joi, martie 28, 2024

Socialismul în educație

În urmă cu exact 30 de ani, venind cu părinţii dintr-o vacanţă de la ţară, mi-a fost dat să cunosc un domn a cărui amintire îmi revine adesea. Pe atunci – ca şi acum – în lumea noastră se întâmplau tot soiul de lucruri fără explicaţie (şi cărora nimeni nu le caută – şi nu le dă – vreo explicaţie). Astfel, la un moment dat, personalul cu care veneam s-a oprit pur şi simplu în câmp (şi a rămas acolo cam două ore, după care a pornit ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic). Era spre seară, era destul de frig, căldură şi lumină nu erau nici în case, darămite in tren, astfel că – prinşi în aceeaşi poveste – am sfârşit (părinţii mei, mai puţin eu) prin a lega o conversaţie cu domnul ce se afla în compartimentul nostru. Era, în mod evident, un pensionar. Pe vremea aceea cei mai mulţi pensionari erau departe de fistichiul şi agresivitatea celor de azi; o eleganţă desuetă, o politeţe de altă lume şi o măsură surâzătoare animau conversaţia bătrânului domn. Nu era dintre cei ce-şi povestesc viaţa primului întâlnit, dar cele două ore de discuţii în tren îi vor fi determinat o simpatie faţă de părinţii mei, astfel că – la despărţire – ne-a dat numărul de telefon al dânsului. L-am – şi ne-a – sunat de câteva ori la sărbători să îl urăm, am stabilit să facem câteva plimbări împreună (nu stăteam foarte departe unii de alţii), apoi l-am invitat la noi şi ne-a invitat şi dânsul la el. Povestea lui era aparte doar pentru că era a lui (şi o povestea în felul dânsului): făcuse un liceu comercial interbelic, apoi se investise în comerţul cu textile într-o mică staţiune turistică a timpului. Avusese succes, ajunsese – pe vremea aceea – la afaceri consistente. A venit războiul, comerţul a început să se restrângă; a mers să tatoneze în Transnistria (încurajat de facilităţile oferite de Antonescu), dar s-a întors de acolo oripilat de debandada şi de corupţia ce domneau la adăpostul armatei. Între timp l-a lăsat şi soţia şi a făcut luna august 1944 trecând de la Iaşi până în târgul lui transilvan de nu-ştiu-câte-ori linia frontului cu un copil mic de mână. După ’44 comerţul n-a mai fost ce fusese înainte, treptat (şi împins de Guvern) s-a stins cu totul. A avut norocul de-a nu fi arestat, dar – după ce şi-a pierdut afacerea – a renunţat şi la casa din orăşelul turistic şi a venit la Arad unde, pentru a-şi întreţine copilul, s-a angajat ca muncitor necalificat la o mare uzină. A făcut acolo de toate – de la descărcător de gunoaie (“trebuia s-o facă cineva şi pe asta”) – şi s-a pensionat contabil. Păstrase undeva câteva file (dintre cele retranscrise mai apoi pe curat în catastifele fabricii) dintr-unul din caietele în care-şi nota ceea ce ţinea de resortul lui: erau în ele grafia îngrijită a liceului economic din tinereţea lui, ordinea statistică a unui om ce ştia ce sunt afacerile şi atenţia unei persoane care – fără nici o emfază – se exprima în tot ceea ce făcea. Se bucura pentru copilul şi nepoţii lui – pe copil (cel pe care-l dusese de mână prin război) avea să-l piardă la un moment dat, însă natura lui religioasă i-a permis să treacă şi peste această încercare. Povestea frumos, depănând încet şi cu amănunte edificatoare, experienţa lui din interbelic. Bunicii mei au fost ţărani; dânsul era un comerciat urban, astfel că vedeam, prin ochii lui, o altă faţă a interbelicului şi a începuturilor comunismului decât aceea pe care-o moşteneam în familie. Am povesit mult cu dânsul şi poveştile lui m-au marcat. Gândindu-mă astăzi la ele şi la lumea pe care-o evocau mă întreb dacă acea lume era într-adevăr atât de frumoasă cum mi se părea atunci, sau frumuseţea aceea era efectul judecăţii timpului şi vocii măsurate care-o povestea. Ne-am întâlnit şi după 1990 şi, din conversaţiile acelui timp, una îmi revine din ce în ce mai mult în memorie. Vorbisem despre naţionalizare (care pe dânsul l-a afectat cât se poate de direct) şi, cum eram cititor fervent al literaturii de detenţie şi auditor al bătrânilor PNŢCD-ul ce-şi rememorau traumele, l-am întrebat asupra brutalităţii episodului. M-a privit atent (ca-ntotdeauna), a zâmbit şi mi-a spus: “Domnule Maci, în cazul meu n-a fost nici o brutalitate. Lucrurile nu s-au întâmplat într-o zi sau alta după decretul din iunie ’48. Practic, atunci când mi-au luat magazinul, eu însumi m-am bucurat că am scăpat de-o grijă. Lucrurile au început mult mai devreme.” Şi mi-a spus povestea: comerţul de după război era mult diminuat (şi de sărăcie, şi de rechiziţii, şi de imposibilitatea procurării mărfii), însă marea schimbare a venit pe la începutul lui ’46: atunci au apărut în magazinul lui doi domni, îmbrăcaţi bine şi politicoşi, care l-au întrebat de vânzătoare/ori şi de băieţii de prăvălie. Avusese – şi încă avea – angajaţi şi de unii, şi de alţii. I-a plătit corect? – au întrebat domnii. Da, îi plătea onest, între altele şi ca să nu fure sau să nu treacă la concurenţă. Totuşi, au spus cei doi, poate că n-a văzut sau n-a înţeles anumite lucruri: angajaţii trăiesc, muncesc şi sunt plătiţi altfel decât angajatorii. Au şi ei nevoi, familie şi nu întotdeauna patronii ţin cont de asta. S-a gândit şi (şi-)a spus onest că se poate să fie şi aşa. Atunci domnii au zâmbit şi au adăugat că, tocmai de aceea, Partidul consideră că e uman ca şi aceşti oameni să fie plătiţi după munca lor. Şi nu doar de acum înainte, ci şi retrospectiv. Şi au fixat un an – ’40, ’41, nu mai ştiu – de la care le trebuia ajustat salariul (nu în mână, ci la o Casă de Consemnaţiuni a Guvernului!). S-a conformat. Apoi, altădată, domnii au revenit: slujnică a avut? Desigur. Aceeaşi poveste, aceleaşi plăţi. Au urmat şoferii, căruţaşii, s-a pus şi problema impozitelor (dacă nu fuseseră prea mici), apoi au venit “mici solicitări” (în bani sau în textile) pentru 1 mai, 9 mai, 23 august, 7 noiembrie, mereu din partea unor persoane foarte politicoase şi persuasive. “Când a venit decretul cu naţionalizarea, nu mai aveam nici un angajat, iar în magazin mai aveam câteva cutii cu nasturi. Atunci au apărut doi inşi bine făcuţi care, după ce au intrat, au privit cu atenţie în jur şi m-au întrebat: ‘Domnule, ce părere ai, merită să ţii tot acest spaţiu pentru câţiva nasturi?’ Am fost de acord cu ei: scăpam de griji şi de impozite. După ce am plecat la Arad, în schimbul casei, mi-a fost repartizat acest apartament.” Un apartament cu două camere. Nu vorbea cu patimă, ci – dimpotrivă – cu detaşare despre toate acestea; aşa e viaţa, n-ai ce-i face.

Povestea aceasta mi-a revenit în minte recent, vis-à-vis de “noile măsuri” ale Ministrului Educaţiei cu privire la repartizarea locurilor bugetate din învăţământul universitar. Cum bine se ştie, domnul Valentin Popa a considerat că e mai înţelept să “redistribuie” locurile finanţate de stat o dată geografic, de la universităţile din marile oraşe ale ţării, către universităţi mici, de provincie; a doua oară strategic, de la domeniile de studiu consacrate ale universităţilor propriu-zise către “domeniile prioritare de dezvoltare ale României”, cu nume greu de reţinut şi care înfloresc tot în universităţi secunde, ori în politehnici şi agronomii de tot soiul. Nu încape nici un dubiu că aceasta e o măsură politică; cum am arătat cu altă ocazie (“Cei patruzeci şi cinci”), domnul Valentin Popa – care nu avea deloc profilul unui ministeriabil – a fost pus acolo unde se află de un cartel (Consiliul Naţional al Rectorilor), a cărui interese trebuie să le apere şi să le promoveze. Consiliul Naţional al Rectorilor e o “structură” (apropiată de PSD) ce-i adună în primul rând pe rectorii universităţilor de provincie, adică ai acelor universităţi apărute după 1990 şi care s-au remarcat mai ales prin scandaluri (cu diplome fără acoperire, cu plagiate, cu oameni îndoielnici şi cu conexiuni politice pe plan local şi la centru). Aceste universităţi sunt periclitate de dezinteresul pentru studii a tinerelor generaţii, de emigraţie şi de declinul demografic, dar, în ciuda faptului că clienţii lor sunt tot mai puţini, ele trebuie să rămână acolo unde sunt şi, dacă se poate, aşa cum sunt. Adică cu multe “posturi de răspundere” din care anumiţi oameni trăiesc foarte bine şi, în plus, furnizează “cadre de nădejde” organizaţiilor locale a partidelor (şi, mai ales a Partidului). Domnul Popa însuşi vine din acest mediu, îl cunoaşte şi – fie că vrea, fie că nu – e acum în situaţia de a-i reprezenta interesele la vârf. Apoi, cum bine a spus-o Rectorul Universităţii din Bucureşti, domnul Mircea Dumitru, această “redistribuire” e o meschină răzbunare la adresa rectorilor care nu au semnat faimosul apel de susţinere a actualului Ministru pe postul pentru care a fost desemnat. Nu e atât de important dacă aceaste represalii vin din partea domnului Popa personal sau a PSD-ului (eventual a liderului acestuia), care pe cât e de bine implantat în anumite universităţi, pe atât de puţină priză are în cele mari (care – să nu uităm – au pus în mod serios în discuţie plagiatele unor lideri ai partidului de guvernământ); ceea ce contează e faptul că vizează exact acele universităţi care au avut (şi) au rezerve faţă de “noul curs” al învăţamântului universitar românesc. Dacă vine din partea domnului Popa personal, o asemenea măsură nu atestă decât micimea umană a personajului (care, probabil, caută şi să le arate colegilor de la Suceava “ce înseamnă să fii ministru”). Dacă vine din partea PSD-ului, e vorba de un avertisment limpede dat nesupuşilor: cine se pune cu noi, o face pe socoteala lui; în definitiv banii sunt la Guvern şi la partidul care l-a numit. Şi nu doar: partidul majoritar are şi Parlamentul şi poate face (sau schimba, de câte ori vrea) regulile jocului. La fel ca în povestea bătrânului domn, şi aici e vorba doar de aplicarea unor norme – parlamentare, guvernamentale, ministeriale. Totul poartă amprenta autorităţii publice. Ce ne facem însă dacă autoritatea aceasta nu e în serviciul public? Altfel spus, dacă cei care o întrupează la un moment dat lucrează mai curând pentru ei şi pentru clientela lor, decât pentru cei care i-au ales?

Există cuvinte magice; cuvinte care – oricât de mare ar fi dezastrul – îi însufleţesc pe oameni şi le aprind lumina-n ochi (şi – atenţie! – nu doar pentru a spera la mai bine). Unul din aceste cuvinte e “redistribuire”. Ştim cu toţii ce vrea să spună: luăm de la bogaţi şi dăm la săraci, uniformizăm condiţiile şi ştergem decalajele pentru ca toţi să fie, dacă nu egali (căci acesta e visul), atunci cât mai aproape de egalitate. Cu toţii avem ceva cu bogăţia, în special când o vedem la alţii şi, cel mai adesea, atunci suntem înclinaţi să credem în vorba lui Marx, cum că la baza ei se află furtul (deşi Marx se gândea la felul în care patronul îşi însuşeşte plusvaloarea muncii salariaţilor, nu la furtul haiducesc din bunurile statului cu care ne-am obişnuit noi). În ce ne priveşte pe noi înşine, ne eludăm cu un zâmbet: “persoanele de faţă se exclud” şi apoi, cum bine se ştie, “noi nu suntem ca ceilalţi”. Cert e că bogăţia fiind a altora, “redistribuirea” ne-ar mai spori şi nouă avutul, fapt pe care, oricum, “îl merităm”. Ce e rău în asta? Cei doi domni, politicoşi şi zâmbitori, care au venit în magazinul interlocutorului meu nu spuneau, în definitiv, nerozii. Soarta angajaţilor din interbelic nu era idilică. Era rău să li se “redistribuie” o parte din profitul afacerii în care lucrau? Şi, apoi, încă o parte, şi încă una. Până când? Până au rămas şomeri şi i-a pescuit statul, anagajându-i cu salariul lui “raţional” (care nu se negocia şi nici nu putea fi refuzat, pentru că “paraziţii” cădeau pe mâna legii penale). Aşadar, care e problema redistribuirii? Aceea că – profitând de naivitatea celor care cred că de acum înainte vor trăi cu toţii ca patronii de până azi – îi egalizează pe toţi la nivelul unui venit minim. Pe toţi? Nu neapărat, căci – am văzut-o – banii nu mergeau direct de la angajator la angajat, ci treceau printr-o Casă de Economii a Guvernului. Or, acolo sus, “cine-mparte, parte-şi face” (în numele “condiţiilor dificile de muncă” şi a “înaltei răspunderi” ce-i apasă umerii), aşa că – din păcate inevitabil – orice “redistribuire” îşi are profitorii ei. Ne place sau nu, lecţia “redistribuirii” e aceea că, mereu, produce doar sărăcie şi corupţie. O societate serioasă nu e una în care lumea aşteaptă să i se dea (ce şi cât vrea altul să îi dea), ci una în care fiecare se realizează (producând şi creând) pe măsura talentelor şi a muncii lui.

Ce e dubios în această “redistribuire”? În definitiv, nu e corect să sprijinim universităţile de provincie (sau cele de mâna a doua din marile centre)? Teoretic ar exista mai curând motive pentru a le susţine. Cel mai semnificativ dintre ele e acela al unei dezvoltări teritoriale echilibrate şi de perspectivă: suprimând universităţile din muncicipiile reşedinţă de judeţ acestea din urmă ar pierde şi o parte din intelighenţia locală, şi posibilitatea formării oamenilor cu competenţe specializate de pe raza judeţului lor. Şi, inevitabil, aceste municipii mai aparte ar decade la nivelul celorlalte (de care le-ar mai deosebi doar privilegiul centrului administrativ), iar efectul acestei declasări municipale ar fi – iarăşi, inevitabil – exodul tinerilor şi a celor cu cunoştinţe specializate către oraşe mai atractive. Pe de altă parte, exodul acesta ar fi amplificat şi de tinerii care, nepermiţându-şi studiile în marile centre, ar renunţa la universitate şi şi-ar lua lumea în cap în căutarea unui venit care să-i facă independenţi de familie. În schimb, o universitate serioasă ar putea fi premisa stabilizării – prin studii şi, ulterior, slujbe calificate – a unei mase semi-rurale în derivă şi, în plus, un atractor deopotrivă pentru intelectualitatea care e menită a afirma oraşul ca oraş (nu doar ca centru de producţie) şi pentru firmele ce vor ca afacerile să le crească cu mai mult decât beneficiul mâinii de lucru ieftine. Oraşele care nu au universităţi se lumpen-proletarizează deopotrivă în centru (care e ocupat de “băieţi”, maşini, chefuri şi jocuri de noroc) şi la periferie (unde muncitorul manual cu salariu minim/ din care parte în bonuri/ se reapucă de agricultură pentru a supravieţui). Ar fi fost un motiv pentru ca universităţile de provincie să se cureţe de zgura boom-ului diplomelor, să se specializeze (în funcţie de nevoile regionale) şi să se recomande nu prin tinerii plecaţi în America, ci prin cei rămaşi şi activitatea lor efectivă în agricultura şi în industria locală, realizări care – la rândul lor – să se întoarcă în aceste universităţi sub forma mecenatului, iar acesta să pună în mişcare un “cerc virtuos” al dezvoltării locale.

Numai că, din păcate, aproape nicăieri în târgurile patriei nu avem asemenea universităţi. Universităţile noastre de provincie sunt, cel mai adesea, nişte simple fiefuri în care un grup restrâns de persoane au acaparat toate funcţiile, îşi stabilesc singure salariile, indemnizaţiile, primele şi multe alte privilegii, nu fac nimic altceva decât să adune şi să trimită “rapoarte” (moda “raportului” atestă structura ierarhic – militară a instituţiei care vine din comunism) şi să participe la sindrofii (oficiale şi oficioase) cu reprezentanţii puterii locale. Sub ei e o masă de pălmaşi ai educaţiei – unii încă sperând la ceva (tot mai difuz), alţii demult blazaţi, unii dornici de intrarea în ierarhie, alţii cu un picior în afaceri – care, la rândul lor, trebuie să “raporeze” “realizări” invers proporţionale cu importanţa universităţii şi cu propriile lor venituri. Morala e simplă: impostura de la vârf propagă impostură în tot sistemul. Dincolo de faţada de presă (bine sponsorizată!), aceste universităţi sunt – vai, de prea multe ori – nişte înjghebături de interese prin care banii statului curg ca prin ciur. Lucrurile nu sunt un secret pentru nimeni, atâta doar că, mai întotdeauna, o asemenea alcătuire are un puternic sprijin politic. Diverse “personalităţi” – locale şi centrale – îşi iau diplome, norme, titluri onorifice şi diverse alte gratificaţii de la aceste universităţi. În schimb, “pun un cuvânt” “acolo unde trebuie” şi atunci când trebuie, în general pentru a amâna ad calendas graecas câte o “investigaţie” de fraudă intelectuală sau de fraudă pur şi simplu. Învăţământul pe care-l dispensează aceste universităţi e de nivel liceal (căci de aici provin majoritatea “somităţilor”): o serie de platitudini generale culese de prin manuale străine, compulsate în tinereţe – pentru a parcurge gradele universitare – de actualii profesori. Studenţii sunt şi ei, cel mai adesea, dintre cei ce nu-şi pot permite (nici la nivelul competitivităţii intelectuale, nici la cel al celei financiare) marile universităţi. Adesea tineri din rural abia ajunşi în oraş, descoperă pub-urile, cluburile, viaţa generaţiei lor urbanizate şi – mai mult sau mai puţin tacit – abandonează studiile. Fireşte, sunt menţinuţi în statistici (fiind adesea notaţi fără a-i vedea nimeni), pentru a păstra anii, specializările, posturile, funcţiile şi privilegiile cadrelor didactice. Practic studenţii aceştia sunt o materie primă a cărei calitate la intrarea în Universitate e jalnică, iar la ieşirea din ciclul de licenţă nu mai interesează pe nimeni. Masteratele sunt denumiri pompoase aşezate peste mari absenţe; studenţii de masterat lucrează şi, oricum, s-au lămurit de la licenţă ce e cu facultatea şi cu profesorii lor. Cam asta e. Singura “realizare” a acestor Universităţi sunt interminabilele “rapoarte” cu “performanţe”, pe baza cărora sunt menţinute (“reacreditate” periodic) în peisajul patriei. Acestea sunt universităţile cărora D-l Popa le-a “redistribuit” locurile luate de la marile universităţi.

O să se pună: mare – mic, ce contează; aici e vorba de o luptă – la propriu pe viaţă şi pe moarte – pentru finanţările de la stat. Da, situaţia învăţământului universitar românesc nu e roză (“rapoartele” sunt şi ele aşa cum sunt, însă dacă le-am da la o parte ce i-ar mai motiva pe cei de la baza ierarhiei să facă ceva?), numai că – în aceste vremuri grele – doar cine e “sponsorizat” de stat (căci privaţii nu se înghesuiesc) are şanse de a apuca vremuri mai bune. Cine dispare, nu va fi plâns de nimeni. Apoi şi în marile universităţi sunt tot oameni şi tot din aceeaşi istorie ca restul compatrioţilor: unii vin din comunism, alţii din nesfârşita tranziţie ce i-a urmat. Unii sunt vrednici, însă nici aici generalizarea nu-şi are locul. Aşadar – se poate întreba – ce câştigăm dându-le unora ce nu primesc alţii? Poate doar reţele de influenţă mai complicate în marile metropole. Nu neg existenţa uscăturilor şi în marile centre (şi nici logica juridică a învăţământului care le face intangibile până la pensionare), numai că aceste persoane, oricât de departe ar ajunge în ierarhie, nu sunt într-atât de reprezentative în universităţile mari precum în micile oraşe. De ce? Datorită faptului că, cel puţin în universităţi, tradiţia chiar contează. O universitate nu e un SRL care-şi spune astfel, ci o comunitate structurată deopotrivă pe orizontală (prin diviziunea activităţilor, dar şi prin colaborarea dintre specialişti) şi pe verticală (prin proiectele de durată şi temele care trec – filtrate de critică – de la o generaţie la alta). S-ar putea răspunde că universităţile româneşti nu sunt vechi (au mai puţin de 160 de ani) şi “roirea” alumnilor poate crea oriunde premisa stabilizării cunoaşterii organizate instituţional. Nu chiar, şi nu dintr-o dată. Când s-a întemeiat Universitatea din Cluj, au fost aduşi cei mai buni profesori din ţară (dintre care unii – precum Emil Racoviţă, venit din străinătate /şi pe care sper că nu vom uita să-l sărbătorim anul acesta/  – s-au stabilit în oraş), au fost trimişi tineri în valuri la studii în străinătate (a se vedea memoriile lui Nicolae Mărgineanu) şi s-au făcut eforturi pentru a se dota bibliotecile şi laboratoarele la nivelul cunoaşterii occidentale a momentului (uitaţi-vă câte ştia un om ca Zevedei Barbu, care a studiat doar la Cluj). Asta înseamnă că oamenii care au construit Clujul academic ştiau ce e o universitate şi chiar asta şi-au propus să facă. Bucureştiul şi Iaşiul au deja în spate şase – şapte generaţii de profesori, Clujul patru; aceasta înseamnă pasiune, muncă şi proiecte care se însumează în discipoli şi în cărţile bibliotecilor. Cărţile acestea, dimpreună cu muzeele, teatrele, sălile de concerte şi de dans, clinicile medicale, laboratoarele întreprinderilor, mai nou start-up–rile din diverse domenii, profesorii marilor licee, redactorii marilor reviste, artiştii independenţi (pictori, sculptori, performeri, poeţi), boema locală; toate acestea şi toţi aceştia şi, mai ales spiritul ce-i animă (şi care pendulează între academismul riguros şi contestarea radicală) sunt cei care dau un conţinut cuvântului de cultură. Cultura e, în esenţa ei, urbană şi născută din libertatea pe care o fac cu putinţă facilităţile vieţii urbane şi în primul rând contactul viu, provocator şi cotidian cu o mulţime de oameni şi de probleme. Cultura nu e o specializare abstractă, ci o adecvare permanentă a răspunsurilor trecutului (a ceea ce numim tradiţie) – care se predau în universitate – la întrebările şi la problemele omului contemporan. Aşa se naşte acel lanţ al generaţiilor care ne dă, tuturor, sentimentul aparteneţei la umanitate. Or, lucrurile acestea depind (încă) de nişte date concrete pe care – în lumea noastră – doar un mare oraş şi o mare universitate le pot oferi: mediul cultural, sursele de bază, oamenii care le-au aprofundat (experţii) şi acea acumulare de pasiune juvenilă (trecută adesea prin examene serioase) care deschide calea noului. Cu toată tristeţea, dar lucrurile acestea nu pot fi create prin decret, nici pe vremea domnului Petre Roman, nici pe vremea doamnei Viorica Dăncilă. O ştiu prea bine chiar cei care “susţin” universităţile de provincie; cu toţii şi-ar dori ca odraslele lor să urmeze dacă nu marile universităţi ale lumii, atunci măcar pe cele ale ţării. De aceea, întrebarea ce se pune – mai ales în lumea noastră (mereu) săracă – e aceea dacă nu e mai raţional să ne concentrăm resursele acolo unde chiar se poate face ceva şi, învăţând din experienţa, acestor centre, să generalizăm ceea ce e bun şi – în felul acesta – să-i ajutăm cu adevărat pe cei mai mici. Aceasta era ideea clasificării universităţilor pe care a realizat-o domnul Daniel Funeriu (şi a contestat-o în instanţă domnul Valentin Popa, pe atunci Rector la Suceava).

Din nou se poate replica: nu de lucrurile acestea e vorba; marile universităţi pot rămâne acolo unde sunt – acum, noi avem nevoie de “specialişti pe domenii prioritare” şi asta, cu bani şi cu tehnologie, se poate face oriunde. Mă tem că nu. Şi am impresia că, într-o asemenea afirmaţie se confundă specializarea cu calificarea. Specialistul e omul care are un orizont general şi, pornind de la acesta îşi restrânge, progresiv, aria de interese la o tematică îngustă. Numai că având tot acel back-ground el ştie, dacă e în situaţie, să caute şi domenii conexe şi e capabil să vadă legături între lucruri care nu sunt direct conectate (aceste lucruri fiind elemente ale creaţiei autentice). În vreme ce calificatul e în măsură a executa un set de operaţii pentru care a fost pregătit şi doar pe acelea. Ceea ce iese din calificarea lui e neproblematic pentru el, căci activitatea lui e aceea de “piesă” sau “subansamblu” într-un mecanism mai mare, pe care l-au gândit şi îl conduc specialiştii. Nu e rolul universităţii să se ocupe de calificare; aceasta o pot face foarte bine şcolile profesionale. Universitatea crează specialişti tocmai pentru că e în măsură să pună cunoaşterea “în ordine”, adică să edifice – treaptă cu treaptă – acea mică nişă de competenţă în care însă se focalizează întreaga istorie a gândirii. Dacă nu facem distincţia aceasta, atunci singura circumscriere a învăţământului superior e cea pe care-o dă vârsta celor ce-l urmează: între 18 şi 21 de ani se face Facultatea. Ce se face în facultate? Vezi tu, că oricum nu contează. Înveţi acolo ceva, cât pentru un 5 şi restul o să-l afli după ce te-apuci de lucru. Numai că în logica aceasta universitatea nici nu te aduce la conştiinţa umanităţii tale, nici nu te face un specialist, ci doar îţi dă o diplomă, adică o hârtie cu care te poţi angaja (nu pentru că şti tu ceva, ci pentru că aşa spune Legea Muncii). Mă tem că tocmai acestor universităţi care eliberează diplome în cantităţi industriale (şi care deja au falsificat, cu ele, piaţa muncii) li se adresează domnul Popa. Căci ce specialişti în “domenii prioritare” poţi produce acolo unde nu ai o bibliotecă, o clinică sau un laborator ca lumea? Îi chemăm cu lap-top-urile de acasă – deoarece unica dotare a universităţilor, calculatoarele sunt de pe vremea “ajutoarelor” din anii ’90 – şi-i punem să caute pe Google? E bine şi aşa, numai că pentru asta nu au nevoie de profesori; pot s-o facă şi acasă. Şi atunci ne mirăm că nu (mai) vin la cursuri?

Şi ce-o să iasă de aici? Probabil, două lucruri: specialişti cu nume mirobolante –“biotehnologii genetice”, “nanotehnologie medicală” “ingineria ecosistemelor” etc., lucruri sublime pentru care nu avem nici fundamentul teoretic, nici mijloacele materiale (financiare şi tehnice) pentru a le practica realmente. Ce vom face atunci cu ei? Unii vor pleca din ţară şi, acolo unde vor ajunge, vor lucra ceea ce li se va cere, alţii vor deveni aici taximetrişti sau “dezvoltatori imobiliari” – adică se vor deprofesionaliza. Pentru câţiva, cei cu pedigree bun, se vor inventa funcţii de “inspector” prin tot felul de “agenţii”, unde nu vor face (mai) nimic dar vor avea un venit generos (plus “ce mai pică” din inspecţii). Adică, încă odată, se va falsifica piaţa forţei de muncă. Şi încă ceva, esenţial: şi “inspectorii” se vor deprofesionaliza la fel de rapid ca ceilalţi şi, foarte devreme, vor înţelege că locul lor de muncă depinde de bunăvoinţa şefului de la “deconcentratul” de care aparţin, care – la rândul lui – e numit politic şi atârnă de partidul aflat la guvernare. Şi rectorii (din Consiliul Naţional) ştiu asta. Dacă în universităţile mari încă mai e concurenţă la anumite facultăţi şi studenţii se înghesuie chiar pe locurile cu plată, în provincie singura atractivitate a rămas gratuitatea studiilor (chiar şi aşa, adesea locurile bugetate nu se acoperă). După cum e de aşteptat, oamenii noştri “de la bază” primind locuri în plus vor mări schema de posturi, vor trece la avansări, la prime şi indemnizaţii (pentru că “au atras bugetare suplimentară”) şi vor intra în capcana dependenţei de discreţia celui ce alocă locurile şi finanţele. Nu întâmplător, măsura “redistribuirii” a fost precedată de demiterea domnului Bogdan Murgescu de la conducerea Consiliului Naţional de Statistică şi Prognoză a Învăţământului Superior. Specialist consacrat (inclusiv în latura cantitativă a studiului istoric) şi om de o probitate ireproşabilă, domnul Murgescu era garantul faptului că jocul universităţilor cu cifrele de şcolarizare e în parametri rezonabili şi că viitorul acestor cifre e calat pe realităţi, nu pe dorinţe. De acum (sub conducerea domnului Postăvaru, cel cu accese parapsihologice), e clar: universităţile vor da ce cifre vor, vor primi suplimentări de locuri dar, în acelaşi timp vor şti că “cei de sus” ştiu care e jocul (tocmai pentru că ei l-au pus în mişcare). Asta înseamnă că rectorii (şi toată piramida de sub ei) vor şti că “se ştie” că ceea ce “raportează” ei e doar oarecum real şi că ficţiunea aceasta (cu fondurile aferente) nu durează decât atâta timp cât vor face proba fidelităţii faţă de cei ce ştiu şi le îngăduie “marja de eroare”. Asta, în concret, înseamnă că orice rector din provincie înţelege că banii şi locurile bugetate se pot opri oricând şi că el însuşi poate fi tras la răspundere pentru “fals în acte publice” şi “declaraţie mincinoasă”. Ca atare, “ori la bal, ori la spital”: pentru a-şi păstra posturile, veniturile şi influenţa, de acum înainte vor trebui “să joace cum li se cântă”. Cei mai mulţi o vor face fără nici un complex. În definitiv asta ştiu să facă cel mai bine.

Probabil vom mai auzi veşti de la domnul Popa: în curând se va renunţa la numărul de mandate ale rectorilor şi la vârsta de pensionare a profesorilor. Atunci abia se va desăvârşi ceea ce s-a început acum: închiderea universităţilor de provincie într-o carcasă rigidă şi impenetrabilă. Atunci ni se va vorbi – de trei ori pe zi – de “inovaţie” şi “viitor”, dar vom şti cu toţii că singurii abilitaţi să “inoveze” vor fi “cei din conducere” şi că viitorul, în orice formulă, sunt tot ei. Ni se va vorbi la nesfârşit de “performanţă”, însă singura performanţă reală va fi cea atestată de funcţii. Ni se vor ţine discursuri patetice de patriotism de către oameni care şi-au plasat, inteligent, copiii în străinătate. Şi ni se va vorbi, mereu, de “tăieri” şi de “reduceri” – şi de cercetare “din fonduri proprii” – de persoane ale căror declaraţii de venituri vor fi trecute la “secret de serviciu”. Vom avea mai puţini studenţi şi mai multe şedinţe, de unde vom afla că activitatea noastră e, de fapt, o sumă de “trebuie” care se cer “raportate” şi “verificate” în permanenţă.

Şi când vom fi înţeles bine toate acestea, probabil că domnul parapsiholog, dimpreună cu noua conducere a Institutului Naţional de Statistică (numită numai bine în preajma Referendumului iniţiat de Coliţia pentru Familie, pentru a exersa în vederea alegerilor din anii viitori) ne vor anunţa că în topul primelor 500 de universităţi ale lumii se află toate cele 96 (atât am reţinut eu) de universităţi ale noastre. Sau, hai să zicem, nu chiar toate – minus cele cinci din Consorţiul Universitaria.

Atunci, la fel ca pe vremea conversaţiilor cu bătrânul domn, vom fi liberi doar în apartamentele noastre. Ceea ce mi-a spus el în acele discuţii este faptul că răul nu vine dintr-o dată, asemeni morţii (cum credeam atunci, când “marea naraţiune” a momentului era aceea a represiunii şi a rezistenţei), ci ne pătrunde insidios, asemeni bolii, al cărui început nici nu-l simţim. Nici o măsură nu era (şi nu e) rea în sine; dar înlănţuirea lor poate duce la dezastru. E un timp în care acest lanţ poate fi rupt. De noi depinde să ne ridicăm atunci, chiar împotriva a ceea ce ni se pare acceptabil sau avantajos. După aceea, indiferent ce facem, nu mai contează. Ceea ce n-am înţeles din povestea lui este de ce şi-a cedat atât de uşor casa. Mi-a spus că într-o zi – deja pe la finele lui ’48, sau în ’49 – a auzit agitaţie în stradă. Era multă lume adunată în jurul unui camion in care era un cunoscut de-al lui, un restauntier din oraş, extrem de afabil cu clienţii, pe care un gealat îl ţinea de mâinile legate şi-l lovea cu un leaţ în cap punîndu-l să strige: “Eu sunt banditul X, care am supt sângele poporului!” În acea zi le-a lăsat tot, pe o simplă chitanţă, şi a plecat cu copilul după el.

Distribuie acest articol

21 COMENTARII

  1. Eu am amintiri mai vechi, Dle Maci .
    Nu pot sa uit tristetea tatalui meu, inginer de profesie, in doua imprejurari:
    – atunci cind a devenit ” coleg ” cu inginerii ” pe puncte” facuti din muncitori chiar si numai cu scoala primara dovedita, dupa doiani de ” studii ” , in care de fapt invatau sa scrie, si ,
    – atunci cind i s-a oferit o catedra universitara la poaspata infiintata universitate din Brasov si a refuzat fiindca nu putea accepta sa fie coleg cu ” profesori universitari” FACUTI ( nu formati ) din cei mai de jos profesionisti pe care ii cunostea in meseria sa, alipiti insa Partidului Comunist
    Tristetea asta , a degradarii studiilor universitare, l-a insotit pina la moarte

  2. Statul nu are de ce să finanțeze universități, în cel mai bun caz statul ar trebui să finanțeze studenți. Persoane fizice that is. Și chiar și asta preferabil prin credite, în timp ce finanțările care să acopere toate taxele de studii să fie doar excepții, de ordinul a câteva sute de persoane pe an la nivel național sau ceva de genul.

    Finanțarea universităților face să existe o categorie de privilegiați bine conectați cu sistemul care și-ar putea plăti foarte bine studiile, dar n-au niciun motiv să o facă. Plus crearea unei nobilimi universitare ale cărei venituri sunt total decuplate de rezultatele activității lor în economia reală.

    În vremea sistemului comunist, finanțarea universităților de către stat avea sens, absolvenții urmau să lucreze în economia națională. Astăzi, finanțarea universităților de către stat folosește doar acelei nobilimi universitare și acelor privilegiați menționați mai sus, în general beizadele ale nobilimii.

    • Daca mergem pe modelul acesta anglo saxon, dorim si taxe mici. Oricum, ca sa ai universitate in top 100, trebuie sa poti angaja profesorii cei mai buni din lume, chiar daca vin doar pentru un semestru. Iar in romania nu cred ca se va intampla. Odata, nu cred ca vor dori sa vina, vor salariii mari si sa fie bine pentru cv-ul lor, mai au si familii, mai au si stil de viata. Dupa mai sunt o gramada de impedimente, gen limba, probabil cursurile trebuie sa se tina in engleza. Asa ca urmatorii 10-20 de ani nu e nici o sansa. Care doreste universitate mai buna, merge unde merge. La fel cu cercetarea.

      Are sens si astazi finantarea ca si inainte, o parte din ei tot raman in romania, pana la urma chiar daca nu vor continua sa lucreze in domeniu fac si ei ceva. Altfel nu ar fi chiar nici un specialist, iar de import nu avem. Asta este cu cat intindem timpul si carpim, nu vom avea nimic calitativ.

      • @ ion (17/04/2018 la 22:20)

        „Daca mergem pe modelul acesta anglo saxon, dorim si taxe mici.”

        Nu stiu de unde aveti aceasta informatie cu privire la taxe mici si dar presupun ca face parte din dorinta de a avea o tara ca afara nu-i asa ?

        O cautare pe internet (cu Goagal cum spune celebrul in viata Marean V.) v-ar ajuta sa intelegi care-i diferenta dintre sistemul de taxare din Romania (unde presupun ca traiti) si sistemul de taxare din America (de exemplu) bazat pe VENIT;se spune ca de doua lucruri nu scapi in viata: taxe si moarte, cam macabru nu-i asa ?

        Sigur ca si eu as dori sa platesc taxele/amenzile(bazate pe salariu mediu ?) din Romania la venitul de aici dar asta-i doar o dorinta.

        Oricum va urez succes in dorinta dvs. dar cred ca ar trebui s-o adresati celor ca ar putea sa va ajute in acest demers.

        • Daca puteti sa clarificati ce vreti sa spuneti ar fi foarte interesant. Eu platesc taxe si in Romania si in SUA, iar rata de impozitare in Romania e mult mai mare decat cea din SUA.

          • @ Adrian B (19/04/2018 la 21:40)

            Asa cum am scris Google la intrebarea „What is the tax rate in the US?” unul din raspunsuri este:

            ====================================
            Taxpayers fall into one of seven brackets, depending on their taxable income: 10%, 15%, 25%, 28%, 33%, 35% or 39.6%. Because the U.S. tax system is a progressive one, as income rises, increasingly higher taxes are imposed. But those in the highest bracket don’t pay the highest rate on all their income.Jan 12, 2018
            ====================================

            Pentru taxele din Romania faceti acelasi exercitiu, de data sat in limba romana, si apoi comparati-le.

            Zi buna !

  3. Foarte bun articolul!

    Situatia din Romania se deterioreaza foarte repede. Educatia este chiar ca o piatra de moara pentru toata tara.

    Sunt unii care pleaca la universitati din strainatate si se salveaza. Cei care raman, vor pati exact ca domnul distings din articol. Asta este viata!

  4. Aș fi curios, casa acelui domn (căruia îi faceţi un portret fabulos, citesc şi parcă îl văd în faţa ochilor pe naşul meu, ofiţer în Armata Regală, veteran de război, combatant pe frontul de est dar şi pe cel de vest, deblocat de comunişti în 1948) casa din orăşelul turistic, în schimbul căreia i se repartizase acel apartament cu două camere în Arad, ce proprietar are şi ce pedigree profesional are acesta….

  5. Va multumesc pentru acest articol. Pe cei de la decizie nu-i intereseaza decat in masura in care ii ajuta sa perfectioneze fumigenele, astfel incat diversiunile sa nu poata fi puse in evidenta asa usor.
    Va doresc multa sanatate si sa ne mai scrieti.

  6. in tarile avansate (si civilizate) veti vedea tinerii muncind din greu (in restaurante sau hoteluri) sa si plateasca studiile, iar batrinii iti pun cumparaturile in sacosa in supermarketuri. in romania vei vedea pocitaniile / progeniturile analfabete, cu diplome cumparate, ale lui nastase si basescu in parlamenul europei, iar batrinii spargind seminte n fata blocului. veti intilni cam 3 milioane de prosti care muncesc si platesc taxe (de ce or fi faclnd o ? ) sa sustina lefurile si pensiile specialilor si a vreo 15 milioane de putori bransate la buget

    • @ man of war (17/04/2018 la 19:12)
      100% de acord cu dvs.

      In Romania de azi toata lumea – de la vladica pana la opinca – vrea „o tara ca afara”, concomitent/simultan cu „statul/guvernul sa ne dea, sa ne faca” exact ca in perioada de dinainte de 1989.
      Nimeni nu vrea sa creada cate taxe platesti in acele tari si ca inatamantul postliceal (colegiu, masterat, doctorat) este cu plata……si ce plata: zeci de mii de dolari pe an de studiu !

      Poate ar fi util un schimb direct intre universitarii din Romania si cei din „tarile ca afara”: nu cred ca vor fi incantati sa afle „lucruri” care sunt la 180 de grade de cum si le imagineaza sau le propovaduiesc ca fiind reale!

      • @wd
        este posibil ca toate jivinele (dragnea, tariceanu & co ) si toate proastele (firea, olguta, carmen si vasilica) sa plateasca si restantele (buboiul se va sparge n final). este de neimaginat ca niste trogloditi hoti, mincinosi si analfabeti sa si bata joc de o intreaga natie. mi e greu sa cred ca africa s a mutat in inima europei, si toti au fost spalati pe creier.

        • @ man of war (18/04/2018 la 16:05)

          „este posibil ca toate…….” si ma opresc aici sa mai citez din comentariul dvs.

          Va inteleg revolta, dar imi cer scuze: nu am nici o vina si nici o contributie la situatia din Romania. Fiind rezident in strainatate votul meu nu conteaza decat la alegerile prezidentiale.

          Oricum politicienii alesi ca fiind „raul cel mai mic” reusesc sa-si dovedeasca (in)competenta intr-o perioada foarte scurta de la preluare puterii: e plina politica de motive ca sa parafrazez zicala romaneasca cu balta si peste.

          Cu ceva timp in urma se tot vorbea de „reformarea clasei politice”: rezultatele se vad. Votantii e mai greu sa-i reformezi; nu te poti astepta ca sa primesti vreun vot daca in programul tau electoral nu se regasesc astepatarile/prioritatile votantului.

          La fel nu te poti astepta ca altcineva sa voteze conform cu doleantele tale.

          Aici de cand am primit drept de vot am fost prezent la toate votarile (care de obicei sunt in ziua de luni de la 9 la 21 iar rezultatele exacte se comunica in 24 de ore) si mi-am exprimat preferinta: cum s-a materilizat este alta problema.

          Citind multe comentarii – si nu numai pe acest site – stau in cumpana cu privire la o eventuala retragere la pensie in tara.

  7. Buna dimineata,

    Domnule Maci, batranul din tren a pierdut totul la primul contact cu „cei doi domni eleganti si persuasivi”. De ce? Pentru ca a acceptat „Kompromatul” adus in discutie fara lupta. Cum putea el sa lupte? Avea inca (parca ati zis ca era prin ’46) un sistem juridic la care sa faca apel. N-a facut-o.

    Stiu toate argumentele imaginabile din jurul posibilei motivatii a raspunsului intrebarii „de ce n-a facut-o?” Nu asupra acestui lucru vroiam sa insist. Ci asupra prezentului prin aceeasi analogie a fenomenului insinuarii raului. Batalia este pierduta atunci cand renunti fara lupta.

    Toata haita lui Dragnea si Tariceanu lupta din rasputeri sa-si puna justitia la dispozitie tocmai pentru ca stiu ca daca vor exista inamici care refuza sa ingenuncheze acestia vor avea in instantele de judecata ultima reduta extrem de greu de distrus. Este adevarat ca daca alegi calea luptei, trebuie sa ramai angajat pe ea fara ezitari. Pana la capat. Si asta poate sa insemne o viata de om! Si o viata destul de plumburie. O viata in care va trebui sa lupti nu doar cu nedeptatea celor care vor sa te ingenuncheze, dar si cu consecintele imaginii publice pe care acestia ti-o vor creea.

    Vei fi pe rand „un nimeni in drum”, apoi agitator-colportor , procesoman, paria, ala care „una-doua, te da dom’le in judecata” si cate si mai cate etichete. Cum a zis Mahatma Ghandi? „Mai intai te vor ignora. Apoi vor rade de tine. Dupa aia se vor lupta cu tine. Iar in final castigi!”

    Asta este drumul pe care batranul cu copilul de mana a refuzat sa se angajeze. In final a pierdut tot. Mai putin apartamentul de doua camere. Bine, fie, si viata.

    Dar, din punctul meu de vedere, a pierdut sansa de a sta drept in fata propriilor amintiri. Strambat de osteoporoza, dar cu fruntea sus, semet, in gandurile de la miezul noptii.

    Cu stima

    • Înțeleg unde bateți, dar cred că există bătălii pe care are sens să le duci și bătălii pe care n-are sens să le duci. Bătăliile de acum pot fi câștigate; bătăliile de atunci nu puteau. Cred că știți de ce.
      O să vin și eu cu o poveste ( auzită de la bunică-mea). Când cu cooperativizarea, activiștii au venit la bunicu-meu și i-au sugerat să intre în CAP. Sau, dacă nu, să facă ei ( țărăniștii) o asociație a lor, „așa cum zicea Maniu” (!). N-am mai auzit asta în altă parte, poate a fost un activist creativ. Drept pentru care bunicul a făcut o asociație cu alți țărăniști din comună. Dar, ce să vezi, pentru asociația „după modelul lui Maniu” n-a mai rămas grâu de sămânță. Totuși, bunicul a supraviețuit necooperativizat până la „revolta din Ungaria” când a fost arestat pentru că „a comentat-o favorabil” ( așa scrie în documente) și și-a sfârșit zilele într-o pușcărie din celălalt capăt al țării. Pentru a-și păstra postul de învățătoare și pentru a-și putea da copiii la școli, bunica a divorțat formal și a intrat cu partea ei de pământ în CAP. Partea bunicului a fost confiscată (inclusiv jumătate din casă), pentru o parte din pământ n-am mai putut nici măcar găsi acte după ’90. Vă rog să mă credeți că familia a plătit scump demnitatea asta… Dacă îmi pare rău sau nu… singurul lucru de care îmi pare rău e că nu l-am cunoscut decât din poveștile bunicii… Nu cred însă că acel tip de rezistență era potrivit pentru acele vremuri, pentru că lupta era pur și simplu disproporționată. E ca și cum i-ați cere unei femei dintr-o republică islamică să lupte pentru dreptul la libertate sexuală; e evident că lupta asta trebuie să fie dusă altfel, pentru că faptul că avem încă o femeie ucisă cu pietre nu ajută pe nimeni…

      • Vedeti dumneavoastra, undeva prin al doilea paragraf al „post”-ului am spus ca imi sunt cunoscute toate posibilele motivatii ale „nefacerii” unei actiuni in justitie. Nu intamplator.

        Si asa cum imi demonstrati prin apelul la una dintre amintirile dureroase din viata familiei dumneavoastra, unul dintre motive este acesta: riscul prea mare atat pentru „justitiabil” cat si pentru familia lui. Sa stiti ca nu difera nici azi. Multi, foarte multi, gandesc exact la fel: „ai grija, nu te expune, ai familie, gandeste-te la ei”. E adevarat, azi nu mai platesti cu viata (adica nu risti sa fii asasinat). Dar – oho! – sa nu credeti ca nu platesc cei care indraznesc.

        Am si eu multe amintiri. Am si o varsta care imi permite sa fac apel la ele. Dar cele mai cunoscute imi sunt experientele personale. Iar in legatura cu dreptul la proprietate am trecut prin vreo… 15 procese in ultimii 25 de ani. Le-am facut asa cum am facut totul in viata pana acum. Metodic. Cu sistem. Ca facultatea (de fapt, ma gandeam la un moment dat sa ma auc de drept – nu sunt licentiat in drept). Ah! Si da, le-am castigat pe toate! Procesele. Dar n-am avut procese doar pe dreptul la proprietate imobiliara. (va rog sa nu ganditi in termenii: „pai sigur, v-ati permis, daca ati avut bani de avocati…”)

        Bun. Asa este. Bunicul dumneavostra a riscat. Dar altfel, nu a facut-o in instanta (stiu si asta: „alte vremuri, scoala mai putina” etc) Stiti de ce fac apel la povestea cu instanta. Ei bine, astazi ati fi avut clare urmele documetelor si niste cai de atac, in cazul in care v-ar mai interesa pamantul in cauza (ca sa dau un exemplu). Dar, in fine, nu asta e principala problema.

        Nu stiu daca aveti idee despre cum se petrec lucrurile astazi cu „oamenii partidului” (stiti care, partidul e unul, ca Hydra). Ei vin cu legitimatii de la „deconcentratele” cu atributii de control specifice domeniului in care activezi si cum fac? Iti sugereaza, aparent amabili, cum e mai bine sa faci. „Bine pentru tine, bine pentru noi” – iti zic. Apoi vin cu uniforme. De la Politie, de la Vama, de la… etc. Sau vin pe strada, de la Jandarmerie, de la Circulatie. Uneori vin in civil si-ti vantura niste legitimatii pe sub nas de zici ca sunt cel putin NYPD – „Freeze!!!” (cred ca exerseaza acasa in fata oglinzii cu televizorul deschis pe seriale americane).

        Ce vreau sa spun si cu asta inchei. Sa stiti ca nu exista cauza pierduta din start. Poate nu castigi imediat. Poate nu castigi usor. Poate nu mai apuci sa te bucuri ca ai castigat. Dar daca este vorba despre o cauza dreapta, mai devreme sau mai tarziu (uneori in termeni de peste 60 de ani – iata!!!) nu o sa aiba de castigat doar „justitiabilul” sau urmasii lui, ci intreaga societate in ansamblu. Reflectati va rog – ca sa dau un singur exemplu – la „justitia din vestul salbatic” si veti intelege de ce occidentul este astazi unde este (cu derapaje si erori, cu greseli de parcurs – dar la secole distanta in termeni de civilizatie).

        I rest my case…

        • Nu pot să spun că nu aveți dreptate; ceea ce vreau să spun însă este că pentru fiecare amenințare cred că există o altă formă de rezistență. ( bunicul n-a avut ce acțiune juridică să facă – nu era vorba de neștiință, era învățător și avea un frate avocat – pur și șimplu a fost ridicat, judecat, condamnat, dar asta s-a întâmplat mai târziu, când nu mai exista justiție). În ’46 a făcut exact ceea ce spuneți dvs, respectiv nu s-a înscris, nu s-a dezis de țărăniști etc. Dar te gândești dacă nu cumva rezistența pasivă ar fi fost mai avantajoasă ( bine, ei probabil sperau că vin americanii) pentru că poate dacă ei s-ar fi cruțat am fi avut în ’90 mai mulți intelectuali morali și bine educați ( având niște modele), și anume suficienți ca să poată pune în pericol aparatul de partid… Nu am nici eu un răspuns. Când te atacă ursul, nu e nici o demnitate să stai să te mănânce. Demnitatea e să fugi în peșteră și să inventezi o suliță :) . Nu mă refer la soluția de a înpinge pe altul în față în speranța că se va sătura, apropo de discuțiile despre colaboratori din zilele noastre …. :) În fine, cred că deviem de la discuție și subiectul e interesant…

        • @autoR – la cum funcționează justiția românească în prezent, ceea ce se poate obține, după ani întregi petrecuți prin sălile de judecată, este doar recunoașterea unei dreptăți care ar fi trebuit recunoscută de ani întregi. Cu rol de exemplu, costurile se pot justifica pentru cineva care are de recuperat 10 de hectare de teren într-un oraș mare, dar nu pentru cineva care ar avea de recuperat 10 de hectare de teren agricol într-un sat uitat de lume.

          Paralela cu justiția din vestul sălbatic e complet falsă, 50 de ani mai târziu (deci în urmă cu 100 de ani) Statele Unite erau deja una dintre cele mai corupte națiuni, iar introducerea prohibiției avea să ducă la formarea celor mai mari organizații criminale cunoscute vreodată. Legătura pe care încercați să o faceți nu există, legalitatea de azi din Statele Unite nu este urmarea celei din vestul sălbatic de la 1870. În anii ’50, bunicul meu a făcut doi ani de Canal fără proces. La proces a fost achitat, dar trei sferturi dintre ”colegii” lui n-au mai apucat achitarea.

          • Distinse domn Harald,

            Va multumesc pentru atentie. Nu stiu ce este complet fals. Chiar nu stiu. Dar cred ca, mai degraba, ce ati inteles dumneavostra din „indicatia” cu vestul salbatic pe care am dat-o mai devreme este eronat. Am facuta respectiva referinta ca un fel de short-cut spre amendamenele constitutiei americane. Plus, subliniez ca am facut referire si la „greseli de parcurs, erori etc.

            Asadar, in opinia mea ceea ce face America sa conduca lumea este un amestec interesant de libertate si responsabilitate pe care nicio alta natiune, niciun alt popor, n-a reusit sa-l articuleze (mixul de politici institutionale si institutii responsabile – „check and balance”-ul cum se numeste el „mainstream”). Dar stiti de unde cred ca incepe acest echilibru? Sigur, de la amestecul fabulos al natiunilor si raselor. Dar nu numai. Odata cu el, simultan, a mai existat ceva. Ei bine, acel „ceva” a fost „dreptul-arma-glontul-viata”. Aceasta libertate a confruntarii directe de „pe pamantul meu”, libertate care continua si astazi „on my property” (stiu, stiu – cu oribile derapaje, cu morti de oameni nevinovati – copii, femei, batrani – cu carnagii comise de dementi) contrabalansata de responsabilatea comunitara si dreptul participativ. Ca sa vezi?! In final a rezultat evolutie…

            Dar intotdeauna, de la „Parintii Fondatori”, JUSTITIA a fost cea care a prevalat. Stramba uneori. Corupta alteori. Firava pe vremea serifilor din filmele western. Abominabila pe vremea condamnatilor la moarte (stiu, contiuna si azi). Persusaiva si uneori parsiva, azi. Dar „fiat justitia, pereat mundus”. (stiu, discutam despre sistem anglo-saxon si citatul e latinesc – drept roman – nu fiti pricinos :-)))

            Domnule Harald, stiti ce mi-a zis tata cand am dat prima data STATUL in judecata? „Fiule, de ce-o faci? O sa ne raspunda la adresa pe care am facut-o. Daca se supara?”

            Trecusera patru ani de la adresa in cauza…

            Sunt la 400 de km. distanta de locul in care scriam postarile de mai devreme. Continui sa ma lupt in alt proces. Valoarea? Cred ca mai putin decat a celor 10 hectare (Cataloi, Tulcea). Linistea sufleteasca? Inestimabila ;-)))

            Va doresc toate cele bune.

  8. Remarcabil text, analiza pertinenta, viziune lucida, multumesc stimate domn!
    In opinia mea, ceea ce se petrece astazi in Ro este de o gravitate maxima, deoarece repercursiunile acestor acte, absolut iresponsabile pentru o societate NORMALA, vor avea consecinte dramatice si ireversibile…macar timp de cateva generatii.
    Orice problema insa, prin definitie, trebuie sa aiba o solutie, ca altfel s-ar numi fundatura, catcalism apocaliptic sau extictie, si nu e cazul…in orice caz, nu deocamdata!
    Daca suntem de acord ca problema noastra este mediocritatea tentaculara si invaziva care acapareaza, in fiecare zi, mai mult „teritoriu” solutia mi se pare evidenta : taierea tentaculelor de la radacina, in 2 mutari:
    1.Sah.
    2. Mat!

    p.s. orice tentatie de a se multumi doar cu „pat”, dupa logica „tot n-avem pe cine sa punem in loc, ca toti sunt la fel?”, este de combatut si de inlocuit cu „nu stim cum or fi altii, dar stim exact cum sunt acestia, si nu-i mai vrem!”

  9. Universitățile adevărate, prime, nu cele „secunde, politehnicile ori agronomiile” au fost centre de iradiere a corectitudinii, ne-angajării politice? Nu cred: sunt numeroase exemple de miniștri, funcționari și politruci din și în universitățile „veritabile”.
    Când elitele se plâng de societate, pe lângă înapoierea societății, un terț ar putea vedea și incapacitatea elitelor de a o remorca și schimba. Deocamdată, cel puțin. Ne ascundem în spatele unor publicații și proceduri și altor manevre administrative, apoi ne plângem de climatul imoral. Probabil că și etica trebuie cultivată, ca indicele Hirsch, și practicată, ca și prietenia ori politețea domnului evocat aici și care nu urmase cursuri de asemenea specialități în programul școalei superioare de comerț.
    Solicitările universităților dezavantajate se înscriu în linia mișcării generale de segregare din societate. Care, ca și acțiunile neo-barbarilor, nu sunt anticipate de oamenii inteligenți (sau sunt, dar anticipările nu au nici un curs în acțiune). Barbarii sunt aici, iar dvs vreți să le dați în cap cu arma supremă: Codul Bunelor Maniere. Ori intrați la bătaie, ori stați cuminți să vă rumegați măririle de salarii și să visați frumos.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro