Home » Cultura »Interviu » Citesti:

”Să vezi un om, să-i auzi vocea și să încerci să-i înțelegi sufletul.” Interviu cu scriitorul Cătălin Dorian Florescu

contributors octombrie 15, 2018 Cultura, Interviu
1 comentariu 1,972 Vizualizari

Barbatul care aduce fericirea, scris de  Cătălin Dorian Florescu, este un roman atat de bun, încât nu cred sa existe altă rețetă de a-l fi scris decat aceea a unui sacrificiu de sine, o renunțare la eul și la gandirea de autor și rămânerea în postura unui observator. Nu un observator pasiv, ci unul viu, care trăiește in interiorul poveștilor sale și care descrie fapte, locuri, timpuri și personaje perfect autentice. Iar daca personajele nu sunt înregistrate oficial în realitatea noastră simplă și banală, cea în care traim de obicei, asta nu le scade cu nimic autenticitatea.

Modul meu de a scrie nu vine dintr-o pasivitate, nu va veni niciodată dintr-o orbire față de lume, dintr-o lipsă de emoții, dintr-o lipsă de empatie. Din contra, este lupta pentru mine însumi, pentru a rămâne viu, și a ieși pe stradă și a vedea suferința umană sau frumusețea umană, un copil sau un cerșetor. Unui om în vârstă, care a lucrat o viață, îi vâd zbârciturile mâinii, ale pielii, feței, corpul transformat de muncă. – Cătălin Dorian Florescu

Romanul Bărbatul care aduce fericirea a apărut în 2016 la editura C.H. Beck din Munchen și în 2018 la editura Humanitas, în traducerea Marianei  Bărbulescu.

Cumpara romanul cu autograful autorului de pe Giftbooks.ro

__________________________

După ce am citit romanul dvs. mi-am pus întrebarea, cum creați această magie, cum de reușiți povești atât de captivante? Spuneați că nu folosiți tehnici de scriitură, dar cred că vă folosiți de un fel de operațiuni magice. Și, mai întâi, cred că e vorba de a crea autenticitate în scrierile dvs. Nu vreți ca povestirile  să fie doar coerente, să fie doar verosimile, ci să fie și autentice. Așa că, în scrierile dvs, geografia este întotdeauna de o mare precizie. Dacă mă duc la New York cred că pot să mă iau după romanul dvs și să mă orientez acolo…

Cu toate că New Yorkul s-a transformat mult. Romanul Bărbatul care aduce fericirea începe cu o sută de ani în urmă. Iar New York-ul este cunoscut pentru faptul că se transformă în continuu. Chiar oamenii care au copilărit acolo uneori nu mai recunosc peisajul, pentru că pământul e scump și se construiește enorm de mult. De fapt, există un loc pe care l-ați mai recunoaște, este ghetto-ul emigranților, locul unde începe povestea, la 1 ianuarie 1899. În acest ghetto locuiau sute de mii de emigranți europeni, plecați din Europa din cauza foametei sau pentru că erau urmăriți, cum ar fi evreii din Rusia – pogroamele, foametea – irlandezii, italienii. Ei stăteau în acel ghetto care astăzi se cheamă cartierul Lowery Side și unde acum locuiesc foarte mulți artiști, pentru că prețurile sunt încă oarecum acceptabile. Acest loc l-ați recunoaște, pentru că încă mai există acele clădiri, blocuri de 3-4-5 etaje, în care erau băgați toți – trăiau în camere îmbâcsite și mureau, și se iubeau, aduceau copii pe lume, lucrau în acele apartamente. Acest loc s-ar mai putea recunoaște.

Scriitorul Julian Barnes povestea că atunci când s-a angajat la revista New Yorker, existau niște editori care îi verificau cu acribie faptele din articolele pe care le scria. Într-unul dintre articolele sale povestea un vis, în care un unchi al lui îi vorbea, iar editorii i-au verificat până și visul, dacă chiar putea să aibă visul acela, dacă unchiul a existat…

Pentru mine a scrie acest roman a înseamnat să descriu o epocă și să descriu eroii romanului – copii ai timpurilor lor – oameni facând tot ce e posibil ca să supraviețuiască. Unii devin eroi, și merg spre bine, alții devin ticăloși și fac rău. Este o decizie a mea, proprie, o responsabilitate. Eu doar descriu într-un roman, am încredere în descriere, nu pretind ceva. Acest roman începe cu un băiat – el, mai târziu, va fi bunicul protagonistului, cel ce povestește – care se află la 1 ianuarie 1899, pe un frig crâncen, în portul din New York. Pentru a descrie această scenă trebuia să-mi dau seama care era culisa vieții sale. Cum trăia în ghetto? Și am mers atât de departe încât am vrut să aflu cum era vremea la 1 ianuarie 1899. Poate fi văzut ca un surplus sau nu, pe mine m-a ajutat. Există date meteorologice pe Internet care merg până prin 1870, în ceea ce privește coasta de est a Americii, dar și New York-ul. Lipseau însă aceste luni de care vorbesc, nu existau în datele de pe internet. Am intrat în contact cu meteorologi din New York, dar nici ei nu au găsit cum era și a trebuit să devin membru pe site-ul New York Times. Am plătit suma de bani și am găsit un articol de pe 1 ianuarie 1899. Marea deschidere a romanului e scena cu acest băiat în portul din New York, de pe East River – sunt două râuri, Hudson și East River. El se uită cum nava orașului New York scoate morții din ghettoul înghețat. Am găsit in New York Times un articol în care se descria cum era vremea cu o zi înainte, de Revelion. Venise un vânt puternic, un viscol și o zăpadă imensă, care acoperise străzile și avenue-urile orașului New York. Am știut atunci că scena de intrare în roman sau de deschidere, uvertura, este albă. Este frig, este ger, iar acel băiat este amenințat, pentru că în ghettou se murea de toate, de tuberculoză, de holeră – apa, laptele erau contaminate – de foamete, de violență. Știam că acel băiat care stă acolo – un băiat de pe stradă, care vinde ziare – este amenințat, nu de toate aceste lucruri, ci, pur și simplu, de vreme, de frig. Uitându-se spre nava unde sunt duși copiii morți, copii de vârsta lui, decide că el nu va ajunge niciodată pe acea navă și va face totul, chiar și lucrurile cele mai groaznice pentru a nu ajunge pe acea navă. Aceasta a fost ca o deschidere la șah scena inițială. Pentru această scenă am vrut să aflu cum a fost vremea, pentru că la New York poate fi și cald în ianuarie.

Sunt două locuri în care se desfășoară acțiunea în prima jumătate a romanului, New York și zona brațelor Dunării. Și-n amândouă râurile – la New York e East River, la Sulina e Dunărea – sunt un fel de apă a Sâmbetei, sunt ape impure,  își poartă morții. E o simetrie…

Într-adevăr, avem câteva paralelisme printre care și acesta al râului, al fluviului de care vorbiți. Sunt două râuri, dar râurile aduc și viață, permit oamenilor să se hrănească, îi spală, le permit oamenilor, de sute de ani, să facă comerț. Și-n același timp aveți dreptate, da, duc și impurități. Deci este, într-un fel, pentru mine, si un roman al râurilor, al apei, care este benefică sau malefică, depinde cum vedem. În miturile antichității, râul despărțea tarâmul celor vii de tărâmul celor morți și treceai dincolo cu barca, acolo unde, după aceea, erai pierdut în tărâmul morților. Râul poate să unifice, dar poate să și despartă, desigur. Așa cum și Dunărea era o graniță, atunci.

În toate romanele dvs, aveți tema dezrădăcinării, a căutării identității, a imigrantului în căutarea de sine.  Dar, parcă în romanul acesta tema e dusă și mai departe, bunicul lui Ray chiar nu știe cine e și își asumă orice identitate i se propune de catre destin.

Da, aveți dreptate, acest băiat, care e ceea ce americanii spun street wise, are înțelepciunea străzii, va supraviețui la totul, la orice frig, la orice foamete. Este un oportunist, el nu știe de unde vine din Europa, fiind in ghetto îi cunoaște pe italieni, îi cunoaște pe evreii din Galicia și Rusia și știe idiș, îi cunoaște pe irlandezi și știe engleza irlandezilor. Își improvizează viața, trebuie să supraviețuiască, trebuie să mănânce. Când o mamă irlandeză îi dă de mâncare, spune că se numește Paddy și-i povestește exact ce vrea ea să audă, viața lui în Irlanda. Și când o altă mamă e italiancă, spune că se cheamă Pasquale, și își povestește viața în Italia. E un emigrant gol, dezgolit de totul, oportunist, așa cum și eu, și tatăl, și mama mea am fost, într-un fel, oportuniști, când în 1982, trecând din Italia spre Germania cu mașina noastră, o Dacia amărâtă, încărcată cu vârf, am dormit o noapte în Zürich și am hotărât să rămânen acolo. E acel oportunism al emigrantului care-și caută un loc unde să poată trăi în siguranță, ceea ce pentru mine înseamnă și-n demnitate, și am rămas acolo. Povestea de dragoste cu Elveția, cu al doilea acasă se creează după aceea, prin implicarea în viață, în societate, prin faptul că societatea te acceptă și-ți deschide brațele, ceea ce s-a întâmplat cu mine în Elveția. Mi-am creat un al doilea acasă. Așa si el, trebuie să trăiască acolo unde este și să aibă grijă, fără să știe de unde vine. El spune la un moment dat: poate că am căzut de pe lună. Nu are nici tată, nici mamă. Prin toate romanele mele este acest fir roșu, într-adevăr. Nu l-am creat ca tehnică, ci se creează atunci când rămâi foarte aproape de tine și față de tema vieții tale.

Primul meu roman s-a chemat Vremea minunilor și povestea despre un tată, o mamă și fiul – tatăl meu, mama mea și eu – plecând din România spre o viață mai bună. O odisee a tatălui cu fiul, în ’76. Tatăl meu și cu mine am ajuns la Roma, de acolo la New York. Tatăl meu și-a dat seama că visul american nu va deveni realitate pentru el, am trăit într-un Brooklyn urât, violent, murdar, și a plecat cu mine înapoi în spatele Cortinei de fier. Ne găseam în ‘77, cu o lună inainte de cutremurul cel mare, din nou, în fața ușii de la blocul de pe strada Gării din Timișoara și sunam la ușa mamei care a deschis ușa și a rămas perplexă. A doua oară, cu cinci ani mai târziu, am plecat toți trei și am rămas în Elveția. Motivul nostru era boala mea, singurul care mai putea să te ajute să ieși din totalitarism.

Descriu în aceast prim roman, dorința unei familii mici, un nucleu de societate, de a duce o viață mai bună – este întotdeauna vorba de o viață mai demnă – să nu-ți fie frică și să nu-ți fie foame, cele două mari dimensiuni existențiale, care de fapt țin lumea în mișcare și-n ziua de astăzi. După acest roman, am avut acest cordon roșu prin toate cărțile mele, Zaira, Maseurul orb, Iacob se hotărăște să iubească. Eroii mei, sau omul în general, sunt periclitați, fac parte dintr-o specie periclitată. Întotdeauna vine o catastrofă, o foamete. În Iacob se hotărăște să iubească vine Armata Roșie, trece prin Banat spre Berlin, și-i ia pe toți nemții, inclusiv pe Iacob – cel care se hotărăște să iubească și nu să urască – și vrea să-l deporteze, dar el supraviețuiește, pentru că are această capacitate să iubească și este iubit de alții care-l ascund. Maseurul orb este un personaj incredibil de lângă Arad care avea o bibliotecă de 30000 de cărți și, fiind orb, le citise pe toate cu ajutorul oamenilor. În cele din urmă este vorba de reziliența umană, de capacitatea de a rezista și de a supraviețui, în pofida primejdiilor și de a crea civilizație. Iacob se hotărăște să iubească, Iacob beschliesst zu lieben ar fi în germană, arată cum a venit cu 300 de ani în urmă familia lui Iacob, în câmpia bănățeană, venind din Alsacia și Lorena, marea emigrație spre est atunci, în căutarea unui pământ unde să-și poate face o casă, să poată face un sat. Au venit pe Dunăre, dacă nu mureau în Dunăre, mureau în câmpia bănățeană pentru că existau multe boli atunci. Ei, acești oameni din vestul Europei au ajuns acolo și au creat acele sate care se găsesc și astăzi în jurul Timișoarei, pentru că proiectarea fericirii se găsea spre est și nu spre vest, ca acum. Si acest lucru îl descriu prin familia lui Iacob, pe o perioada de 300 de ani. E vorba de reziliență, de căutarea acelui loc în care să trăiești în siguranță, cu toate că eroii mei, desigur, cum au găsit acel loc, cum îl pierd iară. Este foarte greu să-l ții pentru mult timp și trebuie să ți-l construiești tot timpul, aproape zinic, și să lupți pentru el. Că este o luptă politică, că este economică, că este una socială, că e vorba de prieteni sau de literatura pe care vrei s-o faci ca să nu amuțești în emigrație, că vrei să fii un om politic, să te dedici politicii – nu mă refer la politician, mă refer la faptul de a gândi politic și a te implica în viața socială – e egal. Importantă e acea reziliență de a spune că am o demnitate și vreau să creez ceva.

Ați scris un prim articol dintr-un șir de articole despre București, pe site-ul Deutsche Welle, în care spuneți: „Ca-n vremurile totalitarismului, Bucureștiul este pe punctul de a se transforma în fantomă, în anumite zone. Durerile fantomă sunt tot mai acut rersimțite”. Și-n articolul acesta vedeți Bucureștiul lipsit de memorie, un oraș trecut printr-o ruptură care și-a pierdut identitatea, ca un fel de emigrant.

Aveți dreptate, nu m-am gândit la această chestie, Bucureștiul ca un fel de emigrant în propria țară, de fapt. Ca să știe cei care ne ascultă și ne văd despre ce este vorba: am venit anul trecut cu o bursă la București, aveam o temă, o idee, dar putea să se întâmple oriunde altundeva în țară. Aveam nevoie de o casă, de o stradă. Munca de cercetare la Bărbatul care aduce fericirea, muncă care e esențială pentru mine, aici, în București, a ținut doi ani jumate. Când intri în viață și începi să cauți, să fii curios și să pui întrebări, să vorbești cu oamenii și să te uiți de jur împrejur, minunându-te că ceea ce vezi există, este posibil, vezi frumusețea și urâciunea în același timp. Nu fac judecăți, nu spun cât e de groaznic sau nu, ci adun, adun, ca o prismă care are multe fețe prin care se vede realitatea. Ajungând la București, vâzând o anumită stradă, nu voi spune care, dintr-o anumită piață, mi-am dat seama că voi scrie aici despre București, ca voi scrie un roman. Acțiunea mea o voi muta aici.

Eu fiind timișorean, bănățean, Bucureștiul pentru mine era un loc agasant. Luam mașina și plecam prin țară, până anul trecut. Începând de anul trecut am o relație foarte intimă cu Bucureștiul, fără să-l iubesc neapărat, dar știu atât de multe lucruri pentru că am citit, i-am cutreierat străzile, ceea ce am făcut și-n New York pentru Bărbatul care aduce fericirea. Văd Bucureștiul ca foarte contradictoriu, are părți intime, frumoase, ascunse în spatele blocurilor, are zone încă puțin pătate, dar are și partea cealaltă. Uneori sunt una lîngă alta și atunci te doare într-adevăr sufletul. Are părți care se transformă în fantome, case care cad, nu mai sunt decât puțini ani ca să le salvezi, cartiere care au dispărut, știm foarte bine, Uranus, Mihai Vodă, distruse de totalitarism, de voința unei singure persoane, biserici dispărute unde au rămas goluri. Biserica Enei, așa cred că se cheamă, cea din spate de la Arhitectură, a fost distrusă în 77, a fost trasă jos noaptea, cu lanțuri, există trei fotografii făcute noaptea, unde acum e numai un gol. E un cazinou, un grup de copaci. Apoi, cimitire mutate, sate dispărute. Am aflat toate aceste lucruri și da, văd Bucureștiul așa, ca o parte care dispare, ca o parte care se transformă într-un mod haotic care nu este frumos și o parte care încă, încă, ca reziliența omului, încearcă mai departe, să existe, să se opună distrugerii.

Acordați o importanță mare primelor fraze din capitole. Ele au o rezonanță anume și fixează desfășurarea poveștii.

Două lucruri în această privință – aveți dreptate. Cizelez ceea ce scriu, dar pentru eu dau valoare relaționării în viața concretă și limbajului concret, de exemplu, acum cu dvs. Dvs mă vedeți și-mi vedeți sufletul prin ceea ce spun, sigur, și prin gestică. Este o hotărâre a ceea ce arăt, am hotărât și mă arăt și prin limbaj, dau importanță și modului oral de a povesti. Pentru mine, marea literatură din cărți, sigur, e importantă, dar nu e cu totul diferită de acea mare capacitate a unor oameni de a-ți povesti viața și istoria, într-un mod oral. De aceea nu construiesc foarte greoi, descriu pur și simplu. Văd literatura mea ca pe un fel de fereastră prin care cititorul să se uite și să vadă tot ce este înăuntru, bogăția, și apoi să-și creeze el un sens din ceea ce vede. De aceea păstrez limbajul așa de clar, nu simplist, dar simplu. Desigur, am o înclinație spre poezie, de exemplu, romanul Iacob se hotărăște să iubească începe cu “în orice furtună se ascunde un diavol”, pentru că există gândirea magică la poporul așa zis simplu, că diavolul se ascunde de ochii lui D-zeu și creează furtuna. Sau romanul despre care vorbim, Bărbatul care aduce fericirea, începe cu fraza, nu știu dac-o citez bine, Fluviul adică, East River, prelua morții… haideți, s-o citesc: Râul primea morții cu blândețe, ca și cum ar fi știu că sunt niște morți deosebiți – este East River si sunt copii ghettoului, ai imigranților care sunt duși la bordul navei, deci sunt morți deosebiți. Da, sunt foarte atent la prima frază, pentru că ea deseori dă ritmul textului, chiar și muzica, și coloratura emoțională. De exemplu, maseurul orb care, după câte îmi amintesc începe cu cele două fraze mai exista o sămânță de frumusețe.  Atâta timp cât credeam, eram în siguranță. E mult mai melancolic. În aceste două fraze e tot romanul, e ca o plantă în sămânță. Cine vorbește? De ce e melancolic? Ce s-a întâmplat în viața lui, ca să ajungă la această situație, să creadă că mai există doar o sămânță de frumusețe, nu un copac de frumusețe, ci o sâmânță. De ce dispare frumusețea din viața lui? Ce fel de frumusețe? Sigur că nu e vorba de o frumsețe estetică. Ce fel de siguranță? La ce ne referim? În aceste prime două fraze e aproape tot ce apoi de desfășoară. În plus, ca metronomul pentru muzician, îți dă tactul, tac, tac, tac, îți dă muzicalitatea, îți dă coloratura emoțională. Zaira e un alt roman de-al meu, care e la fel de dramatic, dar are cu totul altă nuanță. Incepe cu fraza, Prima călătorie amețitoare din viața mea a fost aceea prin mama. Este ca o poveste de fapt, dar foarte dură, se petrece timp de o sută de ani, între Europa și America.

Cum ajung la această primă frază? In parte este un mister și trebuie să ramână așa. Eu imi explic aceasta prin relaționarea poetică pe care o am cu lumea, de care ați vorbit la început, modul meu de a scrie. Nu vine dintr-o pasivitate, nu va veni niciodată, dintr-o orbire față de lume, dintr-o lipsă de emoții, dintr-o lipsă de empatie. Din contra, este lupta pentru mine însumi, pentru a rămâne viu, și a ieși pe stradă și a vedea suferința umană sau frumusețea umană, un copil sau un cerșetor. Unui om în vârstă, care o viață a lucrat, îi vâd zbârciturile mâinii, ale pielii, feței, corpul transformat de muncă. Văd un copac, o priveliște, un bloc comunist. Important este acest lucru, să fie un întreg între percepție, emoție și cognițiune, deci gânduri și mișcare – să acționezi, să te implici în viață, să ai ceea ce eu numesc această relaționare poetică cu viața, să vezi în spatele sau prin Hülle, în germană prin suprafața pe care o vedem oricum, imediat, să treci prin ea și să vezi în interiorul lui. Să vezi un om, să-i auzi vocea și să încerci să-i înțelegi sufletul. Și dacă faci așa, nu tot timpul, și nu e obositor, e de fapt numai un mod de a fi, la un moment dat poate se creează acea frază care ar putea fi, râul primea morții cu bândețe ca și cum ar  știut că sunt niște morți deosebiți. Se putea spune și altfel, familiile își aduceau morții la marginea râului și morții erau urcați cu sicriul pe navă. Suna altfel. Unii scriitori care scriu foarte realist pot scrie și așa. Și cei mai buni fac performanță și scriu bine. Nu este modul meu. Incerc să creez imagini inedite si să văd dincolo de aparență.

Un mare regizor care m-a influențat foarte mult tocmai prin capacitatea de a crea niște imagini proaspete, poetice, de o mare frumusețe a fost Federico Fellini, nu știu dacă divagăm acum, dar e un film superb. Filmul lui Otto e mezzo, Opt și jumătate, începe cu un somn claustrofobic al eroului principal, care este închis într-o mașină, nu poate deschide ușile, începe să dea cu mâinile, cu picioarele în parbriz, și totul se umple de aburul respirației lui. În jurul lui, în față, în spate și lateral sunt ale mașini din care oamenii se zgâiesc la el în tăcere deplină. Dintr-un autobuz ies mâini. Se aude numai respirația lui. Cut!, taie Fellini, după aceea îl vezi pe acest bărbat care în viața lui se află într-o situație dificilă, este regizor și este într-un blocaj de creație, nu știe ce să mai facă, îl vezi cum se află deasupra mașinilor și iese ca un Christos afară, cu mâinile întinse, din tunel, și se îndreaptă spre nori și zboară. Al treilea lucru, la un moment dat începe să cadă din nori și cel care se uită la film vede că e tras de o ață în jos, și cade spre o plajă și cine-l trage de ață? Este avocatul lui. Ca să-i spună că are datorii și toată lumea așteaptă să facă noul film. Un alt regizor ar fi putut să facă un dialog în care se povestea acest lucru, am probleme, nu știu.., nu ieșea miracolul și magia lui Fellini care a transformat o situație existențială în artă, în imagini. A descris acea dilemă existențială a protagonistului său, jucat de Marcello Mastroianni.

Acest lucru încerc să-l fac și eu, desigur în scris. Aș fi putut spune morții sunt duși în sicrie și luați la bord, dar nu… mai bine râul să vadă cum morții sunt duși,  să-i ia și să-i ducă la bord. Am avut impresia că mă uit ca din râu, dinăuntrul apei mă uit în sus și văd oarecum transformată imaginea prin apă. Văd cum aceste sicrie sunt duse la bord, cum mamele încep să bocească, cum crește sunetul acestui bocet care e, de-o parte, gaelic, deci irlandez, pe de-o parte idiș, evreiesc, italian. Ei erau protagoniștii care trăiau în ghettou pe atunci. (L.P.)

______________________

CĂTĂLIN DORIAN FLORESCU (n. 27.08.1967, Timişoara) trăiește în Elveția din 1982. A urmat studii de psihologie și psihopatologie la Zürich, specializându-se în terapia umanistă Gestalt. După absolvire a lucrat ca psiholog într-un centru de reabilitare pentru dependenţii de droguri. Din 2001 este scriitor liber-profesionist. A publicat romanele Wunderzeit (Vremea minunilor, 2001), Der kurze Weg nach Hause (Scurtul drum spre casă, 2002), Der blinde Masseur(Maseurul orb, 2006), Zaira (2008), Jacob beschließt zu lieben (Jacob se hotărăște să iubească, 2011) și Der Mann, der das Glück Bringt (Bărbatul care aduce fericirea, 2016), apariții care s-au bucurat de o primire entuziastă în Elveția, Austria și Germania. Cărțile sale au fost traduse în peste zece limbi. Semnează periodic articole și eseuri în presa de limbă germană. Este laureat al premiului literar „Andreas Gryphius“ pentru întreaga operă (2018).

„Îmi văd romanul nu numai ca pe o poveste despre cum îți cauți locul în lume, ci și despre cum poți găsi prin narațiune calea spre celălalt.“ (CĂTĂLIN DORIAN FLORESCU)

„C.D. Florescu a scris un roman fulminant despre un secol de rătăciri, izgoniri, evadări, de căutare a norocului… Un roman în care abundă fantezia, frumusețea și imaginile fantastice. Florescu a dovedit și până acum că este un povestitor talentat. Aici ne oferă culmea creației sale.“ (ELKE HEIDENREICH, STERN)

Trei generații și două povești împletite într-un fir care pendulează peste Atlantic, între East River și Dunăre, între Sulina și Coney Island, între Broadway și o leprozerie dobrogeană. Pe fundal se profilează, în secvențe memorabile, freamătul Americii de început de secol XX, peisajul sălbatic al Deltei, tragedia Turnurilor Gemene și crâmpeie din România de ieri și de azi. Vocile cărora Cătălin Dorian Florescu le dă glas – Ray, artist de vodevil de pe Coasta de Est, și Elena, crescută în orfelinate și familii adoptive, lucrătoare într-o fabrică de textile – continuă să rezoneze în mințile și inimile cititorilor și după deznodământul magistral.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there is "1 comment" on this Article:

  1. victor L spune:

    Sanatate si la mai multe romane.
    Scrieti frumos. Imi place.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

E randul tau

O inițiativă excelentă, pe care o salut cu prietenie: publicarea, sub semnătura ministrului de E...

de: Dorin Popescu

la "Ucraina și valorile creștine din Europa"

Petre Opris – volumul Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)

Cauta articole

martie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Feb    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)