Home » Analize » Citesti:

1 decembrie 1918- cetăţenie,libertate şi patriotism

Ioan Stanomir decembrie 1, 2015 Analize
8 comentarii 1,914 Vizualizari

În curând, România va ajunge la centenarul ei. Un secol se va fi scurs de la anul 1918, cel care a făcut să se îndeplinească ceea ce părea ca o himeră imposibil de atins. Anul 1918 închide un război care a fost mai degrabă amar şi mediocru ca rezultate pentru statul român. Victoriile din vara lui 1917 nu pot oculta memoria anului 1916, a înfrângerilor şi retragerii precipitate spre Moldova. Eroismul din vara lui 1917 se cer pus alături de semnarea păcii separate cu Puterile Centrale- colaboraţionismul de la Bucureşti este parte din această istorie pe care miturile oficiale nu o pot gestiona decât prin uitare deliberată.

Anul 1918 deschide, cu adevărat, secolul XX al românilor. Este acesta un secol care nu are nimic din coloritul arcadic al începuturilor. Este o succesiune de evenimente barbare, o cronică a terorii şi inumanităţii. România Mare se prăbuşeşte la 1940, sub asaltul marilor puteri revizioniste europene, după ce intervalul interbelic stătuse sub semnul unui naţionalism oficial ce încurajase centralizarea şi dominaţia etnocratică. Ceea ce urmează este Holocaustul şi anii de comunism. Amintirea lui 1918 şi a optimismului fondator de atunci pare o voce îndepărtată.

În căutarea unei simbol care să îi confere respectabilitatea, regimul fesenist al lui Ion Iliescu consacră 1 decembrie ca zi naţională. În prima zi celebrată oficial, la 1 decembrie 1990, “Vatra Românească”, braţul armat al FSN, huiduie pe Corneliu Coposu, la Alba Iulia. Poporul român ardelean, în majoritatea sa, rămânea fidel crezului modelat în deceniile de ceauşism. Barbaria de la Târgu Mureş ilustrase aceeaşi înclinaţie spre naţionalismul alimentat de tulnicele stalinismului naţional şi de agenţii noii poliţii politice.

Primul 1 decembrie , cel din 1990, era apoteoza unei Românii ce îşi renega blazonul de rezistenţă, în favoarea colaboraţionismului şi continuităţilor ceauşiste, întruchipate de Ion Iliescu.

Alba Iulia

Ceea ce lasă în urmă Rezoluţia Adunării de la Alba Iulia este un program pe care România Mare nu îl înfăptuieşte cu adevărat niciodată. Punctele pe care ardelenii le trasează, ca temelie a viitorului, evocă claritatea de marmură a documentelor de la Blaj din 1848 şi sobrietatea “Memorandumului”. Declaraţia de la 1918 participă la un moment al rupturii- umbra lui Wilson şi a mesajului său democratic pluteşte asupra acestei adunări ce codifică egalitatea în faţa legii, dreptatea socială şi toleranţa. În laconismul ei, Declaraţia de la Alba Iulia ar fi putut fi un autentic preambul al noii constituţii a României mari. Dar nu a fost să fie.

Textul de la Alba Iulia ilustrează vitalitatea patriotismului constituţional. Revendicându-se de la principiul autodeterminării, Proclamaţia de la 1918 nu îmbrăţişează logica etnicistă a excluziunii şi a revanşei, ea nu este documentul ce transcrie răzbunarea istorică a românilor. Ea optează, din chiar primul său articol, pentru autonomia oferită minorităţilor naţionale, autonomie ce evocă soluţiile pe care Europa le va alege, la finele secolului XX. Ceea ce numim “drept la identitate” este proclamat şi garantat. Iar această garantare a lui derivă din încrederea pe care acest text memorabil o are în capacitatea legii şi a dreptului de a fi liantul ce ţine împreună naţiuni, în acelaşi stat, guvernat raţional şi transparent.
Insistenţa pe calitatea procesului democratic defineşte Rezoluţia de la Alba Iulia. Votul universal nu este un accesoriu oarecare, ci punctul în jurul căruia se organizează imaginarul politic al modernităţii.

Constituţionalismul schiţat la 1918 este unul la nivelul căruia egalitatea în faţa legii este dublată de edificarea unui embrion de stat al bunăstării- misiunea lui este aceea nu doar de a săvârşi reforma agrară, ci şi stabilirea unui regim de protecţie a demnităţii muncitorilor. Experimentul de consens ideologic dintre naţionali şi social- democraţi este unul întemeiat pe credinţa, comună, în sanctitatea vieţii umane. O întreagă linie de reflecţie solidaristă şi creştin- democrată îşi are originile în actul de la Alba Iulia.

Energia fondatoare de la Alba Iulia a ghidat şi cei doi ani de Consiliu Dirigent. În maniera sa parţială şi incompletă, Consiliul Dirigent a probat posibilitatea existenţei unei Românii policentrice şi descentralizate, pregătite să ofere provinciilor sale şansa de a fi actori codecidenţi în procesul de administrare al ţării. Consiliul Dirigent nu a însemnat, aşa cum au sugerat inamicii săi implacabili, expresia orgoliului regional, ci tentativa de a aplica, în viaţa de stat a noii Românii, ideile de autonomie pe care românii de dincolo de Carpaţi le deprinseseră,prin contactul lor nemediat cu tradiţia austro- germană.

Consiliul Dirigent nu a putut disloca stabilitatea unei elite care se confunda cu statul însuşi- o elită care rămânea ataşată unui ideal de rigoare centralizatoare, incapabilă să negocieze cu vocile provinciiilor care se uniseră. Desfiinţarea Consiliului Dirigent este triumful acestei Românii oficiale, a acelei Românii oficiale care va conduce naţiunea spre dezastrul de la 1940.

Privind în urmă la anul 1918, putem intui existenţa voinţei de a întemeia o ţară şi un stat, pe temeliile pe care le oferă legea şi egalitatea constituţională. Un sentiment amar al şanselor irosite domină această privire spre trecutul acelui timp.

Peste numai două decenii,libertăţile erau sugrumate de Carol al II- lea şi de monarhia autoritară. Statul îşi încununa opera sa de dominare şi de domesticire a societăţii. Viziunea unui stat atotputernic, ce ignoră vocea celor pe care îi stăpâneşte, dar nu îi guvernează, iată idealul care a învins. Dreapta şi stânga radicală, ca şi elita postcomunistă, nu au abandonat acest impuls autocratic, în numele căruia femeile şi bărbaţii acestei ţări nu sunt decât o masă de iobagi fără chip şi glas. Tragedia de la “Colectiv” este cea din urmă din această serie istorică de agresiune a statului la adresa românilor.

La aproape un secol de la elaborarea sa, textul de la Alba Iulia evocă o altă viziune, opusă acestui corupător despotism al statului. Este viziunea unei patrii comune,sudate prin fidelitatea faţă de legi şi prin respectul datorat demnităţii umane. Este viziunea ce pune în centrul ei regândirea cetăţeniei, ca set de practici şi luciditate democratică. Este viziunea ce insistă pe necesitatea respectării limitelor pe care autonomia indivizilor şi a societăţii le trasează, în faţa statului. Este viziunea unei Românii care nu este un edificiu administrat arbitrar,ci un domeniu al domniei legii.

Toate acestea sunt moştenirea Declaraţiei de la 1 decembrie 1918. Este moştenirea pe care o putem onora doar prin constantă, cotidiană asumare civică.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , ,



Currently there are "8 comments" on this Article:

  1. victor L spune:

    Pentru cei curiosi (cei interesati au citit-o, desigur!) “Rezolutiunea” intocmita cu acea ocaziune:
    https://copaculdinpadure.wordpress.com/2015/12/01/la-multi-ani-romania-5/

  2. zoe spune:

    Daca am fi inteles de atunci , mai multi ce se intampla , daca nu eram toti atat de manipulati de tvr , ALTA AR FI FOST ROMANIA SI NOI AZI ! Se intampla sa isi amintesca cineva azi cum ne-a manilat tvr atunci ? Ar fi meritat sa fie facut un film care sa ilustreze mecanismele manipularii pentru ca incepand cu 2012 mai ales am vazut multe categorii de teme si mecanisme de manipulare reluandu-se !! Plus ceva educatie civica in scoli , cativa lideri /partide cu aspect moral (macar) si ong-uri active si intretinute din contributiile noastre, ar mai reduce numarul concetatenilor ambuscati …

  3. DanT spune:

    E mai complicat.
    in 1918-1920 Transilvania a fost autonoma, fiind condusa de Consiliul Dirigent. In 1919 functionarilor si profesorilor maghiari li s-a cerut sa depuna juramantul de loialitate fata de Romania. Multi au refuzat (nu se semnase inca Tratatul de la Trianon, asa ca ar fi insemnat sa tradeze Ungaria) si au fost concediati. Tot Consiliul Dirigent a preluat si a romanizat scolile si liceele de stat cu limba de predare maghiara, Universitatea si Teatrul din Cluj (institutii de limba maghiara).//
    Sa nu credem cumva ca romanii ardeleni erau in majoritate adeptii autonomiei Transilvaniei. Autonomia Transilvaniei a fost sustinuta de perdanti: romanii dupa 1867, maghiarii dupa 1918. Populatia “victorioasa” sustinea in majoritate contopirea deplina a Transilvaniei cu tara respectiva: romanii cu Romania, maghiarii cu Ungaria. Cati romani din Ardeal sunt astazi autonomisti?//
    N-are legatura organizarea politico-institutionala cu catastrofa din 1940. Asa cum constatati, Romania Mare s-a prabusit sub asaltul puterilor revizioniste. Putea ea sa fie cel mai democratic si liberal stat din lume, tot nu i-ar fi folosit la nimic, asa cum nu i-a folosit nici Cehoslovaciei in 1938.

    • Bogdan Brebenel spune:

      Chiar Iuliu Maniu a fost adeptul autonomiei. De aici si semnificatia deosebita a rezolutiei românilor din Ardeal. Un document avangardist, de toată admirația. De tentă anglo-saxonă mai degrabă, în spirit si conținut. Disensiunile dintre Maniu si Casa Regală pe tema autonomiei au fost atât de adânci încât primul nu a participat la încoronarea Regelui Ferdinand și Reginei Maria de la Alba Iulia.

      Scenariul cu “autonomia promisă dar uitată” s-a repetat si in cazul Basarabiei.

      România Mare s-a vrut croită bine, după modelul francez al vremii, dar din păcate a iesit prost, exacerband neajunsurile statului model: o administratie ultra-centralizată, guvernată de politici etno-centrice, de nivelare. Inevitabil, România a colapsat sub propria greutate, a ineficienței funcționărimii si deciziilor politice de la București. S-au sărit etape din evoluția firească a unei națiuni. Și a iesit cum a iesit. Românii nu au avut niciodata un dosar bun cu privire la gestiunea altor etnii conlocuitoare… diversitatea a deranjat majoritatea, care a fost dintotdeauna slab instruită și manipulabilă. Cum de altminteri se prezintă și în ziua de azi. După 26 de ani de prezumtivă libertate trebuie să văd pe Funar si Iliescu în mulțime, cu tricolorul la gât? Nu, mersi.

  4. Bogdan Brebenel spune:

    Cea mai rafinată analiză în legătură cu semnificația zilei de 1 Decembrie… din nefericire, mulți văd, puțini cunosc…

    Nu mă surprinde cât de repede o națiune neinstruită a adoptat în mod nefericit acest eveniment drept “zi națională”. O alegere precum nuca în perete, cum se spune, dar naturală pentru un popor care și-a pierdut identitatea și care bâjbâie de 26 de ani să o regăsească.

    Privind în urmă la anul 1918, putem intui existenţa voinţei de a întemeia o ţară şi un stat, pe temeliile pe care le oferă legea şi egalitatea constituţională. Un sentiment amar al şanselor irosite domină această privire spre trecutul acelui timp.

    Adevărat, cât se poate de adevărat. Cei care înfulecă azi ciolan cu fasole, scriu pe rețelele de socializare “La Mulți Ani, România!” și sunt fericiți că e liber de la stăpânire nu vor înțelege niciodată semnificația acelei zile, de acum 97 de ani.

  5. Daniel C spune:

    Stimate domnule Stanomir, asa cum spunea si domnul DanT, inaintea mea, lucrurile sunt putin mai complicate. In sensul ca fondul este asa cum dumneavoastra il descrieti, dar se impun unele nuante. In opinia mea, ambiguitatea este cea care defineste cel mai bine atitudinea transilvanenilor.
    In al doilea articol al rezolutiei (in primul era vorba pur si simplu de unirea provinciilor) se vorbea despre o autonomie provizorie pana la intrunirea Constituantei. La acel moment a fost un compromis intre autonomisti si unionistii care nu doreau conditii. Insusi Maniu explica nevoia de provizorat :„până ce se instituie administrația unitară să se țină seama de particularitățile care provin din diversitatea administrațiilor de până acum” (cf. Sorin Radu). Al. Vaida-Voevod a avut o adevarata cearta la Paris cu Ionel Bratianu, pe tema autonomiei. Bratianu ii facea separatisti pe autonomisti. Pe de alta parte, Iuliu Maniu, la primul discurs in Parlamentul de la Bucuresti , la 22 decembrie 1919, spune ca “atunci când am decretat unirea, am decretat-o necondiționat și nerezervând drepturi speciale provinciale, pentru că am fost și sunt de credința nestrămutată că România întregită trebuie să fie una în corpurile legiuitoare, trebuie să fie una în guvernământul său, trebuie să fie una în sufletul său, în gândirea sa și în toate instituțiile publice de stat”. Deci pe de o parte se dorea autonomie, insa cand au inteles ca aceasta ar fi asociata cu o slabire in fata Ungariei, au renuntat.
    In al doilea rand, vorbiti despre votul universal> intr-adevar in rezolutie era vorba despre un vot universal pentru femei si barbati . In realitate insa, Conform unui mesaj transmis de Iuliu Maniu lui Alexandru Vaida-Voevod „femeile maghiare locuiesc toate în centru, iar cele române răsfirate prin munți [...] În baza unui calcul destul de exact am ajuns la convingerea că, dând drept de vot la femei, numărul de voturi elective maghiare ar fi crescut cel puțin cu 1/3 parte față de voturile române, iar aceasta n-am putut s-o risc cu tot dragul ce am de altfel pentru femei și validitatea drepturilor lor”. In concluzie, sunt de accord ca viziunea rezolutiei este revolutionara si ar fi fost ideal sa fie parte a constitutiei, insa nici ardelenii nu erau siguri ca o mai sustin. Discursul autonomist ar fi fost identic cu cel maghiar, iar odata ajunsi la guvernare transilvanenii au vorbit despre descentralizare. Din acest punct de vedere au fost mult peste liberali. Votul universal, din pacate, nu l-au introdus.

  6. Margicu spune:

    Exista un text superb care ilustreaza pozitia unora dintre intelectualii romani ardeleni ai vremii: scrisoarea lui Traian Vuia catre George Dobrin. Proza lui Vuia este ascutita si precisa ca bisturiul chirurgului.

    “Cînd în 1917 şi 1918 prin forţa împrejurãrilor şi neîmpins de nici o ambiţiune personalã am fost silit sã mã ocup de prepararea Unirei noastre a trebuit sã vãd vîrful urechilor lor. Ei nu admiteau nici mãcar termenul “unire”. Baza anexãrei dupã dînşii trebuia sã fie sacrificiul adus de Vechiul Regat prin participarea lui în rãzboiul european. Raţionamentul lor ducea drept la acea ce dreptul internaţional numeşte “droit de conquète”. Şi într-adevãr, Unirea s-a fãcut pe aceastã bazã. Ei, ca sã nu vatãme susceptibilitatea şi ştiind cã suntem naivi şi neexperimentaţi, ne-au lãsat sã vorbim despre Unire, lãsînd ca timpul sã ne trezeascã. De altcum dînşii, evident mai iscusiţi, mai şireţi, mai inteligenţi decît noi – asta trebuie s-o recunoaştem, deşi au un fond moral inferior – au priceperea afacerilor şi experienţa, sã nu uitãm proverbul maghiar: “zemesé a világ” – au avut nevoie de un timp oareşcare, ca sã se înstãpîneascã la noi, sã se aşeze administrativ şi militãreşte. Împrejurãrile, în special expediţiunea contra lui Kun Béla, i-a favorizat. Proba, cã îndatã ce s-au simţit stãpîni, prin un ucaz au trimis la plimbare consiliul dirigent. [...]
    V-am fãcut acest preambul istoric, pentru ca sã pot trage concluziunile. N-am nici o nevoie de a fi profet, pentru ca sã ştiu ce curs vor lua evenimentele şi care va fi atitudinea noastrã şi în special a Partidului Naţional Român. N-am crezut niciodatã cã ungurii ne vor maghiariza. Pînã în timpurile mai recente am avut credinţa cã nu ne vor fanariotiza, acum mã tem cã nu vom putea scãpa de acest virus bizantin, pentru cã fanarioţii dispun de mijloace, cari lipseau ungurilor.”

    Nu vreau sa fiu inteles gresit. Experimentul national numit Romania a reusit. Istoria nu poate sa fie rescrisa si nici nu este loc astazi de resentimente sau frustrari. Dar cunoasterea e importanta. Este necesar, intelectual si moral, sa privesti Istoria nuda, plina de cicatrici, de negi, cu sanii lasati si colacii de grasime atarnand.

  7. Cryogen spune:

    Doar o precizare: ilustrul episcop, ulterior cardinal, Iuliu Hossu, cel care a citit, nu intamplator, Proclamatia de la Alba Iulia in fata multimii (si care a facut parte din mica delegatie transilvaneana care a adus actul Unirii la Bucuresti, predandu-l regelui Ferdinand) nu este evocat in niciun fel in Capitala tarii noastre: nicio denumire de strada, alee, piateta, scuar, niciun bust ori statie de metrou nu aminteste de aceasta personalitate cu totul deosebita (doar piatra sa funerara din cimitirul Bellu, la care nu cred ca se depune vreo coroana de 1 Decembrie). Asta demonstreaza consideratia pe care i-o acordam unui mare patriot roman (a se vedea in acest sens biografia sa). Deh, dupa plata si rasplata…



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Ioan Stanomir


Ioan Stanomir

Profesor de drept constituţional la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, specializat în domeniul dreptului constituţional. Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)