Home » Cultura »Interviu » Citesti:

”Așa să crească iarba pe noi” – romanul sălbăticiei noastre. Interviu cu scriitorul Augustin Cupșa

contributors martie 27, 2018 Cultura, Interviu
Deocamdata nu sunt comentarii 2,513 Vizualizari

Romanul lui Augustin Cupșa, apărut la editura Humanitas, este unul dintre cele mai bune romane ale scriitorilor tineri, sub 40 de ani, pe care le-am citit.  Prin ochii unui narator la vârsta pubertății, cartea recupereaza memoria felului cum am trăit și simțit anii bezmetici de dupa ’90, purificand-o de clișeele și superficialitatea cu care este, vârtos, înfășurată până astăzi.  Ne e foarte greu să privim în noi și să înțelegem acea perioadă, să recuperăm ce am trăit atunci, dincolo de frămâtările politice și sociale, de surpriza descoperirilor consumeriste sau de fascinația televizorului. E vorba în mai ales de percepția nostră de sine și de relațiile cu semenii noștri, de lumea noastră intimă, de modul cum am trăit în realitate și nu cum am crezut sau ne-am amăgit că am trăit. Acestă recuperare și înțelegere nu putea începe decât cu literatura.

  • Comanda romanul cu autograful autorului
  • Așa să crească iarba pe noi este povestea unor copii la varsta pubertății aruncați în sălbăticia acelor ani de dupa revolutie. Societatea abnormă si amorală de atunci se proiectează în viețile lor, ei înșiși sunt sălbăticiți, relațiile între ei sunt mai ales raporturi de putere. Orașul Craiova și periferiile sale le oferă un univers relativ închis, informațiile despre lumea exterioară vin doar din auzite, orice fel de autoritate in afară de cea a găștilor e abolită.  O lume crudă, fără reguli, împărțită în ”smecheri” și ”fraieri”.

    Cred că este o carte care va rezista în timp, va fi citită multă vreme de acum încolo, fie și pentru că este printre primele care deznoadă în profunzime o perioadă a copilăriei noastre ca societate de după revoluție.

    Când m-am întâlnit cu scriitorul Augustin Cupșa pentru interviul de mai jos mi-a zis că ar vrea să nu-l întreb dacă există vreo legatură intre psihiatrie si literatura – Augustin Cupșa este psihiatru și își face un stagiu de pregătire în Franța.  ”Mi s-a pus de prea multe ori întrebarea asta și pur și simplu nu știu cum să mai răspund. Nu e nici o legătură între cele două, eu nu văd nici o legătură,”  a spus.  (L.P.)

    ***

    Să începem cu câteva date biografice, fiindcă sunt convins ca cititorul cărții o să-și pună fără îndoială întrebări despre biografia ta și despre perioada petrecută în Craiova,  așa cum o descrii.

    Sunt de-acolo, născut acolo, într-o mică enclavă de ardeleni mutați acolo. Am plecat la 20 și ceva de ani, am prins anii ‘90 în Craiova, o școală nici de cartier-cartier, nici de centru, pe la mijloc, liceul, ca toată lumea, era fostul Bălcescu. Cam asta e despre mine, cred că pe acolo se oprește filiera sau segmentul craiovean; și eu și sora mea am plecat de-acolo, am stat în București, nu știu cum ar mai continua segmentul craiovean în istoria familiei mele.

    Și ce a însemnat perioada asta? Sau ce înseamnă acum – copilăria e considerată o perioadă sacră din care te alimentezi tot timpul.

    E mai mult un loc îmi care îmi place să revin. Se schimbă, bineînțeles, de la an la an, se restrânge ca o bucățică de gheață care se topește – încălzirea asta globală – mai sunt câteva curți, câteva case, câțiva pomi arată la fel. Oamenii s-au schimbat cu totul, dar ramâne o stare, o lumină a zilei. Copilăria – au fost mai mult anii 90 – pe stradă, pe afară, bătut mingea, mai făceam și incursiuni pe la marginea orașului, eram mici sălbatici, nu eram pe tablete, pe console. Știu fazele luminii, nu trebuia să am ceas la mână să-mi dau seama cât e ora, am simț de orientare. E apoi starea aceea, a căldurii, mai ales verile nesfârșite, dar astea seamănă și cu verile din București, în care totul se topește, și gândurile tale încep să se rotească ca în capul unui mexican sub sombrero, care stă la colțul străzii și se gândește la toate și la nimic în același timp, picoteala aia întotdeauna o asociez cu Oltenia, cu Craiova.

    Ai spus că oamenii s-au schimbat mult. Cum s-au schimbat?

    În sensul că toți cunoscuții mei au plecat de-a lungul timpului. Au venit alte generații, eu nu-i cunosc și cei care au venit în București au făcut stație aici și după aceea au plecat în străinătate. După aia am ajuns și eu acolo, cunoscuții mei au plecat peste ocean, în State, și nu-i mai prind, cred ca suntem așa într-un decalaj, facem turul pământului. Vin alte generații pur și simplu, nu mai știu fețe cunoscute prin oraș.

     Comanda cartea cu autograf

    Comanda cartea cu autograf

    Sunt multe întâmplări, să spun așa, trăite de tine în cartea asta, sau sunt doar fragmente…

    Sunt fragmente. Cartea asta am scris-o cam două veri la rând, cu pauze, doar de sezon am scris la ea, și prima dată am avut un draft, era pur și simplu ficțiune, după regulile, în general, să zic, scenaristice și pornite de la o lucrare a lui Ion Grigorescu, am tot pomenit-o, Izvor, dar eu nu eram în poveste, adică nu mă luasem și pe mine. De-abia în a doua vară am început să cochetez cu ideea dacă m-aș putea introduce – cât, în ce măsură. Cum vorbeam mai devreme, am luat cufărul și am început să scot, să văd ce mi-ar folosi. Așa, amintiri sau lucruri îmi veneau, dar unele nu avansau acțiunea, nu-mi foloseau, până la urmă nu era o copilărie spectaculoasă. Am văzut și la Orwell, are în Anii bucuriei, o nuvela de mici dimensiuni care nu e în stilul lui obișnuit, e pur și simplu, așa, o mică biografie, în care vedem că școala lui gimnaziala era la fel cu altele, cu aceleași lucruri, dacă schimbi nuanțele de timp, cu ierarhii, cu profesorii cum erau, cu micile evadări, cu supremația fotbalului, bineințeles. Până la urmă cred că eram în niște parametri, am fost în niște parametri, în clopotul lui Gauss, nu că am fost pe margini. Dar în momentul în care am hotărât să introduc elemente de-ale mele – bine, că a trebuit să stilizez foarte mult, să mistific încolo și-ncoace, că nu vreau să scriu despre mine – am câștigat motivație. Pentru că la un moment dat mă cam împotmolisem, era o proză corectă dar nu mai aveam drive-ul pentru ea, s-o duc mai departe…

    E un roman despre maturizare? Așa ar lăsa finalul cărții impresia, în momentul în care personajul principal  își ia buletinul, se termină și povestea.

    Da, e luarea la cunoștință despre ceilalți. Când vii aici lucrurile sunt deja formate, tu ești cel nou venit, lumea ar trebui cumva să ia la cunoștință de tine, începând cu familia, și tu începi să iei la cunoștință de ei, dar constiința asta se formează așa cu valuri, ondulat, și după aceea se prelucrează tot restul vieții. La un moment dat ai o revelație, nu știu cât de ușor sau de bine o poți formula în cuvinte – se poate întâmpla la 14, 18, 20 de ani. Eu am mers pe ideea de a prinde momentul respectiv, așa cum urmărești cu un aparat de fotografiat un anume moment și mergi apoi așa la firul ierbii. Am încercat să țin toată acțiunea în plan cât mai concret, să mă mișc cât mai aproape de pământ și să să prind momentul așa-zis al revelației lui, a naratorului, în care intră mai multe lucruri, de pildă ce înseamnă prietenia, cum se duc lucrurile, teama, vinovăția, toate palierele conștiinței.

    Lumea în care se desfășoară romanul e sălbatică, e lumea de după revoluție, o lume fără repere – cred că niciodată n-am găsit un reper exterior lumii lor, la care să se raporteze personajele. Poate Italia. Toți visează să ajungă în Italia, vorbesc cu expresii italienești, dar nu e lumea lor, e un mit, e o lume imaginară acea Italie despre care vorbesc ei.

    Din auzite, e din auzite. Asta e o parte autobiografică, tot mai mult ca senzație, senzația de confuzie, de neclaritate, zvonistica de cartier, poveștile. Probabil și alții și-aduc aminte, stăteai pe-afară și te duceai acasă iar alții stăteau mai mult. Și a doua zi dimineață ei știau niște lucruri pe care tu nu le știai, și le povesteau, și uite ce s-a întâmplat. Bineînțeles, copiii fabulau, umblau zvonuri, umblă unii și fură copii cu mașina, ce-a făcut cutare, deveneau niște povești un pic mitologice. Ca repere de spațiu, a fost un lucru pe care mi l-am dorit, să ies cu povestea outdoor, nu mi-am dorit poveste urbană, dar nici realismul rural… Și atunci am stat undeva pe margine, pe marginea dintre oraș… de unde începe câmpul unde se pierd toate reperele. Aveam mare nevoie să respir. Apreciez cine face asta, pentru o vreme am făcut și eu povești din astea camerale, să zic așa, sau oricum urbane. Acum am vrut efectiv să ies în aer liber, cu povestea cu tot. Are ceva poate și din Faulkner, tot așa se pierd reperele, nu-ți dai seama exact unde se întâmplă lucrurile în tinutul ăla inventat al lui. Cam asta a fost, am stat undeva pe marginea orașului și m-am dus să revăd locurile respective în 2015. Am făcut și multe poze pe acolo, la podurile acelea de care vorbesv in roman. E un peisaj foarte puțin ofertant, ai putea trece de o sută de ori pe lângă el și să nu remarci nimic – poate pentru biologi, ornitologi ar fi ceva, că e varietatea aia acolo biologică acolo, pentru ei probabil e o zonă importantă. În rest nu cred că sare în ochi, nu zici am văzut locul ăsta și aș vrea să-mi amplasez acțiunea aici.

    Unii au vorbit de Sallinger când au citit romanul. Ești de acord cu trimiterea asta?

    E trimitere în sensul adolescenței, vara capăt de drum, capătul de drum al iluziilor și un pic stilul ăsta neasumat, jucat de neasumarea naratorului care, când cobori la nivelul frazei se joacă și nu-și asumă, dar, pe de altă parte, e un pic peste vârsta lui, din punct de vedere al concluziilor, al organizării, dar joacă într-un stil un pic neasumat. In sensul ăsta cred ca e o asemănare cu Sallinger.

    Poate greșesc, e un roman clasic, nu e un roman care să inventeze procedee artistice. Și e un roman care are povești. Te consideri ca facând parte dintr-o „generație”, te consideri având tovarăși alți scriitori tineri – sa le spun colegi, tovarăși de drum?

    Cred că romanul este cel mai aproape de romanul structurat, realist, tot ce înseamnă non-experimental. Ce am scris până acum e în diverse variante de experiment și cu elemente de absurd și de realism magic. Au fost mai multe etape și aici în traiectoria mea m-am apropiat cel mai mult de traiectoria romanului să-i zicem realist, nu neapărat autenticist. Intră în zona romanelor realiste, n-am nimic de spus în legătură cu asta, o zonă unde sunt destui scriitori de vârsta mea. Si e până la urmă registrul cel mai folosit de după 2000 încoace. Așezările în grupări și-n generații literare nu știu cum să le iau exact.

    Ai frecventat cenacluri?

    Când eram încă în Craiova am fost la un fel de atelier, nu era chiar un cenaclu, că n-aveam public, eram vreo 4-5 oameni, și era un poet foarte bun, e și acum Ionel Ciupureanu, un pic mai underground, și pot să zic că au fost un an, doi de formare, dar erau în principal poeti acolo. Până la urmă grupul s-a dizolvat. Ceva efecte cred ca a avut mai ales în felul in care gândești textul și-n felul în care îți alegi cuvintele. Cred că acolo a fost un moment, sub influența lui Ionel Ciupureanu, în măsura în care poezia lui ermetică poate să influențeze mai departe un prozator care ajunge să scrie realist. Dar ca un fel de exercițiu de rigoare. Așa am întâlnit la tot felul de întruniri, colocvii, lecturi publice scriitori și cred că-i știu pe cei mai mulți, măcar așa, să ne salutăm pe stradă, sau i-am citit.

    Ce pretenții ai de la un cititor care îți citește cartea?

    N-am. Aș vrea să-i placă, aș vrea să se simtă la sfârșit mulțumit că i-am spus o poveste, pur și simplu o poveste. Sunt foarte multe opțiuni, pornind de la opțiunea de temă, opțiunile de publicare, opțiunea de alegere a frazei, ai văzut că are foarte multe suișuri și coborâșuri, tot în stilul ăsta de relatare, e cumva o opțiune și să nu merg în zona cărților de idei. Aprezciez, și eu citesc și îmi place ideea de dezbatere, efervescența, e așa un fel de ebuliție, venim cu tot felul de noutăți, de teorii. Opțiunea mea a fost să stau un pic și să merg pe ideea de senzatie, de stare, de ieșit din cercul ăsta, din perimetrul citadin concentraționar, care mie deja îmi dădea mici valuri de claustrofobie, mă simțeam tot mai închis și am vrut să ies și am zis, pentru trei ore, dac-o citești cap-coadă, îți spun o poveste. Fără să m-avânt în nu știu ce abisuri existențiale, să încerc să obțin senzațiile indirect…

    Au citit-o prietenii tăi din vremea aceea, din Craiova…?

    Nu știu, n-am mai ținut legătura cu niciunul din generală, dar nici personajele mele nu sunt un anume băiat din generală sau din liceu. Fiecare împrumută trăsături așa cum se face visul, prin alipiri de elemente, prin contrageri. Descrierea fizică poate de la un băiat pe care l-am cunoscut în liceu, în facultate și mutată, deplasată. N-am folosit nicio poreclă a unui băiat din școala. Din școală n-a păstrat decât un pic din atmosferă, din religia asta a fotbalului, care e la Craiova o religie, totul e alb-albastru, de dimineață până seara și n-ai cum, odată ce te naști acolo, să faci altceva. Colegii mei erau la juniori la club, era o mitologie și legat de asta și cred că astea sunt elementele pe care le-am păstrat astfel încât să zic că dacă cineva de atunci ar citi-o ar zice uite rezonez cu asta că știu despre ce e vorba. În rest nu știu cu ce s-ar putea regăsi… cu peisajul.


    ______

    AUGUSTIN CUPȘA (n. 1980) a debutat în 2006 cu romanul Perforatorii (pentru care a obținut premiul revistei Ramuri și premiul revistei Mozaicul). A mai publicat două volume de proză scurtă, Profesorul Bumb și Macii suedezi, nominalizat la Gala Tânărului Scriitor, (2011), și Marile bucurii și marile tristeți, nominalizat la Gala Bun de Tipar (2014) și tradus integral în limba sârbă (Velike radosti i velike tuge).

    Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro





    Comenteaza:







    Do NOT fill this !

    În memoria Regelui Mihai

    În memoria Regelui Mihai - Bach: Ricercar a 6 (din Ofranda Muzicală) - Andrei Vieru

    E randul tau

    Ptr.poporul ăsta urgentă e doar la UPU.Luciditatea e înlocuită cu neîncrederea, lehamitea si li...

    de: Ana Hanes

    la "Defăimarea naţiunii - despre un anume viitor"

    Cauta articole

    aprilie 2018
    Lu Ma Mi Jo Vi Du
    « Mar    
     1
    2345678
    9101112131415
    16171819202122
    23242526272829
    30  

    contributors.ro

    Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
    Contact: editor[at]contributors.ro

    MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

    "Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

    (An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)