Home » Analize » Citesti:

Datoria financiară a Germaniei faţă de România şi soluţia acceptată în anul 1947

Petre Opris februarie 12, 2018 Analize
35 comentarii 4,542 Vizualizari

Există oameni care se consideră predestinaţi pentru a-i conduce pe semenii lor. În acest scop, ei nu ezită să vânture în mass-media câteva cifre mari despre datoria financiară pe care autorităţile germane o aveau faţă de România la 8 mai 1945, sperând că nimeni nu va îndrăzni să-i contrazică pe platourile de televiziune unde au fost invitaţi.

Pentru a demonta şarada propagandistică începută în anul 2010 în România, ne-am propus să prezentăm realitatea din perioada 1919-1947, situaţia generală a despăgubirilor de război pe care autorităţile de la Berlin trebuiau să le achite în perioada interbelică şi modul cum au acţionat cele Patru Mari Puteri în 1947 pentru a fi sigure că vor primi despăgubiri de la autorităţile germane după încheierea celui de-al doilea război mondial.

Înainte de semnarea Tratatului de Pace de la Versailles (29 iunie 1919), liderii politici ai ţărilor care au învins Germania în primul război mondial nu au reuşit să ajungă la un acord comun în privinţa modului de formare a cuantumului despăgubirilor germane care urmau să fie plătite statelor învingătoare. Pentru rezolvarea acelei probleme a fost înfiinţată o Comisie interaliată specială. Aceasta a alcătuit o listă în care s-a prevăzut achitarea de către autorităţile de la Berlin a 132 miliarde mărci aur în decurs de 30 de ani, începând cu data de 1 mai 1921.[[1]]

Din cauza problemelor politice şi economice interne, germanii au achitat târziu o parte din sumele stabilite în graficul elaborat de Comisia interaliată. În consecinţă, politicienii din Marea Britanie şi SUA au revizuit de două ori planul despăgubirilor de război care trebuiau plătite de către autorităţile de la Berlin („Planul Dawes” în 1924 şi „Planul Young” în anul 1930). Scopul urmărit de liderii politici americani şi britanici a fost de a-i convinge pe germani să achite despăgubiri statelor europene, care aveau la rândul lor datorii foarte mari de plătit faţă de SUA (11,5 miliarde de dolari în anul 1922) deoarece se împrumutaseră de la americani în primul război mondial pentru a-şi dezvolta armatele şi a obţine victoria finală.[[2]]

În cele din urmă, reparaţiile de război neplătite de autorităţile de la Berlin până la 1 iulie 1932 au fost anulate complet (93 miliarde de mărci aur), în conformitate cu hotărârile adoptate la Conferinţa de la Lausanne (16 iunie – 9 iulie 1932), în timp ce alte state din Europa, datoare faţă de SUA, nu au fost scutite de achitarea sumelor împrumutate în perioada 1914-1918.

Anexarea Austriei (12 martie 1938) şi dispariţia statului cehoslovac (15 martie 1939) au permis firmelor germane să utilizeze Dunărea pentru a creşte importurile de produse agricole şi petrol din România, precum şi exporturile de produse germane către Peninsula Balcanică, în defavoarea rutei maritime, mult mai lungi: Marea Nordului – Oceanul Atlantic – Marea Mediterană – Marea Neagră. Franţa şi Marea Britanie au urmărit cu îngrijorare expansiunea economică a Germaniei în regiune, iar tratatul economic româno-german încheiat la 23 martie 1939 a consfinţit dreptul autorităţilor de la Berlin de a folosi zonele scutite de taxe vamale din porturile româneşti de la Dunăre (în special la Galaţi şi Brăila).

Ulterior, presiunile economice germane asupra autorităţilor de la Bucureşti s-au accentuat şi, după rapturile teritoriale din vara anului 1940, România a intrat complet în sfera de influenţă germană. La 4 decembrie 1940 a fost semnat la Berlin un acord de colaborare între cele două state, în scopul creşterii masive a exporturilor româneşti de petrol, produse agricole şi forestiere către Germania şi a importurilor de armament, muniţii, tehnică de luptă şi echipamente militare germane necesare armatei române.

După izolarea Armatei 6 germane la Stalingrad de către trupele sovietice şi pierderea a aproximativ 150.000 de militari români în bătălia respectivă, mareşalul Ion Antonescu a reanalizat relaţiile de colaborare cu Germania şi, în cursul vizitei sale la Berlin (11 ianuarie 1943), a semnat un nou protocol economic. În acel document s-a prevăzut ca Germania să deschidă un nou credit în favoarea României, în scopul furnizării de tehnică de luptă modernă pentru armata română, slăbită după pierderile umane şi materiale suferite la Stalingrad. În schimb, autorităţile de la Bucureşti au acceptat să trimită 4 milioane de tone de petrol în Germania şi Italia, în cursul anului 1943.

Schimburile economice dintre cele două state au continuat până la 23 august 1944. Lovitura de stat care a avut loc la Bucureşti a întrerupt colaborarea politică, militară, economică şi diplomatică româno-germană, în condiţiile în care autorităţile române aveau de primit de la Berlin circa 1,3 miliarde de mărci germane pentru produsele exportate în acea ţară şi neachitate de guvernul german. În acelaşi timp, cantităţile de armament, tehnică de luptă, muniţii şi echipamente pe care România le-a primit din Germania şi nu le-a achitat până la 23 august 1944 erau în valoare de 1,25 miliarde de mărci.

Lovitura de stat de la 23 august 1944 a însemnat, printre altele, recunoaşterea înfrângerii României în războiul la care participa de la 22 iunie 1941. Situaţia respectivă a fost amintită în preambulul „Convenţiei de armistiţiu între guvernul român şi guvernele Naţiunilor Unite”, încheiată la Moscova (12 septembrie 1944), astfel: „Guvernul şi Înaltul Comandament al României, recunoscând faptul înfrângerii României în războiul împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatului Unit şi Statelor Unite ale Americii şi a celorlalte Naţiuni Unite, acceptă condiţiunile armistiţiului, prezentate de către Guvernele sus-menţionatelor trei Puteri Aliate, acţionând în interesul Naţiunilor Unite”[[3]].

În telegrama trimisă la 12 septembrie 1944 Departamentului de Stat al SUA, Averel Harriman (ambasadorul SUA în URSS) a menţionat că nu a avut timp să analizeze cererile româneşti de includere în Convenţia de Armistiţiu a propunerilor privind „impunerea unui termen limită ocupaţiei militare (sovietice – n.n.) şi valabilităţii articolelor respective ale acordului de armistiţiu, precum şi la recunoaşterea concretă a statutului de aliat sau cobeligerant pentru România.

Românii au protestat energic în legătură cu clauza privind daunele de război, cerând ca aceasta să fie mai flexibilă pentru a preîntâmpina o posibilă incapacitate de plată.

Ei au mai cerut, de asemenea, o recunoaştere mai mare a contribuţiei administraţiei româneşti la aplicarea măsurilor de poliţie şi administrative interne reclamate de acord. Molotov nu a manifestat dorinţa de a da nici un fel înapoi în problema despăgubirilor şi nu a consimţit la nimic din ceea ce ar fi limitat puterea militară sau poliţienească rusă în România în timpul perioadei [de ocupaţie] militară”[[4]].

Atitudinea ministrului sovietic Viaceslav Molotov faţă de România nu s-a schimbat în anii care au urmat. Cu toate acestea, reprezentanţii României au solicitat la Paris acordarea statutului de ţară cobeligerantă, în locul celui de stat învins în război (12 august 1946). Despre acea situaţie, regretatul istoric Valeriu Florin Dobrinescu a precizat în 1988, în volumul său care a fost ulterior premiat de Academia Română, astfel: „România cerea statut de cobeligerant, înlăturarea din proiectul de tratat a stipulaţiilor articolului 30 (clauza naţiunii celei mai favorizate), îmbunătăţirea clauzelor economice care afectau grav situaţia ţării şi politica sa economică, îmbunătăţirea condiţiilor privitoare la limitarea armamentului. [...]

Referindu-se la clauzele economice şi militare, pe care le-a calificat ca injuste în cea mai mare parte, [ministrul Afacerilor Externe] Gheorghe Tătărescu a solicitat [la 13 august 1946] o ameliorare, ţinând cont de eforturile în războiul antihitlerist, ca şi de situaţia noastră precară economică. Guvernul român, preciza el, îşi rezervă dreptul de a pretinde despăgubiri şi reparaţii atât de la Germania, cât şi de la Ungaria”[[5]].

Din păcate pentru cetăţenii României, reprezentanţii Naţiunilor Unite nu au recunoscut la Paris, în 1946 şi 1947, statutul de ţară cobeligerantă, România fiind considerată un stat învins – aşa cum s-a consemnat şi în „Convenţia de armistiţiu” (Moscova, 12 septembrie 1944). În consecinţă, autorităţile de la Bucureşti au fost obligate să renunţe definitiv la circa 1,3 miliarde de mărci – datorie pe care fostul guvern de la Berlin o avea pentru petrolul şi produsele agricole româneşti exportate în Germania până la 23 august 1944 şi care nu fuseseră achitate de către statul german. Totodată, România a fost obligată să plătească toate facturile neachitate în perioada când mareşalul Ion Antonescu s-a aflat la putere, pentru tehnica de luptă, armamentul şi echipamentele importate din Germania, în valoare totală de 1,25 miliarde de mărci.

Statutul de ţară învinsă în cel de-al doilea război mondial a condus la includerea articolului 28 în Tratatul de Pace de la Paris, încheiat la 10 februarie 1947. România a acceptat să achite în întregime datoriile pe care le avea faţă de Germania la data de 8 mai 1945, deşi statul german se afla sub ocupaţie în februarie 1947, la fel ca România, iar acei bani au ajuns sub controlul celor Patru Mari Puteri: URSS, SUA, Marea Britanie şi Franţa. În plus, istoricul Valeriu Florin Dobrinescu a menţionat o informaţie despre situaţia existentă la 10 februarie 1947, astfel: „Conform Agenţiei „France Press”, România, «deşi a declarat că va executa clauzele» [Tratatului de Pace], s-a arătat nemulţumită de faptul că este lipsită de creanţele asupra Germaniei”[[6]].

La rândul său, guvernul de la Budapesta a fost dezamăgit de poziţia reprezentanţilor celor Patru Mari Puteri, care au obligat Ungaria să renunţe la datoriile acumulate de Germania pentru toate produsele şi serviciile ungare furnizate autorităţilor de la Berlin şi neplătite în timpul celui de-al doilea război mondial. O declaraţie în acel sens a fost făcută de guvernul de la Budapesta (6 august 1946), astfel: „Ungaria a suferit pagube nemăsurate în timpul ocupaţiei germane şi în urma evacuării germane. Nu există nici o bază juridică sau morală ca Ungaria să fie constrânsă să renunţe la revendicările ei faţă de Germania în favoarea duşmanilor ei. Cel mult, Ungaria, în calitate de fostă aliată a Germaniei, poate ceda prioritatea revendicărilor puterilor aliate, dar fără a renunţa la ele”[[7]].

Alte informaţii interesante provin de la Gheorghe Tătărescu. La 23 august 1947, ministrul Afacerilor Externe şi şef al delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris a declarat în Parlamentul României, înainte de ratificarea documentului semnat în capitala Franţei la 10 februarie 1947, astfel: „Tratatul cuprinde multe clauze grele şi multe clauze injuste. Este în primul rând injust preambulul tratatului, care nu acordă României calitatea de cobeligerantă. [...] Este în special injustă clauza prevăzută în art. 28, care obligă România să renunţe la toate creanţele sale împotriva Germaniei. [...] România rămâne totuşi obligată să plătească Germaniei creanţele sale [...] şi în fapt să plătească ea Germaniei reparaţii. [...] Nu este just să restituim aurul primit din Germania drept plată a cerealelor şi petrolului ridicat din România şi nici să înapoiem materialul rulant intrat în serviciul căilor noastre ferate prin trafic normal înainte de a fi primit înapoi materialul similar ieşit din ţară în acelaşi mod sau pentru susţinerea efortului de război alături de Naţiunile Unite. [...] Guvernul a acceptat tratatul [de Pace de la Paris] şi sincer s-a obligat să execute în mod loial clauzele sale”[[8]].

Imediat după discursul ministrului Afacerilor Externe, Parlamentul României a aprobat în unanimitate Tratatul de Pace de la Paris.

De ce s-au acceptat prevederile articolului 28 din acel document? Deoarece România a fost o ţară învinsă în cel de-al doilea război mondial, nu i s-a recunoscut statutul de ţară cobeligerantă, prevederile Dictatului de la Viena din august 1940 au fost anulate în întregime de cele Patru Mari Puteri, iar URSS, SUA, Marea Britanie şi Franţa au avut pretenţii materiale şi financiare faţă de Germania. Aceastea au fost achitate inclusiv printr-o confiscare de către reprezentanţii celor Patru Mari Puteri a tuturor datoriilor pe care alte ţări le aveau faţă de Germania (România, Ungaria, Bulgaria şi Italia), conform Tratatelor de Pace încheiate la Paris, la 10 februarie 1947, de fiecare ţară menţionată cu Puterile Aliate şi Asociate. În consecinţă, autorităţile de la Berlin nu pot fi considerate răspunzătoare în acest caz, ci liderii politici din 1947 ai URSS, SUA, Franţei şi Marii Britanii – care au urmărit să obţină rapid din Germania diferite produse, bani şi servicii în contul despăgubirilor de război, pentru a nu repeta greşelile grave săvârşite în perioada 1919-1932 într-o chestiune similară.

La rândul lor, mareşalul Ion Antonescu şi Regele Mihai I pot fi consideraţi vinovaţi de situaţia respectivă deoarece au permis trimiterea în Germania a unor cantităţi foarte mari de petrol şi produse agricole, în timpul războiului, fără a recupera sumele de bani datorate de guvernul de la Berlin. Dacă germanii câştigau războiul împreună cu românii, datoriile reciproce dintre Germania şi România ar fi fost probabil compensate de comun acord. Am spus „probabil” deoarece istoria acelor evenimente a fost cu totul alta, în defavoarea intereselor naţionale româneşti.

În final, România a fost obligată să plătescă Uniunii Sovietice despăgubiri de război în valoare de 300 milioane de dolari, în acelaşi timp cu achitarea datoriei pe care o avea faţă de Germania (1,25 miliarde de mărci). Anumite fonduri obţinute din exportul de produse româneşti au fost utilizate pentru alimentarea contului din care se plătea datoria faţă de statul german după 10 februarie 1947 şi acele sume ajungeau la cele Patru Mari Puteri, care ţineau sub ocupaţie întreaga Germanie.

Conducerea Băncii Naţionale a României a fost învinuită în ultimii ani că nu se implică în aşa-zisa operaţiune de recuperare a 18 miliarde de euro din Germania, fără să fie menţionat un lucru elementar: Tratatul de Pace de la Paris nu a fost semnat de către guvernatorul Băncii Naţionale a României, ci de Gheorghe Tătărăscu (ministru al Afacerilor Externe), Lucreţiu Pătrăşcanu (ministrul Justiţiei), Ştefan Voitec (ministrul Educaţiei Naţionale) şi generalul Dumitru Dămăceanu (subsecretar de stat la Ministerul de Război). În plus, comisia română de aplicare a Tratatului de Pace a avut următoarea componenţă: Gheorghe Tătărăscu (preşedinte), Gheorghe Gheorghiu-Dej (ministrul Economiei Naţionale), Teohari Georgescu (ministrul Afacerilor Interne), Lucreţiu Pătrăşcanu (ministrul Justiţiei), Alexandru Alexandrini (ministru de Finanţe), generalul Mihail Lascăr (ministrul Apărării Naţionale), Tudor Ionescu (ministrul Minelor şi Petrolului), Emil Bodnăraş şi Simion Oeriu (comisar al guvernului pentru aplicarea Tratatului de Pace de la Paris).

Cum s-a ajuns la cele 18 miliarde de euro? S-au calculat „dobânzi” şi „penalităţi”, plecând de la suma de 1,3 miliarde de mărci pe care Germania trebuia să o achite României după cel de-al doilea război mondial şi care, potrivit articolului 28, paragraful 4 din Tratatul de Pace de la Paris, a fost anulată de reprezentanţii coaliţiei Naţiunilor Unite în defavoarea României. Politicienii de la Bucureşti au fost nevoiţi să accepte articolul în întregime deoarece România a fost învinsă în acel război şi învingătorii şi-au impus condiţiile, chiar dacă erau considerate injuste de autorităţile de la Bucureşti. Şi statul român (nu Banca Naţională a României) a îndeplinit prevederile Tratatului de Pace de la Paris deoarece politicienii de la Bucureşti au dorit încetarea stării de război şi, în acelaşi timp, anularea Dictatului de la Viena din 30 august 1940 – prin care nord-vestul Transilvaniei a fost oferit Ungariei de reprezentanţii Germaniei şi Italiei. În plus, politicienii români vedeau în anul 1947 cum Organizaţia Naţiunilor Unite încerca să coaguleze speranţele păcii într-o lume afectată de războiul care tocmai se încheiase şi doreau ca România să fie primită cât mai curând în O.N.U. – fapt ce s-a întâmplat de-abia la 14 decembrie 1955, în condiţiile aplicării de către statul român a Tratatului de Pace de la Paris din 1947. Acelaşi obiectiv general a fost urmărit şi de autorităţile de la Helsinki, Roma, Budapesta şi Sofia, după ce au acceptat tratatele de pace stabilite de învingători.

În anul 1947, Finlanda, Italia, Bulgaria, România şi Ungaria şi-au recăpătat independenţa şi suveranitatea, iar patru dintre ele au renunţat la toate datoriile pe care Germania ar fi trebuit să le plătească în momentul capitulării sale necondiţionate la 8 mai 1945. Se poate remarca faptul că, în tratatele încheiate separat de către Italia, Bulgaria, Ungaria şi România cu Puterile Aliate şi Asociate, s-a utilizat un text standard privind renunţarea la datoriile respective. Acesta a fost adaptat pentru fiecare ţară în parte prin modificarea numelor statelor şi a cetăţeniilor – vezi România (art. 28, paragraful 4); Ungaria (art. 30, paragraful 4); Italia (art. 77, paragraful 4); Bulgaria (art. 26, paragraful 4). În acelaşi timp, autorităţile de la Helsinki au fost exceptate de către Puterile Aliate şi Asociate de la aplicarea acelei reguli, articolul 28 din Tratatul de Pace cu Finlanda conţinând numai trei paragrafe deoarece autorităţile americane au insistat asupra acestui aspect (Finlanda fiind singurul stat care a achitat până în anul 1940 toate datoriile sale faţă de SUA, stabilite după încheierea primului război mondial).

Pentru a analiza obiectiv situaţia de la începutul anului 1947, trebuie ţinut cont şi de distrugerile care au avut loc în timpul celei de-a conflagraţii mondiale în Uniunea Sovietică şi România. În afară de renunţarea la toate datoriile pe care Germania ar fi trebuit să le plătească la 8 mai 1945, statul român a fost obligat să achite Uniunii Sovietice o despăgubire de război de 300 milioane de dolari, timp de opt ani, începând de la 12 septembrie 1944. Pentru plata acesteia, autorităţile române au livrat cantităţi mari de grâu, petrol, cherestea, nave fluviale şi maritime, utilaje industriale şi alte tipuri de mărfuri.

Instaurarea regimului comunist în România a permis autorităţilor sovietice să reanalizeze starea în care se afla economia românească. Pentru a-i ajuta pe politicienii comunişti de la Bucureşti să câştige popularitate în rândurile cetăţenilor români, Iosif Stalin l-a anunţat la 7 iunie 1948 pe dr. Petru Groza că, după scrisoarea primită de la prim-ministrul României, „guvernul sovietic a luat hotărârea de a reduce suma ce a mai rămas de plătit drept reparaţiuni cu începere de la 1 iulie a.c. cu 50 la sută”.

Iniţiativa redactării acelei scrisori a venit din partea lui Gheorghiu-Dej la şedinţa din 4 iunie 1948 a Consiliului de Miniştri şi putem presupune că secretarul general al P.M.R. cunoştea deja faptul că Iosif Stalin era de acord cu micşorarea despăgubirilor de război pe care România trebuia să le achite Uniunii Sovietice până în anul 1952. În actualul stadiu al cercetării noastre nu excludem posibilitatea ca preşedintele Consiliului de Miniştri al URSS să fi fost încântat de cedarea la 23 mai 1948, în secret, a insulei Şerpilor de către guvernul de la Bucureşti, în favoarea Uniunii Sovietice. După două săptămâni, Iosif Stalin l-a anunţat pe dr. Petru Groza că datoria de război a României a fost diminuată cu 50% şi, în vara aceluiaşi an, a fost încheiată convenţia pentru reducerea livrărilor româneşti către URSS în contul reparaţiilor de război – statul român fiind scutit astfel de achitarea a 73,2 milioane de dolari.

În opinia noastră, între pierderea insulei Şerpilor în favoarea URSS şi anularea unei părţi din despăgubirile de război pe care România trebuia să le achite Uniunii Sovietice există o legătură strânsă. Sperăm ca, în viitor, să putem găsi documente sovietice care să confirme ipoteza noastră.

După circa 60 de ani de la evenimentul respectiv, la posturile de televiziune din România a fost vehiculată ideea aşa-zisei datorii istorice pe care Germania o are faţă de România. Dacă ar fi existat bunăvoinţa să fie studiate documentele existente în arhivele din România, discursurile unor politicieni români din perioada 1944-1947 şi, nu în ultimul rând, volumul publicat în anul 1988 de regretatul istoric Valeriu Florin Dobrinescu, poate că entuziasmul nu ar fi inflamat imaginaţia partenerilor de discuţii de la televiziunile din România. Este trist când sunt ignorate izvoarele istorice valoroase şi, mai mult decât atât, prin teoria celor 18 miliarde de euro se pune sub semnul întrebării întregul Tratat de Pace de la Paris – pe cale de consecinţă, frontiera României cu Ungaria şi statutul României în cadrul O.N.U., NATO, Uniunii Europene şi a altor organizaţii internaţionale.

Dacă mirajul celor 18 miliarde de euro îi atrage pe cetăţenii români, le putem spune că România a avut alocate aproximativ 19 miliarde de euro din partea Uniunii Europene, în perioada 2007-2013, pentru a îmbunătăţi nivelul de trai din ţară. Din păcate, aproximativ 3 miliarde de euro figurau la sfârşitul anului 2017 în bugetul Uniunii Europene la capitolul fonduri necheltuite şi pierdute definitiv de România[9] din cauza incompetenţei autorităţilor politice de la Bucureşti. Visurile celor care urmăresc să obţină dintr-o dată asemenea fonduri sau nişte moşteniri miraculoase din străinătate sunt nocive pentru cetăţenii dintr-o ţară în care cuvintele de ordine sunt incompetenţa, fărădelegea, minciuna şi lipsa de moralitate a autorităţilor centrale şi locale, pe fondul inexistenţei unui cult al muncii, în folosul întregii societăţi româneşti.

Articolul 28, paragraful 4 din „Tratatul de Pace din 10 februarie 1947 între România şi Puterile Aliate şi Asociate”, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 199 din 30 august 1947.

„Fără a prejudicia dispoziţiunile de mai sus, precum şi orice alte dispoziţiuni luate în favoarea României şi a cetăţenilor români, de către Puterile ocupante ale Germaniei, România renunţă în numele său şi în numele cetăţenilor săi, la orice pretenţiuni împotriva Germaniei şi a cetăţenilor germani, pendinte la 8 Mai 1945, cu excepţiunea pretenţiunilor rezultând din contracte şi alte obligaţiuni anterioare datei de 1 Septemvrie 1939, precum şi din drepturi dobândite înainte de aceeaşi dată. Această renunţare va fi considerată ca înglobând creanţele, toate pretenţiunile interguvernamentale în legătură cu aranjamente încheiate în cursul războiului, precum şi toate pretenţiunile cu privire la pierderi sau daune ivite în timpul războiului”.

NOTE


[1] Constantin Buşe, Din istoria relaţiilor internaţionale. Studii, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2009, p. 265-286.

[2] De exemplu, autorităţile franceze aveau de achitat 4 miliarde de dolari, iar cele britanice 4,5 miliarde de dolari.

[3] 23 august 1944. Documente 1944, vol. II, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Centrul de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 707.

[4] Foreign Relations of the United States, Diplomatic Papers 1944, Volume IV, Europe, Rumania, Washington 1966, p. 231-232. The National Archives of the United States, Washington D.C., General Records of the Department of State (RG 59), European War 740.00119 EW 1939/9 – 1244. Apud 23 august 1944. Documente 1944, op. cit., p. 713 (Documentul nr. 844).

[5] Valeriu Florin Dobrinescu, România şi organizarea postbelică a lumii (1945-1947), Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1988, p. 150; 156.

[6] Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 5419, dosar 801/13 A, 1947, poziţia 1539, f. 575. Apud Valeriu Florin Dobrinescu, op. cit., p. 189.

[7] Fülöp Mihály, Pacea neterminată. Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe şi tratatul de pace ungar (1947), Institutul European, Iaşi, 2007, p. 222.

[8] Relaţiile internaţionale postbelice. Cronologie diplomatică, 1945-1964, coord. Nicolae Ecobescu, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p. 62.

[9] Victor Bratu, Adrian N. Ionescu, Răzvan Diaconu, Fondurile europene: un capăt de listă pentru noii miniştri, în Curs de guvernare.ro, luni, 29 ianuarie 2018, http://cursdeguvernare.ro/fondurile-europene-un-capat-de-lista-pentru-noii-ministri.html.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "35 comments" on this Article:

  1. Vasile Cornea spune:

    Scrieti despre vina Regelui Mihai I, dar acesta nu avea nicio parghie de decizie. Maresalul Antonescu, da, avea si nu a dorit ca sa implice Regele in chestiuni care i-ar fi daunat. Este o chestiune de bun simt si aci este de apreciat Ion Antonescu.

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      Răspunderea politică nu scade dacă ai doar o parte din pârghiile politice şi militare de decizie.

  2. nimrod spune:

    Dupa mine, toata tevatura asta se incadreaza in efortul general al pesedistilor de inabusire a spiritului pro-european si pro–occidental mult prea puternic inca pentru a le permite sa-si faca de cap dupa bunul plac. Ghinion, as zice, fiindca Romania nu e totusi populata doar de motostivuitoare consumatoare de propaganda nationalist-comunistoida. :)

  3. victor L spune:

    Articolul 28, paragraful 4,
    citat la sfirsitul articolului este asemanator cu:

    “ABDIC

    pentru mine si pentru urmasii mei de la Tron, renuntând pentru mine si pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al României.”
    Nolens volens, atit Romania cit si Regele au semnat ceva ce trebuie respectat. Cu regretele ce urmeaza.
    NB,
    nu cred ca ar fi fost o grava greseala daca ni se dadeau ceva nume de istorici ori politicieni “iubitori de tara” care revendica asemenea datorii de la nemti. Vorba aia, sa-i stim si noi :P
    Sint habarnistgii nostri!
    De genul celor ce spun ca englezii si americanii ne-au vindut rusilor..

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      Acest material are şi o variantă cu “nominalizare”. Aici am scos numele pentru a evita o resuscitare a propagandei deşănţate susţinute printr-un vector de imagine care a fost membru al mai multor partide din România (PRM-PSD-PSRO etc) şi care a revenit din Germania în România (via Elveţia, unde a obţinut un doctorat). Încerc să ofer cititorilor posibilitatea de analiza o situaţie fără implicarea lor într-un conflict pe care anumite persoane îl au cu Banca Naţională a României.

  4. Lucifer spune:

    Foarte interesant, sunt informaţii pe care nu le cunoşteam. Concluzia este clară: învingătorii iau totul. România a fost jefuită de două ori: o dată de cele 1,3 Miliarde DM pe care trebuia să ni le achite Germania şi încă 300 milioane USD despăgubiri de război către URSS. Este adevărat, am primit înapoi Ardealul de Nord, dar există gustul amar al jefuirii României de către ţările învingătoare( SUA, URSS, UK, Franţa). Dacă ruşii aveau o oarecare dreptate( deşi şi ei ne văduviseră în WW1 de tezaur…), “marile democraţii” SUA, UK, Franţa ne-au tâlhărit cu neruşinare(SUA şi-au salvat obrazul cu planul Marshall…).
    Când aud pe europeniştii noştri că ridică osanale “marilor democraţii europene” mă cuprinde furia. Ăştia nu ştiu decât să ia, nu să şi dea. Autorul zice că UE a fost un contributor net la dezvoltarea României cu 26 Mld €, dar, oare, CÂT au scos “marile democraţii” din România în perioada respectivă? Pur şi simplu Europa de Est a fost jefuită încă o dată.

    Dar, aşa se scrie istoria! Vae victis. Putem avea încredere în “marile democraţii”? Aceasta-i întrebarea!

    • Gabriel I. spune:

      Domnule Luci-fer,
      Faceti ce faceti si nu va puteti abtine sa nu dati o smetie “marilor democratii”
      Articolul e destul de clar dar va faceti ca nu intelegeti ca puterile invingatoare in WW2 nu ne-au impus acele conditii in calitate de Mari Democratii(URSS nici macar nu era vreun fel de minim stat democratic) ci in calitate de invingatori intr-un razboi nimicitor in care toti au avut pierderi uriase. Poate ca fara opozitia acerba a URSS-ului, caruia i-am oferit pe tava Balcanii si tot flancul sudic, de a fi declarati co-beligeranti altfel ar fi stat lucrurile.

  5. Dragos spune:

    Excelent articol si o incheiere pe masura situatiei (dezastrului moral) din Romania.
    Sper sa aveti cat mai multio cititori dispusi sa cunoasca adevarul istoric.

  6. Mircea Modan MirceaM spune:

    Bun, foarte bun subiectul!
    In acest context (datorii si despagubiri de razboi) m-am intrebat adesea daca furtul tezaurului nostru (“depozitat’ la rusi si apoi furat de-a dreptul), nu poate avea ca “justificare” o datorie de razboi neplatita de Romania. Din ce scrieti se para ca nu.
    Exista vreun document care sa ateste ca Romania si-a achitat integral datoriile de razboi catre URSS? Cam cum se face in relatiile comericale, cand ai achitat imprumutul, ratele etc.
    Foarte inspirat si profi abordat subiectul, lamureste multe “chestii’ comentate dupa ureche si, poate mai imporatnt, ne lamureste pe noi.

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      Există un document oficial care arată că România a achitat despăgubirile de război faţă de URSS. Din câte ţin minte, acesta a fost emis la începutul anului 1952, când a avut loc şi o nouă reformă monetară extrem de controversată.
      Voi reveni peste câteva ore pentru a vă oferi şi o sursă de documentare.

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      Nu am mai găsit în această seară informaţia despre achitarea completă de către România a despăgubirilor de război. În schimb, am găsit-o pe cea privind situaţia Finlandei la 19 septembrie 1952: “Guvernul finlandez anunţă încheierea plăţii reparaţiilor de război către Uniunea Sovietică. Evenimentul este marcat de vizita la Helsinki a ministrului comerţului exterior al URSS”.
      Sursa: Relaţiile internaţionale postbelice. Cronologie diplomatică, 1945-1964, coord. Nicolae Ecobescu, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p. 138.

    • Lucifer spune:

      MirceaM: în legătură cu tezaurul de la Moscova din WW1 există nişte presupuneri destul de întemeiate cum că în pacea de la Buftea România trebuia să achite Germaniei nişte compensaţii, care ar fi trebuit plătite din acel tezaur( aprox. 100 tone de Aur+alte valori). Mai târziu, Germania şi Rusia se războiesc şi prin pacea de la Brest Litovsk Germania cere Rusiei ca să achite din tezaurul României datoria României prevăzută prin pacea de la Buftea. Rusia face asta, dar în final Germania este învinsă şi trebuie să achite despăgubiri de război către Franţa, plătite şi cu aurul din tezaurul românesc. Nu ştiu cât de veridică este această prezentare, poate dl Opriş va face o investigaţie.

      • Petre Opris Petre Opris spune:

        Tratatul de la Brest-Litovsk a fost semnat pe 3 martie 1918, Germania – învingătoare; Rusia – stat învins. După două zile a fost semnat şi un tratat preliminar de pace la Buftea (România era considerată un stat învins în război).
        Nu a existat nici o pretenţie din partea Germaniei faţă de tezaurul depozitat de România la Moscova.

    • PAFI spune:

      Nu-mi aduc aminte exact, dar am citit sau vazut intr-o emisiune TV ca Romania nu e singurul stat cu problema tezaurului “ratacit” prin Rusia. Spania ar fi trimis si ea, in timpul razboiului civil spaniol, peste 100 de tone de aur la “adapostul” Rusiei sovietice si nici ea nu l-ar fi recuperat. Stie cineva mai multe?

  7. Jay spune:

    Excelent articol, binevenit in clarificarea/precizarea unor aspecte ce inca raman confuze publicului neavizat, generand dezinformari si manipulari frecvent grosolane. Remarc totodata limbajul neutru, neimpregnat de patimi si obsesii ideo-politice ce infesteaza gandirea majoritatii “analistilor” perioadei imediat postbelice din Romania.

    Referitor la solicitarea autoritatilor romane privind acceptarea statutului de stat cobeligrant de catre reprezentanţii Naţiunilor Unite, “…România fiind considerată un stat învins – aşa cum s-a consemnat şi în „Convenţia de armistiţiu” (Moscova, 12 septembrie 1944)…”, nu inteleg clar de ce s-au mai facut demersuri in acel sens, avand in vedere specificatia expresa de stat invins din Conventia de armistitiu, precum si faptul ca Romania a intrat in mod fortat in coalitia antihitlerista, la 23.08.1944, exclusiv la presiunea intensa a oficialilor militari sovietici, nu ca rezultat al vointei populare sau a reprezentantilor clasei politice. “Incercarile” de armistitiu conditionat, ante 23.08., ale lui Antonescu (via Kollontai) au fost timide si sterile, in final nesemnificative, fiind respinse de toate partile, nu numai de sovietici, care nu acceptau nicio conditie propusa de romani.

    Tot pe aceasta linie a adevarului istoric, este de apreciat asumarea unui risc de imagine profesionala, de catre dvs., afirmand: “…Dacă ar fi existat bunăvoinţa să fie studiate documentele existente în arhivele din România, discursurile unor politicieni români din perioada 1944-1947 şi, nu în ultimul rând, volumul publicat în anul 1988 de regretatul istoric Valeriu Florin Dobrinescu, poate că entuziasmul nu ar fi inflamat imaginaţia partenerilor de discuţii de la televiziunile din România. Este trist când sunt ignorate izvoarele istorice valoroase…”. Spun asta pentru ca, asa cum “s-a hotarat” dupa dec.1989, toata istoriografia “comunista” este falsa si trebuie eliminata sau ignorata. Or dvs. aveti ca surse mai multe lucrari “comuniste”, ceea ce, in actuala conjunctura politico-ideologice (!), v-ar putea expune profesional. Evident, sper, chiar doresc, sa ma insel…

    • donquijote spune:

      Cred ca este o afirmatie cam hazardata:
      “Romania a intrat in mod fortat in coalitia antihitlerista, la 23.08.1944, exclusiv la presiunea intensa a oficialilor militari sovietici, …”
      Cum de puteti fi atat de categoric, cand diverse surse au diverse viziuni asupra evenimentului. Inclusiv Regele Mihai, considerat omul cheie are o alta prezentare.
      Din toate lecturile mie imi apare ca URSS a primit vestea intoarcerii armelor ca pe o veste proasta, mai degraba.
      Armata Rosie se afla intr-un iures care parea irezistibil oficialilor militari sovietici iar faptul ca a trebuit sa imparta cu Armata Romana succesul eliberarii a fost mai degraba daunator ca imagine.
      Urss TREBUIA sa elibereze Romania, cu tot prapadul care ar fi putut insemna aceasta Eliberare asupra teritoriului eliberat; chiar daca asta ar mai fi costat cateva zeci de mii de vieti de ostasi sovietici – nu mai conta! De altfel, oficial, Romania a fost eliberata si evenimentul sarbatorit cu focuri de artificii, la Moscova, pe 31 august.
      Iar cetatenii Urss inclusiv din actuala Republica Moldova stiau ca Armata Rosie a invins armata fascista romana aliata cu armata hitlerista. Daca nu credeti, ascultati povestile cu care au venit fratii de peste Prut dupa 45 de ani de ocupatie sovietica si inca mai vin, desi au mai trecut inca 29 de ani de la primul val.

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      Într-adevăr, se poate analiza situaţia mea profesională şi din acest punct de vedere (cu riscurile de rigoare). Eu cred că este normal să utilizez toate izvoarele istorice, indiferent de orientarea ideologică a unor regimuri politice efemere. De aici ar putea rezulta, pe scurt, diferenţa dintre istoric şi propagandist.
      În cărţile şi articolele pe care le-am publicat am utilizat foarte multe documente oficiale din perioada Războiului Rece. Unele aveau caracter secret, alte erau publice, iar anumite interpretări le pot găsi şi acum în volumele editate în acea vreme. Unele dintre acestea le-am luat cu mine, când am plecat din România şi le-am aşezat în ordine în locuinţa mea. Nu este nici o ruşine să fie utilizate asemenea instrumente de lucru pentru a înţelege epoca şi spiritul unor vremuri. Dimpotrivă, insist pentru folosirea la maximum a tuturor surselor de documentare pentru a fi onest cu cititorii. Fără ură şi părtinire!

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      În privinţa demersurilor care s-au făcut după 8 mai 1945 pentru îndulcirea condiţiilor din Convenţia de Armistiţiu, putem considera că s-a procedat corect. Era datoria politicienilor să încerce acest lucru, chiar dacă ştiau că sunt şanse foarte mici de reuşită. Era o situaţie foarte tristă şi, presupun, deprimantă pentru liderii politici de la Bucureşti (cu excepţia celor comunişti).

  8. Cinicul spune:

    Vae victis!
    Felicitari pentru acest articol care aduce lumina asupra unui subiect tenebros al istoriei noastre.
    Am totusi o observatie.
    Spuneti ca
    Cred ca aceasta condamnare este cam injusta. Romania nu era in acei ani in pozitia sa negocieze cu Alemania. In plus Hitler ii spunea lui Antonescu ca Romania s-a dovedit meschina profitand in relatiile economice cu Reich-ul. Merita verificata afirmatia lui I Antonescu la procesul din 1946 ca a lasat Romania intr-o situatie economica mai buna decat atunci cand a preluat-o. Mai degraba un astfel de comentariu se potriveste liderilor de mai ieri si de azi ai Romaniei, cel putin acestia puteau si pot negocia.

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      Într-adevăr, poziţia României în negocierile cu Germania era foarte dificilă şi cauzele trebuie căutate în perioada interbelică.

  9. ion ion spune:

    “La rândul lor, mareşalul Ion Antonescu şi Regele Mihai I pot fi consideraţi vinovaţi de situaţia respectivă deoarece au permis trimiterea în Germania a unor cantităţi foarte mari de petrol şi produse agricole, în timpul războiului, fără a recupera sumele de bani datorate de guvernul de la Berlin”
    intrebare: ce decizii putea sa ia, in concret, Regele Mihai dar nu le-a luat?

    vezi si: http://www.ioanscurtu.ro/activitatea-politica-a-regelui-mihai/
    Asumându-şi răspunderea conducerii statului, generalul Antonescu era ferm hotărât să nu îngăduie implicarea regelui în luarea deciziilor. În şedinţa Consiliului de Miniştri din 7 septembrie 1940, el declara: „Palatul nu se amestecă în nici o problemă a statului şi acel ministru sau funcţionar al statului ce va fi prins de mine [că întreţine legături cu regele] va fi destituit imediat şi sancţionat”. În opinia sa, regele era doar „un simbol şi nu are dreptul să se amestece în conducerea statului””

  10. euNuke spune:

    Interesant articol. Numai ca sunt cateva probleme.

    1] In primul rand dumneavoastra evitati sa citati si sa analizati norma de interes in speta noastra. De pilda articolul 28 din Tratatul de la Paris. Il pun eu aici, in engleza:
    “Article 28
    1. From the coming into force of the present Treaty, property in Germany of Roumania and of Roumanian nationals shall no longer be treated as enemy property and all restrictions based on such treatment shall be removed.

    2. Identifiable property of Roumania and of Roumanian nationals removed by force or duress from Roumanian territory to Germany by German forces or authorities after 12 September 1944 shall be eligible for restitution.

    3. The restoration and restitution of Roumanian property in Germany shall be effected in accordance with measures which will be determined by the Powers in occupation of Germany.

    4. Without prejudice to these and to any other dispositions in favour of Roumania and Roumanian nationals by the Powers occupying Germany, Roumania waives on its own behalf and on behalf of Roumanian nationals all claims against Germany and German nationals outstanding on 8 May 1945, EXCEPT those arising out of contracts and other obligations entered into, and rights acquired, BEFORE 1 September 1939. This waiver shall be deemed to include debts, all inter-governmental claims in respect of arrangements entered into in the course of the war and all claims for loss or damage arising during the war.”

    2] Dumneavoastra sustineti ca schimburile comerciale romano-germane au avut loc in baza unui Acord de colaborare semnat in 4 decembrie 1940, deci dupa declansarea razboiului, cand in fapt ele s’au desfasurat probabil incepind cu 23 martie 1939 in virtutea Tratatului incheiat atunci, deci inainte de intrarea noastra in vreun conflict si inainte de termenul mentionat expres de articolul 28 din Tratatul de la Paris [vezi alineatul 4].

    3] Nu mentionati nicidecum instanta/curtea competenta sa se pronunte asupra presupusei datorii si nici despre capacitatea procesuala a autoritatilor romane [care?]. In loc de asta prezentati in stil sententios inmvestigatiile altora [care la randul lor au abordat acelasi stil sententios dar vizavi de Germania]. Sa va aduc aminte ca niciunul dintre noi nu e vreun expert in drept international incat sa ajunga atat de facil la o concluzie in acest caz complicat si delicat? Ca istoric mi se pare normal sa prezentati doar faptele, cu date si citate seci, nu sa va erijati in instanta de arbitraj internationala.

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      1. Armata Română a intrat în luptă la 22 iunie 1941. În acea duminică a început războiul pentru România.
      2. Tratatul din decembrie 1940 este o continuare în plan economic a aderării politice a României la Pactul Tripartit (creat de Germania, Italia şi Japonia la 27 septembrie 1940).
      3. Liderii politici ai statelor din cadrul Naţiunilor Unite au considerat că al doilea război mondial a început la 1 septembrie 1939, când armata germană a atacat Polonia. De atunci decurge termenul specificat în Tratatul de Pace de la Paris. Din păcate, Dvs. mergeţi mult mai departe în timp, până în martie 1939, aşa cum a făcut de nenumărate ori un vector de imagine care a atacat conducerea Băncii Naţionale a României începând din anul 2010 (probabil pentru a căpăta notorietatea necesară câştigării unor alegeri şi ocupării unui scaun de europarlamentar). A eşuat în cele din urmă şi mulţi au fost supăraţi pentru că planul nu a reuşit. Să vă fie de bine!

      • PAFI spune:

        Noi acum stim ceva mai mult, anume ca alianta politico-militara formata de Germania si URSS a atacat Polonia, in urma unui plan si tratat care avea niste clauze secrete, astazi nu chiar atat de secrete. Aceleasi clauze secrete din acelasi tratat le-au permis sovieticilor si ocuparea Basarabiei si nordului Bucovinei, dar si statelor baltice. Dupa victorie, fericitul mariaj s-a incheiat si a urmat un razboi devastator intre fostii “iubiti”. Asa a ajuns URSS din agresor, victima. Interesele comune i-au adus in aceeasi barca pe fostii inamici, URSS si Imperiul Britanic (in timpul agresiunii sovietice impotriva Finlandei, din noiembrie 1939, Franta+UK au planuit – nu mai stiu daca au apucat sa si trimita- trimiterea unui corp expeditionar pentru ajutorarea Finlandei). In aceasta privinta, da, sunt de acord cu cei care spun ca invingatorul scrie istoria, sovietele s-au portretizat ca victime eroice, iar balticii, finlandezii si romanii, atacati miseleste de ei, au devenit “din condei”, agresori. Ca o observatie, aceeasi propaganda serveste si astazi aceleasi argumente, Rusia are, chipurile, “drepturi si interese strategice legitime”, in relatiile cu vecinii ei. Ieri Germania si astazi NATO servesc drept argument pentru razboaiele si raptul teritorial comis fata de vecini (Georgia si Ucraina). In frunte avem pe Putin, acest Stalin second hand, la fel de dornic de inarmare si razboi, facute, ca si Stalin, “din prea mare iubire de pace si din vina dusmanilor” (vorba manelistilor, sa moara dusmanii de oftica).

    • Adrian spune:

      Subscriu. Ceea ce nu înseamnă că textul tratatului e vreo mostră de inteligență.

      Dacă autorul are informații privind cine a elaborat efectiv textul tratatului, ar fi utile. De pildă, unde s-ar fi încadrat cineva născut supus prusac etc.

      • Petre Opris Petre Opris spune:

        Dacă se ignoră spiritul epocii, ajungem la situaţii absurde. Lumea nu dorea război şi tratatul trebuia încheiat cât mai repede. Şi fiind vorba de război şi pace, învingătorii i-au totul. Bine-rău, ei au încheiat pacea în termenii pe care îi vedeau atunci, influenţaţi în mod evident de spiritul epocii în care trăiau.

  11. costea ioan spune:

    Grosolănia neechității din tratat nu a fost eludată de raționamentul dvs dar nu sunt convins dacă nu v-ați folosit tocmai de monstruozitatea unei astfel de inechități pentru a masca un dezechilibru imens: pentru prăpădul făcut de români în spațiul spvietic timp de 3 ani, sovieticii îi pedepsesc cu numai 300 mil dolari în timp ce valoarea exportului de produse românești către Germania, pe timp de un an, a fost evaluată la 1,3 miliarde de dolari! (Asta în condițiile în care sovieticii erau învingători, iar nemților învinși li se putea cere oricât pe acel import din moment ce valoarea intra imediat în contul învingătorului).
    Ori valoarea exportului către Germania este prea mare ori cea a distrugerilor românești în URSS prea mică. Cine a calculat?; că dacă valoarea exportului este corectă și bazată pe valoarea facturilor atunci echipa românească a negociat bine și dispare acea senzație de neechitate despre care vorbeam la început?!
    De ce cred eu că analiza dvs nu este chiar foarte corectă? Pentru că acea comisie de negociere a profitat ori de prostia și/sau de lăcomia sovietică ori de ceva ce nu ar trebui să ne scape, că nu mai poate fi altceva decât o eventuală … MITĂ … dată de români.
    Deci, eu zic doar atât, că raționamentul d-vs se oprește undeva la suprafața lucrurilor, savurând o victorie un pic prea lesnicioasă pentru capacitățile dvs de investigare și de analiză. Faceți-o, altfel ne faceți să rămânem cu gâtul ce întoarce capul a așteptare. V-am mai spus, și impulsiv cum sunteți v-ați supărat, nu mai faceți istorie de nivel contributiv, intitulată contribuții. Suteți prea dotat pentru a face astfel de mici „ticăloșii mărunțele”. Aștept să mă înjurați și să continuați analiza … și, evident, aștept analiza pe … Pacepa. Cu mult drag și respect Costea Ioan, blocat la această dată pe FB și deschis pe „Horia Moț”, prin care v-am cerut prietenia de pe FB. Eu mai am câteva curiozități: germanii au dus mult, dar ce au dus?! Și dvs știți la ce mă refer. Deci, baiul raționamentului nu constă în grosolănia neechității ci în imensitatea dezechilibrelor de evaluare de care nu vreți să țineți seama.

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      Am înţeles mesajele. Şi dacă mă supăr, îmi trece.
      Într-adevăr, va urma un material despre avionul de pasageri VFW 614 şi cazul Pacepa.

    • Sándor spune:

      Datoria Germaiei fata de Romania era de 1,3 miliarde MARCI.In 1938-1939,cursul de shimb era de 2,49 marci pentru un dolar.In 1941 ajunsese la cca 20 RM pentru un dolar,dupa care germanii au impus un curs fortat la acest nivel in teritoriile ocupate si in relatiile economice cu aliatii(Ungaria,Romania,Finlanda,Italia).Asadar,datoria germana poate fi evaluata la cca 65 milioane de dolari.
      Despagubirile catre URSS insumau 300 milioane de dolari.Ca sa ne facem o idee de magnitudinea sumei,e bine de stiut ca tot aurul obtinut ca prada de razboi de catre Germania din tarile ocupate insuma cca 600-650 milioane de dolari..

  12. Ciobanul Bucur spune:

    1. Este pentru a doua oara cand observ ca cineva are curajul de a recunoaste ca Romania a fost un stat INVINS in razboi. Imi aduc aminte de o intrunire prin anii 90 la care profesorul Giurescu a afirmat ca “noi am fost batuti in razboi” iar toata sala era mai-mai sa-l linseze.
    2. As fi apreciat si mai mult daca autorul ar fi spus ca in fapt Romania a acceptat CAPITULAREA NECONDITIONTA, conditie impusa prealabil de Aliati atat Germaniei cat si satelitilor ei. Actul de la 23 August asta a fost – o capitulare neconditionata unilaterala. Numai asa se explica faptul ca armata sovietica a continuat sa-i ia prizonieri pe toti soldatii romani care incetasera lupta, urmare ordinului dat de regele de atunci.

    • Cinicul spune:

      Insistenta asupra cspitularii necondiționate a fost o greșeală majoră a aliaților occidentali. Ea a prelungit războiul cu cel puțin 6 luni (in special cel din Pacific).

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      Aveţi dreptate. Acum cred că trebuia să includ un paragraf, cel puţin, şi despre condiţiile capitulării necondiţionate.

  13. ion spune:

    Ce era germania dupa razboi? Exista ca stat? Banii incasati cum au fost impartiti intre puterile care o administrau?

    Au existat garantii de securitate din partea UK, USA inainte de razboi? Au fost onorate? Sau romania a fost de una singura dupa primul razboi mondial?

    Cred ca se mai poate rascoli pe acolo, sa aflam mai multe detalii, sa mai reducem din legende.

  14. Mihai spune:

    Articolul este foarte interesant și bine documentat dar profesorul Golban vorbește, din câte îmi amintesc de o datorie anterioară datei de 01.09.1939, datorie care nu este afectată de prevederile art 28. Profesorul Golban susține că ”România şi Germania au încheiat în 23 martie 1939 un contract de clearing, prin care ţara noastră se obliga să livreze Berlinului diverse mărfuri. Contractul prevedea că Germania trebuia să plătească în mărci germane imperiale către BNR, care achita apoi în lei româneşti către exportatori. După izbucnirea controversei, reprezentanţii Ministerului german de Finanţe au susţinut că România a renunţat la orice pretenţie financiară faţă de Germania semnând Tratatul de Pace de la Paris, la 10 februarie 1947. Experţii spun însă că răspunsul e incorect. Aceasta pentru că articolul 28 din Tratatul de Pace de la Paris prevede că România renunţă la toate pretenţiile faţă de Germania cu excepţia celor care rezultă din contracte şi alte obligaţii anterioare datei de 1 septembrie 1939, precum şi din drepturi dobândite înainte de aceeaşi dată”. Totodată, profesorul Golban subliniază că ”datoria nu poate fi contestată de nimeni pentru că mai există documente istorice care o atestă (Comisiei Bergier – comisie de anchetă a Elveţiei, instituită în anul 1998, pentru a analiza tranzacţiile cu aur în timpului celui de al doilea război mondial, Arhiva Germaniei; numărul de registru al arhivei germane din Berlin este: R 2 / 222; dosarul cuprinde ultimul extras de cont al Casei de compensaţie). Problema care se pune este dacă există vreun document care să arate că România ar fi renunţat la aceste datorii, iar până acum nu pare să existe un astfel de act.” Problema pentru România constă ”în lipsa statului” care să se bată pentru interesele țării. O persoană fizică a găsit o problemă, a făcut-o publică și a susținut-o. Instituțiile statului nu au mișcat un deget. Nici parlamentul, nici guvernul, nici președintele, nici BNR, nimeni, nimeni … Nu contest că ar fi fost mai bine ca guvernul să facă programe prin care să aducă în țară banii planificați de la UE pentru că dădea și de lucru și producea dezvoltare. Dar așa ? Oricum la cât de prăduitori sunt ”responsabilii” (i) care din 1990 conduc destinele României mai bine că n-am fost în stare să ne batem pentru banii munciți de părinții, bunicii noștri că poate-i recuperam și după aceea în scurt timp … ne îndatoram din nou la FMI … Sunt curios dacă mai avem ceva din tezaurul trimis la Londra și din împrumutul la FMI . Presupun că tezaurul trimis pe timpul războiului româno – român va avea aceeași soartă cu tezaurul trimis în Rusia pe timpul Marelui Război …

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      Vă mulţumesc pentru comentariul dumneavoastră. Domnul la care vă referiţi nu a publicat nici un document oficial privind balanţa de plăţi dintre România şi Germania privind perioada 23 martie 1939-1 septembrie 1939. Dacă era cu adevărat responsabil, ar fi căutat singur în arhive toate contractele pe care le presupune că s-ar fi derulat în relaţiile dintre cele două state în perioada ameintită şi, apoi, ar fi putut spune o concluzie. Din păcate, domnia sa a amestecat lucrurile cu datoriile din timpul celui de-al doilea război mondial şi a ieşit ce a ieşit (blamarea Băncii Naţionale, în primul rând). În felul acesta, a câştigat notorietate, dar nu şi un fotoliu de europarlamentar.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Petre Opris


Petre Opris

A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istor... Citeste mai departe


În memoria Regelui Mihai

În memoria Regelui Mihai - Bach: Ricercar a 6 (din Ofranda Muzicală) - Andrei Vieru

E randul tau

Ptr.poporul ăsta urgentă e doar la UPU.Luciditatea e înlocuită cu neîncrederea, lehamitea si li...

de: Ana Hanes

la "Defăimarea naţiunii - despre un anume viitor"

Cauta articole

aprilie 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Mar    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)