Preşedintele reales Barack Obama îşi pregăteşte treptat noua echipă guvernamentală, cu care va aborda, după 20 ianuarie, cel de-al doilea mandat la Casa Albă. Remanierea eşalonului superior pare destul de consistentă până acum: dintr-un motiv sau altul, trei înlocuiri în posturi cheie au fost deja anunţate: Departamentul de Stat, Departamentul Apărării, CIA, toate trei fiind pârghii fundamentale ale politicii externe şi de securitate americane, prin intermediul cărora Statele Unite îşi configurează raporturile cu aliaţii şi cu lumea în general.
Fără a fi şocante (nici nu se poate veni pe astfel de posturi esenţiale cu propuneri şocante), nominalizările au trezit şi continuă să suscite interesul intens al politicienilor, analiştilor şi mediei americane şi internaţionale. Nu mă voi opri în acest scurt comentariu asupra celor desemnaţi la „ministerul de externe” (John Kerry, senator din 1985, fost candidat democrat pentru Casa Albă, preşedinte al Comisiei de politică externă a Senatului, va împlini anul acesta 70 de ani), respectiv CIA (John Brennan, experienţă de 25 ani în cadrul agenţiei federale de informaţii, consilier al preşedintelui pe probleme de contraterorism şi securitate), două nominalizări robuste, din sistem, greu de contestat. Cu totul altfel stau însă lucrurile cu Chuck Hagel, 66 de ani, fost senator republican timp de 12 ani (două mandate), o figură interesantă şi un politician mai degrabă rebel, pacifist, veteran dar critic virulent al războiului din Vietnam, care a rupt relaţiile cu Grand Old Party în 2007, când s-a opus public propunerii preşedintelui Bush de suplimentare a trupelor în Irak sau a respins considerarea Gărzilor Revoluţiei Islamice din Iran drept organizaţie teroristă. Ulterior, nu a susţinut candidatura republicanului John McCain, alegând să rămână independent politic dar fiind tot mai aproape în poziţionările sale de fostul coleg senator devenit lider la Casa Albă. Dar nu de aici pleacă discuţiile cele mai tari legate de Chuck Hagel.
Într-un faimos interviu din 2008, cel propus pe 7 ianuarie a.c. să devină viitorul şef al Pentagonului afirma: „Lobby-ul evreiesc initimidează o mulţime de oameni aici, în Congres. Dar eu sunt senator al Statelor Unite ale Americii. Nu sunt senator al Israelului.” (curând, avea să nu mai fie nici senator american). Desigur, ulterior au venit numeroase precizări, atât din partea unor reputaţi comentatori cât şi din partea fostului senator, că nu este vorba de „niciun fel de atitudine anti-Israel”. Au fost aduse chiar argumente privind contribuţiile concrete ale sale la aprofundarea relaţiei politico-militare bilaterale. În fine, aşa cum era previzibil în acest caz, opiniile pe scena publică sunt puternic divizate, de la aprecieri personale şi susţinere politică (preşedintele Obama l-a elogiat la numire, considerându-l „liderul de care trupele noastre au nevoie”) până la remarcile critice ale vocilor republicane („Hagel este chiar la stânga lui Obama!”, „Hagel este în afara curentului principal de gândire din politica externă americană” etc.), care sugerează o posibilă împotrivire la votul de confirmare din Senat.
Nominalizarea lui Chuck Hagel continuă o oarecare tradiţie a administraţiilor democrate de a oferi postul de la Apărare unor (foşti) republicani. S-a mai întâmplat în al doilea mandat al lui Bill Clinton (fostul senator republican William Cohen) sau chiar în primul mandat al lui Obama (păstrarea multă vreme în funcţie a ministrului numit de Bush, Robert Gates, succesorul controversatului Donald Rumsfeld).
Personal, cred că sunt şanse foarte mari ca Senatul să confirme nominalizările făcute. Impactul victoriei lui Barack Obama este încă puternic iar opoziţia are nevoie de timp pentru recristalizare. Discuţiile privindu-l pe noul şef al Pentagonului sunt şi vor fi intense, cu atât mai mult cu cât problematica Orientului Mijlociu a revenit în prim plan după „primăvara arabă” iar Israelul a fost, cel puţin declarativ, pe punctul de a lua în considerare anul trecut desfăşurarea de lovituri aeriene în Iran, pentru distrugerea facilităţilor nucleare. Nu trebuie ignorat nici faptul (de notorietate) că relaţia politică la vârf şi întâlnirile Obama-Netanyahu din perioada 2010-2012 nu au fost cele mai fericite din istoria parteneriatului Statele Unite – Israel, culminând cu mult mediatizata evitare de către Casa Albă a unei primiri a premierului Netanyahu în septembrie 2012. Din această perspectivă, numirea lui Hagel la Departamentul Apărării poate părea chiar un gest de temperare a abordării hard a Israelului, posibil augmentată după apropiatele alegeri pentru Knesset din 22 ianuarie, mai ales dacă partidul lui Netanyahu va avea nevoie de cooptarea unui partid radical la guvernare (aşa se pare), pentru formarea unei majorităţi.
Probabil, Chuck Hagel va veni cât de curând în media cu precizări şi clarificări atent formulate, „diplomatice” dar totuşi pe linia principiilor consacrate ale Americii, menite să liniştească, fie şi parţial, temerile că ar fi „prea soft” pentru dosarele care alcătuiesc nucleul dur al agendei politice internaţionale: sensibilităţile justificate ale Israelului privind întărirea mişcărilor islamiste în Orientul Mijlociu şi Nordul Africii, Iranul, iar la orizont bazinul Asia-Pacific, tensiunile Japonia – China din Marea Chinei de Est şi chiar concurenţa Chinei pentru influenţă strategică (inclusiv prin prezenţă militară navală) în apele celei mai atractive regiuni a lumii.
În ceea ce priveşte România, aproape că nu mai este nevoie să spunem că ceea ce ne interesează cel mai mult, din perspectiva competenţelor specifice Departamentului Apărării, este instalarea şi operaţionalizarea efectivă a scutului american anti-rachetă la Deveselu-Olt. Oficial, acest proiect ar trebui implementat cu succes până în 2015-2016, deci oricum până la sfârşitul acestui mandat prezidenţial care începe pe 20 ianuarie. Vedem deci peste doi ani bateriile americane la Deveselu? Un subiect cu un debut de presă fulminant (declaraţia din februarie 2010), cu o continuare politică foarte bună (semnarea acordului româno-american din septembrie 2011), dezvoltat ulterior în numeroase runde de negocieri tehnice (2011-2012), şi-a mai pierdut din suflul de acum trei ani şi aşteaptă parcă declicul politic final pentru a trece în sfârşit de la statutul de veşnică temă de negociere (inclusiv pe talking-points americano-ruse) la realizare pe teren. Ştim că preşedintele Obama îi transmitea lui Putin, prin intermediul lui Medvedev, în martie 2012, într-o celebră scenă a microfonului uitat deschis, că „după alegeri va da dovadă de mai multă flexibilitate în negocierile cu Rusia pe subiectul scutului anti-rachetă”. Acum vine Chuck Hagel la Pentagon, un (doar fost sau şi actual?) partizan al reducerii cheltuielilor militare, cel care spunea, atât de frumos, într-un interviu din 2002, că „războiul este ultimul refugiu pe care noi, ca naţiune, ca oameni, îl putem stabili pentru soluţionarea unei dispute.” Nu ne rămâne decât să sperăm că schimbarea de la Departamentul Apărării nu este nicidecum semnul unei viitoare nuanţări a proiectelor strategice concepute în deceniul trecut, chiar dacă Chuck Hagel cu siguranţă nu este (probabil, din fericire pentru mulţi) Donald Rumsfeld. Dar nici de importanţa „noii Europe” (Rumsfeld, ianuarie 2003) nu prea mai vorbeşte nimeni.
http://www.nytimes.com/2013/01/08/opinion/brooks-why-hagel-was-picked.html?ref=davidbrooks&_r=0
Un american care nu vrea sa ingenuncheze… :-) Sa vedem cu cit succes! Uite ce am mai citit despre acest grav caz de antisemitism:
Hagel has conceded he misspoke in using the phrase “Jewish lobby.” But as for a pro-Israel lobby, its existence is the subject of books and countless articles. When AIPAC sends up to the Hill one of its scripted pro-Israel resolutions, it is whistled through. Hagel’s problem: He did not treat these sacred texts with sufficient reverence.
“I am a United States senator, not an Israeli senator,” he told Miller. “I support Israel. But my first interest is I take an oath … to the Constitution of the United States. Not to a president. Not to a party. Not to Israel. If I go run for Senate in Israel, I’ll do that.”
Negationist de-a dreptul. :mrgreen:
Si mai are si alte defecte. E alb, cu radacini germane, irlandeze si poloneze, crestin, heterosexual…
A fost delicios în ultimele săptămâni să vedem cum o anumită parte a presei şi elitei americane a căutat să-l discrediteze şi să-l denigreze pe Chuck Hagel pe motive care de care mai dubioase. Probabil cel mai mult a deranjat facel conservatism al lui Hagel care respinge poziţia Americii de servilitate faţă de Israel – pe care Admin. Obama îl finanţează cu miliarde anual şi îl susţine constant la ONU – dar şi faptul că a spre deosebire de restul republicanilor Hagel a recunoscut că războil din Irak a fost o imensă greşeală, iar un nou război cu Iranul ar fi o aventură la fel de dezastruoasă.
Cred ca incercati sa vedeti prea mult la traditiile administraţiilor democrate – si Bill Cohen si Hagel sint moderati (Cohen din Northeast republicans – prin definitie apropiati de democrati).
Viziunea din Romania fata de AIPAC si restul rezolutiilor pro-Israel e distorsionata: aceste rezolutii nu inseamna nimic, israelienii emigreaza in SUA ca oricine si SUA e mult mai sigura decit Israelul, ideea unei tari unde evreii se pot apara de holocaust – ca in WW2 e depasita, pina si in Romania vin oameni din Israel sa-si faca pasaport european si eventual resedinta.
America se reoprienteaza spre frontul cu China iar Orientul Mijlociu este la timpul trecut … Ce ar fi de retinut mai mult – de catre romani (fiinda in tara au de ales intre doi securisti Basescu si Voiculescu in afara unor politruci gen Iliescu) e altceva: tipul de politician avansat de administratia americana pentru guvern.
Chuck Hagel e om self-made – a ramas orfan la 16 ani, a fost la razboi in Vietnam, a facut facultatea pe bursa obtinuta in razboi, si-a fondat firma in telecomunicatii, a facut firme de investitii bancare si cind avea destui bani a intrat in politica (nu invers), candidind la senator – invingindu-l chiar pe guvernatorul statului si apoi a fost reales cu 85% iar azi e profesor universitar in Wash DC la Georgetown la scoala de relatii externe, membru in multe consilii de administratie sau in comisii de analiza prezidentiala.
In articol se spune „curind avea sa nu mai fie nici senator” – o mica chestie, omul a stat in Senat numai doua mandate pentru ca asa a dorit. Doar nu-si inchipuie cineva ca un senator reales cu 85% ar avea vreo problema in alegeri in Nebraska unde indiferent de sezon 60% sint republicani?