marți, martie 19, 2024

Poate fi redus numarul de hartii?

Fie-mi îngăduit să încep cu o istorie, cât se poate de reală. Cu aproape două decenii în urmă, mă aflam la studii în Franţa şi – depăşind puţin graniţa simplei vieţi universitare – mă pregăteam să devin tată. Din păcate nu anticiparea momentului respectiv îmi colora zilele, ci diverse activităţi birocratice legate de locul şi modalitatea naşterii, de tipul asigurării medicale, de spaţiul în care vom sta după fericitul eveniment şi de tot soiul de înregistrări pe la diverse instituţii. Poate sunt unii care nu ştiu acest lucru, dar un copil nu apare pur şi simplu printre noi, ci vine într-o lume riguros organizată de diverse administraţii care “îl preiau” încă înainte de-a se fi născut. Ei bine, mă aflam – întors din drum – a nu-ştiu-câta-oară la un birou unde depuneam, iarăşi şi iarăşi, aceleaşi formulare (verzi, roz, galbene), pe care trebuia să transcriu, ca-ntr-un coşmar fără sfârşit, aceleaşi informaţii (între altele, am fost puşi – şi eu, şi soţia – să declarăm numele de fată al bunicelor noastre!) când, excedat, m-am întors spre funcţionarul din faţa mea şi i-am spus: Domnule, înmulţirea aceasta a dosarelor voastre e cu desăvârşire absurdă! Fără a-şi pierde o secundă surâsul profesional, omul mi-a răspuns calm (cinismul e, întotdeauna, privilegiul celor puternici): Aşa e, e absurd; dar are totuşi un sens: multiplicând hârtiile, creăm locuri de muncă pentru absolvenţii de studii medii.

Atunci am înţeles un lucru – Elementary my dear Watson! – şi esenţial: multiplicarea actelor nu e atât o problemă de eficienţă administrativă, cât răspunsul la o presiune socială. Când economia productivă – cu tot cu serviciile ei – nu e îndeajuns de dinamică pentru a absorbi ceea ce şcolile deversează anual în câmpul muncii, atunci “statul intervine în piaţă” şi preia excedentul înrolându-l în birocraţie. A tăia hârtii” înseamnă, cât se poate se simplu, a da afară oameni; iar a reduce birocraţia înseamnă a desfiinţa “direcţii”, “secţii”, “departamente” etc., adică a suprima privilegii. Sună foarte bine (mai ales pentru cei care nu au priveligii şi n-au prins nici măcar un loc, la birou, în administraţie); numai că şi ordinea instituţională – la fel ca natura – are oroare de vid. De aceea, mai întâi, cei ameninţaţi cu tăierea dezvoltă sisteme (uneori foarte sofisticate) de apărare şi adaptare. Şi dacă tăierea chiar se întâmplă, în general începe o luptă internă a diverselor clanuri din respectiva “structură” pentru accesul la privilegiile vacantate (iar această luptă sfârşeşte adesea prin a consuma cea mai mare parte a energiei instituţiei). Într-o atare situaţie, decidentul are două posibilităţi: fie să cedeze – şi, în acest caz, cu “oameni noi”, se va reface ordinea veche; fie să se ţină tare – şi, câştigând o bătălie, să piardă războiul (căci, până la urmă, deposedaţii de privilegii se vor coaliza cu toţii împotriva lui şi “îl vor sabota din interior”). Există, bineînţeles, şi posibilitatea de a reuşi, dar nu e deloc atât de uşor pe cum pare la prima vedere, pentru că hârtiile ne ascund mult mai mult decât ne arată.

M-am gândit la aceasta istorie – şi la multipla ei morală – atunci când am citit declaraţia doamnei Monica Anisie de la preluarea mandatului de Ministru al Educaţiei Naţionale (şi, apoi, următoarele declaraţii şi interviuri ale dânsei), în care îşi anunţa intenţia de a reduce numărul de hârtii pe care profesorii trebuie să le completeze. Intenţie cât se poate de lăudabilă, a cărei realizare – fie şi parţială – ar fi foarte profitabilă şcolii româneşti de toate nivelele. Numai că… Doamna Ministru a mai adăugat şi faptul că dânsa “eu un om al sistemului de educaţie” şi acest lucru sună destul de ambiguu, deoarece poate însemna, după caz, fie că înţelege problemele reale şi ştie cum să acţioneze, fie că se va conforma logicii “sistemului” perpetuându-l, după câteva rocade care vor ameţi presa. Nu ştiu nimic despre doamna Anisie dar, pentru mine, faptul de a fi lucrat alături de un om de competenţa şi probitatea domnului Mircea Dumitru e un certificat de garanţie. (E drept că, simetric, m-a uimit “atestatul pentru Management educaţional preuniversitar” primit de la… Academia Naţională de Informaţii. Ca toată lumea, am şi eu o idee cu ce se ocupă Serviciile de Informaţii, însă – o spun cu sinceritate – gândul că acestea conferă /şi/ atestate în conducerea şcolilor nu mi-a trecut încă prin minte. Dar Serviciile noastre sunt, cum bine o ştim, mereu surprinzătoare!) Nu se cuvine a-i face procese de intenţie unui om la început de mandat, astfel că eu unul o creditez pe doamna Ministru cu bune intenţii. Numai că, în ciuda acestora, s-ar putea să ajungă destul de repede la concluzia că e preferabil ca lucrurile să meargă prost, decât să să se blocheze de tot. Mai ales că, în diverse forme, acest lucru îi va fi sugerat cu insistenţă de jos şi – inevitabil – într-o zi îi va fi spus tranşant şi de sus.

Problema hârtiilor, în lumea noastră e una – în acelaşi timp – deosebit de simplă şi deosebit de complexă. De ce? Deoarece cu ajutorul hârtiilor se crează una sau mai multe realităţi paralele. Paralele lumii în care trăim fiecare dintre noi, dar tinzând să fie dubluri ameliorate ale acesteia şi, ca atare, mai tentante decât ea şi, în timp, la fel de ramificate şi de detaliate, până ce aproape i se substituie. Destul de repede, se ajunge în situaţia în care realitatea secundă a hârtiilor, deşi pierde tot mai mult contactul cu viaţa efectivă, devine coerentă, autoreferenţială şi constrângătoare în logica ei. Nouă hârtiile – cu statisticile şi procedurile lor – nu ne folosesc pentru a înţelege (şi a schimba în bine) starea de lucruri în care ne mişcăm în fiecare zi, ci pentru a construi, “pas cu pas”, ca pe o mantră, o utopie despovărată de păcatele acestei lumi, în care copii zâmbitori ăi atotştiutori şi dascăli veşnic tineri şi bonomi zburdă printre “realizări” şi “performanţe”. În centrul acestei utopii, ca un soare inaccesibil ce luminează albul (de hârtie) al acestui univers perfect, e “Nobelul românesc”, cel ţinut a uni – într-o clipă de entuziasm total – iluzia întreţinută de “formulare” şi realitatea, mai curând tristă, a cotidianului educaţiei noastre. Atunci, cu medalia strălucind în faţa Regelui Suediei, nu vom fi elevi şi părinţi obidiţi, profesori deprofesionalizaţi şi funcţionari veroşi, ci – pentru o clipă – vom fi cu toţii “români”. Nobelul ar fi evidenţa “reuşitei româneşti” (mereu amânată), însă – în absenţa lui – rămânem sub zodia “raportărilor”: la Comisia Europeană, la Comisiile Comisiei, la “România educată” a Preşedintelui, la Guvern, în media… Şi peste tot Ministrul – căruia i se îngăduie doar câteva minute de speech (sau una-două pagini de comunicat) – trebuie să prezinte “realizări şi performanţe”. O dată, poţi să invoci “greaua moştenire”, dar a doua oară vei fi întrebat: tu ce-ai făcut? Şi, atunci, va trebui “să raportezi”. Ce? Ceea ce-ţi oferă aparatul Ministerului. Oamenii de acolo au suficientă experienţă şi ca să ştie ce vor “cei de sus” sau presa, şi cum să ambaleze lucrurile îndeajuns de anodin ca să nu atragă atenţia asupra lor. Dacă doamna Ministru decide să se dispenseze de aportul acestui aparat, atunci va trebui să-şi asume două lucruri: în primul rând că o lungă vreme nu vom avea realizări. Scopul educaţiei româneşti nu ar trebui să fie performanţa, ci normalitatea. Şi până la – o relativă – normalitate mai avem un drum lung de parcurs. A doilea lucru e cel de-a duce o luptă de gherilă şi în sus – cu Primul Ministru (care – în an electoral – va cere, şi dânsul, niscaiva “realizări”), şi în jos, cu toţi cei care îşi vor pierde posturile, veniturile şi influenţa odată cu hârtiile introduse în tocător.

Am spus-o cu altă ocazie: în acest război de uzură, doamna Anisie îşi poate lua ca aliaţi tocmai oamenii pe care (pretinde că) îi reprezintă: profesorii. Dar – atenţie! – s-ar putea să nu ajungă la ei din prima. Peste tot sunt direcţiuni, inspectorate, comisii naţionale şi, de acolo, să se transmită înspre “bază” un semnal difuz (ce nu va fi scris pe nici o hârtie şi – ca atare – nu va putea fi suprimat cu un gest), dar foarte clar: de unde ştim noi cât rezistă doamna aceasta? Poate trei luni, poate şase, poate – în cel mai bun caz – un an. Şi după aceea? Nu e de aşteptat ca cei vechi să-şi ia revanşa? Nu o să ne pomenim, iarăşi, cu menajeria de avataruri ale doamnei Andronescu? Fiţi siguri că oricare va veni, va începe prin a ne “verifica dosarele”. Şi dacă nu le avem, ce facem? De unde veţi duce o pâine copiilor voştri? Aşa că, fiţi rezonabili: creem o comisie în şcoală care “dezbată hotărârile doamnei Ministru”, dar facem – mai departe – aşa cum am făcut până acum; “aşa cum se face”, ca “să ne asigurăm” în caz că (doamna Anisie, strânsă cu uşa, sau altcineva, în locul dânsei, ne va cere – iarăşi – “dosarele”). Oricine ce ar spune, nu e o logică stupidă. “Oamenii cu experienţă” au văzut venind şi plecând o grămadă de miniştri (parcă doamna Anisie e a 30-a, în 30 de ani!); au prins vreo 4 “reforme majore” şi cine ştie câte “modificări”, aşa că sunt greu de ameţit de entuziasmul unui început de mandat, fie el şi din ceasul de graţie ce-a marcat sfârşitul “ epocii Dragnea”. Cea dintâi problemă a doamnei Minsitru nu e aceea de-a băga dânsa în tocătorul de la Ministerul Educaţiei câteva foi fără rost, ci aceea de-a articula instituţional schimbarea pe care acest gest o anunţă, pentru a o face ireversibilă. Altfel spus, de a schimba ceva atât în structura şcolii (şi a felului în care ne raportăm la aceasta), cât şi în filosofia pe care se bazează deopotrivă învăţarea (şi notarea învăţării) elevilor şi munca (şi evaluarea muncii) profesorilor.

Ca să fiu mai clar: problema nu e aceea de a “tăia” nişte hârtii, căci – vai! – hârtiile tăiate se refac cu multă uşurinţă. Problema e aceea de a face inutile aceste hârtii. Sigur că da, ele sunt şi acum absurde; numai că absurdul lor nu le împiedică să le prolifereze. De ce? pentru că absurdul se bazează exact pe ceea ce spuneam la început: pe de-dublarea lumii: de o parte e starea de fapt, pe care o ştim cu toţii, dar cu privire la care “nu putem face nimic”; pe de alta coerenţa birocratică a hârtiilor, după care vin salariile, primele, indemnizaţiile etc. A face hârtiile inutile revine la a suprima acest dublu al realităţii; a spune – oricât de enorm pare – “înapoi la oamenii înşişi”! Nu e ceva uşor, căci cine ajunge la fiecare om “din sistem” în parte, cine-l poate determina să spună ceea ce are de spus şi cine poate aduna toate problemele fiecăruia într-o viziune cu sens? Tot ceea ce pot spune eu este că va fi vorba de o muncă de durată. Dar cred că ştiu de unde se poate începe: de la abandonarea viziunii industriale a şcolii româneşti. De pe vremea comunismului (cel puţin) şcoala a fost înţeleasă la noi ca un vector al urbanizării şi, ca atare, a fost integrată – ca un mare mecanism – în “procesul de formare a omului nou”. Asemeni muncitorilor în hale, elevii au fost înrolaţi cu zecile (vă mai amintiţi clasele de 40 de elevi?) la “bancul de muncă”, învăţătorul sau dirigentele a fost abilitat ca “maistru”, iar şcoala concepută pe modelul instrucţiei tehnice – absolventul urmând a şti, la finalizarea ei, să execute o serie de operaţii în succesiunea lor tehnologică. Şcoala era o “fabrică a viitorului”, în care “muncitorii zilei de mâine” erau puşi să facă, toţi, în acelaşi timp, cu aceeaşi viteză standardizată, aceleaşi operaţii, care erau considerate a fi pregătirea în vederea calificării “pe şantierele patriei”. Cu adâncă tristeţe, dar şcoala românească aşa este şi astăzi. Din păcate, acum e o fabrică inutilă care produce rebuturi pentru o industrie inexistentă.

Fie-mi îngăduit să dau un exemplu: Examenul de Bacalaureat. Cred că majoritatea celor care citesc aceste rânduri ştiu despre ce e vorba; am mai scris-o şi eu cu alte ocazii: e triumful stereotipiei asupra înţelegerii. Nimeni nu e interesat de ce ştiu – şi, mai ales, de ce înţeleg – elevii la finele şcolii. Tot ceea ce contează e “media de provabilitate” şi notele de peste 8 care permit “clasificarea” şcolilor în “marea întrecere” capitalistă. Ca atare, toţi elevii sunt puşi să recite aceleaşi aberaţii – botezate pompos “eseuri” – pentru a scrie, cât mai impersonal, aceleaşi calupuri de teoria literaturii diluate în sos sentimental. Ştie cineva – sau interesează pe cineva – ce gândeşte elvul Ionescu de la Popeşti-Leordeni despre poezie şi felul în care aceasta vorbeşte sufletului? Nu. Ionescu “trebuie să” ştie că “Eminescu s-a născut în 1850 la Ipoteşti”, că e “nepereche”, că e “ultimul mare romantic” (şi să precizeze că romantismul “se întoarce la natură”), dar – mai ales – trebuie să spună apăsat că e “cel mai mare poet român”. Din asemena şabloane rezultă o anamorfoză mecanică a lui Eminescu, ce trece pe post de “poet naţional” şi le lasă oamenilor – care, cu puţin noroc, i-au citit două-trei poezii – impresia că ştiu “totul” despre “Poet” (şi, tocmai de aceea, niciodată în viaţă nu vor fi ispitiţi să-i deschidă o carte). La fel cu istoria – de unde aflăm că am fost, întotdeauna, “cei mai viteji şi mai buni dintre” toţi, dar, oropsiţi de străini fiind, am tot bătut pasul pe loc; cu matematica – unde rezolvăm tone de probleme fără a le înţelege nici logica, nici rostul; cu fizica, chimia sau biologia, din care e epurat cu grijă tot ceea ce ţine de marile mutaţii ale prezentului; şi cu orice mai doriţi. Tocmai din această cauză, Bacalaureatul nici nu “evaluează”, nici nu certifică nimic; doar se lasă cu simplă hârtie, căreia – din inerţie – i se spune diplomă. Viziunea industrială impune, în mod obligatoriu, stereotipia (tot timpul trebuie făcut acelaşi lucru, în timpii – calculaţi – de producţie). Singurul lucru care îi interesează pe “evaluatori” (ai elevilor, ca profesori, sau drept corectori la examene şi ai profesorilor, la inspecţii ori ai şcolilor, ca “acreditatori”) este conformitatea cu standardul fixat. Ne mirăm atunci că şcoala noastră nu vede – sau, şi mai rău, striveşte – talentele (care, dincolo, se realizează plenar)? Că toată lumea – elevi, profesori şi “evaluatori” – respiră (din când în când cu izbucniri agresive) aceeaşi lehamite , că toţi “se fac că fac” şi că, dincolo de hârtii, nu mai e nimic? Păi, nu vă supăraţi, aceasta e chiar logica “sistemului”! Cu riscul de-a mă autocita (ceea ce nu-mi face plăcere): şcoala românească produce rebuturi nu accidental (pentru că unii nu-şi fac treaba), ci în mod planificat, pentru că asta e setată să producă. Acum, în semn de apdatare (şi adaptare) la prezent, ni se pare că mai putem mişca ceva cu “traineri motivaţionali” (care să ne ţină – pe bani buni, “din proiecte” – predici despre “valori”, “idealuri”, “succes” şi, obligatoriu, “gândire emoţională” şi “comunicare nonverbală”). Mă scuzaţi, dar e ca şi cum ai vrea să readuci la viaţă un cadavru aplicându-i şcocuri electrice cu defibrilatorul! Şi încă un lucru, poate cel mai grav: ne mirăm că absolvenţii noştri au dificultăţi în a-şi găsi un loc de muncă şi profesorii concediaţi nu mai au nici o şansă “pe piaţa muncii” (şi, prin urmare, dispar mai toţi ca chelneri prin Occident). Păi ce să facă săracii, dacă şcoala noastră i-a pregătit pentru “marea industrie”, dar – între timp – aceasta a dispărut?

Mai e un lucru de factură industrială pe care-l cultivă învăţământul românesc: faptul de-a lucra mai mult. La noi – neam sărac – mai multul trece drept mai bine. Aşa că, peste tot – dar mai ales în “punctaje”, se cere “mai mult”: să înveţi mai mult, să faci mai multe probleme, să predai mai mult, să scrii mai mult, să fii în mai multe “comisii” etc. Cantitativul acesta e ţinut a fi şi semnul calităţii; nu contează cum sunt lucrurile în detaliu – dacă e mult, se vede, ia ochii. Din nou, ca industria socialistă: ce contează că faci produse nevandabile, “pe stoc”? Contează că le faci, că sunt acolo şi pot fi “raportate”. Ce contează că la ore vorbeşti plat, adesea citind dintr-un manual, despre lucruri care nu interesează pe nimeni? Sau ce contează că scrii năzbâtii pe care nu le va citi nimeni, niciodată, prin “Analele” facultăţii tale? Contează la “punctaj”, la avansare, la salariu şi la indemnizaţie. În rest? Pe cine interesează? Uităm mereu un lucru decisiv: cantitativul este impersonal; în lumea cifrelor tot ceea ce contează sunt comparaţiile, top-urile, graficele, feliile de tort. Dar impersonalul atrage după sine iresponsabilitatea. În hăţişul coloanelor de cifre şi a graficelor nimeni nu e responsabil de nimic, toţi “se acoperă cu hârtii”, pentru că doar ele sunt “dovezi”. Şi asta dintr-o raţiune simplă: pentru că în universul cifrelor doar statistica poate descrie (ca medie) o realitate obiectivă; vocea individului – a oricărui individ – e una subiectivă şi, pe cale de consecinţă, irelevantă. Şi atunci ne mirăm că nimeni nu spune nimic? Că “raportările” se fac nu după situaţii reale, ci după “ce se cere” (copiind-se de la o şcoală la alta şi de la un departament la altul)? Că se plagiază gros, fără nici o jenă? Că oameni de care n-a auzit nimeni au “fişe” cu “realizări” ce fac de ruşine somităţi mondiale? Păi, nu vă supăraţi: dacă asta le cerem! Oamenii se adaptează, sunt “flexibili”, “răspund stimulilor socio-economici”. Dacă mâine li s-ar cere să defileze în cămaşă verde şi cu diagonală ar fi în rându-ntâi. Şi dacă poimâine ar trebui să-i cânte “din suflet de copil” marelui Stalin, ar face-o cu entuziasm. Lucrul cel mai groaznic în ceea ce priveşte şcoala românească este lipsa ei de reflexivitate asupra propriilor probleme. Nu ştiu ce s-a vrut a se crea din învăţământul nostru, dar ceea ce rezultat e un soi de sistem comunist – la scară mică, dar nu mai puţin malefic.

Dacă doamna Ministru chiar vrea să schimbe ceva în structura profundă a educaţiei româneşti, atunci va trebui să ducă o bătălie foarte grea. Cum poate fi mutat accentul – deopotrivă în ceea ce priveşte elevii şi profesorii – de pe trebuie să fac, pe merită să fac? Căci, abia odată ce o asemenea deplasare va fi posibilă, ceva precum “evaluarea” – şi, mai ales, “autoevaluarea” – va avea sens. Cum se va face trecerea de la cantitativ, cu formalismul (şi iresponsabilitatea) lui la calitativ şi la responsabilitate? Iar aici, marea problemă este aceea de a lega responsabilitatea de altceva decât de vinovăţie (şi de disperarea de a te sustrage consecinţelor ei). Felul în care sunt organizate lucrurile la ora actuală are în centru potenţarea ideii de vinovăţie: niciodată – nici tu, ca elev, nici tu, ca profesor – nu ai făcut destul. “Nu ai învăţat suficient”, nu ai numai 10, “sunt alţii mai buni ca tine”, ce-o să te faci la examen? “Punctajul” nu e bun; e mereu o rubrică cu “probleme” şi “restanţe”, se anunţă “tăieri” şi “concedieri”, directorul, rectorul, inspectorii, ARACIP-ii şi ARACIŞ-ii, feluritele Comisii, Curtea de Conturi, ANAF-ul, ba chiar şi portarul sunt Dumnezei – mânioşi şi răzbunători – care nici n-au nevoie de un motiv ca să te pedepsească. Dacă vrei o amânare a pedepsei – cu o săptămână, mai mult nu-ţi poate promite nimeni – “trebuie să” te justifici: să ieşi la “raport”, să spui tot ce ai făcut şi “să te angajezi” că vei face mai mult. Aşa funcţionează lucrurile la noi. Ameninţarea induce vinovăţia şi – cum bine ştia marele Iosif Visarionovici – sub frică omul, natură căzută altminteri, face ce n-ar face de bunăvoie. Aceasta e “pedagogia socială” pe care o transmite şcoala românească: să-ţi frică şi să te simţi vinovat. Poate nu ne dăm seama, însă cele două stări intră în definiţia românului. De aceea nu prea ştim cum să ne raportăm la Decembriele pe care-l vom aniversa peste puţin timp: atunci, pentru câteva zile, câtorva oameni (mai mulţi decît oricând până atunci) nu le-a mai fost frică şi nu s-au mai simţit vinovaţi. E mai curând ceva straniu în istoria noastră, pe care nu prea ştim cum – şi unde – să-l încadrăm. Şi tot de aceea singurii oameni care se realizează pornind din şcoala românească sunt cei care se eliberează de vinovăţie: fie cei străluciţi (pe care geniul lor îi apără de presiunea contextului), fie cei ce-o abandoneză devreme şi-şi caută rostul (tot mai mult pe afară) prin mijloace proprii. Frica şi vinovăţia îl de-personalizează pe om. Poate aceasta e raţiunea pentru care dascălii noştri, în loc să fie individualităţi puternice şi luminoase (ce marchează generaţii de elevi) sunt, mai curând, o masă amorfă ce tremură ca gelatina când i se sugerează că mai răul nu e departe.

Nu de legi, hotărâri şi ordonanţe avem noi nevoie, ci de încredere. Încredere în faptul că, învăţând şi muncind tenace, ne vom realiza, actualizându-ne maximal potenţialităţile. Încredere că lumea în care trăim nu e opusul celei pe care o învăţăm în şcoală, ci proiecţia ei în cotidian şi că raţiunea e GPS-ul ce ne orientează în viaţă. Încredere în înţelegerea celuilalt, în disponibilitatea lui şi în capacitatea de a face ceva împreună. Şi, mai ales, încredere în noi înşine; în puterea noastră de-a ne ridica peste toate “trebuie să”-urile şi de-a privi, zi de zi, lumea cu claritatea pe care o aveam la 18 ani, atunci când – în fiecare dintre noi – coincidea cel care eram cu cel care puteam fi. Munţii de hârtii – care acum ne despart – nu sunt decât dovada, ad oculos, a felului în care lipsa încrederii ne face să ne ascundem unii de alţii şi a vinovăţiei în care ne adâncim tot mai mult, “evaluaţi” şi “evaluatori”.

Primul cuvânt al doamnei Ministru a fost acela că va răsturna aceşti munţi. O ştim, nu e ceva ce poate fi făcut de azi pe mâine. Cu atât mai mult cu cât, dincolo de ei, n-ar trebui să găsim pustiul (dereglementării haotice), ci să ne regăsim, cu încredere, unii pe alţii, după lunga rătăcire a şcolii româneşti. Încrederea însăşi nu se construieşte prin decret; ci – ca tot ce e viu – are nevoie de timp, pentru a creşte şi a se împlini.

De aceea, dacă se va ţine de primul ei cuvânt, cred că se cuvine să-i dorim doamnei Anisie, cu încredere: La Mulţi Ani! La Minister!

Distribuie acest articol

24 COMENTARII

  1. Nu trebuie taiate hartii, cele mai multe se vor dovedi chiar necesare. Pierdere de vreme sa incerci sa le „reduci”

    Trebuie clarificate procedurile si scrise instructiuni pe inteles.

    Dar asta inseamna ca trebuie:
    a) rescrise
    b) citite

    Din nefericire in Romania nu mai are cine sa le scrie, iar de citit – nimeni nu le mai poate citi. Vezi mai jos detalii.

    ===

    Nu e clar nici ce inseamna a „reduce”:
    – mai putine instuctiuni? Mda, vom avea mai putine, dar mai lungi
    – sa taiem hartiile inutile? Mda, vom muta informatiile inutile in alte hartii
    – sa nu mai fie necesare anumtie hartii? Mda, vor fi inlocuite de altele

    ===

    Problema nu e numarul mare de „hartii” ci analfabetismul:
    – cate cadre didactice „bat la calculator” cu 2 degete?
    – cati functionari pot scrie 3 fraze in opt ore de la ei (fara copy/paste) din alte documente?
    – cati profesori, functionari, parinti pot citi mai mult de 2 paragrafe fara sa oboseasca si sa devina neatenti?

    Contributors e o bula frumoasa intr-o Romania analfabeta.

    ===

    De ce sa „simplificam” si sa „reducem”? La ce foloseste? Va spun ca la absolut nimic. Ar fi asa de simplu sa alfabetizezi o populatie intreaga reducand formalitatile…

    Hai sa spunem ca ramane o singura hartie A4, cu 3 paragrafe. Tot va fi prea mult, pentru ca nimeni nu e in stare sa citeasca mai mult de 2 paragrafe in Romania.

    Si sa stiti ca nu sunt sarcastic si nici nu exagerez pentru a fi clar.

    Vreau sa spun exact ce am spus, la modul cel mai literal cu putinta si in intelesul comun: romanii sunt analfabeti in majoritate iar anafabetismul se extinde si la profesiile „intelectuale”.

    • „Nu trebuie taiate hartii, cele mai multe se vor dovedi chiar necesare”

      hai să vedem!

      mai întâi, pentru, să zicem, o activitate extracurriculară, ai acte pentru activități în școală și acte pentru activități în afara școlii, pentru cele în afara școlii, acte pentru activități în timpul programului școlar sau în afara lui, cu ramură specială pentru weekend, la fel, acte pentru activități în localitate sau în afara localității

      acum niște ani, dacă făceai o activitate extracurriculară (de la un club de lectură, să zicem, la o ieșire la teatru), notai, cel mult, în condică, și gata. după aia, în funcție de complexitatea activității, a apărut cererea scrisă cu descrierea activității, obiective, progresul anticipat etc., apoi procesul verbal, raportul de activitate, în trei exemplare, depus la direcțiune, la șeful de catedră și la comisia de specialitate (căci tot timpul este o comisie de specialitate), calendarul activităților extracurriculare, raportul semestrial și anual, la fel depus în mai multe locuri. bineînțeles, acordul părinților, adeverința medicală, copii după toate actele la orice ieșire din școală etc., etc. (sunt sigur că am uitat foarte multe și chiar mai multe au apărut de când am părăsit sistemul)

      • Pentru activitati repetitive exista templates.

        Pentru organizarea activitatii directorul are o indemnizatie si reducerea normei. Exista directror adjunct si secretara. Exista bani pentru calculatoare si posturi de informaticieni.

        ===

        „Hartiile” respective sunt generate de obligatii legale. Obligatiile legale deriva din cat de mult se implica statul in economie si in societate – de politica de partid.

        In concluzie „hartiile” nu se pot reduce de jos in sus, prin analiza fara sens „utile sau nu”. Cel mult s-ar putea reduce cu 1-2%, ceea ce nu merita.

    • Cred că dl. Dedalus a pus punctul pe „i”. Pentru a reduce hîrtiile, trebuie redusă „povara adminstrativă”, iar birocrația nu se poate reduce decît printr-o analiza a costurilor și a beneficiilor care să definească ce anume merită să fie reglementat și ce grad de precizie merită a fi asigurat în urmărirea respectării reglementărilor.

      De fapt, ceea ce a dat rezultate peste tot a fost retrezirea interesului public (nu de stat) pentru pregătirea pentru viață și muncă a copiilor: motivarea și implicarea personală a părinților și a profesorilor, pe care aparatul administrației de stat poate cel mult să nu le încurce.

  2. Poate veni si Dumnezeu la conducerea unui minister sau a guvernului ca tot se gaseste cate un „intelectual” sa caute un mic nodulet in papura .

  3. 1. „abandonarea viziunii industriale a şcolii româneşti.”
    2. „Din păcate, acum e o fabrică inutilă care produce rebuturi pentru o industrie inexistentă.”
    De acord cu aceste 2 axiome ale scolii actuale. De aici deducem ca trebuie o reforma profunda.
    Eu as pune in locul celor 2 axiome vechi altele noi:
    1a. „obisnuirea elevului cu o metoda de invatare, urmata de autoinvatare”, si
    2a. „formarea unui caracter integru al viitorului cetatean”.
    Axioma 1a este mai mult decat necesara astazi cand progresul stiintific e exponential si nu poti face fata la noile slujbe din industria 4.0 fara autoinvatare si autoperfectionare. Eu ce am invatat in facultate, la sectia de informatica, era cu totul insuficient cand am ajuns sa profesez profesia de programator. Mai ales dupa ’90 cand ne-am dotat si noi cu calculatoare mai evoluate. Astazi cam orice cunostinte devin perimate in 5 ani si daca nu te autoperfectionezi risti sa ramai de caruta, ba chiar sa-ti pierzi jobul.
    Iar axioma 2a e absolut necesara pentru a construi o societate dreapta, o societate civilizata si cu bun simt. Altfel baltim ca si pana acum, cu corupti cu retele de proxeneti, de hoti, cu relatii pe pile, rude, cunostinte, etc.

  4. De acord cu increderea. Problema este birocratia care ucide timp din viata. As fi de acord cu orice demers birocratic care poate fi rezolvat, fara erori si 404, din 3 clickuri, online. Hartiile sunt complet depasite.

    In Romania asta atat de incremenita in proiect e nevoie de agilizarea initiativelor. La cat de praf suntem nu ne permitem birocratie prea multa. E un lux. Multi au plecat si din cauza asta. Orice rahat, 3 zile pierdute de la Ana la Caiafa.

    Felicitari autorului pentru alt articol bun.

  5. Istoria se repetă. Se cer hârtii peste hârtii, pe care nu le citește nimeni.
    În urmă cu mulți ani, am primit la sfârșitul unei săptămâni o listă de întrebări și mi s-a cerut ca luni să duc răspunsurile în scris. Din limbajul prețios folosit, din lipsa de sens a unor întrebări, am dedus că cineva dorea numai să-și justifice “activitatea” prin prezentarea acelor hârtii, că hârtiile nu vor fi citite de nimeni.
    … Și am riscat. Conștiincioasă, luni am prezentat hârtia cu răspunsuri în care:
    • Singurul punct folosit a fost la sfârșitul răspunsului de o pagină (în compensație am folosit multe virgule).
    • Am folosit cuvinte din sport, din tehnică, din medicină, din regulile de circulație, cuvinte care nu aveau nici o legătură cu tema.
    • Am folosit alandala cuvinte prețioase.
    Răspunsul arăta ca al unui om fără discernământ.
    Am așteptat o reacție , care nu a venit niciodată (dovadă că nimeni nu a citit, altfel aș fi fost trimisă la un control medical).

    M-am distrat copios când am scris răspunsul, a meritat.

    • Oare birocrația este o încercare de soluție la problema ( marxistă? ) a supraproducției și deflației?

      „Quantitative easing”, zisă și „bani din elicopter” , „fonduri europene” sau „wage led growth”, este o încercare relativ similară de a relansa economia prin stimularea lăcomiei. Am îndoieli că lăcomia poate fi mai utilă decât frica.

      Iliberalismul și reintroducerea protecționismului vamal ar putea fi de asemenea încercări de rezolvare a aceleiași probleme.

      Bănuiesc că dezvoltarea fără precedent a marketing-ului și domeniului vânzărilor sunt semne ale supraproducției.

      Am îndoieli că supraproducția e o problemă nouă – „capitalistă”.
      E probabil că toate revoluțiile tehnologice au dat naștere la aceeași problemă.

      Războiul troian a fost un război între „epoca fierului” și „epoca de bronz” – calul troian avea cuie de fier.

      Drumurile și podurile construite de romani e posibil să fi produs și ele deflație careia i s-a încercat rezolvarea cu noi și noi războaie. Retragerea aureliană e o mărturie a eșecului.

      Revenind strict la problema descrisă (a birocrației) – nodul gordian ar putea fi o metaforă pentru o problemă similară. Soluția pe care o știm e din păcate de natură militară.

      Chiar și soluția lui Columb la problema oului pus în picioare e întrucâtva distructivă.

      Există viață fără de moarte?

  6. „…şcoala românească produce rebuturi nu accidental (pentru că unii nu-şi fac treaba), ci în mod planificat.” – Suntem de acord!
    Apoi, ceea ce este planificat, nu are, automat, vocatia de a fi etern. Nimic nu e etern!
    Intr-o zi, trebuie inceput de undeva, ferm si transant, dupa care nu mai e loc de intoarcere ptr ca intra singura in functiune, cat se poate de firesc, teoria dominoului…
    Modificarea mentalitatii paguboase, foarte paguboase, romanesti este, in opinia mea, singura urgenta nationala, deoarece doar de ea depinde mentinerea RO in obscuritatea actuala, sau accedarea la clarviziune si lumina.
    De cativa ani incoace, am abiceiul sa reamintesc, periodic, o anecdota auzita de la Woody Allen, foarte potrivita ptr „masurarea” eventualelor, mult asteptatelor, si mult doritelor, schimbari ale mentalitatii romanesti. De vreo 3 ani, rezultatele nu sunt, de loc, incurajatoare, poate de data asta…

    La un azil de batrani, se face un reportaj despre conditiile de viata.
    – Cum vi se parea mancarea care vi se serveste aici?
    – Pai, e de-a dreptul infecta!
    – Da, nu se poate manca, e infecta!
    – Si, in plus, portiile sunt mici.

    • Ideea nefericita a „taiatului hartiilor” este un exemplu de asezare dupa principiile managementului modern a carutei inaintea cailor.

      ===

      In plus incerca sa ascunda analfabetismul larg raspandit al caderelor didactice. Calculatorul ramane pentru multi o masina de scris la care e mai greu sa dactilografiezi. De aici si ideea aiurita a „excesului de hartii”.

      Am intrebat pe cineva daca i se par prea multe „hartii” pentru a o anumita actiune. Mi-a raspuns afirmativ, intr-o lamentare de cateva minute bune. Am intrebat cate sunt si am vrut sa le vad. Era vorba despre 2 (doua) pagini, un cu doua paragrafe si cealalat cu 4-5 campuri (cam 10 cuvinte) de completat.

      Este doar un exemplu din multele.

      Dar pierdem iarasi timpul cu prostii de acest fel. A mai incercat si Ciolos bazaconia asta si o mare comisie a stata luni bune pentru un mare fasss.

  7. Problema hârtiilor este similară cu problema „spam”-ului. Câtă vreme nu existau calculatoarele, proporția „spam”-ului din căsuța poștală ( fizică) era limitată de costul producerii de fluturași publicitari. Similar, producția de hârtii era limitată de posibilitatea fizică de a le scrie ( conform Murphy, fiecare regim politic trebuie să aibă maniera lui de a risipi hârtia)
    Computerele au stricat tot: acum putem produce și distribui reclame la cost zero, iar prin metoda copy-paste putem produce documente irelevante în cantități incredibile care îi fac să își frece mâinile pe producătorii de medii de stocare :)

    • Nu sunt „multe hartii”.

      Nu sunt ei capabili sa gestioneze informatia, pe de o parte si pe de alta parte doresc sa munceasca la minim.

      Nu stiu sa foloseasca un editor de texte, nu stiu cum sa gestioneze fisierele si documentele. Habar nu au ca un document trebuie sa aiba un titlu si o data. Nu stiu cum sa organizeze fisierele in calculator nici in cele mai simple moduri.

      Habar nu au de organizarea muncii, nu pricep cum e planificare, nu inteleg la ce e bun un manual, nu stiu cum anume sa-si inregistreze propriile activiatii spre bine lor, spre a si le aminti in anii urmatori.

      Si toatea astea in masa.

      Elevii ajung la aceeasi non-perfromanta dupa ce la TIC „invata” ca un calcualtor este foramt din placa de baza, procesor, monitor etc. Apoi invata „programare” adica Paint (!).

      Acesti elevi ajung profesori si se lamentateaza ca au de completat „prea multe hartii”.

      De-asta spun: pierdem vremea. In loc sa eradicam acest analfabetism, ne scufundam in analize nesfarsite ale gaurii de covrig.

      ===

      Cum anume s-ar eradica analfabetismul cadrelor didactice? Numai impreuna cu analfabetismul populatiei in ansamblu. Suntem un popor de analfabeti rai si lacomi pentru ca asa ne-a facut pomana de stat in 3 decenii. O tara anti-piata, anti-concurenta in care guvernul se imprumuta ca sa cumpere voturile puturosilor asa arata: o tara de analfabeti. Asta produce pomana de stat.

      ===

      Am vazut si „instruiri’ – alte tampenii, conduse dupa aceleasi obosite idei „de seminar”. In loc sa invete profesorii pedagoigie si psihologia copilului, ca sunt bata la astea, ii invata sa fie „creativi” si sa „lucreze in echipa”.

      • Chiar sunt multe hârtii dar aveți dreptate că nu e asta problema principală. ( știu dintr-o experiență din apropierea mea un loc unde se solicita scrierea hârtiilor de mână, deci nu e doar cum ziceți dvs). Eu am un număr de contracte de întreținere cu tarif fix; de fiecare dată controalele de la fisc le cer clienților să atașez și un PV lunar ( facturile fiind lunare) cu lucrările efectuate. Nu mi-e greu să le fac, eu oricum am evidența mea pentru lucrări, dar îmi puteți explica și mie de ce îi trebuie fiscului aceste documente? Ei o să răspundă „să se asigure că nu e un contract fictiv” probabil. Evident că e pueril, pot genera mai multe procese verbale decât activități efective, mai ales că există și „tehnical jargon generator” :) dar: care e treaba fiscului? Problema nu e neapărat numărul hârtiilor ci inutilitatea lor care dă o senzație de inutilitate a muncii în general :) Dacă mâine ar dispărea toate hârtiile din învățământ, acesta ar fi fix la fel, nici mai bun nici mai rău. Și atunci, care e vina copacilor? :) Sau care e meritul lui Dell, care va trebui să vândă un nou storage ministerului pentru a salva toate aceste documente pe care nu le citește nimeni?
        De acord că tăierea hârtiilor nu va aduce nici o îmbunătățire și că reforma trebuie făcută altfel. Dar tăierea lor nu strică, în tot cazul. Reprofesionalizarea învățământului e un proces de durată și probabil nici nu mai e posibil în formula actuală. Dar asta nu e o discuție pentru acest guvern.

        • In educatie nu se pot taia decat 1-2% maxim.

          Asta e problema, pierdem vremea cu obiective imposibile.

          In final vor taia doar cateva, dar cum nu va fi recomandabil politica sa recunosti asta, cele cateva „hartii taiate” vor capata dimensiuni uriase.

          Sau vor constata ulterior ca de fapt era nevoie de ele. Si le vor reintroduce in tacere.

          ===

          Si mai am o intrebare clara: despre cate „hartii” vorbim? „Multe” nu e un numar.

          ===

          Eu nu mi-as bate capul cu asemenea aiureli. M-as concetra pe contractul de scolarizare care este de o tampenie inimaginabila.

          M-as concentra pe transparenta organizarii scolilor- anume web-siturile care sunt vadit si voit parte a Omerta care stapeneste educatia preuniversitara in Romania.

          Sigur, prea mult nu se poate face, pentru ca educatia lucreza cu „materialul clientului”. Cum predomina cadrele didactice incompetente, nici taierea 100% nu va schimba nimic. In afara evident de cresterea timpului liber al cadrelor didactice, care este si miza reala a acestei aiureli.

          Cadrele didactice sunt incomopetente nu din vina lor – aici nu ma alatur celor care ii invinuiesc pe profesori pentru catastrofa din educatie- ci pentru ca asa e toata tara, intesata de incompetenti in toate domeniile. Daca vei incerca sa faci ore cum trebuie, vei fi rapid scuipat afara din scoala ca o samanta de bostan.

          ===
          Nu ma pronunt cu privire la fisc, acolo pot doar sa imi dau cu parerea dupa citirea Codului Fiscal si a coduluji de procedura: sunt de neinteles!

          Sigur ca daca textul este abramburit si confuz, fiecare vrea sa se asigure ca nu i se pot pune lui/ei in carca eventualele ilegalitati sau nereguli.

          • Pe scurt: daca ai timp putin la dispozitie, trebuie sa pui ca prioritate ceva ce chiar poti face.

            Eu as fi mers pe:
            – modificarea contractului de scolarizare
            – largirea bazei de inforamre de pe web-siteurile scolilor
            – liberalizarea aprobarii manualelor (modificarea procedurii)
            – eliminarea prevederilor referitoare la obligativitatea urmarii scolilor profesionale.

            Si cam atat! E prea destul pentru un guvern pe termen scurt.

            Eu inteleg ca fiecare cum ajunge ministru vrea sa rezolve proiblemele cu care el/ea s-a confruntat in primul rand, dar trebuie sa fim constienti de ce se poate si ce nu.

  8. Ca fost expert în fonduri europene tocmai în sistemul educational și totodată ca cetățean ce se confrunta periodic cu administrația statului as sugera o metoda simpla și eficienta de tăiat hirtii/posturi. Fără atita teorie si povesti. Pur și simplu trebuie dați afară 70-80 % din funcționari. Ministerul Educației avea avea în jur de 450 angajați în anii 2003-2004. În 24 h ar trebui sa ramina cam 80 maxim 100. Într-o săptămână ar urma renunțarea la toate regulamentele legile și prostiile birocratice care ii țineau ocupați pe cei 450. Și după 1 luna lucrurile simplificate ar începe sa meargă. Socul în sistem în jos nu ar fi mai grav decit în luna august sau de sărbători în care oricum nu misca nimic ca sunt concedii. Altfel… Cu comisii comitii și ședințe nu o sa se ajungă niciunde.

    • Asta nu ar conduce de fapt la un numar mai mic de hartii, ci la gestionarea mai eficienta a celor existente. Sigur, tot ar fi un castig.

      In realitate nu ar trebui sa existe niciun minister la fondurilor europene. El nu face decat sa combine atributii ale ministerului de finante si ale celorlalte ministere in functie de programul respectiv.

      ===

      In domeniul educatiei POCU ar trebui si acesta desfiintat. Acesta este de o tampenie fara margini: nu poti sa pui statul sa inlocuiasca cererea de competente umane de pe piata.

      In schimb ar trebui alocat mult mai mult in asigurarea concurentei si in protectia consumatorului. Acestera sunt functii de regula ale statului si fix de ele ne doare in basca.

      Este insa o atitudine voita a Romaniei anti-piata si anti-concurenta.

      Nu e vorba despre prostie sau incompetenta administrativa, e vorba despre disimularea acestei atitudini. Comunismul ne-a invatat sa mintim atat de bine ca „i-am facut” pe cei din Vest, pe comisia europeana, pe toti.

  9. Problema scolii, si pana la urma a tuturor organizatiilor, este ca trebuie sa functioneze in secolul 21 dupa un model de organizare proiectat in secolul 19 si care si-a atins limitele in secolul 20. Desfiintarea birocratiei, a ierarhiei organizationale a lui Taylor, este posibila astazi gratie transformarii digitale si sistemelor integrate. Hartiile se elimina printr-un alt mod de comunicare care permite circulatia informatiei, structurata si standardizata, neingradita intre persoanele interesate. Procedurile administrative, metodele de lucru, nu in ultimul rand manualele, se pot cabla in sisteme integrate. Daca privim insa dincolo de hartii, putem constata ca societatea avanseaza si intregul proces educational este regandit dramatic astfel incat omul, si din pacate aici e vorba despre profesor, este inlocuit de “masina” (vezi Academia Khan, Duolingo etc). Daca scoala romaneasca nu se va adapta acestui trend, va fi pur si simplu “maturata”…

  10. Am aflat de la HN ca un numar de 32 de oameni vor sta 9 luni sa analizeze „hartiile”.

    Abstractie facand de ce am scris mai sus, asta era o treaba pentru 5 oameni si maxim 30 de zile.

    Primele 5 zile ar fi organizarea domeniului de lucru, inclusiv 1 zi pentru tipologia lor, 10 de colectare a documentelor si de impartire a lor dupa nivel si tipologie. Apoi 10 de analiza si 5 pentru scrierea raportului (in 2 versiuni).

    +++

    Mult mai important insa mi s-ar fi parut un audit al utilizarii tehnicii de calcul in scoli in scopuri administrative. Acesta ar fi durat cam 3 luni si ar fi necesitat cam 10 oameni, din care 2 specialisti IT.

  11. „…multiplicarea actelor nu e atât o problemă de eficienţă administrativă, cât răspunsul la o presiune socială. Când economia productivă – cu tot cu serviciile ei – nu e îndeajuns de dinamică pentru a absorbi ceea ce şcolile deversează anual în câmpul muncii, atunci “statul intervine în piaţă” şi preia excedentul înrolându-l în birocraţie.”

    Păi, da!

    Iar la întrebarea dacă poate fi redus numărul de hârtii, răspunsul este categoric NU. Nu poate fi redus!
    Exact din motivul expus de autorul articolului.

    Spre justă și obiectivă argumentare stă decizia noului guvern liberal de a majora numărul de posturi în administrația publică. Referindu-ne concret la Ministerul Educației și la cel al Cercetării, numărul posturilor va crește cu aproximativ o cincime.

    https://www.edupedu.ro/noul-minister-al-educatiei-si-cercetarii-are-cu-116-posturi-mai-multe-fata-de-cate-aveau-educatia-si-cercetarea-la-un-loc-in-fostul-guvern-potrivit-unui-proiect-de-hg/

    Prin urmare, despre ce vorbim?!
    Nu exact această teamă am exprimat-o atunci când analiști entuziaști spuneau că odată cu înlăturarea PSD de la guvernare România va uita de toate grijile și nevoile? Ei bine, NU PSD este inamicul României, ci cleptocrația transpartinică.

    • Din pacate, da!

      Noua ministra a educatiei este de o naivitate inspaimantatoare.

      O comunista pur-sange. Grav este ca e mult mai comunista decat Androneasca.

      ____

      PNL nu este decat un PSD din opozitie.

      Romania a renuntat la comunism inainte de dezastrul acestuia astfel incat PCR s-a tot reprodus in tot felul de forme de-a lungul celor 3 decenii.

      Acum avem nevoie de acel dezastru. Pana cand Romania nu se va prabusi pana la foamete, nu va trece la capitalism.

      Aici am discutiat cumva superficial: Dvs. sustineti ca statul actual este cleptocrat iar eu ca este un stat neo-comunist. As indrazni sa spun ca de fapt ne uitam la aceeasi cioara, Dvs ii descrieti capul si eu coada.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro