Home » Administratie »Analize »Armata »Global / Europa »Justitie/Ordine publica »Orientul Mijlociu »Sinteze » Citesti:

Explozia Orientului Mijlociu și dizolvarea Commonwealth-ului european. Trei crize și un curs de convergență.

Motto: “If one thing goes wrong, everything else will, and at the same time.” (Peter Drucker)

Actualul război din Orientul Mijlociu nu se va termina curând, conține toate ingredientele pentru a se extinde în întreaga regiune și este incontrolabil prin mijloacele angajate în prezent, în special prin cele ale diplomației exersate în jurul meselor rotunde aflate la mare distanță de teatrul de război. În plus, chiar persistența acestui război în zonă este în sine un factor catalizator al actualelor tensiuni de profunzime și de durată din lumea arabă și cea islamică, cu consecința probabilă a acumulării unei mase critice ce se poate dovedi suficientă pentru împingerea regiunii de la faza de implozie la faza de explozie. Când această explozie se va produce, unda deflagrației va atinge inevitabil și cu consecințe dramatice atât Uniunea Europeană cât și Federația Rusă, doi actori aflați fiecare în propria criză internă, situație agravată recent de evoluția relațiilor bilaterale spre o relație complicitară de tip codependență în dezintegrare, inițiată de politica Rusiei în Ucraina în timpul Maidanului și agravată ulterior de intervenția militară a acesteia în Ucraina. În acest context, ultima criză a refugiaților-imigranți din Orientul Mijlociu este doar un aperitiv al unui mult mai consistent meniu european în viitor.

Un război mult prea extins, la firul ierbii și fără prizonieri.

Prima coordonată caracteristică a stării de război din Orientul Mijlociu este reprezentată pe de-o parte de (a) evoluția progresivă a acesteia spre un proxy war între principalele puteri regionale, Iran, Arabia Saudită și Turcia, amplificat mai nou de intervenția militară a Rusiei în alianță cu axa șiită coordonată de Iran (partea șiită a Iraq-ului, partea din Siria controlată de Assad și teritoriul Hizbullah-ului în Liban), iar pe de altă parte de (b) consistența substanței războiului de la firul ierbii, numeroșii actori substatali individuali având un rol și un interes major în alimentarea și regenerarea conflictului până la victoria finală a unei tabere asupra celeilalte, compromisul nefiind o opțiune decât atunci când este impus de realitatea militară din teren.

Între altele, absența voinței de compromis a beligeranților aflați în prima linie își are sursa în trei condiții ce caracterizează activitatea majorității milițiilor combatante din teren (cu excepția kurzilor și a Hizbullah-ului din Liban, dependenți de propriile baze de operațiuni): (a) motivația ideologică de sorginte politico-religioasă ce respinge acomodarea de concesii către adversar, excluderea de plano a acestuia fiind a priori parte a propriei construcții identitare; (b) absența unui hinterland economic valoros de care să depindă în mod esențial supraviețuirea formațiunilor militare în conflict; (c) interesul major în prezervarea status-quo-ului unei economii de subzistență de război ce poate fi parazitată direct prin perceperea de rente de protecție și taxe de tranzit, acesta fiind nivelul maxim de competență în administrare economică la care aspiră majoritatea milițiilor combatante (o situație confortabilă în special pentru liderii acestor organizații). Înțelegerea elementului de la punctul (b) este utilă pentru a explica reziliența pe care Statul Islamic va continua să o manifeste chiar și atunci când va fi expulzat din teritoriile pe care le deține în prezent, esența mișcării fiind înainte de toate una politico-militară, cu un bagaj de simbolistică și legitimitate ideatică ce depășește cu mult restul milițiilor combatante și chiar o bună parte a statelor existente în prezent în regiune.

Pe de altă parte, din punct de vedere operațional, dificultatea majoră a conflictului din Orientul Mijlociu rezultă cu precădere din particularitățile teatrului de război, într-o proporție covârșitoare urban, peste care se suprapune o arhitectură de relaționare a infrastructurii comunitar-identitare pronunțată și robustă, dificil de asimilat și controlat, în special de trupe de intervenție occidentale ce provin dintr-un areal cultural diferit de lumea arabo-islamică. Chiar și după încheierea unei campanii victorioase, dificultatea operațiunilor de asediu și eliminare a milițiilor insurgente din orașele Orientului Mijlociu este ilustrată în mod exemplar de amploarea resurselor și a pregătirilor ce au fost necesare pentru succesul operațiunilor desfășurate de către Tsahal în aprilie 2002 în Nablus (West Bank) și de către forțele americane în noiembrie 2004 în Fallujah (Iraq). Din această perspectivă, eventuala inițiere și coordonare în succesiune rapidă (momentum) a unor operațiuni similare în orașele mari disputate în prezent, în special Alep, Hama, Homs, Damasc, Ar-Raqqah, Mosul ori Ramadi, precum și în oricare dintre celelalte orașe mai mici dintr-o arie de conflict cu extinderea actuală reprezintă o provocare ce depășește cu mult resursele imediat disponibile ale oricăreia din puterile regionale, precum și capacitățile de angajament ofensiv mobilizabile pe termen scurt și mediu de către puterile occidentale sau de către Federația Rusă în actualul context economic internațional.

Un război religios cu doi campioni: un Califat subestimat și o republică islamică discretă.

Cea de-a doua coordonată caracteristică pentru starea de război din Orientul Mijlociu este legată de acutizarea conflictului identitar politico-religios dintre musulmanii șiiți și cei sunniți, însoțită de prăbușirea statelor seculare din Siria și Iraq, din cauze preponderent interne, ignorate cu obstinație de-a lungul timpului în Occident. Ambele circumstanțe au creat terenul fertil pentru ascensiunea și legitimarea unui Califat salafist (ISIS) cu vocație proletară, campion al sunniților în fața expansiunii șiite, fapt de natură a genera o presiune semnificativă asupra legitimității ideologice a regimului de respirație wahhabi/salafism al casei Al-Saud în Arabia Saudită. În egală măsură, prezența și extinderea Califatului salafist reprezintă o amenințare și pentru mult mai vulnerabilele emirate din Golf (cu excepția sultanatului Omanului). În ce privește proximitatea imediată, o eventuală captură a Damascului (una din fostele capitale istorice ale Califatului) de către milițiile salafiste ale Califatului se poate constitui într-o amenințare directă și imediată pentru regatul hashemit al Iordaniei, actualul custode ale moscheilor din Ierusalim și depozitar al tradiției hashemite (predecesorii dinastiei Sharif-ilor din Mecca fiind între altele foștii custozi milenari ai moscheilor din Mecca și Medina).

În ce privește originile acutizării prezentului conflict religios dintre șiiți și sunniți, acestea pot fi identificate în istoria evoluțiilor interne din Iran, Iraq și Siria din ultimele patru decenii ale secolului trecut, toate cele trei state ratând din cauze interne proprii adaptarea la o modernitate seculară incluzivă, manifestarea componentei identitar-religioase afirmându-se implicit și de facto în Siria și Iraq, ori explicit și formal în Republica islamică a Iranului, ca sursă esențială de legitimare în exercitarea puterii politice.

Dacă în cazul Iranului, problema relației dintre majoritate și minoritățile religioase s-a pus cu mai puțină acuitate datorită preponderenței necontestate a elementului șiit, în cazul Siriei și Iraq-ului puterea în stat a fost confiscată relativ rapid, prin lovituri de stat militare, de cele două ramuri divergente ale partidului Baath, aceasta fiind ulterior exercitată abuziv, cu consecințe dezastruoase pe termen lung pentru coeziunea internă, de către grupuri minoritare, respectiv reprezentanții aleviților șiiți din nordul Libanului în cazul Siriei și cei ai triburilor sunnite din centrul și nordul Mesopotamiei în cazul Iraq-ului. Pe de altă parte, în cazul Iranului, reformele seculare introduse târziu în prezența unei ierarhii religioase șiite mult mai radicale și mai bine structurate decât ulema din fostul Imperiu Otoman (islam majoritar sunnit din școala Hanafi), precum și abuzurile, ezitările și corupția regimului șahului Mohammad Reza Pahlavi au creat condițiile pentru revolta populară din 1979. Faptul că această revoltă populară a fost ulterior confiscată de revoluția islamică a ayatollah-ilor este revelator în ce privește forța ideologică și organizatorică ce poate fi proiectată de o ierarhie clericală condusă de un lider (Khomeini), carismatic și lipsit de scrupule, în absența unei alternative seculare legitime, moderat competente și integre.

În mod semnificativ, evoluția revoluției iraniene transformată în revoluție islamică prezintă similitudini de parcurs și metodă cu evoluția revoluției democratice din Rusia țaristă în februarie 1917 și confiscarea acesteia de un regim cu ideologie totalitară (bolșevic) ce își stabilise sursa de legitimare în misiunea istorică de expansiune mondială a propriei ideologii. Acestă aspirație de legitimare și expansiune a propriei ideologii, islamul șiit în cazul Republicii islamice a Iranului, este una din sursele principale de destabilizare a Orientului Mijlociu în prezent, la paritate cu misionarismul militant wahhabit/salafist susținut de casa Al-Saud tot datorită nevoii de legitimare internă și externă pe care monarhia cu origini în platoul Najd, hinterlandul central al peninsulei Arabiei, și-a construit la rândul său propriile pretenții inițiale asupra Hejaz-ului, provincia istorică a Meccăi și Medinei, și ulterior asupra întregului teritoriu actual al Arabiei Saudite.

Ultimul element din acest tablou exploziv și greu de ameliorat în absența unor transformări societale lente în societățile în cauză (în principal în Iran și în Arabia Saudită) este constituit de criza statalității arabe, cu precădere în ariile și societățile arabe din fostul Imperiu Otoman și din afara peninsulei Arabiei ce s-au bucurat de-a lungul timpului de cea mai scurtă expunere ori experiență în autoguvernare ori în administrație modernă de inspirație europeană. Dacă Egiptul, Marocul, ori Libanul se încadrează în prima categorie (tradiție în autoguvernare internă), iar Algeria și Tunisia fac parte din a doua categorie (influență a formelor de administrație europeană), Siria, Iraq-ul și Libia sunt fostele provincii otomane cu expunerea cea mai redusă în timpi și conținut la exercițiul de autoguvernare într-un stat secular modern.

În condițiile existenței unor geografii confesionale și cartografii tribale complicate, investite cu autoritate tradițională cu mult preexistentă actualelor state în colaps, nu este întâmplătoare prăbușirea rapidă a legitimității statului secular modern din momentul ruperii echilibrelor forțate ce asigurau cu un ridicat cost intern pacea relativă între comunități ce au fost dintotdeauna autosegregate în mod robust și fără rest. Această criză de legitimitate a statului (modern și secular) în aceste societăți este catalizatorul principal al relegitimării construcției imperiale a Califatului, utilizabil în practică ca panaceu ideologic, instrument politic și obiectiv ultim al luptei comunității arabe sunnite împotriva șiiților considerați apostați, patronați ori susținuți de Iran, precum și împotriva pretinsei ofensive cruciate (alt nume pentru difuzia modernității) a Occidentului și a Israelului în teritoriile musulmane.

Din această perspectivă, formularea și proclamarea proiectului statal salafist al Califatului modern în vara lui 2014 reprezintă un element inovator și o amenințare capitală pentru întreaga regiune, întrucât încărcătura simbolică și prestigiul militar ale acestui proiect politic coagulează deja datele de bază necesare pentru a confedera și alte miliții și organizații salafiste sunnite (inclusiv Al-Qaeda), precum și pentru a pulveriza fragila legitimitate statal-religioasă pe care se sprijină monarhiile conservatoare din Golf într-un modus operandi posibil mult mai rapid și mai surprinzător decât a fost cazul statelor seculare din Siria și Iraq. Dacă o astfel de evoluție nu va fi împiedicată de o realitate semnificativ diferită de cea actuală și într-un termen rezonabil, explozia care ar putea urma va antrena după sine colapsul ierarhiilor regionale, cu efecte în lanț asupra securității Turciei, Europei și a spațiului controlat de Federația Rusă în nordul Caucazului, și nu în ultimul rând, asupra întregii economii mondiale.

O criză europeană, o Comunitate ce și-a uitat originile și o Turcie fără soluții.

Cea de-a treia coordonată a stării de pericol ce completează războiul din Orientul Mijlociu este constituită de fragilizarea actuală a status-quo-ului european și de lipsa de soluții la crizele interne și din vecinătatea apropiată cu care se confruntă atât Uniunea Europeană cât și Turcia. În egală măsură și în aceeași linie de dezvoltare, fiind o parte componentă și una din sursele crizei europene contemporane se poate identifica și studia criza de proiect intern a actualei conduceri a Federației Ruse, cu consecințe dintre cele mai dramatice nu în ultimul rând asupra propriei populații ci și asupra perspectivelor de dezvoltare durabilă ale statului federal rus. Toate aceste aspecte se înscriu împreună pe un curs de convergență cu actuala stare de război și criză sistemică din Orientul Mijlociu, cu consencințe dintre cele mai dramatice asupra stabilității internaționale în prezent și în viitorul apropiat.

Primul sub-aspect al ariei tangente la conflictul din Orientul Mijlociu este constituit de atitudinea ambivalentă manifestată de cele două mari puteri europene de pe continent, Germania și Franța, de la începutul crizei ucrainiene și pe parcursul evoluției intervenției militare a Rusiei în Ucraina din ultimii doi ani. Fără a fi încă plenar consumată și pe deplin asumată în toate consecințele sale, opțiunea sacrificării legitimității status-quo-ului european prin acomodarea de facto a acțiunilor Rusiei în Estul Europei are și va avea consecințe dintre cele mai dramatice asupra prestigiului și credibilității celor două state în cadrul comunității mai largi a statelor europene, indiferent și independent de actuala arhitectură a construcției Uniunii Europene, însă cu un garantat impact direct și negativ asupra evoluției viitoare a proiectului european. Din acest punct de vedere, nu pot fi surprinzătoare dificultățile întâmpinate de Germania în formularea și impunerea unei abordări comune în criza europeană a refugiaților-imigranți, acestea reprezentând doar începutul obstacolelor ce vor continua a se acumula ca urmare a manierei în care, în principal Germania, fără a fi însă singura în această situație, înțelege mai nou binele comun european. Iar toate acestea se întâmplă într-un moment în care provocările majore pentru continent încă nu au sosit iar viitoarele runde de alegeri naționale în Uniunea Europeană vor introduce probabil un element suplimentar de incertitudine și potențial radicalism în arhitectura coeziunii comunității națiunilor europene.

Al doilea sub-aspect al ariei tangente ce se înscrie pe un curs de convergență cu trendul de fragilizare generat în Orientul Mijlociu este constituit de ambiția de a construi un stat federal al Europei continentale în perimetrul mai mult sau mai puțin extins al zonei euro, moneda unică europeană. Realizat cu excluderea Marii Britanii și dublat de o inițiativă de securitate europeană ce ar fi dependentă de forța nucleară a Franței și de forța economică combinată a Germaniei și a Franței, acest proiect ar trebui să discute de la egal la egal cu America și Rusia, având de asemenea un partener privilegiat în economia Chinei așa cum este aceasta condusă în prezent de către Partidul Comunist chinez. Însă această inițiativă reprezintă o deturnare a proiectului inițial de comunitate a națiunilor europene centrat pe dezvoltarea în comun a resurselor economice și pe apărarea valorilor libertății și statului de drept, esențiale pentru existența societăților deschise, libere și democratice. Înlocuirea acestuia cu un proiect birocratic excesiv, cu legitimitate scăzută la nivelul națiunilor europene, ce aspiră la federalizarea zonei euro sub imperiul constrângerilor economico-financiare create prin aderarea la moneda unică europeană se poate dovedi profund neinspirată, în special în actualele circumstanțe internaționale. Paradoxul dezintegrării rezultă tocmai din obsesia integrării națiunilor europene pe un curs forțat, prematur și cu beneficiari naționali evidenți tuturor.

Câtă forță conține acest proiect de integrare accelerată și care îi sunt limitele s-a putut constata de la declanșarea crizei în eurozonă, însă acest proiect prezintă în mod suplimentar și deficiența de a ignora realități identitare cu fundament istoric și cultural ce pot fi puse relativ ușor în evidență atunci când se face o comparație între parcursul ipotetic al Statelor Unite ale Europei și istoria și prezentul actualei Confederații elvețiene, modelul la scară miniaturală cel mai apropiat de ceea ce ar putea însemna Statele Unite ale Europei. Cu o tradiție de uniune veche de șapte secole, o identitate comună fondată pe particularismul reliefului Alpilor și a teritoriilor adiacente, iar nu în ultimul rând, prin existența unei coabitări de facto între o minoritate francofonă și o majoritate germanofonă, Elveția a parcurs drumul de la o confederație de cantoane la o federație integrată într-o perioadă mult mai lungă decât istoria actualei Uniuni Europene și la o scară mult mai mică și mult mai puțin complexă din punct de vedere al comunităților etno-lingvistice aflate în prezență. Exemplul în sens contrar se regăsește în istoria regatului Belgiei, ce a evoluat de la un stat unitar organizat în jurul unei identități francofone dominante vreme de mai bine de un secol, către actualul stat federal și fragilul său mecanism de echilibrare a două identități distinct afirmate, flamandă și francofonă. Aceste două exemple sunt în sine ilustrative pentru că demonstrează importanța timpului în consolidarea tradițiilor de guvernare în comun, factor fundamental pentru legitimarea unei identități politice comune între comunități etno-lingvistice cu identitate bine definită.

Mai mult, unul din testele cu turnesol ce ilustrează ecartul actual între valorile originare ale proiectului Commonwealth-ului european și ceea ce a devenit în prezent Uniunea Europeană este reprezentat de abordarea perfect individualistă și demersurile private autorizate în principal de Germania, Austria dar și de Italia, ori parțial de Franța, în construirea unei de facto Comunități Energetice a Gazului și a Petrolului împreună cu actuala Federație Rusă, contraexemplu perfect a ceea ce a însemnat inițial miza și misiunea de pace și dezvoltare economică a proiectului numit în epocă Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, una din cele trei comunități inițiale ale Commonwealth-ului european. Dacă se adaugă la aceasta prioritatea sensibil mai scăzută acordată dezvoltării unei politici energetice europene integrate și coordonarea din ce în ce mai vizibilă între aparatul birocratic european și nucleul dur al puterilor central europene, ce presupune o Franță cu o opțiune continentală în detrimentul Franței cu o opțiune atlantică, la care se adaugă o Europă germanofonă a țărilor central europene, se poate obține cu ușurință o hartă a Europei nu foarte îndepărtată de anumite realități europene ale anilor de grație 1940-1941. Istoria a consemnat însă acel moment și, pentru timp de cinci decenii după, consecințele dramatice ale erorilor fundamentale comise în politica europeană în acea perioadă, ultima dintre aceste consecințe fiind reparată tocmai prin reunificarea Germaniei în 1990 după patru decenii de divizare a continentului european.

Al treilea sub-aspect al ariei tangente la criza din Orientul Mijlociu este reprezentat de veriga de legătură ce trece prin Turcia, singurul stat musulman din proximitatea Europei ce a realizat o tranziție ireversibilă către un stat secular modern, chiar dacă acesta este încă afectat de o parte din erorile inevitabile ale construcției inițiale a proiectului republican kemalist și de inerțiile conservatoare de parcurs ce reapar periodic în cadrul proceselor de reechilibrare internă a societății turce. Din această perspectivă, problemele majore ale Turciei actuale includ în principal riscul derivelor autoritare și al concentrării unei puteri discreționare în stat, cu consecințele corupției și a disfuncționalității instituțiilor statului, tocmai în momentele în care statul și societatea turcă trebuie să răspundă amenințărilor externe regionale dar, mai ales, unei probleme ignorată în mod nefericit încă de la înființarea republicii: problema kurzilor. Din păcate, toate partidele principale turce (plus electoratul acestora), respectiv partidul republican (CHP), partidul naționalist (MHP) și partidul conservator (AKP) sunt construite pe poziții radicale ce descurajează de plano acceptarea și incluziunea kurzilor ca element etno-lingvistic integrat și recunoscut în cadrul politicii oficiale a statului turc. În condițiile dezintegrării regionale și radicalizării inevitabile a minorității kurde, în special în zonele tradiționale de locuire din Sud-Estul Anatoliei, Turcia se va confrunta cu grave probleme interne dacă puterea politică recent confirmată prin alegeri nu va fi în măsură să genereze o schimbare a cursului actual spre o incluziune reală și comprehensivă a minorității kurde în corpul civic republican. În cazul unui eșec, efectul indirect al acestuia se va resimți nu doar în instabilitatea accentuată a statalității republicane turce cât, mai ales, în neutralizarea pe termen nedeterminat a singurului actor regional capabil să joace un rol pozitiv în complicata dinamică explozivă a Orientului Mijlociu.

*          *          *

Post scriptum: Repetenții nu au mandat să deraieze România.

La un an de la primul tur al alegerilor din 2014 doar una din cele două priorități zero ale României se află în acest moment pe direcția bună, lupta anticorupție, iar aceasta trebuie să continue până la ultima piesă ce mai păstrează capacitatea de a distorsiona semnificativ starea de legalitate. Jumătățile de măsură nu își au locul în această fază și în acest moment. În ce privește a doua prioritate zero a României, depolitizarea și viabilizarea instituțiilor statului, aceasta se află în continuare în stare de nelucrare gravă cu consecința vulnerabilizării permanente a funcționalității statului în general, și a instituțiilor vitale, în special. Impostura și corupția sunt în continuare protejate și încurajate la vârful statului, iar o colecție întreagă de repetenți patentați cu diplomă de doctor dețin încă acces la informații privilegiate și formulează politica de securitate a unei țări NATO, blocând sau asumând jocuri de culise în CSAT, dezvoltând parastructuri, control paralel, suprapuneri de competențe și noi servicii trecute la secret într-un aparat birocratic expandat, cu eficiență redusă, încă neepurat complet, permeabil la corupție și deprofesionalizat uneori până și în vârful unghiilor de responsabili de cercetare academică în varii studii de non-securitate din instituții ce ar face bine să își apere reputația cât mai curând și practic posibil. Acești repetenți cu diplomă și cei care îi susțin nu mai au ce căuta în aparatul statului. Prostia și lăcomia lor incomensurabilă este cea dintâi amenințare la securitatea națională, la paritate cu activitatea ineptă și foarte curând incriminabilă ce a produs actuala stare de neînzestrare a forțelor armate naționale. Forțele armate fiind exact elementul central în politica de securitate a țării și principala poliță de asigurare imediată în caz de agresiune externă, nicidecum diplomele, privilegiile și relațiile personale ale acestor repetenți. Cele două mari partide reprezentate în actualul parlament au deja zece luni de întârziere pentru nominalizarea unui guvern tehnocrat de uniune națională cu misiunea de a restabili credibilitatea statului și pregătirea alegerilor parlamentare din 2016. Este de altfel și unica lor șansă pentru un viitor dincolo de 2016.

Post post scriptum: Românii și reflexul de autoapărare.

După 25 de ani de confiscare a statului, a venit timpul ca românii să aibă în sfârșit măcar un partid care să îi reprezinte în parlamentul ce va fi ales în 2016. Faptul că Justiția funcționează la turație maximă este un lucru excepțional într-o țară anormală precum România. Însă nu este suficient. Tot așa cum nu este suficient, deși este esențial uneori, ca cetățenii să protesteze punctual față de abuzurile oficialilor sau față de corupția din instituții până la eliminarea acestora. A venit momentul în care românii trebuie să înțeleagă că nimeni nu îi poate apăra mai bine de casta de potentați ce s-a înstăpânit în ultimii 25 de ani în România decât o pot face ei înșiși prin activarea și multiplicarea propriilor rețele personale existente, prin asocierea acelor organizații și platforme civice deja existente în spatele unei forțe politice ce nu are a proveni din actualul establishment, aceasta fiind cea mai bună garanție că cetățenii români vor avea reprezentare în parlament în 2016 și cel mai bun instrument ce poate asigura presiunea necesară pentru reforma celorlalte forțe politice recuperabile din actualul spectru politic românesc. După lungul șir de abuzuri ce rețin în continuare atenția la un an de la alegerile prezidențiale din 2016, românii trebuie pur și simplu să se apere. Să se apere de clasa de paraziți și statul deturnat de aceștia, să se apere nu doar în salturi ci la modul permanent, asigurându-se că reprezentații pe care ei i-au selecționat, oameni pe care ei îi cunosc și îi respectă pentru ceea ce sunt deja în viața publică sau profesională, vor lucra pentru apărarea intereselor lor și pentru binele public. Până nu se îndreaptă lucrurile în România, un asemenea demers trebuie să fie o preocupare permanentă și reflexul firesc de autoapărare al unor oameni ce sunt puși în pericol constant de un stat disfuncțional, parazitat la sânge de un micro-popor paralel de privilegiați, ce s-au dovedit a fi orbi, incompetenți și indiferenți față de soarta națiunii în mijlocul căreia s-au născut.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "7 comments" on this Article:

  1. Carstea spune:

    Imi place analiza facuta. As vrea sa fac o observatie, mai bine zis o completare.
    Romanii au reflexul de autoaparare distrus. Nu este vorba numai de coruptia din institutii. Suntem bombardati din exterior cu diverse sisteme, unele filozofice care conduc la pierderea increderii in noi ( in institutiile statului s-a dus), ca cetateni, distrugerea valorilor noastre, mai bine zis distrugerea noastra ca popor.
    As vrea sa pun o intrebare: dupa parerea autorului cine urmeaza dupa Siria?
    Multumesc!

  2. Petre Opris Petre Opriş spune:

    Am citit cu atenţie punctul acesta:
    “(b) absența unui hinterland economic valoros de care să depindă în mod esențial supraviețuirea formațiunilor militare în conflict”.
    Gândul mi-a fugit imediat la Liviu Dragnea şi judeţul Teleorman. :)

    Apoi am citit punctul c:
    “interesul major în prezervarea status-quo-ului unei economii de subzistență de război ce poate fi parazitată direct prin perceperea de rente de protecție și taxe de tranzit, acesta fiind nivelul maxim de competență în administrare economică la care aspiră majoritatea milițiilor combatante (o situație confortabilă în special pentru liderii acestor organizații)”.
    Dacă “dezbrac” paragraful respectiv de cuvintele războinice, parcă-parcă situaţia pe care ai descris-o seamănă cu cea din România zilelor noastre. :)

  3. smaranda spune:

    Domnul Klein este un analist redutabil. Scrie dens si argumentat. Cred ca trebuie sa fie mai atent sa dea verdicte. Are dreptate in a aprecia ca situatia actuala in orientul apropiat are toate ingredientele sa fie incontrolabila. Are foarte mare dreptate cind argumenteaza esenta acestui conflict. Totusi oamenii s-au saturat de razboi si fug. Abandoneaza tot si fug. Cu riscul sa moara inecati sau sa nu reuseasca in incercarea lor. Sunt disperati. Cind lucrurile pareau sa mearga intr-o directie (infringerea lui Bashar al Assad) a aparut un actor redutabil. Rusia nu a venit sa piarda. Are ce sa arate si va influenta situatia. Cine va mai intra in razboi? Toti actorii sunt la masa de joc. Si totusi unii vor cistiga iar altii vor pierde. Dar pina atunci va trebuii sa asteptam.

    • nelamuriri spune:

      Nu era mai ieftin sa asteptam sa moara de moarte buna ca sa scapam de el ? De Assad zic. Deoarece refugiatii au aparut numai dupa ce am trimis noi teroristi moderati sa-l rastoarne. Pina la interventia noastra nu existau refugiati sirieni si nici ISIS . Adica dupa ce le-am donat jumatate de miliard de dolari, tone de arme si sute de SUV-uri Toyota si n-au reusit decat sa distruga Palmyra si sa decapiteze civili….. in loc sa-l rastoarne pe Assad…. zic si eu. Poate era mai ieftin sa nu ne bagam. In definitiv ce naiba avem noi cu Assad ? ! Mai ales ca acuma rusii si chinezii ne bombardeaza investitia, adica ii bombardeaza pe teroristii nostri moderati din ISIS si din Al Qaeda. Ceea ce imi aminteste de Gadaffi. Nici cu ala nu stiu ce-am avut.

      • Adi spune:

        Cam amestecati borcanele.

        • Javert spune:

          Unde vand teroristii petrolul cu 5-10 dolari barilul, cine li-l cumpara si cine le vinde arme de banii respectivi ? Nu Turcia ? De ce nu este Turcia pe lista statelor care finanteaza terorismul ? Embargo, sanctiuni ? Ipocritilor. Va doare la basca de lege sau de soarta Orientului Mijlociu. It’s just business as usual. Nu va mai dati rotunzi.

  4. remus spune:

    execelenta analiza ! multumim !



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Adalbert Klein


Adalbert Klein

Consultant specializat în negocierea contractelor internaţionale în domeniul energiei. Locuieşte în Franţa, la Paris. Adalbert Klein este un pseudonim. Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)