Home » Cultura » Citesti:

“Il y a des êtres à travers qui Dieu m’a aimé”

Mihai Maci martie 18, 2017 Cultura
4 comentarii 2,999 Vizualizari

Atunci când l-am cunoscut, era mai tânăr decât sunt eu astăzi.

Dar când l-am cunoscut oare? Atunci când am stat faţă în faţă în vechiul sediu al Colegiului Noua Europă? Sau atunci când a trecut printre noi, în sala de la Studii Europene, unde ne-a ţinut conferinţa de la masterat? Când am citit – într-o singură zi – “Zborul în bătaia săgeţii”? Sau când l-am văzut la emisiunile lui Iosif Sava? Probabil şi mai devreme, atunci când îi citeam textele din 22 (adunate mai apoi în “Cerul văzut prin lentilă” şi “Politice”) şi interviurile din minunatul LA&I al lui Dan C. Mihăilescu. Textele acelea – multe dintre ele fiind intervenţii pe câte o problemă punctuală, aveau, dintru început, un timbru aparte. Astăzi, când avem nenumărate modalităţi de-a ne informa, când sursele şi referinţele sunt atât de diverse, iar metodologia lecturii avizate se deprinde în universităţi, e greu de imaginat încărcătura de “altfel” a textelor de atunci ale tânărului fizician. Nu doar limpezimea judecăţii – în acele vremulri tulburi – impunea, ci mai ales modalitatea impecabilă în care era argumentată o teză şi era expus un argument în relaţie cu posibilele lui obiecţii. Literaţi de vocaţie – maimuţărind subtilitatea limbajului poetic al lui Constantin Noica –, mulţi dintre noi au învăţat să scrie (şi să gândească) aplicat la şcoala textelor lui din 22 (şi, evident, la aceea a cărţilor d-lor Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu şi Andrei Cornea). Adunate în volum, mai întâi de Nemira, apoi de Humanitas, textele acestea n-au pierdut nimic din vivacitatea agilă a scriiturii; dimpotrivă, cumulate, lăsau să se vadă clar structura unei gândiri impecabil de riguroasă în formă şi remarcabil de democratică în conţinut. Păstrez şi acum în minte definiţiile liberalismului economic şi ale vieţii democratice pe care le-am învăţat din paginile lor. Şi fie-mi îngăduit a crede că dacă în acei ani, ai ambiguităţilor şi ai rătăcirilor de tot felul, intelectualitatea autentică s-a păstrat pe linia unei raţionalităţi lucide, faptul i se datorează şi acestui tânăr care aducea la lumină, numindu-le clar, latenţele şi speranţele unei generaţii ce se voia ieşită definitiv din comunism. Să nu uităm că i s-a reproşat mereu un pasaj din scrisorile către Alexandru Paleologu, cu care se deschid “Politicele”. Era strigătul de disperare al celui ce vedea şi înţelegea ceea ce cei care-au plătit factura “comunismului cu faţă umană” au înţeles prea târziu, sau n-au înţeles deloc. Acolo unde am fi avut nevoie de gândire şi de deschidere, minţi sinistre au ales să instrumenteze frustrările şi ura. Cu toţii am văzut efectele; el a fost unul din puţinii care le-a înţeles cauza.

Când a apărut “Zborul în bătaia săgeţii” am descoperit omul din spatele textelor. “Pe mine m-au salvat cărţile şi prietenii” în anii întunericului şi ai mizeriei – scria pe prima pagină a acestei confesiuni. Şi pe mine. De aceea am consonat cu ea şi am citit-o mai întâi cu sufletul, abia apoi cu mintea. Bildungsromanul generaţiei mele – ajunsă la maturitate în comunism – a fost “Jurnalul de la Păltiniş”. “Zborul…” venea prea târziu ca să ne mai pună în mişcare, dar exact la timp pentru a ne confirma pe cei care am ales calea cărţii, spunându-ne o poveste în care ne recunoşteam şi al cărui adevăr ne constituia. Câţi îşi mai amintesc asăzi de fişele cu autori şi titluri pe care le-am scos din această carte (la fel ca şi din “Jurnalul…” d-lui Gabriel Liiceanu), de zilele de bibliotecă şi de nopţile de discuţii care, acum, sunt – poate – ultimul nostru liant generaţional. Spre deosebire de mulţi dintre colegii mei, mie unuia secvenţa finală a cărţii, cea cu viziunea istoriei, mi-a plăcut şi mi s-a părut cât se poate de la locul ei: căci ce altceva decât o integrare – smerită – în pleroma umanităţii e efortul pe care-l face asupra sa însuşi fiecare din cei care se dedică bibliotecii şi studiului?

Apoi l-am văzut întâia dată pe autor: precizia replicii din “Seratele” lui Iosif Sava lăsa loc unei siluete gracile, cu o dinamică aparte – mai ales a mâinilor (a căror mişcare figura gândurile) – chiar şi atunci când părea imobilă. A venit ca invitat al d-lui Virgil Ciomoş – generos şi inspirat în alegeri – cu ocazia conferinţelor pe care (împreună cu d-nii Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu şi Sorin Vieru) ni le-au ţinut nouă, cursanţilor primei promoţii a Masteratului Francez de la Cluj. Ne-a vorbit atunci despre cosmologia secolului XVII, cu precizia celui ce stăpâneşte problemele fizicii, cu eleganţa celui iniţiat în filosofia “marelui secol” şi cu erudiţia pe care o descopeream, sideraţi, în cărţile – ce începeau să fie publicate – ale lui Ioan Petru Culianu. Ni s-a-ntâmplat de multe ori să vorbim despre secolul XVII; mi-a fost dat să asist, peste ani, şi la o conferinţă – adevărată bijuterie de rafinament – asupra surorii lui Pascal şi a şcolii de la Port-Royal şi cred, cu toată convingerea, că este unul dintre cei mai buni cunoscători ai acestui veac crucial pentru istorie şi pentru destinul Modernităţii. Judecata critică a acestei răscruci a istoriei i-a cultivat şi îi cultivă atenţia lucidă faţă de veacul în care trăim.

În sfârşit, într-o zi din primăvara lui 1998 ne-am întâlnit, faţă către faţă, într-o încăpere a vechiului sediu al Colegiului Noua Europă. Revista “Dilema” publicase un anunţ despre Şcoala de Vară a Colegiului de la Tescani susţinută de – nedrept hulita, căci atât de importanta în epocă – Fundaţie Soros (îşi mai amintesc “patrioţii” noştri de ocazie măcar de colecţia “Cărţi Fundamentale ale Culturii Române”, pe care n-au fost în stare nici măcar s-o continue?!) şi, fără ştirea mea, mama a decupat talonul, l-a completat, i-a adăugat un CV al meu şi l-a trimis pe adresa indicată. Abia venit din armată, am primit o scrisoare prin care eram anunţat să mă prezint la Bucureşti pentru un examen oral din două cărţi: una a lui von Mises (apărută la Nemira) şi “Manuscrisele de la Câmpulung” ale lui Noica. Le citisem înainte vreme pe amândouă, le-am răsfoit din nou pe tren şi m-am înfăţişat la examen. Am nimerit într-o sală în care era personajul “Zborului în bătaia săgeţii” şi d-l Cristian Preda. Nu ştiu ce voi fi bâiguit atunci, cert e că nu despre von Mises şi Noica am vorbit în cele din urmă, ci despre un mare teolog, gânditor şi personaj civic al Rusiei anilor ’70 şi ’80: Părintele Alexandr Men. Îl citisem în Franţa, eram fascinat de el şi bănui că mi-am cheltuit timpul examinării povestind despre meditaţiile lui asupra ştiinţei şi politicii. Examinatorul meu nu-l citise în acea vreme, a recunost acest lucru cu modestie şi, prin întrebări şi observaţii atente m-a încurajat să spun tot ce gândeam. Puţini sunt oamenii capabili să te facă – de la prima întâlnire – să te simţi liber, să spui – cu naturaleţe – ce gândeşti şi să te solicite (îndemnându-te le mai mult) să gândeşti pe măsură ce spui. Astăzi sunt mai în vârstă decât era el atunci, dar sunt departe de a stăpâni această artă desăvârşită a adecvării atenţiei la omul din faţa mea. Am fost selectat pentru Şcoala de vara şi – după epice peripeţii parcurse cu prietenul Alexander Baumgarten – am ajuns la conacul Marucăi Cantacuzino. În acel an, spiritul rector al acelor întâlniri, d-l Andrei Pleşu, numit Ministru de Externe şi prins cu obligaţiile funcţiei, nu a putut veni, astfel că ne-am petrecut sejurul studios cu autorul “Zborului…” şi cu d-l Cristian Preda. S-a întâmplat ca, oameni foarte diferiţi, să ne adunăm şi să să rămânem legaţi peste timp de această întîlnire care, lipsită de judecata Mai Ştiutorului (care ar fi fost d-l Pleşu), avea ceva din voioşia unei tabere de olimpici scăpaţi de greul examenelor. Acolo l-am văzut râzând cu lacrimi, bucurându-se de o şotie, recitind de mai multe ori un pasaj, oprindu-ne, îndemnându-ne şi sfătuindu-ne cu o grijă ce depăşea circumstanţialul întâlnirii. Ne îndemna să fim ceea ce puteam fi şi, în prezenţa lui, cu toţii simţeam că puteam fi şi în lume aşa cum eram în acel perimetru magic. I-am păstrat amintirea şi ne-a păstrat-o şi el; mereu s-a interesat de noi şi, de fiecare când am vorbit unii de alţii (şi unii cu alţii), ceva din farmecul aparte al acelor zile a revenit în noi. Ne-au vizitat acolo Johnny Răducanu şi Horia Bernea, am descins în taverna Tescanilor şi am pescuit în apa ce străbate localitatea, ne-am fugărit pe pista pe care ateriza Bâzu Cantacuzino şi, mai ales, am vorbit – despre tot şi toate, dar mai ales despre noi înşine – preţ de zile şi nopţi. Aşa îmi închipui că ar fi putut să fie “şcoala în care nu se învaţă nimic”, cea la care visa Constantin Noica.

După un timp, ne-am întâlnit la Paris. Împrejurările au avut şi o doză de comic, dat fiind că, în ce ma priveşte, am reţinut locul (o sală a Şcolii Normale Superioare), dar nu şi ziua. Când am ajuns, spre ssuprinderea mea, sala era închisă şi dinlăuntru se auzeau voci. M-am întrebat dacă se mai cuvine să intru sau nu şi, cum e de aşteptat, bucuria de a-l revedea a învins. Am deschis încet uşa, am făcut un pas şi am rămas mut: la masă era un domn mic, cu un ten mai închis, care mă privea şi el, uimit de întrerupere și neînţelegând de ce m-am oprit. Mi-a zâmbit şi mi-a făcut semn cu mâna: Come in! M-am uitat încă odată la domnul în cauză, apoi m-am întors către sală – unde n-am recunoscut pe nimeni – şi, din nou, către personajul de la masă, căruia i-am spus: No, thank you! În momentul în care am închis uşa, m-am uitat pe afişul postat pe ea: era o conferinţă a economistului Amartya Sen, laureat al Premiului Nobel! Conferinţa pentru care venisem eu şi soţia mea – organizată de tenacele Adrian Papahagi – a avut loc în aceeaşi sală, de la aceeaşi oră, doar că două zile mai târziu. Ne-a vorbit atunci despre “Ce se pierde atunci când se câştigă ceva?” oferindu-ne, în fapt, planul cărţii care avea să vină: “Omul recent”. Câţi dintre noi mai revenim la această, rară prin anvergură, meditaţie asupra Modernităţii? Câţi dintre cei care se clamează “tradiţionalişti” au onestitatea de a se confrunta cu sursele prezentului (nu doar cu derivele lui) aşa cum o face omul care a scris această carte? Într-un fel, ea e pandantul impersonal al “Zborului…”: o căutare febrilă a acelei maturităţi a lumii în care omul să-şi poată da măsura ca făptură capabilă de libertate. E una din puţinele înfăptuiri ale acestui sfert de veac care, peste ani, vor sta mărturie că acest timp n-a fost doar unul al rătăcirii şi al risipei. Şi una din puţinele ce ne pot reprezenta cu cinste în lume. Mi se întâmplă să revin adesea asupra unui gând sau a altuia din cuprinsul ei şi, de fiecare dată, îl văd pe autor explicându-ne – cu o pasiune reţinută – miezul ei, care e, în fapt, miezul fierbinte al condiţiei noastre. Sunt multe asemenea texte, unele adunate în volumele de eseuri (“Discernământul modernizării”, “Despre idei şi blocaje”, “Partea nevăzută decide totul”), unele care-şi aşteaptă vremea (precum intervenţiile de la conferinţele “Cuvântului” d-lui Mircea Martin, care a fost – începutul veacului acestuia – ceea ce fusese LA&I-ul la finele celui precedent), ce mărturisesc dialogul cu sine, cu ceilalţi şi căile explorate de o gândire în permanentă căutare a adecvării la real. Unele dintre aceste intervenţii cvasi-necunoscute sunt printre cele mai reuşite texte ale lui sub raportul preciziei şi al formulării. După memorabila conferinţă am ieşit într-un bistro parizian unde am râs copios de istoriile vieţii noastre în Occident şi ne-am schiţat proiectele de viitor. Căci e unul dintre oamenii alături de care simţi, mereu, că eşti în măsură (şi dator) să mai urci o pantă şi să mai cucereşti un pisc.

L-am mai auzit apoi, în oraşul în care locuiesc, conferenţiind despre Pierre Duhem, care i-a fost mereu un reper. L-am văzut aşteptând întrebările publicului şi am văzut publicul, perplex, neştiind ce să întrebe. Ne-am întâlnit apoi în Bucureşti, la conferinţa Cardinalului Ravasi, de unde m-a dus direct în emisiunea – “Înapoi la argument” – pe care-o modera pe TVR Cultural. Alături de dialogurile cu oameni de cultură ale lui Iosif Sava şi Nicolae Manolescu, alături de “polemicile cordiale” ale d-lor Pleşu şi Liiceanu a fost unul din puţinele prilejuri în care am avut ocazia de a vedea faţa luminoasă a acestei ţări. Cum trebuie să fi ajuns cu toţii, dacă nici măcar nu-i mai simţim absenţa?! Ceea ce m-a uimit atunci, a fost enorma oboseală, pe care, cu pudoare faţă de sine şi afecţiune faţă de celălalt, încerca să o ascundă. Era vremea în care era director al Institutului Cultural Român. Nimeni nu s-a gândit să spună, răspicat, povestea mandatului său în fruntea Institutului. Astăzi ne lăudăm, ca ţară, cu câţiva scriitori şi artişti (de mare şi adevărat talent) deja bine cunoscuţi dincolo de graniţe, dar nu mai pomenim şi faptul – o, cât de adevărat! – că prima lor ieşire în lume i se datorează lui. Şi felului în care a înţeles (şi a muncit cu tenacitate) să creeze racorduri acolo unde ne puteam da cu adevărat măsura. A reuşit la un nivel care ar fi trebuit să ne facă cu adevărat mândri de ceea ce suntem: cultura română contemporană a ajuns în marile centre culturale ale lumii, iar Institutul care i-a pavat calea a fost ales la conducerea Institutelor Culturale Europene. Câte instituţii ale ţării acesteia au realizat – şi au gestionat cu succes – o asemenea reuşită? E unul dintre puținii care știu – căci au asumat până la capăt – câtă răspundere e într-o mare realizare.

Şi care i-a fost răsplata? O conjuncţie de orgolii tenebroase şi de minţi înguste l-au hărţuit constant ( vă mai amintiţi povestea “poneiului roz”?) şi, din prima zi a USL-ului, i-au batjocorit munca. A fost atacat, insultat şi, în cele din urmă, dat afară mai rău ca un infractor. I s-a suprimat emisiunea (sub pretextul reorganizării televiziunii – care a şi rămas fără TVR Cultural). Şi, mai presus de toate, în câteva luni de zile s-a făcut praf munca lui de şapte ani. Peste cei şapte ani ai tăcerii lui rodnice s-a instalat babilonia gureşă a demolatorilor. Câţi au protestat atunci? Câţi au strigat: aşa ceva nu se poate? Nu a fost o tăcere de mormânt, au existat câteva voci care au îndrăznit să spună adevărul în pustiul dezinformării. Vocile acestea sunt conştiinţa bună a României. Dar a existat și un cetăţean al ţării pe care a făcut-o cunoscută lumii care a găsit de cuviinţă să-l scuipe în plină stradă. Să mai spună cineva ca patria nu e cu adevărat recunoscătoare! Omului care şi-a investit timpul, talentul, energia şi relaţiile în a arăta lumii pulsul unei Românii vii şi dinamice i s-a aruncat în faţă preţul pe care ţara l-a pus pe munca lui. Mă tem că niciodată, nimic nu va şerge acel păcat împotriva spiritului comis de unul din concetăţenii noştri. S-a întâmplat să-l întîlnesc în acel timp. Şi, pentru prima dată, l-am văzut bulversat de valul de ură ce se revărsa din toate părţile, speriat de felul în care se risipea tot ceea ce clădise el și aproape căzut în sine însuşi. Se domina pe sine cu o aristocratică rigoare, dar – dincolo de aceasta – răzbătea o teribilă tristeţe. Atunci am ştiut ce e zădărnicia: nu faptul de-a nu face nimic pentru că e inutil, ci acela de-a asista, neputincios, la distrugerea a tot ceea ce ai făcut.

Însă s-a ridicat şi din această încercare, poate cea mai grea care-i e dată unui om în viaţa pământească. A găsit în sine puterea şi liniştea de-a înfrunta temeiul zădărniciei. Şi, mai mult ca niciodată, bunătatea şi lumina se împlinesc în gândirea lui limpede.

Părul i-a albit doar în aparenţă; în fapt e şi acum mai tânăr decât mine.

Pentru toate acestea (şi pentru multe altele) e unul din puţinii oameni cu care vorbesc adesea, în liniştea tăcerii. Mă întreb cum ar judeca el o anumită pagină citită, cum ar desfăşura obiecţiile unei teze pe care urmează s-o prezint la curs, cum ar zâmbi sau cum s-ar mira în faţa unei situaţii de viaţă. E unul din acei oameni care-mi sunt măsură; în raport cu care mă judec şi cu care mă sfătuiesc în gând înainte de-a lua o decizie. Faptul că el aici, faptul că m-a onorat cu prietenia lui, dialogurile dintre noi, m-au ajutat în câteva momente ale vieţii să nu iau decizii pe care mai apoi le-aş fi regretat. Ne vedem rar, dar ştim amândoi că, dincolo de dialogul cuvintelor, e – mai adânc – dialogul tăcerilor. Când ne întâlnim continuăm conversaţia de acolo de unde am lăsat-o şi cred că o vom continua aşa mereu, chiar şi după ce puținul nostru trup de ceară se va fi topit în lumină.

Pentru toate acestea (şi pentru multe altele), îi spun astăzi:

ÎNTRU  MULŢI  ANI  FERICIŢI  HORIA-ROMAN  PATAPIEVICI!

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "4 comments" on this Article:

  1. victor L spune:

    Frumos si emotionant.
    La Multi Ani, domnule Patapievici.

    • Herodot6 spune:

      subscriu la aprecierile de mai sus. La Multi Ani, domnule Patapievici! Si felicitari pentru evocare, domnule Maci!

  2. dorin valeriu spune:

    Un OM care ne-a luminat gandurile , caruia n-am cuvinte sa-i multumesc si sa-i exprim respectul si recunostinta.
    La Multi Ani Fericiti !

  3. Sorin Popa spune:

    Superb textul! Un foarte frumos “exercitiu de admiratie”.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


E randul tau

Felicitări colegului meu de generaţie şi de universitate de la Cluj pentru articol şi pentru ati...

de: Valentin Naumescu

la "Ştiinţa a fost aservită lumii politice"

Cauta articole

mai 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Apr    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)