Home » Administratie »Analize »Economie »Societate/Life » Citesti:

Operaţiuni cu aurul românesc din ţară şi din străinătate (1947-1970)

Petre Opris martie 29, 2018 Administratie, Analize, Economie, Societate/Life
38 comentarii 2,896 Vizualizari

Deoarece în mass-media din România au reapărut diferite persoane care întreabă de ce Banca Naţională a României deţine depozite de aur în străinătate şi nu obţine dobânzi de la Banca Angliei şi de la alte instituţii străine care au în custodie aur românesc, ne-am propus să prezentăm mai întâi opinia exprimată de Ana Toma în ultima zi a şedinţei cu membrii C.C. al P.M.R., cu activul Comitetului Central al P.M.R. şi cu primii secretari regionali ai P.M.R. (Bucureşti, 17-19 martie 1952).

În calitate de adjunct al ministrului Afacerilor Externe, Ana Toma a participat la acea reuniune pentru a-i critica pe membrii fostei conduceri a Ministerului de Finanţe, înlăturaţi recenţi din funcţii şi a insistat să îşi exprime îndoiala privind competenţa profesională a lui Aurel Vijoli, fost preşedinte al Băncii de Stat al R.P. Române şi fost adjunct al ministrului de Finanţe, astfel: „Noi ne-am ciocnit de toată mocirla de la bancă, iar eu personal am avut ocazia să muncesc cu Vijoli. Cu toţii aţi citit în ziare despre blocarea de către elveţieni a aurului, dar câţi n-au ştiut că Vijoli a cărat acest aur în Elveţia şi ultimele transporturi le-a făcut chiar în preajma naţionalizării, cu toate că era de aşteptat că imperialiştii vor lua măsuri împotriva noastră. Ce căuta aurul nostru în Elveţia? Dacă era nevoie de cumpărături, se poate transfera cât era nevoie pentru plăţi, dar nu trebuia să facem acolo depozite. Foarte greu a fost de luat îndărăt acest aur şi între timp ei l-au folosit împotriva noastră, pentru a ne împinge să plătim despăgubiri pentru naţionalizare.

De asemenea, am văzut într-o muncă pe care am avut-o de făcut împreună cu Vijoli atitudinea lui de îngâmfare, de desconsiderare faţă de ajutorul frăţesc dat de tovii sovietici. Am văzut zbaterea lui pentru o altă linie în problema circulaţiei banilor şi socot că trebuie să-mi reproşez că n-am fost destul de combativă, deşi aveam prilejul să ajung la tov. Gheorghiu-Dej, să-i arăt aceste fapte şi sigur s-ar fi judecat altfel munca lui dacă erau cunoscute aceste fapte. [...] Despre aceste fapte voi face material scris, pentru că se pare că lucrurile nu sunt cunoscute (subl.n.)”.

Astfel, complexul de inferioritate, ranchiuna şi atitudinea xenofobă a Anei Toma s-au combinat nefast cu neînţelegerea motivelor pentru care Gheorghe Gaston Marin (nu Aurel Vijoli) a transportat aur românesc în Elveţia, în primăvara anului 1947, cu acordul autorităţilor comuniste de la Bucureşti şi cu posibilitatea invocată de Ana Toma de a se plânge direct liderului suprem al P.M.R. (delaţiune) într-o chestiune care nu ţinea de domeniul ei de activitate.

Gheorghe Gaston Marin a explicat în memoriile sale faptul că, în primăvara anului 1947, România avea probleme financiare grave din cauza producţiei foarte slabe de cereale, după seceta din perioada 1945-1946, iar băncile din Elveţia au solicitat gajuri în aur pentru a deschide anumite linii de credit vitale pentru autorităţile române. De aceea, Gh. Gaston Marin a fost implicat în perioada respectivă în transportarea pe calea aerului, până la Zürich, a unor lădiţe cu aur, în greutate de 50 kg, fiecare. Banca Naţională a României a trimis în străinătate 20,7 tone de aur în anul 1947, stocul total de metal galben românesc aflat peste hotare fiind de 72,4 tone la sfârşitul acelui an. Totodată, se cunoaşte faptul că două avioane de linie ale societăţii „Transporturile Aeriene Româno-Sovietice” au executat la 19 ianuarie 1948 o misiune specială pe itinerarul Bucureşti – Arad (escală tehnică) – Praga, pentru a transporta o cantitate de aur a Băncii Naţionale (care, bănuim, a ajuns în Elveţia). Ambele avioane s-au întors în ţară la 20 ianuarie 1948 şi misiunea a fost reluată pe 22 ianuarie 1948, dimineaţa. Din cauza unei defecţiuni tehnice, unul dintre aparate a fost nevoit să se întoarcă pe aeroportul de la Băneasa şi a decolat din nou la 23 ianuarie 1948 pentru a ajunge la Praga (prin Arad), având probabil la bord aceeaşi cantitate de aur din ziua precedentă.

În consecinţă, România a avut depozitate în august 1948, la „Union des Banques Suisse”, 15 tone de aur şi 5,5 milioane de dolari, din care 2,5 milioane de dolari erau deja angajate pentru achitarea unor dispoziţii de plată ale regimului comunist de la Bucureşti. Aceste valori au fost în pericol de blocare de către guvernul Elveţiei ca urmare a naţionalizării anunţate de autorităţile române la 11 iunie 1948. Pentru a explica situaţia respectivă, ambasadorul Gheorghe Magheru a fost chemat la Ministerul de Externe elveţian. După şedinţa din 6 octombrie 1948 a Secretariatului C.C. al P.M.R., Ana Pauker a expediat urgent instrucţiuni ambasadorului român pentru a respinge acuzaţiile autorităţilor de la Berna şi a refuzat să trimită o delegaţie în Elveţia pentru a discuta despre naţionalizările realizate şi modul de despăgubire a cetăţenilor şi firmelor străine afectate de acele măsuri. În acelaşi timp, Ana Pauker a fost de acord cu trimiterea în Elveţia a unui delegat al Băncii de Stat pentru gestionarea aurului şi a fondului valutar românesc de la „Union des Banques Suisse”.

Nu ştim dacă Ana Toma era capabilă să înţeleagă de ce Aurel Vijoli a fost de acord cu expedierea în anii 1947-1948 a unor lădiţe cu aur românesc în Elveţia şi scopul pentru care acestea erau utile în străinătate pentru statul român, însă cunoaştem cu siguranţă faptul că, după o zi de la preluarea completă de către Simion Bughici a postului de ministru al Afacerilor Externe (10 iulie 1952), Ana Toma a fost transferată în funcţia de adjunct al ministrului Comerţului Exterior pentru că dovedise loialitate faţă de conducerea P.M.R. şi faţă de sovietici în perioada 1950-1951 – când a condus de facto Ministerul Afacerilor Externe deoarece Ana Pauker a aflat în iunie 1950, la Soci (URSS), faptul că este bolnavă de cancer la sân şi a fost nevoie de o intervenţie chirurgicală de urgenţă, efectuată la Moscova, urmată de o perioadă de convalescenţă (în iunie-iulie 1950, la Moscova; în august 1950, Bucureşti; în septembrie 1950, Moscova) şi concedii medicale care s-au repetat în anul următor.

Ana Toma era soţia fostului spion sovietic Gheorghe Pintilie (Timofei Bodnarenko), şeful temutei Direcţii Generale a Securităţii Statului şi autorităţile de la Moscova au fost interesate să o menţină pe Ana Toma într-o poziţie de conducere, pentru avea sub control activităţile unor miniştri numiţi de liderii comunişti de la Bucureşti. Gheorghe Gheorghiu-Dej nu era un politician naiv şi credem că a înţeles corect motivul pentru care Ana Toma trebuia să fie mutată de la Ministerul Afacerilor Externe la Ministerul Comerţului Exterior şi, în acelaşi timp, trebuia să rămână într-o funcţie de ministru adjunct, chiar dacă (poate) liderul comunist român se gândea în acel moment să scape România de sub tutela URSS. În plus, Gh. Gheorghiu-Dej a beneficiat de informaţiile oferite de generalul-locotenent Gheorghe Pintilie pentru a-i înlătura din funcţii pe Vasile Luca, Teohari Georgescu şi Ana Pauker în primăvara anului 1952.[1] Sovieticii nu tolerau abaterile de la liniile pe care le trasau în politica statelor din sfera lor de influenţă şi liderul român a pus în aplicare pedepsele sugerate de la Moscova, folosind datele puse la dispoziţie de către un fost spion sovietic şi coleg în închisorile din România.

Obiceiul de a transporta aur în străinătate, pentru a garanta cu acesta tranzacţiile comerciale nu era o noutate pentru liderii comunişti români care aveau cunoştinţe aprofundate despre funcţionarea pieţei de capital (cum era în cazul lui Aurel Vijoli). La rândul lor, politicienii de la Moscova au apelat la proprii specialişti din domeniul finanţelor pentru a obţine diferite produse din statele occidentale cu ajutorul aurului sovietic. Un caz de acest gen a fost explicat în mod detaliat la 26 decembrie 1963 de ambasadorul României la Moscova, Nicolae Guină, în şedinţa Biroului Politic al C.C. al P.M.R., astfel: „Ca să facă faţă situaţiei, ei [sovieticii] au importat până acum 11 milioane tone [de] grâu şi este vorba să mai importe 4 milioane tone de la americani, dintre care circa 1 milion tone este făină din RFG şi Franţa. […]

Lipsa de produse agro-alimentare [în URSS] duce la rămânerea în urmă a dezvoltării industriei uşoare, cantitativ şi calitativ, şi la creşterea preţurilor, care de asemenea creează nemulţumiri la populaţie. […]

Dacă luăm aparatele tehnice, care altădată se spunea că în Uniunea Sovietică există aparatele de radio şi televizoarele cele mai bune, în ultimii ani calitatea s-a înrăutăţit. Vă dau un exemplu. O uzină care face aparate de televiziune şi care dădea garanţie că un an de zile să nu meargă la reparat, în şase luni a trebuit să meargă la reparat 60% din acestea. De aici [rezultă] şi o creştere a preţurilor la frigidere, la televizoare şi la aparate de radio. […] Ei au construit cu 5-6 ani în urmă nişte uzine şi care acum nu le convine să le reconstruiască. De aici provin şi ridicările de preţuri. [...]

Sunt bijuterii foarte multe – platină şi aur – şi articole de artizanat aduse din ţările din Asia. La unele aparate tehnice au schimbat marca [de fabricaţie] ca să le poată mări preţurile. [Acest fenomen a apărut] La televizoare şi aparate de radio, pe motiv că cetăţenii nu-şi plătesc taxele respective; aceste taxe se plătesc pe trei ani de zile odată cu cumpărarea aparatului.

La confecţii, care sunt de o calitate mizerabilă, au numai la paltoane şi costume mărfuri nevandabile în valoare de un miliard de ruble. S-au apucat să facă confecţii din stofe grele, scumpe. Aceste mărfuri nevandabile s-au strâns de acum şase ani şi până acum. Omul care are posibilitate să cumpere aceste mărfuri nu le cumpără [pentru] că sunt demodate, iar oamenilor săraci nu le convine. Cel cu bani puţini ar accepta el moda veche, dar nu poate să le plătească. [Acestea costă] 240-250 ruble noi. Ori media de salarizare pentru muncitorii calificaţi este de 80 ruble pe lună. Dacă faci comparaţie, ca putere de cumpărare, cu 1000 lei iei mai mult decât cu 100 ruble pentru că puterea de cumpărare la noi este mai mare.

La încălţăminte au un stoc nevandabil de 1,5 miliarde ruble, încălţăminte foarte demodată şi ordinară.

Eu am avut ocazia să cunosc în câteva oraşe situaţia la încălţăminte şi trebuie să spun că încălţămintea care la noi se dădea pe cartelă [în anii ’50] era mult mai bună şi mai frumoasă decât încălţămintea care se vinde acum la ei. Consilierul nostru [economic] a vizitat mai multe depozite unde se găsesc ţesături de bumbac, lână şi mătase. Sunt cantităţi imense care zac [nefolosite] deoarece coloritul şi desenul sunt demodate. [...]

Deocamdată nu este lipsă [de brânzeturi şi lapte] pe piaţă. […] Pâine există numai în Moscova, Leningrad şi Kiev, pâine albă în care este băgată făină de porumb din acela alb, din care se fac floricelele [de porumb]. De asemenea, mai există nişte chifle. Grosul [producţiei] îl constituie pâinea neagră, dar şi aceasta, de pildă, în Moscova este amestecată că făină de secară. În provincie nu există decât pâine neagră, nu se găseşte pâine albă. Oamenii sunt foarte nemulţumiţi pentru că probabil în pâinea neagră se bagă făină de mazăre sau orz. Pâinea aceasta nu se coace în întregime, la mijloc rămâne cleioasă.

La cantinele studenţeşti, precum şi la cantinele muncitoreşti, pâinea se dădea gratis, iar acum se dau câte trei felii de pâine pentru care se plăteşte în plus.

La magazine, pâinea nu se dă în cantităţi prea mari. Acest lucru îl motivează prin faptul că ţăranii cumpără pâine neagră pentru a hrăni vitele. […]

Ca să cumperi cartofi de la piaţă, trebuie să stai la coadă; la pâine, de asemenea, este coadă. Cât priveşte făina şi pastele făinoase, sunt perioade când se găsesc, însă nu se vinde mai mult de 1 kg [pentru o persoană]. Zahărul se vinde până la 0,5 kg [de persoană].

Prin faptul că sunt cozi la toate produsele, la cozi se fac diferite comentarii şi se spun anecdote. Diplomaţii se duc la coadă şi află totul, află care este atmosfera în rândul populaţiei. […] Produse lactate se găsesc, la fel [şi produsele de] pescărie. […]

În aceşti ultimi ani, pot să spun că nivelul de viaţă nu numai că nu a crescut, dar a scăzut. Nu este exagerat dacă spun că a scăzut cu 20% datorită ridicării preţurilor şi datorită acestei situaţii din agricultură, care întăreşte specula. […]

Pentru grâul importat s-au expediat 200 tone [de] aur în Elveţia şi Franţa. Au plecat avioane [încărcate] cu aur, escortate de avioane militare, la Londra. La aeroport au fost de faţă şi oameni de-ai noştri şi au văzut. Nu ştim cât [aur] au trimis în Anglia (subl.n.)”.

Într-adevăr, în toamna anului 1963, autorităţile din SUA şi Canada au anunţat faptul că intenţionau să exporte grâu şi făină în URSS, în valoare de 750 milioane de dolari.[2]

Prezentarea de către Nicolae Guină a situaţiei politico-economice din URSS a fost întreruptă de Alexandru Bârlădeanu, care a menţionat faptul că „800 tone de aur vor trebui să vândă [autorităţile sovietice] anul acesta (subl.n.)”.

După intervenţia lui Alexandru Bârlădeanu, ambasadorul României în URSS şi-a continuat prezentarea astfel: „[Sovieticii] Trebuie să importe 15 mil[ioane]. tone [de] cereale. În afară de asta, trebuie să aducă orez, carne. Ei nu pot acoperi aceste importuri prin valuta creată prin export de mărfuri şi atunci sunt forţaţi să vândă aur, platină, probabil şi diamante, pentru că dispun de diamante. Asta este o interpretare.

Altă interpretare, că angajându-se Uniunea Sovietică în investiţii masive în industria chimică, mergând totuşi cu dezvoltarea şi [a] celorlalte sectoare, aceasta îi va forţa ca, la un moment dat, să reducă cheltuielile militare şi, deci, să creeze oarecum o situaţie favorabilă lor (occidentalilor – nota P. Opriş) din punct de vedere militar (subl.n.)”.

La finalul şedinţei, membrii Biroului Politic al C.C. al P.M.R. au aprobat crearea unui grup de lucru, format din economişti români şi condus de Alexandru Bârlădeanu, care să identifice „cauzele situaţiei dificile care s-a creat în URSS [în perioada 1962-1963] în ce priveşte producţia agricolă şi influenţele ce le-a avut aceasta asupra situaţiei economice a URSS, în general”.

Interesul autorităţilor de la Bucureşti, exprimat la sfârşitul anului 1963 faţă de recolta de cereale din URSS, poate fi înţeles dacă avem în vedere că, în prima parte a anului 1957, URSS a împrumutat României 450.000 tone de grâu (restituite ulterior). La rândul său, guvernul român a acordat autorităţilor de la Moscova 400.000 tone de grâu în septembrie 1963, această cantitate fiind înapoiată în anul următor.

Politicienii sovietici au propus atât înainte, cât şi după înlăturarea de la putere a lui Nikita Hruşciov (14 octombrie 1964) o dezvoltare a producţiei agricole în statele membre ale C.A.E.R. deoarece autorităţile de la Moscova se confruntau în continuare cu un mare deficit de cereale şi alimente. Problema respectivă a devenit foarte gravă la începutul anului 1980, după invadarea Afganistanului de către trupele sovietice, deoarece SUA a impus un embargou asupra exporturilor de cereale către URSS pentru a determina retragerea trupelor respective din acea ţară şi, astfel, autorităţile sovietice au constatat că nu pot achiziţiona din străinătate circa 17 milioane de tone de cereale. Ulterior, în primăvara anului 1986, Joseph de Szilbereky (membru în conducerea băncii franceze „Parisbas”) a afirmat la o întâlnire cu Gheorghe Crăiniceanu (vicepreşedintele Băncii Române de Comerţ Exterior) şi ministrul consilier Vasile Tudor (acreditat în Franţa) faptul că „URSS îşi procură 60 la sută din valută prin exporturi de petrol şi gaze. În acelaşi timp, vinde aur pentru a putea procura grâu (subl.n.)”.

La rândul lor, autorităţile comuniste de la Bucureşti au apelat la rezervele de aur pentru a putea finanţa diferite tranzacţii comerciale în Occident. Pentru exemplificare, publicăm în continuare o notă explicativă întocmită de Vasile Malinschi (vicepreşedinte al Băncii Naţionale) la 2 februarie 1966, privind autorizarea valorificării unor cantităţi de aur şi argint din stocul Băncii Naţionale a Republicii Socialiste România, în perioada 1965-1968. Documentul respectiv a fost aprobat la şedinţa din 1 februarie 1966 a Biroului Permanent al Consiliului de Miniştri. Apoi, membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. au hotărât la rândul lor, la 22 februarie 1966, „autorizarea Băncii Naţionale a R.S. România de a valorifica în cursul anului 1966 cantitatea de cca. 13,6 tone aur şi cca. 119 tone argint”.

Nu a existat nici o discuţie în şedinţa forului politic de conducere al partidului-unic, Nicolae Ceauşescu mărginindu-se să spună doar atât: „Punctul 5: Unele propuneri ale Consiliului de Miniştri cu privire la:

a) Autorizarea Băncii Naţionale a R.S. România de a valorifica unele cantităţi de aur şi argint.

Propun să fim de acord cu această vânzare de aur.

(Toţi tovarăşii sunt de acord)”[3].

În scopul informării suplimentare a lui Nicolae Ceauşescu despre situaţia din trecut a instituţiei bancare româneşti, Manea Mănescu (şef al Secţiei Ştiinţă şi Artă a C.C. al P.C.R. şi viitor prim-ministru) a pus la dispoziţia liderului P.C.R. două tabele referitoare la stocurile de aur şi argint deţinute de Banca de Stat a R.P. Române în perioada 1950-1965 – pe care le publicăm după nota întocmită de Vasile Malinschi.

Persoanele care critică în prezent conducerea Băncii Naţionale a României pentru faptul că menţine stocuri de aur românesc în străinătate, la diferite bănci din Marea Britanie, SUA, Elveţia etc., pot consulta fără nici o restricţie toate documentele pe care le publicăm aici – în cazul în care au bunăvoinţa să se deplaseze până la sediul central al Arhivelor Naţionale ale României şi să le solicite prin completarea în 10 secunde a unei fişe de consultare a dosarului nr. 21/1966 din fondul C.C. al P.C.R. – Cancelarie.

Notă explicativă întocmită de Vasile Malinschi, vicepreşedinte al Băncii Naţionale, privind autorizarea valorificării din stocul Băncii Naţionale a R.S.R. a unor cantităţi de aur şi argint în perioada 1965-1968.

Banca Naţională a Republicii Socialiste România             Strict secret

Bucureşti, 2 februarie 1966                                              Exemplar nr. 1

Banca Naţională a Republicii Socialiste România

SERVICIUL DOCUMENTE SECRETE

Nr. 53901     1966  luna II  ziua 10

Secretariatul General al Consiliului de Miniştri

SERVICIUL DOCUMENTE SECRETE

Nr. 01356 din 10 II 1966

NOTĂ EXPLICATIVĂ

privind valorificarea metalului

1. În baza Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 13 din 15 ianuarie 1965, prin care Banca Naţională era autorizată să valorifice cantitatea de 32 de tone aur (20 tone în lingouri şi 12 tone în monede) şi cantitatea de 15 tone argint, disponibilul realizat de cca. 40 mil[ioane]. dolari SUA (respectiv cca. 240 mil[ioane]. lei valută) urmând a fi utilizat la plata a două instalaţii din SUA, s-au efectuat următoarele operaţii:

- s-au vândut, prin intermediul lui Banque des Reglements Internationaux, Basel şi Union de Banques Suisses, Zürich, 10 tone aur şi 15 tone argint, realizându-se suma de cca. 71,7 mil[ioane]. lei valută;

- s-a transportat în Elveţia în vederea valorificării şi diferenţa de 22 tone aur (10 tone în lingouri şi 12 tone în monede);

- prin aranjamentul dintre Banca Naţională şi B.R.I. Basel, cantitatea de 12 tone aur în monede a fost înlocuită cu o cantitate egală de aur în lingouri, Banca Naţională realizând, pe măsura vânzării monedelor de către B.R.I., numai prima pe care aceste monede o fac;

- din totalul de 22 tone aur arătat mai sus, cantitatea de 3,0 tone aur lingouri a fost constituită în depozit la U.B.S. Zürich, obţinându-se un credit financiar de cca. 20,9 mil[ioane]. lei valută, iar diferenţa de 19,0 tone aur în lingouri se află la B.R.I. Basel, în depozit liber pe numele Băncii Naţionale, în vederea valorificării.

La 18 decembrie 1965 a apărut H.C.M. nr. 1803, prin care se abrogă H.C.M. 13 din 15 ianuarie 1965, Banca Naţională fiind autorizată să valorifice, pe măsura necesităţilor de plăţi, cantităţile de 44 tone aur şi 122 tone argint (în aceste cantităţi fiind cuprinse şi cele din H.C.M. nr. 13/1965), disponibilul realizat de cca. 346 mil[ioane]. lei valută urmând a fi utilizat la plata avansurilor şi a altor obligaţii de plată de aceeaşi natură, pe măsura livrărilor, la contractele privind importurile de instalaţii complete ce se vor încheia cu ţările capitaliste, aferente perioadei 1966-1970 şi necuprinse în balanţa de plăţi externe.

Situaţia executării dispoziţiilor H.C.M. nr. 1803 din 18 decembrie 1965 de către Banca Naţională la 31 ianuarie 1966 este următoarea:

- din cantitatea de 44,0 tone aur prevăzută a fi valorificată, Banca Naţională a valorificat – aşa cum s-a arătat mai sus – 13,0 tone (10 tone vândute şi 3 tone constituite în depozit la U.B.S. Zürich, pe baza căruia s-a obţinut un credit financiar), iar diferenţa de 31 tone ce urmează a fi valorificată se găseşte – 19 tone la B.R.I. în depozit liber pe numele Băncii Naţionale şi 12,0 tone în tezaurul central din Bucureşti;

- din cantitatea de 122,0 tone argint s-au vândut 15,0 tone, iar 107,0 tone se află în tezaurul central din Bucureşti.

În ceea ce priveşte monedele de aur care au fost înlocuite prin lingouri de egală greutate, cum s-a menţionat mai sus, este de arătat că până la 31 ianuarie a.c., B.R.I. a vândut 758.488 buc. monede de aur, din totalul de 1.784.000 monede, realizându-se o primă de 12,3 mil[ioane]. lei valută, aşa încât totalul sumelor realizate efectiv din valorificarea metalului se ridică la 104,9 mil[ioane]. lei valută (71,7+20,9+12,3).

Din totalul de 104,9 mil[ioane]. lei valută s-au efectuat până la 31 ianuarie a.c. plăţi de avansuri şi alte obligaţii de plată de aceeaşi natură pe măsura livrărilor la contractele privind importurile de instalaţii complete, în sumă de 67,9 mil[ioane]. lei valută, diferenţa de 37,0 mil[ioane]. lei valută aflându-se în conturi de depozit producătoare de dobânzi.

2. Deosebit de cele arătate mai sus, Planul de comerţ exterior şi al balanţei de plăţi externe pe anii 1966-1970 mai prevede valorificări de metale preţioase astfel:

- în anul 1966 pentru suma de 120 mil[ioane]. lei valută

- în anul 1967 pentru suma de 70 mil[ioane]. lei valută

- în anul 1968 pentru suma de 65 mil[ioane]. lei valută.

Ţinând cont de producţia noastră anuală de aur şi argint, de cantităţile preliminate pentru consumul intern şi de indicaţia de a se valorifica cu prioritate argintul, în anii 1966, 1967 şi 1968 ar urma să se valorifice următoarele cantităţi:

- 1966 – cca. 13,6 tone aur şi cca. 119 tone argint

- 1967 – cca. 7,9 tone aur şi cca. 61 tone argint

- 1968 – cca. 7,5 tone aur şi cca. 61,5 tone argint.

În anii 1969 şi 1970 nu sunt prevăzute valorificări de metale preţioase.

Banca Naţională, împreună cu Ministerul Finanţelor, Comitetul de Stat al Planificării şi Ministerul Comerţului Exterior, a iniţiat un proiect de H.C.M. care este depus la Consiliul de Miniştri pentru ca, la fel ca şi în alţi ani, Banca Naţională să fie autorizată să valorifice cantităţile de metal prevăzute pentru anul 1966, prospectând în acest scop piaţa aurului şi argintului.

Pentru anii 1967 şi 1968 urmează să se iniţieze Hotărâri ale Consiliului de Miniştri separate.

(ss.) V[asile]. Malinschi

  • A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 21/1966, f. 338-341.

Tabelele prezentate lui Nicolae Ceauşescu de Manea Mănescu, şeful Secţiei Ştiinţă şi Artă a C.C. al P.C.R., privind situaţia stocurilor de aur şi argint ale Băncii de Stat a R.P. Române din perioada 1950-1965.

[Rezoluţie:]

Pentru informarea Tov. Nicolae Ceauşescu.

ss. Manea Mănescu

SITUAŢIA

stocurilor de aur (lingouri şi monede) din anii 1950-1965

- în tone -

La finele anilor În ţară În străinătate în depozit Total
1950 146,9 61,1 208,0
1951 148,3 61,1 209,4
1952 72,6 7,5 80,1
1953 50,0 3,0 53,0
1954 46,7 3,0 49,7
1955 36,4 14,4 50,8
1956 39,0 16,8 55,8
1957 40,3 17,9 58,2
1958 43,0 11,2 54,2
1959 39,8 10,6 50,4
1960 48,0 10,6 58,6
1961 50,2 10,6 60,8
1962 57,7 10,6 68,3
1963 65,2 10,6 75,8
1964 76,1 8,1 84,2
1965 57,1 24,7 81,8

22 II 1966

SITUAŢIA

stocurilor de argint (lingouri şi monede) din anii 1950-1965

- în tone -

La finele anilor În ţară În străinătate Total
1950 23,6 - 23,6
1951 42,6 - 42,6
1952 54,2 - 54,2
1953 81,6 - 81,6
1954 106,2 - 106,2
1955 134,8 - 134,8
1956 160,1 - 160,1
1957 187,5 - 187,5
1958 222,3 - 222,3
1959 109,7 - 109,7
1960 168,5 - 168,5
1961 222,5 - 222,5
1962 177,2 - 177,2
1963 121,7 - 121,7
1964 122,0 - 122,0
1965 183,8 - 183,8

22 februarie 1966

A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 21/1966, f. 342-343.

NOTE____________


[1] La şedinţa din 27 mai 1952 a C.C. al P.M.R., Teohari Georgescu a recunoscut obiceiul generalului Gheorghe Pintilie de a-l contacta pe Gh. Gheorghiu-Dej pentru rezolvarea unor probleme speciale, fără acordul prealabil al ministrului Afacerilor Interne şi considera că „nu era o defecţiune că informa tov. Pintilie. Tov. Gheorghiu îl chema direct (subl.n.)”.

[2] Richard Nixon, Lideri, Editura UNIVERSAL DALSI, 2000, p. 205.

[3] Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 21/1966, f. 42.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "38 comments" on this Article:

  1. Lucifer spune:

    Aşa se face! Pentru a fi credibil pe pieţele financiare şi a ţi se oferi dobânzi reduse, trebuie să depui un gaj la o bancă internaţională recunoscută( în cazul nostru Banca Angliei). Nu este prea bine că se deconspiră politica BNR asupra rezervelor bancare ale statului, asta poate fi o vulnerabilitate.

    • victor L spune:

      @ Lucifer,
      nu se “deconspira” nimic, aceste lucruri sint transparente ca sa ai credibilitate.
      Si nu doar in Romania.

    • ion spune:

      Daca BNR (statul) ascunde fata de cetatenii sai ce face cu banii, inseamna ca:
      1. Fura din ei
      2. Face greseli si nu invata din ele
      3. Isi manipuleaza cetatenii

  2. cetățeanul turmentat spune:

    Extrem de ciudat! Văd că atunci cînd situația începe să se degradeze și lumea intră în foame, nimeni nu-ți dă o coajă de mălai decît dacă ieși la înaintare cu aur, deși toți bancherii, care sînt cei mai buni profesorii de educație financiară, îmi explică zi și noapte că banii pe care îi am trebuie să-i bag în ”produsele financiare” pe care ni le oferă ei. De cînd mă educ financiar am aflat că cea mai proastă investiție este în aur, cel mai bine e să țin banii la ei la bancă cu o dobîndă de 0,276543% sau să-i dau lui nenea brokeru’, care îmi face un portofoliu de investiții. Din cînd în cînd banca dă faliment sau brokerul se topește cu banii, dar n-ai ce face, tre’ să-ți asumi riscuri, că doar ești o persoană cu cultură financiară. Oare de ce bancherii ăștia deștepți nu zic ”bine Ivane, îți dau bani să-ți iei mîncare, dă și tu ceva înscrisuri de valoare, bonduri, participații la fonduri fiduciare, portofolii financiare, oarișce hîrtii frumos tipărite pe care scrii ce vrei tu și noi le luăm și sărim cu banu’ pe tine!”. Ai dracu’ bancheri, nu vor decît aur, argint,diamante și niciun ”produs financiar”, ceea ce mă duce cu gîndul că nu-s decît niște proști needucați financiar, impostori care aburesc prostimea și habar n-au ce înseamnă marea finanță!

  3. Marius spune:

    Exista vreo statistica despre cum a evoluat rezerva de aur a Romaniei pe parcursul secolului 20 ?

  4. Garett spune:

    O lunga expunere istorica.
    Dar ati zis ceva esential: ” Aceste valori au fost în pericol de blocare de către guvernul Elveţiei”
    Ergo, orice cantitate de aur aflata in afara Romaniei este in fond la cheremul depozitarului si doar prezumptia de “buna credinta” a acestuia este “garantia” dreptului de proprietate a Romaniei asupra aurului respectiv!

    • r2 spune:

      Nu vad de ce ar trebui sa ne simțim mai in siguranța daca depozitarul ar fi cineva de pe la noi si nu cineva din lumea civilizata. La cum este gestionat banul public in România in general, eu as zice ca din contra. Independența BNR e ceva efemer, la fel ca independența justiției. Nu știi cand vine jupânul cu “reformele”.

    • victor L spune:

      @ Garett,
      posibnilitatea ca elvetienii sa blocheze aurul romanesc nu s-a ivit din senin, ci ca urmare a nationalizarilor din iunie `48, a activelor straine.
      Nu exista riscul sa ti se confiste aurul daca esti in regula ca stat.
      Rusii, da, ne-au confiscat Tezaurul pentru Basarabia. Si ne-a mai dat cite un pui de la Closca aia jumulita, dar a pastrat ouale :D dupa ce au reluat Basarabia, si tinul Hertei drept compensatie.

    • Harald spune:

      Da. România trebuie să fie liberă să naționalizeze și să exproprieze ce vrea ea, nu să fie ”la cheremul depozitarului” din lumea civilizată care are idei gen respectarea proprietății, fie ea și privată.

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      M-aţi făcut să zâmbesc. Dacă mergem în continuarea ideii respective, putem ajunge şi la concluzia că orice cantitate de aur nu face nici cât o ceapă degerată dacă o ţinem în ţară, atâta timp cât comunitatea internaţională te ignoră complet deoarece ai dovedit că nu eşti de bună credinţă. Poate doar mafioţii ar fi interesaţi să colaboreze cu liderii politici români compromişi în tranzacţiile cu aur.

    • Lucifer spune:

      Aşa este! Vezi cele aproape 100 tone de aur trimise în Rusia ca depozitar de siguranţă(!!) în WW1 şi pe care nu le-am văzut nici azi. Şi totul a fost legal, juridic, la nivel interstatal. Dar Rusia nu vrea să ne dea aurul înapoi. Ce poţi să-i faci Rusiei?

      • ion spune:

        Nu sunt expert in domeniu, dar eu as face asa.

        1. As da rusia in judecata, internationala.
        2. Daca castig judecata, adica am avut dreptate incep sa execut din ce are rusia in Romania.
        3. Daca castig judecata, adica am avut dreptate, cer tuturor tarilor sa puna proprire de conturi, execut la nivel international, cum a facut IUCOS cu rusia, care e companie privata. Practic anunt in fiecare stat ca am castigat procesul si cer masuri executorii, statele pot sau nu sa dea curs acestor masuri, din 100 de state s-ar putea sa gasesc ceva, de obicei acestea mai civilizate executa. Mai recent ucraina a dat rusia in judecata si a castigat vezi datoria gazului.

        Dar putem castiga 1. ? Sau poate acea datorie a fost iertata si uitata sau consumata?

        Eu banuiesc ca motivul blocarii conturilor de Elvetia sau UK putea fi doar acelasi, practic proprietarii averelor nationalizate (probabil e vorba de capital strain banci, fonduri, investori care au avut investitii in romania la acel timp) au dat in judecata romania si au cerut proprirea de conturi si executarea. Asa? Au fost ei despagubiti din averea romaniei in strainatate?

        Parghia principala este comertul (import/export) cu alte tari. Daca poti trai singur poti tine depozitul de aur la tine, dar e ca si inexistent, taranii locali nu cer garantii in aur. Aurul are valoare daca vrei sa faci comert cu altii, si trebuie sa-l tii in alta parte, nu la tine. De dorit la cineva neutru care poate executa garantia daca creditorii (alte state o cer) si sa o faca corect in urma unei judecate internationale. Probabil cu cat e mai mare schimbul comercial cu atat e mai mare si garantia, e bine sa o ai repartizata in mai multe locuri.

        • Josef Svejk spune:

          Treaba e un pic mai complicată. România și URSS (succesoarea de jure a Rusiei țariste) au semnat mai multe tratate bilaterale prin care și-au tabilit clar debitele și creditele. Tezaurul nu era în nici unul din ele. Nici mcar în cel semnat de zevzecul de Iliescu cu Gorbaiov în 1991. Rușii pot dovedi în fața oricărui tribunal din lume că Rusia nu ar nici un fel de datorii la România….

          Spania e cam în aceeași situație ca și România. La sfârșitul războiului civl spaniol când era clar că Madridul va cădea comuniștii (politic corect sunt numiți „republicani”) au trimis toată rezerva de aur a Spaniei la Moscova ca să nu cadă în mâinile „fasciștilor” (naționaliștii lui Franco). Împreună cu aurul, prostovanii și-au trimis și copiii în URSS. Nici de aurul spaniol și nici de copii ăia n-a mai auzit nimeni nimic niciodată. Diverse guverne spaniole au încercat timp de decenii să recupereze tezaurul pe toate căile fără nici un fel de succes. Muscalii au pretins întotdeauna că de fapt aurul a fost prețul echipamentului militar trims de Stalin „cadou” guvernului spaniol „republican”. Se pare că rușii au la mână ceva hârtii semnate de minstrul spaniol comunist de finanțe în acest sens. Care ministru s-a refugiat la Moscova unde a fost până la urmă lichdat ca spion fascist…

          Ideea e că dincolo de contracte și judecăți în finanțe contează enorm încrederea. De aia banii se depun a Zurich și Londra și nu la Moscova sau Beijing. Na kazanie…

          • ion spune:

            Daca au semnat nu stiu ce hartii, noroc si sanatate, capitol inchis. Dar ar fi bine sa ne stim eroii, si ar fi bine cand mai semneaza careva sa stim si noi, si sa putem sa-i retragem semnatura. Ar fi bine sa stie si toata lumea cu cine nu trebuie de avut afaceri.

            Daca exista insa o posibilitate sa castigam in judecata aceasta datorie, ar fi bine de incercat. La limita putem executa si pe teritoriul romaniei orice rusesc, daca stim ca avem dreptate, dar nu cred ca are nimeni curaj.

            In privinta spaniei, stiam ca stalin a ajutat foarte mult evenimentele pe acolo si material si cu oameni, asa ca nu ma mira ca au semnat ceva pe acolo.

      • Harald spune:

        @Lucifer – în momentul intrării armatei române în Basarabia, s-a cam dus orice speranță de a recupera acel aur. Atât timp cât inclusiv Statele Unite considerau Basarabia sub ocupație militară românească, e de înțeles că și rușii considerau la fel. România era atunci pe cai mari, era aliată cu Franța, Marea Britanie și Statele Unite, așa că a decis să joace cartea forție.

        În 1940, când URSS a jucat și ea cartea forței, chiar nu era cazul să mai facem pe victimele.

        • ion spune:

          Ar fi foarte interesant de reprodus pe axa timpului care a fost atitudinea USA in privinta basarabiei.

          Eu inteleg asa. In primul razboi mondial am fost aliati cu Franta, UK, USA, Rusia. S-a facut unirea, a fost recunoscuta de acestia Franta, UK, USA? Banuiesc ca da.

          In ’40 vine URSS si da ultimatum, Franta (apropos, exista franta? nu era sub nemti deja?) UK, USA ce au zis? Au zis cumva ca apartine URSS?

          In ’41 zici ca au condamnat ocuparea Basarabiei de Romania? Ai putea da referinta la un document, discurs oficial? As fi curios sa vad exact ce au zis si sa compar cu ce au zis in ’40.

          Mai e un moment, UK, USA erau tari capitaliste, Germania si URSS erau socialiste cum dracu s-au combinat UK, USA cu URSS de i-au inarmat pana in dinti si au tinut jumatate de secol pe toti drepti?

          Nu prea imi sunt clare aceste prietenii dintre popoare, dupa ’45 USA mai erau prieteni cu URSS? Iar si-au schimbat tabara? Basunt prieteni ba nu sunt, cum bate vantul. Ce pot zice este ca prietenia si garantia nu costa nimic. Au semnat garantii pentru Ucraina in schimbul armelor nucleare, si unde e garantia? Au garantat Polonia si la final in ’45 a ajuns tot la rusi! A atacat rusia Georgia, nu au zis nimic. Nu exista nici o garantie, fiecare pentru el. Si noi suntem in NATO, dar imi explica careva, in caz de ataca maine rusii, ce facem? Se teleporteaza cumva americanii cu tot cu tancuri la noi? Eu nu cred, de acea prieteni, prieteni, dar armata local trebuie avut, si avut o armata puternica moderna, sa poata rezista pana vin ajutoare, daca vin. Si sa nu uitam ca apararea pe teritoriu propriu inseamna ca cedezi o parte din el, de data aceasta ce cedam? Pana la carpati? Apararea inseamna sa impingi fortele lor armate la cateva sute, mii de km distanta de hotarul tau, ca sa nu ajunga cu avioane si rachete, altfel nu ai facut nimic. Ce ziceau americanii de concentratia de forta militara la hotarul de vest in ’41? Eu cred ca se bucurau, stiau ca urmeaza macel acolo, si va slabi frontul pe partea lor.

          • Petre Opris Petre Opris spune:

            V-am lăsat mesajul, deşi nu are nici o legătură cu subiectul articolului.
            Pentru procese antiamericane, vă rog să scrieţi direct autorităţilor de la Moscova. N-are rost să vă irosiţi talentul pe acest site.

          • Harald spune:

            Eu n-am scris nimic despre 1941, era vorba de 1918. Marea Britanie, Franța și Italia au recunoscut unirea, în timp ce Rusia (ulterior URSS) și Statele Unite nu au recunoscut-o.

            Astea sunt lucruri asupra cărora fiecare trebuie să se documenteze singur. În astfel de chestiuni nu merge ca în familie, când unul dintre copii îi ”aburește” pe părinți ca să-i dea lui dreptate. Unirea din 1918 a fost pompieristic făcută, de aceea nici n-a durat. Data viitoare va trebui făcută mult mai serios, iar minciunile istorice nu ajută pe nimeni.

            În 1918 era nevoie de un referendum și acela nu a fost organizat.

            • Petre Opris Petre Opris spune:

              Corect, însă nimeni nu avea răbdarea să aştepte rezultatele unui referendum, în condiţiile disoluţiei unor imperii. Oamenii doreau să scape de ororile războiului.

            • Harald spune:

              @Petre Opris – se vede treaba că un astfel de argument nu a convins guvernul american.

              Există o miză în discuția asta, următoarea unire e destul de aproape, la vreo 10 ani distanță. Ar fi bine ca până atunci să învățăm din greșelile de la precedenta și să nu le repetăm. Este nevoie de referendum și este nevoie să înțelegem de ce tezaurul nu a fost și probabil nu va fi niciodată recuperat.

            • Petre Opris Petre Opris spune:

              @ Harald
              De acord cu dvs. în toate privinţele. Din păcate, trebuie să acceptăm realitatea aşa cum este, nu aşa cum ne-am dori să fie.

  5. victor L spune:

    Din tabele reiasa ca in 1950 (si 1951) am avut mai mult aur decit azi, in 2018 (103 tone).
    Iar in 1952 a inceput sa fie ros de sobolani :P
    Cei care tipa ca din gura de sarpe ca Isarescu ne prapadeste aurul pastrindu-l in strainatate nu de grija aurului sufera, ci la gindul ca Isarescu nu mai pleaca din functia de Guvernator BNR.

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      Şobolanii au fost mai întâi nişte şoricei care au făcut (prost) o naţionalizare masivă în anul 1948, urmată de lansarea cooperativizării agriculturii (1949), reţinerea abuzivă şi trimiterea în închisori a cetăţenilor care s-ar fi putut opune comunismului (1948-1953), începerea canalului Dunăre-Marea Neagră, fortificarea graniţei cu Iugoslavia (din 1950) şi a litoralului de la Marea Neagră, lansarea unui program de reînarmare masivă (la ordinul lui Stalin, în 1951) etc. De aici provine acel “picaj” al rezervei de aur a BNR în 1951-1955.

  6. Garett spune:

    @Victor_L: Definiți vă rog “în regulă ca stat”!
    Hai să facem un scenariu ipotetic: BAe System contractează cu statul român modernizarea fregatelor. Pe parcursul contractului statul constată că a fost tras în țeapă și decide să naționalizeze drept compensație activele BAe System România. În această situație poate sau nu Banca Angliei să considere că statul român “nu este în regulă” și să blocheze la rândul său depozitele de aur ale României?

    • victor L spune:

      @ Garett,
      scenariile ipotetice doar de dragul sa vorbim vorbe nu sint in tezaurul meu :P
      Te supui regulilor internationale, respecti contractele incheiate si esti “un stat in regula” (n-am cautat alta rima).
      NB,
      incearca cu romane politiste!

    • ion spune:

      Eu zic ca poate si o sa faca. In contracte din acestea se pun garantii internationale. Dupa mine statul roman ar trebui si el sa ceara garantii la semnarea contractului, si in caz de disputa sa fie judecat in jurisdictie neutra. Dar pot sa presupun ca contractele sunt facute in favoarea BAE Systems, de acea si sunt secrete.

  7. Cinicul spune:

    Raportul ambasadorului roman de la Moscova este o bijuterie de document. Practic le arata celor la putere la Bucuresti cam ce va urma si in Romania anilor 80.
    Prin anii 60 Brejnev a primit un raport prin care i se arata ca importurile de cereale din USA si Canada cresc continuu si ca agricultura sovietica “inapoi tot dac ca racul”. De obicei Brejnev trimitea ascfel de documente colegilor din Biroul Politic, de data asta l-a citit si l-a trimis direct la arhiva. Poate pentru ca si-a dat seama ca nu se poate face nimic fara a renunta la agricultura colhoznica.

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      Aţi sesizat foarte bine scopul pentru care am inclus “bijuteria” în acest material. Nu am descoperit primul acel document, dar merită să fie republicat din când în când pentru a mai tăia din elanul celor care cred că în perioada respectivă a curs lapte şi miere la Bucureşti sau la Moscova.

  8. Fârtat Cicero spune:

    Banca Naţională a României găzduieşte în prezent / a găzduit în trecut metale preţioase ale altor ţări?

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      Da. Este vorba despre o rezervă de aur pe care Marele Stat Major al armatei polone o avea la dispoziţie la 17 septembrie 1939 şi a trimis-o în România pentru a nu fi capturată de sovietici sau de germani. Acea rezervă a rămas la BNR în custodie până la sfârşitul războiului, după care a fost încărcată în două avioane DC-3 şi a ajuns înapoi la Varşovia.

  9. Josef Svejk spune:

    Un articol interesant, numai că e scos din context. Atcuril împotriva lui Andrei Vijoli (Andras Vizsoly) vin pe fondul căderii lui Vasile Luca (Luka Laszlo), comunist ungur quasianalfabet, membru de frunte al politbiuro-ului românesc. Luca a fost numit la începutul comunismului ministru de finanțe Individul era atât de important încât apărea în lozincile epocii înaintea șmecherului de Dej (ce le-a venit de hac la toți):

    „Ana, Luca, Gheorghiu-Dej
    Bagă spaima în burgheji!”

    Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Gerorgescu au fost înlăturți de la putere în 1952 de Dej cu ocazia lansării la Moscova a campaniei împotriva cosmopolitismului (adică de rărire a evreilor din parfid și nu numai). Pauker fiind evreică și Luca fiind ungur s-au potrivit de minune ocaziei permițându-i lui Dej să devină stăpânul unic al României.

    Evident că după datina comunistă cei căzuți și domeniilor lor de responsbilitate trebuiau înfierate. Geniile de ieri devenau crimnaii și incompentenții de azi. Luca era indiscutabil un idiot incompetent a cărui unică abilitate financiară era să-și numere banii din buzunar. Sunt sigur că decizia trimiterii aurului în Elveția nu a fost deloc numai decizia lui. Chiar dacă aurul ăla aducea dobânzi de 100% pe an, odată ce responsbilul căzuse de la utere, la ședința de înfierare s-ar fi dovedit că de fapt a produs pagubă și că banii ăia trebuiau să aducă dobânzi de 1000%. De regulă lichidarea uni căpetenii de frunte ducea și la stârpirea șoarecilor din jurul ei – cazul amărâtului de Vijoli, ungur și ăsta, adus probabil de Luca la finanțe.

    Oricum chestia cu transportul aurului românesc în Elveția a avut și un episod amuzant. În ianuarie 1948 aviația comercială română rămăsese fără piloți pentru avioane de pasgeri. De prin 1947 începuseră să fugă. În disperare de cauză și trebuind să trimită o nouă cantitate de aur în Elveția pentru garantara ceritelor, autoritâțile române îi acordă pașaportul și licența de zbor (ambele anulate în 1947 ca să nu fugă și el) prințului Constantin Cantacuzino (cel mai eficient pilot de vânătoare român în război – 69 de victorii aeriene), pilot reputat pe avioane de transport atât înainte cât și după război. Pur și simplu nu mai era cine să piloteze avioanele de transport. Piloții rămași putea fi numărați e degete. Cantacuzino ajunge cu avionul de pasageri la Milano unde era prima escală în afara cortinei de fier. De acolo trimite demisia prin telegraf și cere azil politic. Spre cinstea lui trebuie spus că nu a luat nici un gram de aur din ceea ce transporta avionul, cu toate că a ajuns la Milano doar cu hainele de pe el. Mde, boierul, tot boier…

  10. Liviu Petre spune:

    @Josef Svejk: de unde ati scos-o cu ‘Andras Viszoly’? . Aurel (nu Andrei !) era român get-beget.

    • Josef Svejk spune:

      Începând din 1976 timp de peste 10 ani bunicii mei din partea mamei au înregistrat pe casete audio amintiri. Amândoi au murit în 1988 la câteva luni distanță unul de altul. Au lăsat în urmă peste 200 de ore de înregistrări audio și vreo 20 de ore de înregistrări video (după 1986), unele chiar foarte interesante altele de-a dreptul anoste. Oricum dialogul lor a fost plin de vervă și îmi face plăcere să-i ascult. Am împărtțit casetele cu frații mei ca să le digitizăm. Acum două luni am digitizat o înregistrare din toamna 1982, în care venise vorba de un nume Andras Vizsoly. În perioada [ndelungatei lor logodne în care bunicul studia ingineria chimică la Munchen la sfârșitul anilor ’20 și începutul anilor ’30 bunica era stenografă, dactilografă și translaoare la tribunalul Mureș. Vorbea fluent, maghiara și germana. Acel Vizsoly fusese arestat și judecat pentru agitație comunistă.și irendentistă maghiară. Chestie comună, majoritatea comuniștilor transilvăneni erau etnici maghiari, mai degrabă iredentșri decât comuniști.

      Acel Vizsoly vorbea o Română extrem de proastă, și era practic analfabet. Bunica ce a făcut traducerile de- a lungul întregului proces, și al urmăririi penale se amuza spunând că până la urmă nici maghiara lui nu era mult mai bună ca româna și că e incredibil cât de greu e uneori să traduci în mod coerent spusele uni individ cu vocabular de sub 100 de cuvinte.. Oricum episodul lui Vizsoly se încheie cu apoteoza sa: Analfabetul ajunge odată cu orânduirea comunistă căpetenie la finanțe și responsabil cu rezervele naționale de metale prețioase (Doamne ferește!) în umbra lui Vasile Luca.

      Bunicul, aflat în vacanță fusese la câteva din ședințele procesului, El susținea că de fapt Vasile Luca era mai tâmpit ca Vizsoly în timp ce bunica era convinsă după ore de interogatorii că, doncolo de orice dubiu, era greu de găsit cineva mai tâmpit ca Vizsoly.

      Oricum sunt cam multe cooncidențe ca să nu fie una și aceeași persoană, Că doar nu vobm de cineva numit „Popescu” sau „ionescu” care să facă un sfert din cartea de telefon. Nu-i așa?

  11. MD spune:

    Se mai stie ceva de rolul lui Theodor Capitanovici? El a fost trimisul Bancii Nationale la Kremlin si, candva s-a intirs la banca unde a lucrat pe functia de Casier. Nu au ramas niciun fel de documente referitoare la tezaur? Banca Nationala ar trebui sa aiba ceva in arhive.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Petre Opris


Petre Opris

A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istor... Citeste mai departe


Petre Opris – volumul Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)

Cauta articole

octombrie 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Sep    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)