joi, martie 28, 2024

Revoluția, regulile și românii

În aceste zile, în care toată lumea discută despre aniversarea a 30 de ani de la Revoluția din decembrie 1989, nu cred că este deplasat să ne întrebăm care au fost idealurile care i-au animat pe miile și zecile de mii de oameni care au ieșit în stradă. Un răspuns poate fi oferit de geniala replică a lui Gheorghe Hagi: românii au vrut să le fie bine, adică să nu le mai fie rău. Dar o astfel de concluzie (oricât de chintesențială ar fi ea) nu cred că răspunde cu adevărat la întrebare: ce și-au dorit (închipuit) cei care au ieșit în stradă și au preferat moartea (sau, chiar mai rău, tortura) decât să se complacă în status quo?

Poate părea ciudat că un jurist își pune întrebări despre idealuri. Juriștii sunt percepuți ca oameni ai faptelor, ai regulilor, mai puțin ai idealurilor. Și totuși… Fraza de deschidere a principalei culegeri de texte de drept roman (Digeste, alcătuită în vremea împăratului Justinian) definește dreptul ca „meșteșug al binelui și al echității”. În plin Iluminism, David Hume (re)deschidea problema distincției dintre ceea ce este (is) și ceea ce ar trebui să fie (ought), pentru ca, în secolul XX, Hans Kelsen să dezvolte o întreagă teorie (numită de el „pură”) a dreptului în jurul acestui diptic: dreptul se preocupă de ceea ce ar trebui să fie (Sollen) pentru a corecta ceea ce este (Sein). Privind din această perspectivă, juristul ar trebui să fie „preotul” unor idealuri, iar nu „administratorul” unor legi.

Dar ce legătură au Celsus, Hume și Kelsen cu Revoluția din decembrie 1989 și cu românii? În 2003, Constituția României a trecut printr-un proces de revizuire. Chiar dacă revizuirea din 2003 a apărut în mijlocul unei perioade de „restaurație”, în care elitele fostului FSN redobândiseră puterea și încercau să creeze premisele unei mențineri a acesteia, unele dintre dispoziții sunt și astăzi învăluite în mister. Mă voi referi la una singură (dar crucială, în opinia mea). Articolul 1 alineatul (3) dispune astăzi că „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate” (s.n.). Partea finală a textului nu a existat în forma inițială din 1991, ci a fost adăugată în 2003. Și astfel idealurile au devenit parte a „literei” legii!

1. Idealurile (Ce vrem)

Unii comentatori extrem de avizați ai textului Constituției nu găsesc (încă) o utilitate practică a acestei adăugiri, pe care o consideră o simplă afirmație a unor valori fără putere normativă. Alții au o abordare pozitivistă și afirmă că idealurile nu pot fi folosită dacă nu sunt definite de lege. În sfârșit, alții preferă să releve complexitatea chestiunii, fără a încerca (de fapt) să ofere un răspuns concret. Și iată cum juriștii par să nu înțeleagă importanța (practică) majoră a idealurilor (mai ales atunci când ele sunt incluse în legea fundamentală a statului). Nu pretind că voi rezolva eu (aici) o problemă atât de complicată, dar sper măcar că pot declanșa o dezbatere (reală) cu privire la o temă care mi se pare expediată în derizoriu pe nedrept. În definitiv, măcar acum, la 30 de ani de la Revoluție și la mai mult de 15 ani de la revizuirea Constituției cred că este necesar să începem să discutăm la modul serios despre aceste idealuri.

În primul rând, calificarea (constituțională a) evenimentelor din decembrie 1989 ca reprezentând o „revoluție” reprezintă un element important. Chiar dacă termenul pare a legitima o anumită privire asupra istoriei, el sugerează de asemenea și existența unei mișcări populare și a unor idealuri care au animat-o. Din păcate, nu există (încă) un studiu istoric dedicat analizei (sociologice a) dorințelor oamenilor ieșiți în stradă la Timișoara, București sau în alte orașe ale țării în acele zile. De altfel, ar fi extrem de greu de găsit dovezi contemporane evenimentelor, căci nimeni nu avea timp de așa ceva atunci. Putem însă să intuim care erau aceste „idealuri” din parcurgerea unor documente (programatice sau normative) ale perioadei.

O analiză a documentelor Revoluției reprezintă un demers istoriografic complex și nu am nici pregătirea, nici resursele pentru a-l întreprinde. Dar voi folosi metoda „leneșului”: voi extrage un „eșantion semnificativ” din aceste documente: primele 10 decrete-legi emise în decembrie 1989 de către Consiliul Frontului Salvării Naționale, respectiv documentele inițiale (19-20 decembrie 1989) ale revoluționarilor timișoreni (Frontul Democrat Român) și formalizarea lor din martie 1990 sub forma Proclamației de la Timișoara. În acest fel putem urmări atât discursul „oficial” care s-a transformat în bazele constituționale ale noului regim politic, cât și discursul originar (dar rămas „dizident”). Elementele comune ale celor două discursuri pot contura care au fost idealurile urmărite.

Să începem cu „discursul oficial”. În primele 10 decrete-legi emise de către CFSN între 26 și 31 decembrie 1989, patru se concentrează pe abrogarea unor acte normative. De altfel, primul astfel de act este un act de abrogare. Dacă urmărim succesiunea lor, observăm că prin Decretul-Lege nr. 1/1989 sunt abrogate legi referitoare la libertatea de stabilire a persoanelor, libertatea personală (interzicerea avortului), libertatea de exprimare (modul de adresare și folosirea mijloacelor de multiplicare a documentelor), libertatea vieții private (dispariția reglementării unei diete raționale) și libertatea de a munci (desființarea unor prelevări obligatorii din salarii). Câteva zile mai târziu, prin Decretul-Lege nr. 4/1989 se abrogă acte care limitau libertatea de a intra în legătură cu străinii (inclusiv de a deține valută) și libertatea de circulație (limitările de a circula cu anumite autoturisme duminica sau interdicția de a achiziționa combustibil de un anumit tip). Tot chestiuni care țineau de dreptul la libera circulație au fost abrogate și prin Decretul-Lege nr. 6/1989. În sfârșit, Decretul-Lege nr. 9/1989, pe lângă o serie de dispoziții legate de proprietate (inclusiv dreptul la moștenire) și de relațiile de muncă (inclusiv obligativitatea muncii), se abrogă și chestiuni care țin de libertatea de a te căsători cu un străin, de a circula liber în afara țării sau de a ți se recunoaște confesiunea religioasă.

Încă din Comunicatul către țară din 22 decembrie 1989, se face referire la idealul de „a reinstaura societatea civilă în România, garantând triumful democraţiei, libertăţii şi demnităţii tuturor locuitorilor ţării”. În ceea ce privește documentul programatic al noii puteri, Decretul-Lege nr. 2/1989, acesta vorbea despre „aspirațiil[e] celor mai largi mase de oameni ai țării la o viață liberă și demnă”, la „scopul instaurării democrației și libertății” și la „asigurarea și apărarea drepturilor fundamentale ale omului și cetățeanului”. Pornind de la aceste idealuri, se urmărea, între altele, „promovarea unei ideologii umaniste și democrate, a adevăratelor valori ale umanității”.

Dar, așa cum foarte bine sesiza un comentator, limitarea la discursul oficial nu ne arată decât ezitările între o reală revoluție și o simplă „cosmetizare” a sistemului, pe modelul perestroika. De fapt, singurul document (oarecum) contemporan Revoluției și care vorbește explicit de „idealuri” este Proclamația de la Timișoara1. Deși textul ei a apărut abia în martie 1990, „rădăcinile” ideilor (idealurilor) cuprinse în Proclamație se regăsesc într-un document contemporan Revoluției, tipărit în 20 decembrie 1989 de Comitetul de Acțiune al Frontului Democratic Român2. Acolo se vorbea despre democratizarea țării și demisia lui Nicolae Ceaușescu, dar și despre alegeri libere, libertatea de exprimare, libertatea de circulație, drepturile omului, libertatea manifestațiilor publice, libertatea cultelor. Din cele 10 puncte din acest „fluturaș” doar trei nu priveau în mod direct libertatea (punctul 6 se referea la revitalizarea economiei, punctul 7 la reforma învățământului și punctul 10 la îmbunătățirea sănătății și alimentației). Ceea ce lipsește din acest document este o luare clară de poziție cu privire la comunism, dar faptul este explicabil pentru că punctajul fusese folosit pentru a negocia tocmai cu reprezentanții trimiși de Guvernul PCR la Timișoara. Citind însă revendicările, era evident că implementarea lor ar fi condus la dispariția organizării statului socialist așa cum exista el atunci (și nu doar la o formă locală de perestroika).

S-a afirmat că idealul Revoluției ar fi fost interzicerea oricărei forme de autoritarism personal (dictatură). Celebrul slogan „Jos comunismul!” care a urmat imediat scandărilor îndreptate împotriva persoanei dictatorului, poate fi privit și dintr-o altă perspectivă. Oamenii nu doreau neapărat o schimbare de idealuri; idealurile comunismului sunau bine în continuare. Problema era cu punerea în practică a acestor idealuri, iar comunismul ajunsese să fie asociat cu lipsurile unei mari părți a populației și apariția unor indivizi aflați în poziții privilegiate. Așa cum se încetățenise în epocă, „PCR” nu mai era doar acronimul partidului unic, ci și al popularei triade „pile, cunoștințe, relații”. Așadar oamenii doreau ca un sistem corupt să fie înlocuit cu domnia legii, adică să nu mai existe reguli aplicabile doar celor care nu au acces la resurse (și care le pot nesocoti fără teamă).

Citit în această „cheie”, îndemnul își relevă o fațetă non-ideologică: ceea ce își doreau oamenii era ca fiecare să se poată manifesta liber și să-și croiască propria cale, fiecare să aibă aceleași oportunități de dezvoltare personală. Comunismul era privit nu ca ideologie, ci ca un sistem birocratic construit pornind de la o ideologie. Punctul 1 al Proclamației de la Timișoara vorbește despre un „sistem social totalitar și falimentar”. Punctul 5 al aceleiași Proclamații face distincția între PCR și ideea de partid comunist și asociază PCR cu „nomenclatura sa, degenerând în fascism roșu”. Este adevărat că se poate susține (precum Hayek) faptul că ideologia comunistă „pură” este atât de utopică încât nu poate fi pusă în operă într-o societate reală. Dar oamenii își doreau pur și simplu libertate în sensul cel mai concret.

2. Regulile (Cum vrem)

Este poate simptomatic pentru dezvoltarea sistemului de reguli după decembrie 1989 în România faptul că în Constituție nu există evocat un principiu general al libertății, când, de fapt, aceasta este exact ceea ce au cerut oamenii în stradă în acele zile. Avem „drepturi și libertăți” individuale, dar nu un principiu general al libertății. S-ar putea ca de vină să fie și cei 50 de ani în care dreptul a fost studiat ca un sistem menit să organizeze societatea „pe baze științifice”, pentru a nu permite „pierderile” cauzate de prea multă libertate individuală. „Părinții fondatori” care au redactat textele constituționale erau cu toții educați în această linie de gândire și astfel sunt explicabile o serie de accente etatiste.

De exemplu, putem compara regula din articolul 15 alineatul (1) din Constituția României („Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea”) cu textul Amendamentului IX din finalul Bill of Rights inclus în Constituția Statelor Unite ale Americii („The enumeration in the Constitution, of certain rights, shall not be construed to deny or disparage others retained by the people”). La noi, libertățile sunt limitate de includerea lor într-un text de lege; la americani ele reprezintă regula.

Așadar, dacă libertatea (individuală) este (măcar) unul dintre idealurile Revoluției din decembrie 1989, întreaga paradigmă etatistă este răsturnată. Așa cum spunea un comentator extrem de avizat, oamenii se săturaseră de construirea unui „viitor luminos” care se tot îndepărta. Și atunci, unde mai au loc regulile dacă fiecare poate face (tot) ceea ce vrea?

Altfel spus: poate fi imaginată o situație în care regulile să poată coexista cu libertatea? Sir Isaiah Berlin a analizat libertatea din două unghiuri diferite (dar complementare). Există o „libertate negativă” în sensul în care nu există opreliști sau obstacole puse de alții care să ne limiteze libertatea de acțiune. Între aceste obstacole se numără și propriile noastre prejudecăți sau plăceri. Este libertatea lui „fac ce vreau”. Dar există și o „libertate pozitivă”, cea în temeiul căreia putem face (tot) ceea ce ne propunem în mod conștient și asumat. Această formă de libertate presupune un subiect conștient de rolul său în societate și de moralitatea acțiunilor sale. Este libertatea lui „știu ce fac”. Libertatea despre care vorbește Proclamația de la Timișoara nu este o libertate negativă, ci una pozitivă.

Într-o societate umană (organizată), regulile sunt cele menite să asigure coeziunea grupului. Libertatea nu poate fi imaginată fără reguli. Din acest punct de vedere, Robinson Crusoe nu era liber pe insula sa pustie. El avea o libertate negativă, dar îi lipsea libertatea pozitivă. Abia când a apărut Vineri și au stabilit un mod de conviețuire împreună, Robinson a devenit liber. Libertatea nu înseamnă anarhie, iar documentele revoluționare din 1989 fac cu toate referire la modul de organizare a muncii și a administrației (chiar dacă vorbesc despre eliminarea unor restricții în aceste domenii sau de impunerea unor excluderi precum celebrul punct 8 al Proclamației de la Timișoara).

John Stuart Mill spunea cândva că libertatea fiecăruia se oprește acolo unde începe libertatea celorlalți. Atunci când recunoști tuturor același grad de libertate, este obligat să recunoști că aceste libertăți nu sunt nelimitate pentru că ar fi imposibil. Ele se intercondiționează reciproc: dacă tu trebuie să-mi recunoști libertatea, atunci și eu trebuie să o recunosc pe a ta. Suntem amândoi ființe umane, deci indivizi înzestrați cu rațiune cărora le este recunoscută libertatea (liberul arbitru). De unde știm însă unde se termină libertatea fiecăruia? Regulile sunt cele care oferă instrumentele de determinare a limitelor libertății. Ele fixează granițele libertății fiecărui individ în cadrul unui grup.

Înțelegerea rolului constructiv al regulilor poate schimba percepția comună a regulilor văzute doar prin prisma coerciției. Regulile ar trebui respectate pentru că sunt bune (utile?), iar nu pentru că nerespectarea lor este pedepsită. Pentru aceasta, însă, este necesar să credem în utilitatea lor. Dacă nu credem în reguli, adică în respectarea regulilor de bună voie, construirea lor este un efort ca al meșterului Manole, care cere sacrificii umane pentru a rezista. Sacrificiul de sânge menit să asigure soliditatea unei construcții este însă un obicei păgân: pentru creștini sacrificiul de pe Cruce ar trebui să fi fost suficient. El presupune însă înțelegerea celorlalți, adică admiterea libertății celorlalți și ajustarea propriei libertăți prin raportare la această realitate socială.

Dacă luăm regulile în serios, atunci putem să începem să construim un sistem de reguli pe baze solide. Dreptul nu va mai fi „apanajul claselor aflate la putere”, modificat de îndată ce structura puterii se schimbă, ci o matrice neutră a organizării cooperării în cadrul grupului. Altfel spus: fiecare individ poate face orice își dorește cât timp nu-i deranjează pe ceilalți; când însă va dori să interacționeze cu alți indivizi, el va trebui să respecte un „cod” de comportament general acceptat. Principiul de bază va fi regula bunului simț.

3. Românii (Ce putem)

Într-un comentariu extrem de percutant3 (și pe care mărturisesc că mi-am dorit să-l provoc) la primele mele texte pe acest subiect, profesorul Lucian Bojin a susținut că modelul nostru cultural, imaginea pe care să o folosim drept model al construcției noului sistem de reguli ar trebui să fie „imaginea pe care ar merita-o Revoluția din decembrie 1989”. Poate că nu este lipsit de importanță faptul că profesorul Bojin predă la Facultatea de Drept a Universității de Vest din Timișoara!

Ideea unei atitudini critice față de modelul (capitalist) occidental a existat încă din Proclamația de la Timișoara, unde punctul 10 avertiza că „nu dorim copierea sistemelor capitaliste occidentale, care își au neajunsurile și inechitățile lor”. În schimb, același text afirma că „Suntem însă categoric în favoarea ideii de inițiativă particulară” și, în consecință, se propunea „experimentarea în județul Timiș a unui model de economie de piață” (punctul 11).

Raportarea la modelul occidental nu presupune copierea acestuia pentru simplul motiv că fiecare sistem s-a dezvoltat în timp și a dobândit o serie de particularități date de acea evoluție. Oare cum am putea copia sistemul parlamentar britanic în care membrii uneia dintre Camere trebuie să dețină titluri nobiliare? Sau sistemul american de alegere a președintelui de către electori desemnați pe sistemul „the winner takes it all”? Până și sistemul semiprezidențial francez și-a dovedit limitele când a fost transplantat în Constituția României. Dar oare ar fi de neimaginat să preluăm modul în care parlamentarul englez ține în mod real legătura cu alegătorii săi în timpul mandatului? Sau modul de organizare a anchetelor parlamentare în Statele Unite ale Americii? Ori modelul administrației profesioniste franceze școlite de o instituție specializată și apolitică și care rezistă alternanțelor politice?

Evident că aceste lucruri necesită (și) modificări legislative. Dar unele aspecte se pot construi fără a modifica actuala armătură constituțională. În acest punct, eu cred că idealurile Revoluției din decembrie 1989 ar putea să ofere o soluție elegantă de „renovare” a instituțiilor existente. Nu scrie nicăieri că funcționarii publici nu trebuie angajați pe criterii de competență și că nu poate fi instituit un sistem profesionist de educație în arta administrației. Or, între idealurile revoluționare se număra și „competența specialiștilor de care dispune[m]”, respectiv „promovarea (…) competenței”. O vreme, competențele administrative s-au regăsit la funcționarii educați în sistemul comunist. (Mai țineți minte cum era invidiat PSD pentru că avea un organizator „cu școală” precum Octav Cozmâncă?) După 30 de ani, majoritatea au ieșit la pensie. Cine educă noile generații de funcționari publici? Institutul Național de Administrație, care a ajuns să aibă doar denumirea inspirată din cea a celebrei École Nationale d’Administration și care mai mult s-a restructurat decât s-a ocupat de un program coerent de perfecționare în administrație?

Profesorul Bojin mai aduce în discuție un argument important: ideea „vălului ignoranței” care, în opinia lui John Rawls, ar trebui să anime activitatea forului legislativ. Conform acestei idei, cel care propune/adoptă o regulă ar trebui să plece de la prezumția că acea regulă nu i se va aplica niciodată (pentru a fi siguri că nu se creează vreun conflict de interese). Eu aș spune că această abordare (oricât de tentantă este) ar trebui privită cu circumspecție (cel puțin în actualul context). Legiuitorul nu trebuie să fie nepăsător în privința textelor discutate, ci ar trebui să fie foarte implicat. Dar implicarea ar trebui să vizeze o postură în care redactorul regulii să se gândească tocmai că regula i se va aplica, dar că se va aplica și tuturor celorlalți (inclusiv opozanților). Cred că o astfel de răsturnare de paradigmă ar fi benefică pentru calitatea legii. Legiuitorul nu se va mai gândi doar dintr-o perspectivă personală („îmi convine”), ci și în plan sistemic („nu mă deranjează să profite și altora, inclusiv adversarilor mei”). Dacă am trata regulile în mod instrumental, iar nu ca piedici în atingerea unor obiective personale, ar mai fi relevantă compunerea unor completuri de la Înalta Curte de Casație și Justiție? Ar mai fi fost o miză să se modifice procedura de promovare a judecătorilor la aceeași Înaltă Curte de Casație și Justiție până când singurul criteriu a ajuns să fie dacă te plac suficienți membri ai Consiliului Superior al Magistraturii?

Singura rezervă pe care aș avea-o este legată de personificarea legiuitorului. Dacă îi cerem legiuitorului să se pună în pielea subiectului legii oare nu ajungem ca acesta să fie mai degrabă atent să se diferențieze de restul oamenilor, făcând astfel legiferarea să fie desprinsă de popor („lasă-i pe fraieri să respecte regulile, noi ne facem un set de reguli diferite”). În definitiv, Parlamentul este alcătuit din indivizi, fiecare cu viața, aspirațiile și nevoile proprii unui individ. Oare nu riscăm să transformăm legiferarea într-o chestiune mai degrabă privată? Cine mai reprezintă oare Statul în această ecuație? Cine mai asigură urmărirea interesului public? Mi-e teamă că de mai multe decenii „interesul public” a devenit o simplă etichetă asociată unor decizii prin care se dorește limitarea drepturilor individuale în beneficiul unui grup care se erijează în „depozitarii” interesului general. Fără a nega importanța unei raportări continue la interesul general (în lipsa lui, însăși societatea s-ar dezagrega), nu pot să nu observ că cel mai adesea acest interes este servit atunci când sunt avute în vedere interesele particulare ale tuturor. În măsura în care fiecare individ înțelege utilitatea unei limitări a libertății sale pentru a asigura tocmai garantarea libertății rămase, putem vorbi cu adevărat de un cetățean, adică de un membru al comunității care nu se gândește în mod egoist la interesul său conjunctural.

Ultimii ani ne demonstrează, prin multiplicarea mecanismelor de organizare spontană a indivizilor, că indivizii pot coopera în grupuri mari chiar și dacă nu se cunosc și nu sunt „dirijați” de un aparat etatic. Uber, Airbnb, Kickstarter sunt doar câteva exemple de sisteme care s-au creat în lipsa (uneori, în pofida) vreunei implicări statale. Ele au identificat nevoi reale ale indivizilor și apoi au facilitat comunicarea directă dintre aceștia în vederea găsirii unei soluții de cooperare acceptate de toți indivizii implicați. Mai mult, ele au demonstrat că indivizii pot crea sisteme de acțiune comună care să fie mai bune decât sistemele puse la dispoziție de către stat printr-o organizare de tip tradițional: acordarea de monopoluri supuse autorizării și supravegherii.

Iar celebrul îndemn „Întăriți-vă statul” nu înseamnă extinderea administrației cu diluarea eficienței sale, ci, dimpotrivă, o optimizare a aparatului administrativ bazată pe o profesionalizare a funcționarilor publici și pe politici publice și strategii menite să identifice nevoile (reale ale) indivizilor, iar nu (ipotetice) nevoi ale Leviatanului etatic. Diferitele manifestări de nesupunere civică (de la ascensiunea improbabilă a lui Donald Trump la Casa Albă la comedia erorilor care va realiza Brexitul) pot fi privite ca o revoltă a individului împotriva unui sistem de control birocratic anchilozat într-un secol care s-a sfârșit de ceva timp. Dacă Statul refuză să înțeleagă că trebuie să se reinventeze și să răspundă cererilor cetățenești, iar nu propriei perpetuări, el riscă să se vadă „ocolit” de noile tehnologii.

S-a ajuns astăzi ca statul să-și dorească un control asupra „societății civile” în sensul de a decide cine este membru „certificat” al acesteia și cine nu. Recentele înăspriri ale legislației privind finanțarea acestor organizații din Rusia (dar și discuțiile de la noi cu privire la modificarea regulilor privind finanțarea asociațiilor și fundațiilor), controversele legate de alegerea unor membri ai societății civile în diferite instituții de stat (de exemplu, în Consiliul Superior al Magistraturii), arbitrariul acordării statutului de organizație de interes public unor asociații pentru a le asigura accesul la numite resurse publice sunt numai câteva exemple care demonstrează că statul își dorește un „monopol” al discursului public. Or, societatea civilă este menită tocmai să fie o contrapondere a statului, nu să fie o anexă a acestuia…

Dar ce legătură au idealurile Revoluției din decembrie 1989 cu regulile și cu crizele zilnice din ziua de astăzi? Eu cred că apelul la valorile menționate, în special la libertatea (pozitivă a) individului, poate oferi o cale de ieșire din cercul vicios al conflictelor actuale care au produs o sciziune profundă în întreaga societate românească. În definitiv, multiplele dispute pot fi grupate într-un conflict generalizat între două „tabere”: una care se grupează în jurul ideii de „stat” (de la politicieni care își doresc puterea mai mult pentru avantajele materiale decât pentru capacitatea de a defini politici publice până la persoana care s-a născut într-o zonă defavorizată unde singurul venit previzibil poate fi asigurat de o instituție a statului), iar cealaltă în jurul ideii de „inițiativă particulară” (de la directorul de corporație care oscilează între dorința de a conduce mai mulți oameni și grijile date de „poticile companiei” până la idealistul angajat într-o organizație neguvernamentală care își dorește să vadă o schimbare în jur care să fie declanșată de acțiunile sale). Ambele tabere au argumente valabile, dar și unele idei reprobabile.

Oare ar fi utopic să ne imaginăm o cale prin care cele două idei se pot completa una pe cealaltă în loc să-și pretindă fiecare exclusivitatea? Dacă statul s-ar raporta la nevoile indivizilor în definirea propriilor strategii (politice și administrative), iar particularii s-ar raporta la aceleași nevoi în acțiunile lor (comerciale sau de binefacere) oare nu ar putea fi găsită o cale de cooperare? Multiplele adaptări ale afacerilor moderne au demonstrat că ignorarea dorințelor consumatorilor poate reprezenta biletul pentru un faliment rapid. Oare instituțiile publice (și societățile care beneficiază de monopoluri acordate de acestea) ar trebui să fie scutite de respectarea regulilor pieței? O reorientare a statului către individ ar putea să ofere prilejul unei „păci sociale” menite să permită (re)construirea unor instituții eficiente.

Ce rol pot avea niște idealuri într-un plan atât de „utilitarist”? Cred că inițierea unui proces de redefinire a rolului statului poate porni și de la Curtea Constituțională care să ofere „viață” idealurilor menționate de art. 1 alin. (3) din Constituție în sensul de a interpreta o serie de reguli (legi) redactate pe un model etatist al preeminenței statului asupra individului în sensul schimbării de accent dinspre stat spre individ. În acest fel poate fi declanșat un proces (care va dura mai mulți ani, deci o anumită componență a Curții Constituționale nu este relevantă) care să conducă la redefinirea rolului statului în societate.

Cred că idealurile Revoluției din decembrie 1989, și în special idealul de libertate (pozitivă), ar putea să ne ajute în definirea tipului de reguli pe care Statul secolului XXI ar trebui să le adopte pentru a fi respectate și de membrii Generației Z, nu numai de Baby Boomers și Millennials. Și după 30 de ani, Revoluția continuă astfel să ne „învețe” că scopul unei bune administrări este să răspundă nevoilor celor administrați, iar nu să-i dirijeze în direcția pe care administratorii o consideră benefică (pentru administratori). Poate că în aceasta constă „revoluția perpetuă” despre care vorbeau ideologii marxism-leninismului…

Notă: Țin să mulțumesc domnului Florian Răzvan-Mihalcea (președintele Societății Timișoara) și doamnei Alexandra Răzvan-Mihalcea pentru informațiile oferite cu privire la perioada decembrie 1989 – martie 1990 în Timișoara.

1 Textul Proclamației poate fi consultat la adresa http://www.societateatimisoara.ro/index.php?page=PROCLAM&subpage=TEXT

2 O fotografie poate fi accesată la adresa https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Manifest_revolutie_1989.jpg. Povestea acestui „fluturaș” pornește de la o serie de revendicări așternute pe hârtie de către reprezentanții revoluționarilor timișoreni în data de 20 decembrie 1989 la solicitarea premierului de atunci, Constantin Dăscălescu, venit la Timișoara să discute revendicările revoluționarilor.

3 L. Bojin, Reguli, putere și imagini în societate. O replică pentru colegii mei Radu Rizoiu și Florentin Țuca, disponibil la adresa https://www.juridice.ro/essentials/3287/reguli-putere-si-imagini-in-societate-o-replica-pentru-colegii-mei-radu-rizoiu-si-florentin-tuca

Distribuie acest articol

12 COMENTARII

  1. Ar trebui sa apara o Miscare Constitutionalista care sa urmareasca crearea unei Constitutii si a unei institutii care sa o modifice periodic (sa zicem la 10 ani, o Adunare Constituanta separata de Parlament); pentru ca sa se evite chichitele de care profita la maxim sleahta de penali ajunsi parlamentari, si care au pacalit pe romanii saraci, ignoranti, needucati.

    • Nu cred ca multiplicarea instituțiilor (sau a Constituțiilor) este soluția. O Constituție bună este una minimalistă, dar care să explice în mod corect principiile de funcționare a statului (în folosul cetățenilor). Restul ține de reguli de implementare. Acolo avem noi de recuperat. Mai țineți minte legile care nu se aplică pentru că nu au „norme”? Păi și atunci de ce au fost adoptate?

      • O Constitutie minimalista risca sa lase in ceata anumite chestiuni. Una prea detaliata risca sa rigidizeze procesul normal de legiferare. Undeva intre cele doua se gaseste echilibrul.
        Ideea de a avea o Constituanta permanenta (al carei Consiliu sa aiba rol de curte constitutionala) are scopul de a separa Parlamentul si legiferarea uzuala de cea fundamentala – ca daca avem o gasca de penali cu majoritate parlamentara, sistemul legislativ este facut varza (plus o Curte Constitutionala aservita respectivei gasti).

        • În principiu, sunt de acord cu ideea Dvs., dar mai mult pentru ideea unei Curți Constituționale independente, decât pentru un proces de legiferare constituțională continuă. În plus, cum îi numit pe membrii Adunării Constituante? Cele două experiențe locale anterioare au demonstrat că erau aceleași persoane cu cele din Parlament…

  2. Autostrazi exorbitante, Arene Nationale (prima din Romania?), baza industriala de invidiat creata de comunisti, Sali polivalente, parcuri industriale… toate facute din bani publici”; nu privati ca urmare a muncii asidue si a geniului capitalist al respectivilor!
    Toti traim inca urmarile COMUNISMULUI, mai ales ale ceausismului – sa nu uitam totusi ca pe atunci nu disparuse inca Iugoslavia, iar RP UNgara abia se desfiintase de cateva saptamani!
    Intariti-va statul”inseamna chiar alea…, facute de Base, ci NU cu referire la capacitatea administrativa si imbunatatirea interactiunii statului cu cetateanul.
    (Comunismul fu condamnat deci, insa degeneratziile nascute din el si privilegiatii sai NU – intr-un soi de cadere schizoida in barbarie cu tot cu STAT!

    • Aveți dreptate: unele investiții (infrastructura) nu vor fi realizate de către „inițiativa privată”. Dar nici de către stat în mod direct. Câte autostrăzi a construit statul în ultimii 30 de ani? Nici una. Toate au fost construite de societăți private angajate de către stat, iar diferența specifică a fost procentul comisioanelor. În plus, firmele private profită de incompetența funcționarilor puși de stat să planifice/supravegheze lucrările și apoi reproșează tot statului că întârzierile sunt cauzate de beneficiar, nu de constructor. Atunci când statul (deși are o lege specială de expropriere cu o procedură simplificată) nu este capabil să respecte (nici măcar acea) procedură, atunci degeaba pornim „n” proiecte. Întâi trebuie ca organul administrativ care definește traseul autostrăzii să știe clar ce are de expropriat și de la cine și să facă documentație conform regulilor. La noi se merge pe ideea că să pornim proiectul și apoi mai vedem noi…

      Nu Ceaușescu a construit la noi autostrada A1, ci o serie de specialiști care au știut să o planifice. Și se întâmpla în anii ’70. În anii ’80 nu prea s-au mai făcut lucrări de infrastructură pentru că nimeni nu mai avea curaj să spună că nu e bine așa cum a decis ”tovarășul”… De aceea nu cred că răspunsul este comunismul. Poate că nu este nici capitalismul, dar nimeni nu a găsit încă „a treia cale”.

      • Statul român se angaja să plătească firmei Bechtel suma de 2,247 miliarde euro pentru realizarea a 415 kilometri de autostradă între Brașov și Borș. Când s-a reziliat contractul, partea română achitase deja către Bechtel 1,469 miliarde euro (65,4% din valoarea inițială a contractului). Americanii au construit de acești bani 52 de kilometri de autostradă.
        Tot ce vedeti in CLUJ&Timisoara nu s-a realizat prin munca asidua a celor de acolo, prin talentul si geniul acestora – vorbim de DEZVOLTAREA incontestabila a celor din VITRINA postceausista a celui mai sarac si inapoiat stat din UE -, ci cu investitii MARI ale STATULUI, in ambele cazuri, dupa care au venit investitiile celor care sunt de buna sau mai putin buna credinta, ori doar in goana dupa profit si oportunitati.
        (ca de exemplu: baza industriala construita de COMUNISTI! AUTOSTRAZILE exorbitante, Aeroporturile – ala din Bacau, cam al shaselea din tara, a fost modernizat de o firma privata -, Arena Nationala – prima din tzara! – parcurile industriale, din bani PUBLICI, Salile POLIVALENTE de nivel European – in iashi exista O singura sala polivalenta, ca si in capitala, veche, comunista si nicio perspectiva de viitor – prioritatile statului fiind acestea nu securitatea locuitorilor ramasi fara apa din vina statului roman)
        Adica, vorbim despre statul ROMAN care a investit acolo si de investitori ADUSI de catre CINEVA, diverese org, indiferenti la faptul ca CLujuL nu e legat inca cu AUTOSTRDA de restul lumii si nici nu va fi in viitoarele decenii!
        Cand vorbim despre INTERBELIC vorbim despre cel mai pur si dur CAPITALISM, intr-o economie de piata complet LIBERA – cand vorbim de Postceausim vorbim despre continuarea Peausimului cu orice pret indiferant de schimbarile esentiale care s-au produs inevitabil.
        (cu orice pret = cu pretul disparitiei voastre ca stat si natie din Europa, desigur)

        Intrebarea e de ce STATUL roman postceausist considera ca trebuie sa bage toti banii doar acolo – in detrimentul altora, manipulati ca cei din iashi cu „Dezvoltarea” care o sa le vina lor doar pe AUTOSTRADA peste vreo suta de ani -, pe ce fundamente si din ce considerente sa bagi toti banii in regiuni depopulate, cu o geografie imposibila, cu densitati neeuropene, incapabile sa sustina vreo dezvoltare vreodata a statului roman!?
        …de frica, desigur, ca LEGAL nu e, sigur!, atunci cand se transforma in avorton statal neeuropean incalcandu-i propria Constitutie cu nonsalanta, batandu-si joc de Europa per ansamblu si de tot restul in posceaushismul sau din multe puncte de vedere mai salbatic si barbar decat ceausismul oltenesc, desi azi pe alte coordonate membru DEGEABA in cluburi selecte.
        Iar cine a vazut Star Wars stie deja ca FRICA e calea spre partea intunecata, spre IMPERIU si toate care caracterizeaza cel mai sarac si inapoiat „stat” din Europa FALS in tot si toate, cu istoria falsificata – TOATE cu un scop.
        (pai, Constitutia spune clar ca teritoriul se dezvolta unitar – si… – Legea nu-ti da voie sa bagi toti banii PUBLICI intr-o singura regiune, indiferent de considerente, doar in cateva orase! cum au facut basescu-boc = exact cei care intarisera” STATU deja/ asa-zisii pesedist care baga toti banii in BANIE si vor un stat MOALE care sa nu-i poata PRINDE)

        • Wow! Ați deschis multe piste de discuție… M-aș opri doar la modul (defectuos) de alocare a fondurilor publice. Eu văd aici (cel puțin) două probleme. În primul rând (și aici este o chestiune esențială, față de care restul sunt doar cârcoteli mărunte), în 30 de ani nu a existat nicio strategie. Adică, vreau să spun, atunci când așterni pe hârtie o mulțime de strategii, dar le schimbi o dată la 2, 3, 4 ani, de fapt nu ai nicio strategie (exemplu: strategia energetică). În lipsa unei strategii este evident că alocările de fonduri se fac „după ureche” (pardon: „după nevoi”).

          În al doilea rând, ultimii 10 ani au demonstrat o mutație a puterii politice dinspre centru spre bază. Dacă ne uităm la guvernele ultimilor ani, vom observa că marea majoritate a membrilor lor proveneau din administrația locală. În consecință, ei erau obișnuiți să gândească în paradigma unei localități, maxim 1 județ, iar nu la nivelul întregii țări. A fost oarecum natural ca reflexul să-i fi condiționat și în actul de guvernare, unde s-au concentrat pe problemele (locale) pe care le cunoșteau. Programul PNDL este revelator din această perspectivă… Apoi, cum proveniența acestor guvernanți era preponderent din zonele extracarpatice (aici este o altă discuție: de ce județele slab dezvoltate votează mai ”disciplinat” decât cele mai dezvoltate), evident că ei se concentrau pe finanțarea zonelor „de proveniență”.

          Așadar, în lipsa unei strategii (naționale) și pornind e la un reflex de gestiune de tip local, am ajuns în situația în care avem autostrăzi care nu leagă nimic și orașe care sunt sufocate de o dezvoltare (eminamente privată) lipsită de orice urbanism și infrastructură (publice).

          • Tu așteapt o, ca ea vine,
            Dar acum este la mine!
            (dezvoltarea)
            Dar ce spuneti despre stirile din Vaslui, pe care le primiti insistent de cateva decenii bune si ramineati neinformati despre tot restul daca nu exista Caracalul! Desi oltul era sub cod rosu de Trafic, viol si prostitutie de mai bine de un deceniu?

  3. ‘ Revoluția continuă astfel să ne „învețe” că scopul unei bune administrări este să răspundă nevoilor celor administrați, iar nu să-i dirijeze în direcția pe care administratorii o consideră benefică (pentru administratori). ‘ Domnule Rizoiu, eu am o problema cu genul asta de instaurare unor artefacte sociale sau istorice ca perpetuum mobile in crearea sau interpretarea legii. Iaca exemplu: pe la 1840, in Noua Zeelanda representantii Coroanei Britanice semnau cu sefii de trib Maori Tratatul de la Waitangi. In care se consfinteau statutul maori de supusi ai Coroanei, dreptul lor de posesiune asupra pamantului etc. Buun, colonistii, armata si maori inceteaza sa se mai bata, totul okay. Pe la 1990 daca nu ma’nsel, un dastept inobilat de Regina nici acum nu inteleg de ce, jurist, Lord Cook of Thorndon, jurist, lanseaza conceptul de Tratat de la Waitangi ca fiind un ‘living document’, a carui interpretare se poate schimba odata cu trecerea timpului. Rezultat: haos. Nimeni nu mai putea fi sigur de nimic, eg un dezvoltator care semna un acord cu un trib sa construiasca un hotel pe pamantul lor, nu avea nici o garantie ca a doua zi partea maori nu va ridica pretentii aditionale, bazate pe o re-interpretare a tratatului. Daca luam artefactele. revolutieinca sursa de drept, riscam sa ajungem tot pe-acolo. Batalia de care vorbiti, a legislatiei aservita administratorilor vs legislatiei care reflecta idealurile revolutiei e periculoasa. Nu idealurile revolutiei, ci nevoile si aspiratiile populatiei, aici si acum. Sper ca v-am inteles corect.

    • Riscul pe care îl semnalați este unul real: cine ne spune că nu deschidem o cutie a Pandorei care va permite CCR să (re)interpreteze întreaga Constituție după bunul plac? Dar nu vi se pare că deja se întâmplă acest lucru? Eu încerc să sugerez o despărțire de tranziția anilor ’90 când nu ne era clar în ce direcție vrem. După 2007 se pare că ne-am ales calea. Constituția trebuie să fie un „document viu” care să ne ajute și în viitor, nu doar să „înghețe” trecutul.

      Exemplul Dvs. este unul care ține de introducerea unui element de incertitudine (impreviziune?) în privința unor situații trecute. În principiu, acest lucru ar trebui rezolvat de regula neretroactivității: dacă Tratatul a consfințit anumite drepturi la momentul 1840, acele drepturi trebuie recunoscute în continuare. Dacă, însă, este vorba de drepturi „noi” (de a treia generație), însă, lucrurile se complică, pentru că ele au fost „descoperite” în ultimii 50 de ani. În privința populației maori (și a altor indigeni, e.g. amerindienii din SUA) s-a dezvoltat un complex de vinovăție care a dus la recunoașterea unor drepturi la „despăgubire” pentru nedreptățile trecutului. Din fericire, la noi nu se pune problema, pentru că momentul 1 decembrie 1918 a rezolvat această chestiune…

      Cât despre aspirațiile actuale ale populației, și aici sunt de acord cu Dvs., dar nu avem un text constituțional care să facă trimitere la ele. Cum s-ar spune, am lucrat și eu „cu materialul clientului”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Radu Rizoiu
Radu Rizoiu
Radu Rizoiu este profesor universitar la Facultatea de Drept din cadrul Universității din București, unde predă discipline legate de dreptul civil: actul juridic, prescripția extinctivă, persoanele și garanțiile civile. În același timp, este formator la Institutul Național al Magistraturii, unde predă tot dreptul civil, dar sub aspectul litigiilor cu profesioniștii. În timpul care-i mai rămâne, Radu este avocat, specializat în drept bancar. Autor a mai multor cărți de specialitate și a zeci de articole juridice, Radu publică în general pe teme legate de regimul juridic al garanțiilor reale (ipoteci), de organizarea persoanelor juridice și de teoria actului juridic civil. În ultima perioadă se preocupă de teoria regulilor (juridice și nu numai)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro