Home » Administratie »Cultura »Dezbatere »Opinie » Citesti:

Institutul Cultural Român – autarhie şi speranţă

Ioan Stanomir septembrie 19, 2012 Administratie, Cultura, Dezbatere, Opinie
2 comentarii 1,046 Vizualizari

Recentul program enunţat de preşedintele ICR indică, dacă mai era nevoie, parcursul pe care se va angaja această instituţie. Încă o  dată, ceea ce contează este mutaţia instituţională pe care ICR a suferit-o, o dată cu adoptarea noii ordonanţe de urgenţă. În termenii cei mai simpli, acest act normativ consfinţeşte trecerea de la poziţia de entitate independentă la statutul de oficină de propagandă a statului român.

În acest mod, ICR este subordonat uneia dintre cele mai perverse şi longevive obsesii autohtone- preocuparea pentru imaginea României în lume. Este aceasta o obsesie legată, inextricabil, de  un complex  identitar provincial şi nevrotic, complex ce pare să sugereze  că România şi cultura ei sunt obiectul unei cabale ce vizează izolarea şi necunoaşterea patrimoniului ei. Răspunsul , natural, la această provocare este centralizarea şi planificarea propagandei. Şi renunţarea la abordările cu un aer suspect de cosmopolitism.

Aşa cum este el desenat , astăzi, de către  ordonanţa în vigoare, ICR  nu se distinge prin nimic de proiectele pe care regimurile non-democratice de după 1938 le- au imaginat. Apărarea identităţii românilor de  peste graniţe se  întâlneşte, în mod previzibil, cu replierea către un izolaţionism retoric de rău augur.  Schimbarea operată la nivelul ICR nu este una de persoane, ci de traiect cultural.

Din această perspectivă, soluţia raţională a oricărui curent de opinie  opus autarhiei nu poate fi alta decât aceea de a reaminti, apăsat, că alternativa la cursul actual este revenirea la misiunea legitimă a ICR. Miza dezbaterii se cere plasată în acest spaţiu al reafirmării scopului instituţional asumat. ICR nu este şi nu poate fi o agenţie guvernamentală oarecare ce gestionează propaganda naţională. ICR nu este şi nu poate fi un organism domesticit şi castrat, redus la rolul, amorf, de curea de transmisie. ICR nu este şi nu poate fi un simplu producător de manifestări  oficiale.

Cei ce rămân fideli viziunii originare a ICR nu pot abandona speranţa în capacitatea societăţii de a rezista acestui asalt politic şi ideologic.  Evocarea principiilor pe care s-a întemeiat Institutul Cultural Român, în ultimii săi ani, este unica modalitate de a păstra , intact, ethosul pluralismului şi deschiderii. Alternativa la resemnare şi solitudine este reunirea de energii individuale şi tenacitatea în apărarea unui ideal.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "2 comments" on this Article:

  1. MadameDuRecamier spune:

    Vom reasista la cintarea Romaniei. Chestia asta trebuia reinviata, caci romanii sunt blestemati sa-si retraiasca istoria. Mamica fost fals akademician a lasat un urmas: Pinocchio Ponta. Ce vrem mai mult? Meritam mai mult?

  2. Peter Manu spune:

    Domnul profesor Stanomir crede ca “ICR nu este şi nu poate fi o agenţie guvernamentală oarecare ce gestionează propaganda naţională”. Mie mi se pare ca orice institutie trebuie sa adere la principiile/vointa/interesele celor care o finanteaza. Politica culturala a acestui guvern, ca si politica sa de, sa zicem, investitii in infrastructura, poate fi diferita de a guvernului precedent. Domnl profesorul Stanomir este insa liber, ca orice alt cetatean, sa intemeieze o fundatie care sa continue activitatea echipei Patapievici si va avea sprijinul meu moral si financiar pentru aceasta.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Ioan Stanomir


Ioan Stanomir

Profesor de drept constituţional la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, specializat în domeniul dreptului constituţional. Citeste mai departe


E randul tau

Copilul nu este proprietatea părinților. Niciun om nu poate fi proprietatea altui om. Am explicat ...

de: Cristi Danilet

la "Familia pe înțelesul tuturor – Partea a patra: Părinții nu au drept de viață și de moarte asupra copiilor"

România. O iubire din care se poate muri – Gabriel Liiceanu

Gabriel Liiceanu: „Nimeni nu poate spune când alege cineva să nu mai trăiască pentru că viața i-a fost trasă prea jos. Nimeni nu poate spune când anume o societate, acumulând o cantitate de disperare, scârbă și revoltă incompatibile cu pofta minimă de viață, își atinge punctul ei de fierbere. La noi, la români, lucrul acesta e cel mai puțin previzibil. Raportul poporului nostru cu limita a rămas până în clipa de față un mister. Românii numesc «minune» o reacție colectivă pe care nimic n-o prevestește. Și care, raportată la lungile perioade de letargie care o preced, e cu atât mai neverosimilă."

Cauta articole

august 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iul    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)