Ucraina prin lupa Europei

Morţii doborâţi în Kiev sub steagul UE încep deja să fie fie împinşi în uitare de trupele ruse care ocupă Crimeea. Dar simbolul unei revoluţii care, cel puţin discursiv, s-a făcut sub stelele Uniunii Europene ridică întrebări legate de acţiunea reală a UE în toată această nebunie. Liderii europeni s-au perindat prin Kiev recent, iar Parlamentul European a adoptat pe 27 februarie o rezoluţie pe tema Ucrainei, a doua într-o lună. Dar, la urma urmei, cât de multe poate face UE în faţa unei Rusii atât de agitate?

Parlamentul European

Deputaţii europeni au fost constant în ultimele trei luni vizibil susţinători ai mişcărilor de protest din Kiev şi nu numai. Deh, ei îşi pot permite să facă afirmaţii incendiare şi, cu atât de puţin timp înainte de alegeri, merge şi electoral să te dai cu oameni care militează pentru libertate. Ei nu tre să gestioneze ce se întâmplă mai târziu dacă dau din gură acum. Prietenii obişnuiţi ai Rusiei din PE au fost tăcuţi şi atunci la fiecare discuţie şi dezbatere am văzut numai vajnici apărători ai Euromaidanului. Aceeaşi oameni care au avut o mână în întârzierea semnării Acordului de Asociere în trecut, pe vremea când Yanukovich poate l-ar fi semnat, dar fără să-i dea drumul doamnei Tymoshenko din închisoare. Doar domnul Daniel Van Der Stoep, deputat extremist olandez s-a trezit vineri, 28 martie, să apere intervenţia rusă într-un schimb de vorbe grele cu deputaţi Letoni, singurii care până acum au dat o declaraţie comună.

Mai mulţi euro-deputaţi, inclusiv grei ca Jacek Saryusz-Wolski de la PPE sau Guy Verhofstadt de la ALDE s-au dus în Maidan, au dat mâna şi s-au pozat cu protestatari care doar cu câteva ore în urmă târâiau cadavre de sub atenţia lunetiştilor. Au avut discursuri în piaţă şi apoi au dezbatut în plenul de la Strasbourg cu patosul cuiva care chiar a fost pe teren. E clar că au fost văzuţi, e clar că mesajul pentru oamenii din piaţă a fost că Europa e cu ei. Problema e că, dincolo de o ratificare rapidă a unui Acord semnat eventual, Parlamentul nu poate face mare brânză din punctul de vedere legal. Cosmetic şi moral, da, contează. Dar pe termen scurt şi mediu, deşi este poate cel mai mare susţinător instituţional al mişcărilor din Ucraina, Parlamentul nu poate fi o sursă de suport palpabil. Şi nici nu poate vota nimic real împotriva Rusiei, cel puţin nu pe agenda actuală.

O problemă ar fi ţeapa pe care mulţi au luat-o cu Siria. Au chemat la audieri opoziţia, au susţinut sus şi tare că sunt alături de ei dar până la urmă, cu toate rezoluţiile de urgenţă pe care le-a dat, nu i-a ajutat cu mare brânză pe sutele de mii de morţi din conflictul din acea ţară. Paralela este importantă pentru că radicalii din Siria, utilizaţi de Rusia ca un bau bau motivant pentru a ajuta guvenul, au fost mai apoi discutaţi amplu şi de deputaţii europeni. Invazia Crimeii este justificată la Moscova de ameninţările împotriva etnicilor ruşi, iar discursul Kremlinului este abil scris ca să capteze toate fomulele obişnuite europene. Dacă deputaţii europeni nu au putut face mare lucru atunci când Assad îşi gaza populaţia, nu văd ce vor face acum când Putin muşcă din Ucraina.

Nu e ca şi cum oamenii ăştia nu vor să facă nimic. Dar pe termen lung, ma tem că se vor pierde în „semnale clare” şi „nevoia de dialog” constructiv, iar apoi când Putin va părea că dă înapoi, vor sări pe orice ofertă posibilă, uitând că la început au susţinut sus şi tare integritatea teritorială, sau democraţia Ucrainei.

Miniştrii salvatori şi promisiunile lui Ashton

Catherine Ashton era pe val la începutul crizei, prima oară cu Iranul, apoi cu un profil din ce în ce mai mare pe Siria. Avea şi nevoie după un mandat cel mult mediocru. Îşi asigura în sfârşit o carieră şi pe viitor, cu băi de mulţime în Kiev şi omniprezenţă în media europeană. Când a venit vorba de Crimeea, a acţionat cu celeritate-i bine cunoscută, convocând sâmbătă o şedinţă de urgenţă… luni. Doamna Ashton are însă jobul ingrat de a trebui să salveze cumva şi parteneriatul strategic cu Rusia şi până când cineva într-un stat membru nu se trezeşte să decidă ceva clar, ea nu poate să-şi permită să facă declaraţii prea dure de una singură.

Statele membre, în schimb, ar putea, fie să dea bani Ucrainei (dacă ar avea de unde), fie să dea semnale legate de securitatea ţării. Sancţiunile pentru Rusia tot de la ei trebuie să vină, mai ales îngheţarea bunurilor deţinute de Putin şi ai lui prin Europa (asta în vaga speranţă că ei nu s-au protejat deja de aşa ceva când trimiteau militari fără insigne să ocupe Sevastopolul).  Ce-i drept, statele membre UE, anume Germania, Franţa şi Polonia au suferit un eşec destul de penibil înainte de invazie când şi-au trimis miniştrii de externe să negocieze cu Yanukovich. Un posibil candidat la poziţia lui Ashton, ministrul de externe polonez Radoslaw Sikorski, a păţit-o cel mai urât. Pe 21 februarie a ieşit iniţial pe post să anunţe un acord salvator cu inamicul public nr.1 al celor de pe baricade. Protestatarii nu au ascultat şi până la urmă au „rezolvat” problema singuri. Aşadar, toată munca miniştrilor din statele membre va intra acum în obscuritatea istoriei. Întrebarea e dacă, speriaţi de spectrul unui nou Război Rece, vor încerca din nou.

Şi acum…

Până la urmă e greu de spus cât de mult a ajutat UE ca un bloc situaţia din Ucraina – opus faţă de cât de uşor ne e tuturor să identificăm influenţele ruseşti. Cei câţiva euro-deputaţi şi oficiali nu se compară cu avioanele de necunoscuţi dinspre şi spre Rusia care au lăsat în urmă sute ecusoane false de Berkut şi amintirea unor jandarmi ciudaţi cu accent rusesc, sau cu morcovul de 15 miliarde de euro promişi lui Yanukovich sau băţul dat peste Crimeea. Dar e important de realizat că, deşi motivele socio-economice ale revoluţiei din Kiev rămân interne, discursurile UE au contat semnificativ pentru cei ce înfruntau gloanţele în Maidan. Mirajul Europei rămâne şi nu poate decât să se radicalizeze acum în faţa ameninţării teritoriale.

Şi UE poate face câte ceva. Sancţiuni pentru Putin şi liderii de la Kremlin, mai mult ajutor direct pentru Ucraina, mesaj clar pentru Rusia că dacă va continua cu ce face în Crimeea, economic asta va costa mai mult Rusia decât UE. Problema este că Putin ştie limitele discursului, dar şi ipocriziei europenilor. Ştie că are şi destui prieteni, sau clienţi, la Bruxelles. Iar dacă ajungem la un joc mai lung, unde el trebuie doar să aştepte (cum o face în Georgia) până când vrem nu vrem, ne obişnuim cu Ucraina în mâinile ruşilor, e puţin probabil că Uniunea va avea îndârjirea să i se opună cu adevărat. Oricum, centrul atenţiei se schimbă. Miza jocului nu mai este doar soarta Ucrainei, ci relaţia cu Rusia. În sfârşit, ajungem să jucăm cu un Putin care şi-a dat jos masca.

Articol aparut pe Europuls

__________________________________________________

Europuls este o organizaţie non-guvernmentală formată din tineri români experţi în afaceri europene. Scopurile ei sunt îmbunătăţirea cunoştinţelor românilor despre Uniunea Europeană şi încurajarea unei mai bune comunicări despre România la nivel european prin schimburi de idei şi a celor mai bune practici. Europuls publică articole şi analize pe site-ul www.europuls.ro, organizează dezbateri, seminarii şi conferinţe.