Răului sub înfățișarea Binelui Impusă Umanității prin Sugestie. Un ORBIUS social. O bârnă în ochiul conștiinței colective, care ne împiedică să vedem adevărata natură a copilului.

În această luptă între adult și copil, în acest conflict neconștientizat, care se amplifică pe alte planuri ale dezvoltării, când alți ”profesori interiori cu programele lor” intră în funcțiune și de care copilul trebuie să asculte, intră în conflict cu profesorii din școală și cu programele lor care încearcă să-i supună pe copii (spre binele lor!) trebuie căutată o soluție la reforma educației.  Prin urmare, problema fundamentală a educației e una socială.  Orice altă reformă, oricât de rațională, vizând modificări ale metodelor, ale curriculei, ale structurilor, ale standardelor, ale finanțării, ale salariilor sau ale formării și  perfecționării cadrelor didactice, nu va face decât să creeze alte probleme. Orice altă reformă care nu scoate la lumină acest conflict neștiut, e sortită eșecului.

Într-un fel, e un război neconvențional pentru că opresorii și oprimații nu se dușmănesc, ba chiar se iubesc. La început copiii reacționează, în funcție de forța lor, prin plânsete, capricii, încăpățânări, sau recurg la fel și fel de subterfugii pentru a prinde punctele slabe ale adversarilor. Mai târziu, la școală, creează fel și fel de strategii pentru a înșela vigilența profesorilor, pentru a ”vâna” note, pentru a le intra în grații, cum ar fi copiatul, chiulul, etc., cititorii le știu mai bine decât mine. Din ce în ce mai mult recurg la agresiune și violență, nu neapărat împotriva profesorilor deoarece nici ei nu conștientizează adversarul direct, sau la sinucidere. Profesorii și părinții, în calitate de aliați ( desigur, ca în orice război, există trădări și trădători) chiar folosesc termeni de război: să facem front comun împotriva violenței! să înarmăm copiii cu cunoștințe…

Să fiu bine înțeles, mai există și alte cauze. Copilul vine pe lume într-un mediu construit pentru nevoile adultului, un mediu ne-natural pentru care nu e pregătit, un mediu supra-natural, în sensul de construit peste, deasupra naturii, dar pe care trebuie să-l cucerească conform ”programei” lui naturale. Pentru că nu-și găsește locul în acest mediu și îl încurcă pe adult, îi strică lucrurile, i se oferă jucării, care sunt un fel de ”înlocuitori de realitate”, așa cum, cei mai în vârstă își amintesc că se amăgeau că beau cafea, îngurgitând, de fapt, o zeamă de năut fiert. Iar când mintea se construiește, nu în contact cu realitatea și lucrurile ei, ci cu surogate, să nu ne mai mirăm că mulți adulți trăiesc în povestea proprie, în afara realității. Jucăriile au fost inventate de adulți pentru a scăpa de copii. Chiar dacă ei gândesc altfel. Contrar a ceea ce cred adulții, copiii nu se joacă, eu au o muncă de făcut: să construiască un adult. Și o fac cu ceea ce găsesc la îndemână. Iar dacă materialul e fals și mai întâmpină și obstacole, îl construiesc strâmb. Și cum nu prea avem ocazia să vedem un adult ”drept”, ne credem normali.

Aș mai putea adăuga o altă cauză despre care voi scrie, probabil, altădată: prejudecata adulților că ei fac copii, considerându-se drept creatorii copiilor. Prefer să o ilustrez cu un extras din comentariul la articolul trecut al lui T. St.:

Sa nu uitati niciodata: copiii pe care ii veti avea nu sint ai vostri! Sint, cu totii, fiii lui Dumnezeu. Exact ca si voi. Nu le sinteti superiori cu nimic. Dumnezeu doar vi-i da in grija temporar, pina cind vor putea sa isi vada singuri de viata…

Cu alte cuvinte, e necesar să construim un mediu special pregătit, dotat cu materiale speciale care să ajute copiii în procesul lor de autodezvoltare, într-o atmosferă de dragoste, în care să lăsăm spiritele copiilor libere să lucreze după programa lor interioară, fără să întrerupem. Pare de necrezut, dar în acest fel se va produce un fenomen de normalizare prin faptul că energiile psihice vor fi lăsate să lucreze în armonie și să construiască o personalitate integrată.  Și atunci vom cunoaște adevărata natură a copilului Nu vom mai avea probleme nici cu disciplina, nici cu violența, nici cu chiulul, nici cu plagiatul.. Acest mediu special pregătit, fără bănci, fără catedră, fără manuale, fără note, fără recompense și pedepse, în care lucrează un adult special instruit pentru a fi asistentul ”profesorului interior” și a-l urma pas cu pas, e ceea ce ar trebui să fie școala.

Sigur că sunt mult mai multe de explicat. Dar vă asigur că un asemenea sistem educațional e mult mai ieftin decât industria actuală de prelucrare a spiritului uman. Deoarece, modificând puțin spusa lui Andre Malraux, ”Secolul al XXI-lea va fi al spiritului, sau nu va fi deloc!”

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "25 comments" on this Article:

  1. Ontelus Dan Gabriel spune:

    Din nou, fără a vă contrazice, fiindcă observațiile și raționamentele exprimate sunt corecte, semnalez un neajuns: alunecați în utopie. Ereditatea negativă acumulată social-istoric nu poate fi înlăturată decât, eventual, la nivel individual, prin suferință, transfigurare, metanoia. Altfel, exercitarea inerțială, vinovată și idolatră a puterii politice, economice, mediatice, spirituale nu va conduce niciodată la acea masă critică prin care comunitățile omenești să fie transformate în sensul indicat just de către dumneavoastră. Gândiți-vă doar la forța irațională a dreptului/instinctului/iluziei de proprietate… Educația și autoeducația devin, în lumea noastră victimele sigure ale lăcomiei, ale minciunii, ale derizoriului.

    • Marcel Capraru marcel capraru spune:

      Lăcomia, minciuna, etc. nu sunt ereditare, sunt acele strâmbături în personalitatea adultă despre care vorbesc spre finalul articolului. Ele se datorează mediului și intervenției brutale, ignorante, neconștientizate și, de multe ori, bine intenționate, ale adultului. De aceea e necesar un mediu special pregătit pentru copil pentru ca acesta să nu-și dezvolte lăcomia, minciuna, etc.

  2. Vlad A spune:

    “un asemenea sistem educațional e mult mai ieftin decât industria actuală de prelucrare a spiritului uman”
    cum / cine ar putea schimba industria de prelucrare ? o schimbare de asemenea anvergura nu i o utopie ? adultii implicati / dependenti de industria de prelucrare sint majoritari, iar schimbarea nu pare plauzibila. cel putin deocamdata.

  3. Adriana Gorga Adriana Gorga spune:

    Multumesc pentru acest articol care subliniaza doua aspecte semnificative. Intr-adevar problema principala a educatiei este de natura sociala si nu individuala. Si tot atat de adevarat e ca problema fundamentala a reformelor esuate din educatie e “personalizarea” acestora sau situarea lor sub semnul implacabil al lui “eu cred”. De aceea schimbari care ar trebui sa se situeze intr-o perspectiva temporala ce depaseste durata mandatului unui ministru sunt fragmentate caci ministrul urmator aduce cu sine pe “eu cred” al sau.

    • Paul spune:

      Sau poate ideea de a crea un sistem national de invatamant este o utopie.

      Poate specialistii in educatie ar trebui sa ne propuna noua, parintilor, care platim pana la urma pentru educatia copiilor nostri, mai multe oferte educationale si noi sa alegem ceea ce credem ca este bun pentru copiii nostri.

      Pana la urma ne alegem medicii de familie si nu suntem toti absolventi de medicina. De ce nu am putea alege si profesorii copiilor? Cum reusesc parintii sa aleaga profesorii la care sa isi dea copiii la meditatii?

      Omul sfinteste locul si in educatie. Scolile unde copiii vor fi bucurosi sa mearga, vor atrage mai multi elevi. Pana la urma poate problema este ca monopolul in educatie este falimentar ca orice alt monopol.

  4. Adrian spune:

    Sunteţi la curent cu proiectul lui Salman Khan, şi cum vede el procesul de educaţie? Dacă da, ce părere aveţi?

  5. euNuke spune:

    Un articol ce curge strălucitor in minţile cititorului şi sfârşeşte insă lamentabil împingîndu-ne înapoi in bezna metafizicii, acolo unde responsabilităţile se recontopesc, diluează şi pasează Stăpânului imaginar al Lumii. Din concepţia dumneavoastră asupra creaţiei rezultă că un părinte nu îşi va iubi şi ocroti copilul pentru că este al lui, căci nu este al lui şi nu el l-a adus pe lume, ci pentru că trebuie să respecte proprietatea Supremului care a decis să-i încredinţeze omului chiar şi împotriva voinţei sale un bun dotat cu spiritualitate dinamică şi mecanisme de autoconstrucţie fragile. Deci dragostea părintelui nu va reprezenta decât o altă faţetă a Fricii şi Obedienţei faţă de o divinitate de tip sugestie colectivă.

    Dacă Dumnezeu ar fi prezent in minţile oamenilor sub acelaşi veşmânt moral sau axiologic, poate nu ar fi fost o problemă, insă raportul ce se stabileşte in realitatea pământeană între chiriaşul-fără-voie şi creatura încredinţată denotă cu totul altceva, anume o lipsă totală de înţelegere şi acceptare a prezumatelor condiţii contractuale stabilite de Dumnezeu. Realitatea instituţională curentă transformă pateticul îndemn creaţionist într-o chemare la supunere faţă de o autoritate laică:

    “Sa nu uitati niciodata: copiii pe care ii veti avea nu sint ai vostri! Sint, cu totii, fiii Statului. Exact ca si voi. Nu le sinteti superiori cu nimic. Statul doar vi-i da in grija temporar, pina cind vor putea sa isi vada singuri de viata.”

    Se pare că milioanele de buni creştini nu au avut niciun scrupul in a se dezice de propria divinitate şi in a transfera autoritatea, responsabilitatea educării şi paza copiiilor unor instituţii străine de orice dumnezeu. Statul este dumnezeul actual al creştinilor, şi Statul este cel care ‘protejează’ copiii, inclusiv sau mai ales faţă de abuzurile părinţilor. Care părinţi sunt doar gazde. Care părinţi sunt mituiţi de Stat ca să coacă in continuare Fii ai Statului in cuptoarele materne [mamele nu sunt mame, ci uzine eroine in munca de făurire a poporului ales]. Dumnezeu i-a uitat se pare pe copiii creştinilor şi i-a abandonat in braţele ‘Satanei’. Desigur, creştini cu numele, că dacă erau cu adevărat creştini îşi creşteau singuri pruncii, şi se luptau cu îndârjire pentru a apăra Fiii Domnului de ingerinţele şi atacurile agenţiilor satanei etatiste. Dacă Dumnezeu le-ar fi lăsat lor in grijă copiii Săi, atunci cum de au ajuns cu toţii in lagărele concentraţionare ale Statului? Cum de acceptă părinţii creştini ca Fiii dumnezeului lor să fie ţinuţi ca robi in aceste lagăre şi să muncească in interesul Organelor fără să primească nicio răsplată pentru strădania lor? Munca asta a lor, impusă de Organele ce i-au cules cu arcanul din familiile lor mituite, nu este plătită cu un sfanţ şi in plus le aduce mari daune fizice şi spirituale. Cum şi când să se descopere şi să se construiască aceste vietăţi dacă timp de cel puţin 10 ani se află pe plantaţiile statului sclavagist unde robotesc de dimineaţa până seara cum niciun om adult nu o face?

    Despre copiii părinţilor atei sau agnostici ce să mai zic. Conform tezei creaţioniste copiii ajunşi in paza lor sunt un accident al naturii şi, picînd in laba ateilor se află intr-un pericol permanent de a fi urîţi, schingiuiţi şi chiar distruşi, prin urmare n-ar fi o surpriză să aflăm că nişte Birocraţi divini vor hotărî nu numai ce să intre in minţile pruncilor ci şi să-i răpească pentru a-i reda lui Dumnezeu, adică in sânul unei familii de buni habotnici acreditată cu puteri parentale de către acelaşi stat satanic pe care, datorită persistenţei ORBIUS, creştinii îl percep ca fiind o unealtă a Domnului. Aşa să NU vă ajute Ăl de sus!

    • Marcel Capraru marcel capraru spune:

      D-le euNuke,
      În primul rând, citatul pe care-l preluați și vă înfuriați pe el, nu-mi aparține. E preluat, așa cum spun și în articol, dintr-un comentariu. L-am folosit pentru a ilustra pe scurt un enunț al meu, acela că adulții nu fac copii. Nici eu nu știu dacă sunt făcuți de D-zeu sau nu.( De altfel, ați văzut că eu mă refer la legi ale naturii, nedescoperite, sau nerecunoscute încă).
      Dacă aveți copii, puteți spune public cum i-ați făcut? Cum le-ați făcut mâinile, năsucul, ochișorii, etc. și în ce ordine: aleatorie, după un plan comun cu soția, după o programă școlară? Pentru că asta înseamnă să faci – concret – copii. Celălalt fel, nu înseamnă că faci copii ci că faci sex. Fie că îl fac niște idioți sau niște genii, procesul e același. Ceea ce urmează, ne spune știința embriologiei, se bazează pe legi naturale. ( sau divine, ca să nu supăr pe alții!). Poate lumea învață ceva din experiența dvs. de a face copii. Și de a-i considera proprietatea dvs. ( Atenție, eu n-am susținut niciodată că sunt proprietatea statului, ba din contra! – revedeți articolul meu din 15 iulie 2012)
      Dacă dvs. aveți ceva împotriva lui D-zeu, mergeți și luptați-vă cu el.
      Nu văd de ce asta trebuie să fie un motiv de mânie. În etică, Mânia e un viciu, în psihologie, e o deviație, în religie e un păcat. Alegeți dvs. descrierea potrivită a stării proprii!

      • euNuke spune:

        Domnule Căpraru, din momentul in care aţi utilizat un citat fără să vă poziţionaţi critic faţă de autor vă însuşiţi ideile acestuia. In cazul dumneavoastră este mai mult decât evident că vibraţi pe cuvintele anonimului credincios, pentru că aşa afirmaţi in mod expres:
        “Prefer să o ilustrez cu un extras din comentariul la articolul trecut al lui T. St.”

        Şi apoi, oricum enunţaţi şi in cuvintele dumneavoastră teza creaţionistă, plasînd intr-o opoziţie infamă adepţii unor concepţii opuse:
        “prejudecata adulților că ei fac copii, considerându-se drept creatorii copiilor.”
        De aici rezultă clar că cei ce gândesc că pruncii sunt rezultatul strădaniei lor şi nu pronia unui dumnezeu sunt, in viziunea dumneavoastră, victimele unor prejudecăţi societale sistemice.

        Apoi vă luaţi de semantică. Vă irită expresia “a face copii” şi pentru asta -pentru combaterea ei- născociţi o explicaţie materialistă a facerii care ar trebui să se oglindească perfect in limbajul uman. Numai că limba nu este matematică şi nici nu poate fi elucidată ca o simplă ecuaţie. Păi, dacă oamenii nu fac copii pentru că nu le-au meşterit efectiv năsucul şi degeţelele cu atât mai mult Dumnezeu nu este nici el creatorul lor că nu l-a zărit nimeni cioplind organele mamiferelor. Nu ştiu dacă simţiţi absurdul criticii de ordin lingvistic. Să ilustrăm. Este ca şi când aţi pretinde potenţialilor părinţi ca, in virtutea corectitudinii creaţioniste, să nu îşi mai propună şi nici să nu se mai exprime intre ei in sensul facerii ca manoperă consensuală a doi adulţi. Nici termenii de creaţie, procreare sau zămislire nu-s corecţi, că deh, oamenii fac sex, nu copii. Dar, mă întreb cum anume fac sex, cum de este posibil ca omul să facă sex, din moment ce nici un individ nu a reuşit să modeleze şi să dea viaţă unui penis pornind de pildă de la un boţ de argilă. Deci, in logica dumneavoastră rigidă, oamenii nu fac nici măcar sex, ci îşi ating reciproc organele sexuale cu oarecare regularitate in vederea satisfacerii unor instincte sau porniri strict individuale. Iar activitatea sexuală nu are nicio legătură cu copiii. Aceştia sosesc exclusiv prin voia unui dumnezeu. Sincer, sunt uimit că oamenii au descoperit că se pot opune voinţei divine cu ajutorul unui cauciuc.

        Şi nu, nu am nimic împotriva divinităţii şi întrupărilor sale in minţile oamenilor. Atâta timp cât noţiunea de dumnezeu nu este instrumentalizată politic nici nu mă vâr in vreo polemică religioasă. Eu nu mă pot lupta cu ceva ce nu există, deci îndemnul dumneavoastră este reflexul unui deranj pe care preferaţi să-l puneţi pe seama unor sentimente ignobile ce ar motiva pasămite reacţia interlocutorului. Serios: doar asta aţi descoperit in replica mea? Mânia şi furie? Dacă vreun puşti mai iscoditor, aflat in temă cu concepţia dumneavoastră creaţionistă, v-ar pune întrebarea: “şi dacă Dumnezeu nu există, atunci de unde vin copiii?” tot aşa aţi reacţiona…l-aţi trimite să se războiască cu dumnezeii altora? ba…l-aţi şi muştrului oleacă că v-a tulburat liniştea cu ‘impertinenţele lui caraghioase’ şi cu ‘revolta furioasă şi puerilă împotriva ordinii divine’?

    • Marcel Capraru marcel capraru spune:

      Din vorbă-n vorbă, așa cum se întâmplă la orice frizerie, se ajunse și la chestiunea existenței Divinității.
      - D-le, zice frizerul către clientul credincios, eu nu cred că există Dumnezeu. Păi, dacă ar exista, ar lăsa el atâta suferință, atâtea boli, atâta mizerie, atâta răutate, atâta lăcomie, atâta ură! Nu, nu există Dumnezeu.

      Clientul plăti și ieși în stradă. La colț dădu peste un boschetar lățos, cu părul încâlcit, murdar, cu barba năclăită, soioasă… Îi ceru să vină cu el până în fața frizeriei.

      Apoi intră și-i zise frizerului:
      - D-le, eu cred că nu există frizeri.
      - Cum așa? Că de-abia te-am tuns?!
      - Păi, dacă ar exista frizeri, ar mai fi oameni cu părul vâlvoi ca al celui din fața ușii? întrebă clientul arătând spre boschetar.

      • raoul spune:

        Oare de ce trebuie sa argumentam ceva prin prisma existentei lui dumnezeu?!
        Daca ar fi discutat bunica mea as fi inteles introducerea dumnezeirii printre replici
        la fel inteleg aducerea acestui argument din partea comentatorilor ce va citesc (pe dumneavostra, “contributors-ii”). Nu le apare nicaieri nici ce grad de cultura le poti atribui.
        E adevarat ca a cunoaste religiile face parte din cultura. dar a folosi religia ca argument de sine statator si nu doar ca implicare culturala (educationala) mi se pare a fi ceva de sec XIX…

  6. Alex Strungă spune:

    Mulțumim pentru articol, domnule profesor Căpraru! Sunt de acord, în linii mari, cu ideea dvs. de a dezvolta „un mediu special pregătit, dotat cu materiale speciale care să ajute copiii în procesul lor de autodezvoltare, într-o atmosferă de dragoste, în care să lăsăm spiritele copiilor libere să lucreze după programa lor interioară, fără să întrerupem”, dar consider că sunt puține șanse de extindere a unui asemenea sistem, dincolo de hotarele unei școli sau al unui consorțiu de instituții educaționale. Motivul este, din punctul meu de vedere, faptul că educația este dependentă de economie și funcționează ca un mecanism de reproducere a unei ordini sociale, care are valori ușor deosebite de cele sugerate de dvs. Eficiența, rentabilitatea, uzura morală planificată subminează bazele unei educații, care, în esența ei, ar trebui să aducă în prim plan iubirea și libertatea. Ierarhia socială și conservarea statutului social, printre altele, erodează permanent șansele, teoretic egale, ale grupurilor de educabili care intră în „industriile educației”, blocând posibilitățile de mobilitate socială ale acestora prin inerție, conservatorism și ignoranță. Mai mult, cred că aceste tendințe, pe care le-am menționat anterior, își au rădăcinile în inconștientul colectiv. Având în vedere că sistemul socioeconomic și cel educațional se determină reciproc, cred că o soluție potrivită ar trebui inițiată din ambele direcții, dacă se dorește un efect substanțial și pe termen lung.

  7. Preda Paul spune:

    Filmul de pe youtube pe care îl citați este la:
    “Cine schimbă lumea?”
    http://www.youtube.com/watch?feature=player_detailpage&v=W7xEzGxZ8no

  8. Marinake spune:

    Copiii nu sunt niste adulti in miniatura. Aceasta e o conceptie care a fost abandonata prin sec XIX. Cat despre minciuna si lacomie ca fiind doar influentate de mediu mi se pare o afirmatie cu totul aiurea. Pe ce studii va bazati cand faceti asemenea afirmatii ? In copilarie, pe mine nu m-a tratat nimeni cum descrie Dl. Capraru. Si nici eu nu-mi tratez copiii (sau ii las pe altii sa-i trateze) cum descrie domnia sa.

    Habar n-am de ce autorul a recurs la asa scenariu ca sa vina cu solutia unei educatii de tip Montessori.

    Afirmatia: Jucăriile au fost inventate de adulți pentru a scăpa de copii. tine de teoria conspiratiei.
    Cati dintre dumneavoastra nu si-au facut ei insisi o jucarie cand erau copii?
    Ati vazut bebelusi care se joaca cu obiecte care nu v-ar parea jucarii ?

  9. radu spune:

    Cam abstract. Nu am inteles care e solutia propusa, care e sistemul dorit in concret. Nu am inteles cu ce bani si cati se poate face asa ceva. Fara o minima educatie de acasa, niciun sistem de invatamant nu poate reusi (poate doar cel cu jandarmul in clasa). E un cerc vicios: parintii nu mai au timp sa se ocupe de copii, profesorii sunt platiti prost, copiii au astazi atatea ispite. Asta se intampla cand o societate a fost lasata de izbeliste prea mult timp (23 de ani, in cazul nostru). Totul s-a degradat prea mult, si ma tem ca e cam tarziu pt noi.

  10. chishtocu verde spune:

    Draga domnule. Departe de mine sa o apar pe doamna Andronescu, despre care am o parere foarte proasta, la fel ca si despre USL. Ce vreau sa va atrag atentia este ca cuvintele la care va referiti nu denota nimic altceva decat tipul de baza al personalitatii doamnei Androrescu, si anume Persister. Cautati dupa lucrarile lui Taibi Kahler despre personalitate sau participati la un seminar de leadership sau similar si veti intelege despre ce vorbesc…

    Personalitatea Persister are convigeri puternice (incepe fraza de multe ori cu “eu cred”, “consider”…), este una dintre personalitati cu fundamente bazate pe ratiune (dupa cum ati observat), astfel de persoane iau decizii eficient, sunt buni leaderi. Ca doamna Andronescu o fi mediocra, subscriu, dar cred ca argumentul dumneavoastra de inceput este gresit.

  11. andra spune:

    sistemul propus de dvs este imi pare rau sa o spun este utopic, toata chestia asta cu autodezvolatarea , drumul interior etc…in opinia mea cu exceptia putinelor cazuri copii trebuie intr-un fel constransi, trebuie impuse reguli …asta inseamna in fapt educatia … altfel nu faci nimic….exemplele acelea furnizate de dvs de metode alternative sunt posibilie atunci cand banii investiti sunt multi si se lucreaza cu grupuri mici – cazul scolilor particulare unde platesti o gramada de bani …ceea ce nu e cazul la noi….la noi banii sunt putini si clasele au ajuns de 33-34 de elevi.

    • Marcel Capraru marcel capraru spune:

      am spus eu că nu există reguli? Când spun “un mediu special pregătit“, cuvântul “special“ se referă la reguli, la structuri. Am spus eu că nu trebuie constrânși copiii? Am spus că întru-un mediu special pregătit să dăm libertate spiritului copilului. Nu e aceeași libertate pe care o dai câinilor și pisicilor! Am spus eu “drum interior“? am spus cu ghilimele, profesor interior, în ideea de program, design interior al dezvoltării. Deoarece orice creștere -în lumea vie- vine din interior. Puteți face orice pentru și în locul copilului dvs., un singur lucru ne veți putea face: să creșteți în locul lui.
      Dacă n-ați văzut decât școli particulare alternative scumpe, nu înseamnă că, în mediul de care vorbesc, dacă există spațiu fizic suficient, nu pot lucra, în același timp, 40-50 de copii cu un singur adult! Etc.

      • MihaelaB spune:

        Intr-un astfel de “mediu special” am crescut eu pana la 7 ani – era un sat romanesc inca – aproape – traditional, dar prosper. Cred ca principala diferenta era ca nici un adult nu-si batea capul “sa se realizeze prin mine” (ei erau ocupati cu vacile, porcii, Presedintele nebun de CAP, etc), si nici nu considerau ca exista ceva care sa-mi fie interzis a priori (bun, asa am ajuns sa inham porcul la sanie, de nu s-a oprit pana in capul satului – si sa citesc cu patos si intonatie din Scanteia la 5 ani…).

        Scoala era, evident, o prostie aiuristica aberant de competitiva, dar nimeni nu o lua in serios. Se stia ca e doar propaganda, nu viata reala.

      • andra spune:

        scuzati-ma ca va intreb dvs ati lucrat vreodata simultan cu 40-50 de copii pe bune …in mod real ..practic…? Puteti sa ne faceti o demonstratie pratica care sa dureze sa zicem un an si din care sa se vada niste rezultate ?

        • Marcel Capraru marcel capraru spune:

          după 3 ani da, se începe cu 15, să zicem la grădiniță, cu copii de 3 și 4 ani în aceeași clasă, anul următor se mai adaugă 15 de 3 ani, iar în al treilea an încă 15 de 3 ani și vom avea 45 de copii de la 3 la 6-7 ani în aceeași clasă. Cu fiecare se lucrează individual dar sunt și lecții cu grupuri de la 2 la 10 sau 15. Am văzut asemenea clase și de nivel preșcolar și de nivel elementar cu copii de la 6 la 9 ani. Sălile trebuie să fie aproximativ duble ca suprafață decât cele de acum și dotate cu materialele despre care vorbesc în articol. Între săli pot exista uși interioare, de fapt spații deschise pentru ca acei copii care vor să avanseze mai repede sau să se întoarcă în clasele anterioare pentru a aprofunda. În aceste clase activitatea se petrece ca într-un stup, e un zumzet, fiecare e ocupat cu munca lui și nu-i deranjează pe ceilalți, sau pot lucra în grup.
          Dificultatea mare e cu primii 15 care trebuie să ajungă la normalizare, adică la stadiul când toate energiile merg în același sens, personalitatea se reintegrează, iar mișcarea e e subordonată activității psihice și coordonată de aceasta.
          Pregătirea unui cadru didactic în acest sens durează între unu și doi ani, dar nu oricine poate ajunge la nivelul cerut întrucât e nevoie de o transformare a propriei personalități.

  12. mihail spune:

    O fantă utopică.
    Posted on March 3, 2013 by pozitive
    Sămânța a fost plantată, mai departe… E greu să stai strâmb, să privești prin fanta unei utopii pentru a vedea realitatea, așa crudă cum e : Tot sistemul de învățământ actual, la nivel mondial, e un balast inutil. A obliga un copil să memoreze, degeaba, kilometri de biblioteci, când el le poate și deja le acceseasă, cu succes și practic instantaneu, spre disperarea adulților ce se văd pierzând, în fapt controlul, e aproape un genocid, o handicapare voită a viitorului adult, ridicând ziduri acolo unde ar trebui să fie autostrăzi, umplând redundant hard-urile și obligând RAM-urile să lucreze , sincopat, pe avarie. Doi ani, basici, cu tutoriale cuprinzătoare și logice și apoi să-i lăsăm să-și ia zborul. Ce lucruri uimitoare, am vedea, dacă acum, în copilărie și tinerețe, perioada cea mai fertilă din viața unui om, ne-am lăsa copii să creeze, să inoveze, să inventeze…?! Să-i facem părtași nouă, scoțându-i din gulagul de exterminare a celor 12 (doisprezece…o mică viață de om!) ani de învățământ obligatoriu, plus încă 5 sau șase la nefericiții, neliniștiți, din care ies bătrâni, blazați, complet acriți de tot ce este în jur. Revenind, fac și eu ca madam Ecaterina( a cu dricul, n.a.): eu cred că doi ani deștepți de la 8 la 10 ani, astăzi,în condițiile în care informația curge la robinet, sunt suficienți pentru a închega scheletul pe care fiecare viitor adult să-și up-dateze, carnea cea de toate zilele…
    Și parcă aud proteste…: :Nu mi-e deajuns că-l am șomer de la 18 ani? acu vrei să primească șomajul de la 10…?

  13. Simona spune:

    Sunt de acord dar nu putem pune carul inaintea boilor. Tocmai sistemul de invatamant ar trebui sa aiba ca scop sa educe copiii sa fie adulti mai buni aratandu-le copiilor modele pe care sa le aiba si sa le urmeze. Asta cred eu ca ar trebui sa se intample in sistem pentru ca acum nu se intampla.

    Am scris si eu un articol despre atitudinea fata de copii in Romania in care sustin ceva similar despre atitudinea parintilor, profesorilor: http://sieuvreausaschimblumea.blogspot.ro/2011/09/atitudinea-fata-de-copii-in-romania.html

  14. Diegis spune:

    Domnule Capraru, o intrebare personala: cati copii aveti, dumneavoastra personal, copii biologici, vlastarele dumneavoastra adica, si cand, cum si unde i-ati educat pe acesti copii.

    Intreb pentru ca nu exista substitut pentru experienta, si pentru ca 99% din cei care scriu despre educatia copiilor nu au avut si nici nu planuiesc sa aibe copii. Ca de obicei, este mult mai usor pentru oricine sa educe copiii altora, pentru simplul motiv ca habar nu au despre ce vorbesc.

    Multumesc anticipat pentru sinceritate,
    Diegis.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Marcel Capraru


Marcel Capraru

Profesor asociat la Universita di Padua, conferentiar la Facultatea de Litere de la Universitatea din Craiova, Centrul Universitar Drobeta Turnu Severin, fondator şi preşedinte a... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)