joi, martie 28, 2024

Șase dereglări contemporane

Am vorbit în prima parte a acestui text[1] despre felul în care noi, membri ai speciei umane, suntem constrânși să ne reglăm singuri funcția gândirii rezonabile, de vreme ce ea nu este activată atunci când ieșim pe poarta Atelierului naturii. Acest „joc” al rațiunii, căruia trebuie să-i facem singuri față, ne deosebește de roboți. Suntem constrânși de la natură să fim liberi și să ne reglăm din mers, cu toate neajunsurile și avantajele pe care le presupune această situație. Prinși în jocul rațiunii și al libertății, suntem răspunzători pentru harta creierului nostru cugetător, pentru ideile cu care-l hrănim și pentru cele pe care le produce, așa cum suntem răspunzători și pentru hotărârile care decurg din ele la capătul unui act solitar de gândire.

Dar cât de solitar, până la urmă? În ce măsură este gândirea fiecăruia apărată de pasiuni, de ideile care ne traversează creierul ajungând la noi pe cele mai felurite canale, fie că e vorba de bunici, vecini și amici sau de magiștri și lecturi care, formându-ne mintea, ne-o pot în aceeași măsură deforma? Câți dintre noi sunt în stare să-și pună creierul la adăpost de trendurile de gândire, de manipulările la care suntem supuși la tot pasul și de lozincile care se întretaie în aerul social? Cât de mare este cantitatea de zgură pe care trebuie s-o dăm la o parte, pentru a obține strălucirea unui gând propriu, pur și adevărat? Până la urmă, majoritatea dereglărilor contemporane nu sunt altceva decât produse ale înlocuirii judecății corecte și dialogului bine condus – cu ideologia, deci cu acea formă a gândirii hrănite de afecte, alimentate de dorințe de afirmare refulate și de ostilitate la adresa gândirii căutătoare.

În cele ce urmează, voi trece în revistă câteva dintre dereglările contemporane, cel puțin pe cele care se impun în primă instanță unei minți dispuse să facă efortul de a rămâne cât de cât rezonabilă. Toate „dereglările oamenilor” (Pascal), pe care le voi prezenta în continuare ca forme de manifestare contemporane ale nerezonabilului, vor fi considerate ca izvorând dintr-o unică și mare dereglare a sufletului occidental. Voi numi dereglarea sufletului occidental  dereglarea în raport cu instinctul de conservare și voi vorbi despre tentația suicidară a Occidentului. Voi pleca de la constatarea că Occidentul este singura civilizație din istorie care a fost aptă nu numai să se căiască în marginea crimelor făcute – ajungând astfel, în istoria omenirii, la cea mai înaltă formă a conștiinței de sine –, dar și singura aptă să se sinucidă, atacându-și, prin ideologii,  premisele nașterii sale.

[Când vorbesc de „sufletul occidental” actual nu am, evident, în vedere o abstractă și nebuloasă entitate metafizică care ar pluti ca un nor deasupra Occidentului, ci sufletul pervertit al unor indivizi concreți, neadaptați social, care transformă neajunsurile lumii în care trăiesc în tot atâtea justificări ale unui comportament bazat pe ură și repudiere. Ei ajung să se organizeze pe temeiul unor frustrări comune, să se afirme, să se autoproclame și să facă masă critică, împingând întreaga societate în prăpastia resentimentelor lor. Această pornire autodestructivă  („autodestructivă” în măsura în care este născută tot pe harta spirituală a Occidentului) își are răscrucile ei istorice în modernitate: ideologia egalitarismului revoluționar francez, utopiile marxiste, manifestările nihiliste ale „intelighenției” ruse. Dar, ca precipitare autodestructivă sistematizată, ea este de dată recentă și are ca punct de plecare bulversarea sistemului de educație occidental de la sfârșitul anilor ᾽60 din principalele centre universitare ale lumii (Statele Unite, Franța, Germania și Anglia)[2]. În prezent, această precipitare autodestructivă își trăiește apogeul prin impunerea planetară a „corectitudinii politice”, adică a sistematizării nerezonabilului devenite ideologie dominantă.]

Voi trece în revistă premisele nașterii Occidentului și voi trata dereglările contemporane în raport cu subminarea lor. Voi inventaria astfel șase tipuri de subminare ale premiselor și voi obține tot atâtea tipuri de dereglare:

1. Subminarea comandamentelor etice universale. Dereglarea în raport cu valorile morale. Relativismul. Dispariția „naturii umane”.

2. Subminarea tradiției. Dereglarea în raport cu timpul. Evacuarea trecutului.

3. Subminarea ierarhiei și a elitelor. Dereglarea în raport cu valoarea individuală. Egalitarismul.

4. Subminarea relației dintre sexe. Dereglarea proprie feminismului.

5. Subminarea cărții. Dereglarea în raport cu centralitatea cuvântului.

6. Subminarea raportului cu tehnica. Dereglarea prin producerea de dispozitive cu efecte imprevizibile și necontrolabile.

1. Subminarea comandamentelor etice universale. Dereglarea în raport cu valorile morale. Relativismul. Dispariția „naturii umane”

Secularizarea promovată de iluminismul secolului al XVIII-lea a dezbrăcat valorile moralei de haina teologică cu care ele intraseră în lume. Înlăturând vestmântul religios, ea a păstrat însă comandamentele decalogului și morala iubirii, iertării și a milei, ca fructe coapte căzute din poala unei religii fondatoare. Cum să fi renunțat la ceea ce în fapt  reprezentase cel mai rafinat proiect de reconstrucție a umanului? Cum să fi abandonat un proces de domesticire a speciei care începuse la capătul unui dialog cu divinul? La cea mai rafinată propunere de conviețuire pe care omul o primise sub artificiul unui gir transcendent?

Epoca luminilor a lăsat deoparte forma mitică a acestei propuneri, dar a păstrat „cu sfințenie” conținutul care fusese obținut cu ajutorul scenariului evanghelic. Așa stând lucrurile, noi am rămas etic-creștini, chiar și după ce Dumnezeu a murit. Ideea „frăției universale” pe care Beethoven, de pildă, o propune în Simfonia a IX-a „este invocată nu pentru a respinge vechea cultură creștină, ci pentru a-i salva de la uitare idealul etic”.[3] Pe linia deschisă de iudeo-creștinism, Occidentul a sfârșit prin a promova o credință laică în „natura umană” și în valorile morale eterne ale omenirii. Există, neîndoielnic, lucruri care sunt rele în eternitate, așa cum există și un „a face bine” absolut. Din binomurile nenegociabile ale binelui și răului, ale dreptății și nedreptății, ale adevărului și minciunii, Occidentul a alcătuit  o cartă a comportamentului uman. Ea n-a reușit, ce-i drept, să-l facă pe om angelic, dar cel puțin l-a împiedicat să comită grozăvii încă și mai mari decât cele cu care era obișnuit prin vocația lui naturală.

Contemporaneitatea, în schimb, în siajul lui Marx – urmările gândirii lui ne vor urmări ca o otravă veșnic inoculată în mintea omenirii, cu care aceasta trebuie să se obișnuiască a conviețui – a împins secularizarea, cristalizată în secolul al XVIII-lea sub forma „filozofiei practice” (a eticii kantiene), în teritoriul relativismului total. De vreme ce clasa devine cheia de boltă a societății este firesc ca valorile asumate până atunci în numele întregii omeniri să fie puse de-acum în seama unei singure clase.[4] Ce lucru ingenios! Căci astfel rezulta că, odată cu „răsturnarea” acestei clase și a valorilor „ei” (burgheze), terenul ar fi devenit liber pentru instaurarea altor valori. Minciuna, violența și crima puteau să pătrundă în lume cu acte în regulă. Ele deveneau dintr-odată justificate dacă slujeau pe cine trebuia. Deveneau valori puse în slujba unei „cauze înalte”. Ura a putut fi de-acum organizată și crima ratificată, iar tot ce fusese moștenit și filtrat ca operă a înțelepciunii umane a fost denunțat ca ipocrit și sentimental.  Ceea ce se născuse dintr-un legământ cu transcendența și care, prin trecerea secolelor, devenise general-uman a fost declarat desuet. Revendicându-se dintr-un divorț istoric prost digerat (cel al gândirii care s-a despărțit de dogmă și de religie), relativismul lui „totul este permis” a aruncat, cum se spune, și „copilul odată cu apa din copaie”.  Au fost evacuate, cu această ocazie, imperativele etice care articulaseră lumea Occidentului  și deveniseră ghiduri universale ale comportamentului uman.

Merită să repetăm la nesfârșit că Occidentul este singura civilizație din istorie care a reușit să execute cu succes ritul de trecere de la un spațiu religios fondator la unul laic intens creator. (Vedem astăzi la ce tragedii cumplite duce incapacitatea statelor islamice de a despărți statul și viața civică de legea religioasă.) Temeliile religioase ale Occidentului s-au retras în cele din urmă în adâncul invizibil al istoriei lor, pentru a face loc – și a o lăsa să se vadă în toată splendoarea ei – unei formidabile succesiuni de suprastructuri laice. Ieșirea din religie simultan cu păstarea premiselor ei morale a fost marea reușită a Occidentului. Traversarea spațiului educativ rezultat dintr-un pact cu divinul s-a soldat cu o mișcare liberă și suverană a umanului, cu un destin autoconstruit sub privirea distantă a unui zeu părăsit și îngăduitor. Nici o altă societate, în afara celei occidentale, nu a sfârșit prin a răspunde astfel în termeni laici la marile întrebări pe care omul și le pusese mai întâi în termeni religioși. Aceste răspunsuri, rezonabile atât prin esența lor fondatoare cât și prin funcția lor orientativă (ca să nu mai vorbim de venerabilitatea pe care le-o conferă vârsta lor milenară), sunt astăzi abolite de istoria corectitudinii politice universitare a ultimelor cinci decenii.

2. Subminarea tradiției. Dereglarea în raport cu timpul. Evacuarea trecutului

Ține de însuși felul în care timpul ni se sustrage să nu putem spune în care dintre dimensiunile lui – trecut, prezent, viitor – el se exprimă (sau ne exprimă) mai bine. Perplexitatea Sfântului Augustin în fața esenței timpului („dacă nimeni nu mă întreabă ce este timpul, știu să spun, dacă mă întreabă și încerc să explic, nu știu”) s-a însoțit totuși cu o privilegiere a trecutului, de vreme ce prezentul e fragil, e timpul pasajului continuu care se pierde în trecut și în care viitorul nu e, încă. Trecutul, cel puțin, are alura timpului depozitat. Heidegger, dimpotrivă, a privilegiat viitorul, de vreme ce ființa mea este proiect și se hrănește din fandarea în ce voi fi, ce voi face și ce voi deveni. Prezentul, cu caracterul lui fugitiv și disparent, n-a avut trecere metafizică, ci a fost exploatat mai degrabă ca topos sapiențial, în genul apoftegmei horațiene carpe diem („trăiește clipa”) – explicată prin nepredictibilitatea viitorului : quam minimum credula postero („încrede-te pe cât poți mai puțin în ziua de mâine”).

Nu știu să spun când a apărut încrederea orgolioasă în prezent și credința că „acum” e absolutul timpului.[5] Poate că la sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu optimismul nemărginit pe care l-au indus în sufletele occidentalilor  marile progrese ale tehnicii? Cert este că, fixat la scara temporală a unei generații, prezentul și-a pierdut caracterul disparent și a devenit măsurabil în precara lui consistență: acum a devenit „acum când eu intru pe scena lumii”, acum când îmi afirm superioritatea de ființă în viață, acum când este „vremea mea” și când, viu și activ fiind, pot să mă angajez în schimbarea destinelor lumii. Conflictul dintre generații are la bază considerarea prezentului meu ca înălțime absolută a timpului, ca ultim „strigăt” al lui. De aici, de pe culmea prezentului meu, a putut fi aruncată o privire disprețuitoare asupra vârstnicilor, asupra  celor dispăruți și a trecutului lor. De la înălțimea aroganței celor vii, morții au putut fi izgoniți din comunitate și șterși din memoria ei. Cu fiecare uitare revoluționară care așază ceasul istoriei la zero, lumea rămâne teritoriul trist și însingurat al celor vii și trufași. Nemaiîmpărțind timpul cu mine, nemaifiindu-mi contemporani, cei morți îmi sunt automat inferiori. A fi contemporan devine o calitate în sine. Prezentul, care se instituie în punct de observație al timpului, disprețuiește tot ce vine din trecut ca revolut. Tot ce e nou e superior pentru că este nou și pentru că e făcut de noi.

„Ce e trecut este ipso facto învechit, depășit, tot ce e contemporan devine locul judecății de «apoi». Fiind contemporan ești îndreptățit să judeci trecutul. Vreau să spun că trecutul ajunge să fie la cheremul prezentului prin simpla sa poziționare temporală”. Și: „Astfel se creează o confuzie între «nou» pe de o parte și «superior» sau «avansat» pe de alta.”[6]

Acest „provincialism al contemporaneității”, cum l-a numit Alexandru Dragomir – el ignoră faptul că „dacă astăzi e vetust ceea ce a fost ieri, atunci mâine o să fie vetust ceea ce azi e superior ș.a.m.d.”[7] –,  nu mai are de făcut decât un pas până la lichidarea trecutului, în speță până la cultura repudierii, „ca cultură oficială a universității postmoderne”  și ca evacuare a oricărui ritual de trecere.[8]

Orice revoluție care este rezultatul unei violențe ridicate la rangul de virtute[9] reprezintă o violare a timpului în curgerea lui firească dinspre trecut spre viitor. „Culturile repudierii implică o încercare sitematică și aproape paranoidă de a examina imaginile fermecătoare ale acelei vieți de demult și de a le arunca apoi, pe rând, la groapă”[10]; ele reprezintă „o întrerupere aberantă a stabilității obișnuite”[11], eliminarea  prostească și vinovată din viața oamenilor a acelei „fețe blânde și molcome a timpului”[12]. Ortega y Gasset a vorbit în acest context despre „mințile confuze din 1789”, care „au călcat în picioare și au distrus dreptul fundamental al omului […], dreptul la continuitate”:

„Bietele dobitoace se trezesc în fiecare dimineață în fața uitării a tot ce au trăit în ajun […]. Tigrul de azi e identic cu cel de acum șase mii de ani, pentu că fiecare tigru trebuie să înceapă prin a redeveni tigru, ca și cum nu ar mai fi fost înainte nici unul. În schimb omul, grație capacității sale de a-și aminti, acumulează trecutul, pe al său și pe al strămoșilor săi, îl stăpânește și profită de pe urma lui. Omul nu este niciodată primul om. […] A rupe continuitatea cu trecutul, a vrea să începi din nou înseamnă a aspira să cobori și să plagiezi urangutanul.”[13]

În numele acestui „drept la continuitate” ne-am iubit noi bătrânii, iar ei, ca magiștri, au făcut din noi – vorba este a lui Noica – „materia  devenirii în celălalt”, trecându-ne, când nu eram decât o promisiune, tot ce adunaseră mai bun în ei. Un lanț al iubirii leagă – sau ar trebui să lege între ele – generațiile. Fiecare generație, dacă nu vrea să dispară din istorie, este obligată să privească mai întâi înapoi, pentru ca să poată pe urmă împinge viața înainte și s-o facă să renască, de fiecare dată, în splendoarea altei întruchipări.

3. Subminarea ierarhiei și a elitelor. Dereglarea în raport cu valoarea individuală. Egalitarismul

Nimic din ce e excepțional nu poate fi, prin însăși natura cuvântului, „mult”. Excepționalul trimite prin chiar esența lui la individualități și la apariții rare. Oamenii care au tras omenirea înainte, care au trăit pentru toți ceilalți, fie inventând lucruri care le-au ușurat tuturor viața, fie creând tiparele de sensibilitate, de inteligență și bun gust ale societății, oamenii care au vertebrat istoria câte unui domeniu au fost, raportați la masa umană a fiecărei epoci sau a unei țări, puțini. Ei au fost, statistic vorbind, excepția, și de-abia prin fapta lor s-a născut, pentru toți ceilalți, o regulă. Becul a fost inventat de un singur individ, dar a devenit, pentru toți, regula iluminatului nocturn. Cum să-i amesteci atunci pe-acești „puțini” cu „toți” și cu „cei mulți”, spunând că oamenii sunt egali de la natură?

Când John Stuart Mill a scris cartea care a devenit Biblia liberalismului modern, Despre libertate, a pornit de la o observație pentru care astăzi ar fi fost dat afară din universitate. Iată ce scria el în 1859:

„Adevărul adevărat este că, idiferent ce omagiu s-ar pretinde că se acordă, sau chiar s-ar acorda, superiorității spirituale, tendința generală de evoluție a lucrurilor în întreaga lume face din mediocritate puterea dominantă în rândurile oamenilor.” Și: „Nivelul mediu al oamenilor este modest nu doar în ce privește intelectul, ci și în ce privește înclinațiile: ei nu au gusturi sau dorințe îndeajuns de puternice pentru a-i determina să facă ceva neobișnuit și, ca urmare, nu îi înțeleg pe cei care au asemenea înclinații. […] Norma aceasta constă, expres sau tacit, în a nu dori nimic cu ardoare.”[14]

„A nu dori nimic cu ardoare…”. Când minoritățile autoritare care reprezintă „corectitudinea politică” reprimă singura minoritate veritabilă  (minoritatea celor care „doresc ceva cu ardoare”), cu gândul că majoritatea n-ar trebui lezată prin discriminările pe care (de altminteri) însăși natura le operează în noi, ei dau dovadă de o uriașă rea-credință. Se fac că nu știu, potrivit unei vorbe faimoase a lui Ortega y Gasset, că „individul de elită nu este pretențiosul care se crede superior celorlalți, ci acela care este mai exigent cu sine decât cu alții…”[15]. Această minoritate a indivizilor de elită este cea pe care a omagiat-o Mill:

„… nici un lucru nu s-a făcut vreodată fără ca să-l fi făcut cineva primul și […] tot ce este bun este rod al originalității…” Și: „… în comparație cu întreaga omenire, puțini sunt cei ale căror experimente, dacă ar fi adoptate de alții, ar putea să constituie o îmbunătățire a practicilor statornicite. Dar această minoritate este sarea pământului; fără ea, viața omului ar deveni o baltă stătută. Nu numai că ei aduc pe lume lucruri bune care înainte nu existau; dar ei sunt cei care mențin vii lucrurile deja existente.”[16]

Iată de ce, dacă „începutul tuturor lucrurilor înțelepte și nobile vine și trebuie să vină de la indivizi; în general, mai întâi de la un singur individ”, atunci ceea ce rămâne de făcut spre binele societății este ca „omul obișnuit, spre cinstea și gloria lui, să urmeze această inițiativă”.[17]

Se pare că toți marii intelectuali ajung, mai devreme sau mai târziu, să dezespere de țara lor. A făcut-o în mod exemplar Nietzsche pentru Germania, a făcut-o Ortega y Gasset pentru Spania. În Spania nevertebrată (1921), acesta evaluează starea națiunilor după acest unic indice al lui Mill: cât de dispus este un popor să profite de existența  minților excepționale și să cultive solul din care ele răsar? Cât de dispus este el, în termenii lui Ortega, să creeze un echilibru între „exemplaritate” și „docilitate”?

„Această capacitate de a se entuziasma de optim, de a se lăsa răpit de o perfecțiune tranzitorie, de a fi docil față de un arhetip sau o formă exemplară este funcția pe care omul o adaugă animalului și care ne înzestrează specia cu progresivitate, spre deosebire de stabilitatea relativă a celorlalte ființe vii.”[18]

Așadar, „o rasă este superioară alteia atunci când izbutește să posede un număr mare de indivizi eminenți”, aflați în echilibru cu o masă care acceptă să-i urmeze și să-i onoreze ca atare.

„Când un popor se târăște de-a lungul secolelor cu sănătatea grav șubrezită, aceasta se întâmplă întotdeauna fie pentru că îi lipsesc oameni exemplari, fie pentru că masele sunt indocile. Conjunctura extremă este aceea când survin ambele situații.”[19]

Cazul poporului spaniol este al celor care, „printr-o stranie și tragică pervertire a instinctului specializat în valorizări”, își ignoră modelele. De secole, spune Ortega y Gasset, el „detestă orice om exemplar sau, cel puțin, este orb în fața calităților excelente. Când se lasă mișcat de cineva, e vorba, aproape invariabil, de cine știe ce personaj netrebnic și inferior care se pune în slujba instinctelor multitudinare.”[20] (Dacă spaniolii sunt beșteliți astfel, ce ar trebui să spunem noi despre poporul român, despre felul în care își alege el astăzi modelele și despre „indocilitatea” lui în fața „exemplarității”?)

Toată istoria unui popor depinde, așadar, de „relațiile dintre mase și minoritățile ei selecte”. Iar acestea trebuie să atingă un grad maxim de varietate, pentru a activa toate „funcțiile vitale” ale unui organism social:

„Excelența acestor personalități optime este de factură foarte diferită. În interiorul fiecărei clase sau al fiecărui grup se detașază anumiți indivizi în care calitățile proprii clasei sau grupului se manifestă superlativ. O națiune nu și-ar putea alimenta necesitățile istorice dacă s-ar întemeia pe un singur tip de excelență. E nevoie, pe lângă savanții și artiștii eminenți, de militarul exemplar, de industriașul perfect, de muncitorul model și chiar de omul de lume genial. Și la fel de mult, și chiar în mai mare măsură, o națiune are nevoie de femei sublime.  Carența prelungită a unora din aceste cardinale de perfecțiune se va face simțită în cele din urmă în dezvoltarea multiseculară a vieții naționale. Rasa va ajunge să șchiopăteze cumva și această claudicație îi va aduce în final decadența totală. Căci există un anumit minim de funcții vitale superioare pe care orice popor trebuie să le exercite cum se cuvine, sub amenințarea pedepsei cu moartea. În acest scop, e necesar ca în popor să existe întotdeauna indivizi dotați exemplar în vederea exercitării acestor funcții.”[21]

Sănătatea unui popor și, până la urmă, a omenirii în ansamblul ei constă, așadar, în acest echilibru dintre existența modelului și acceptarea lui ca firească. Dar dacă așa stau lucrurile, ce ar fi simțit oare Ortega y Gasset în fața propunerii de „planificare antielitistă” la nivelul universităților, făcută  prin introducerea unor standarde de omogenizare având în centrul lor mediocrizarea ca apropiere a extremelor? Iată ce cerea în 1968 Eric Robinson, consilierul partidului laburist pe probleme de educație:

„Mai devreme sau mai târziu, această țară trebuie să se confrunte cu o reformă largă a învățământului de dincolo de școală – o reformă care să coboare învățământul superior din turnul de fildeș și să-l facă disponibil pentru toți. Acest lucru va fi realizat printr-o bătălie mai sângeroasă decât cea pentru reforma largă a învățământului mediu [și va presupune] […] o coborâre a nivelului celor ce au și o ridicare a nivelului celor care nu au.” [22]

Această propoziție reia în termeni pozitivi ceea ce, în 1859,  Mill semnalase deja ca fiind tendința  primejdioasă a epocii: „Toate schimbările politice încurajează această apropiere, căci ele tind, fără excepție, să îi ridice pe cei de jos și să îi coboare pe cei de sus.”[23]

Dar, ne putem întreba, de ce trebuie să ne dea o stare de disconfort gândul că există ceva care ne este superior?[24] Și de ce trebuie să vedem în asta o discriminare, de vreme ce aici nu e vorba de mentalitatea arogantă a unei elite, ci de însăși natura care operează discriminator în opțiunile ei perfect aleatorii? De ce, așadar, ar trebui să mă jignească pe mine existența lui Kant, de pildă? De ce ar fi de dorit ca el să coboare către nivelul meu? Este evident că din micșorarea prăpastiei existente între noi, eu aș ieși câștigat, dar restul lumii ar pierde.

Și mai e ceva care trebuie spus împotriva alergiei pe care o provoacă la reprezentanții corectitudinii politice ideea de superior, exemplar, excepție, model etc. A face elogiul elitelor nu înseamnă a nu iubi oamenii, iar a-i admira pe „cei puțini” nu înseamnă a-i disprețui pe „cei mulți”. „Cei puțini” i-au iubit pe „cei mulți”: i-au civilizat, le-au dat un comportament superior, un mod superior de a simți, un gust superior, o așezare mai avantajoasă în lume și între semenii lor. Tot ce-au făcut ei mai de soi și care i-a situat mult dincolo de media umană a fost oferit și s-a născut din capul locului ca dar. Bucuria care însoțește o ispravă de excepție îi vizează pe ceilalți, și nu pe autorul ei. Individul care a inventat roata n-a inventat-o doar pentru el. Cel care a inventat becul nu l-a inventat ca să aibă lumină doar în camera lui. Schubert nu și-a scris Impromptu-urile ca să le asculte singur între patru pereți.

Poate că lucrul cel mai important pe care l-a pierdut epoca noastră este măreția respectului. Însă o cultură a respectului nu poate să existe câtă vreme, elogiată, mediocritatea este așezată în centrul vieții ca garanție a confortului mental. „Caracteristica momentului este că sufletul mediocru, știindu-se astfel, are cutezanța de a afirma drepturile mediocrității și [de a] le impune pretutindeni.”[25]

4. Subminarea  relației dintre sexe. Dereglarea proprie feminismului. Sexismul

Nimeni nu poate să conteste primitivismul societăților organizate pe supremația mușchilor. Că este o barbarie să proclami dreptul de dominare al unui sex asupra altuia și să împarți sexele în „tari” și „slabe” ține, iarăși, de evidență. Dar se poate rezolva acest conflict și se pot elimina consecințele unei injustiții istorice prin încercarea de a șterge diferența dintre sexe? Splendoarea întâlnirii dintre ele nu are loc tocmai în virtutea diferenței lor? Iar promovarea acestei diferențe trebuie oare să se facă neapărat în vederea năpăstuirii unuia dintre sexe? De ce nu s-ar face ea în beneficiul amândurora? De veme ce există atracție sexuală între sexe diferite, este firesc ca bărbatul să fie tentat să-și pună în lumină masculinitatea, așa precum femeia feminitatea. Dacă fiecare individ este interesat de traiectoria erotică a vieții sale, e normal ca el să-și dorească să întâlnească un reprezentant cât mai bine conturat al celuilalt sex.

Așa stând lucrurile, propunerea feminismul ca relația dintre sexe să se reașeze estompându-se diferența dintre ele nu pare să fie lucrul cel mai rezonabil din lume.  E greu de înțeles de ce eliminarea unei injustiții istorice trebuie să se facă prin atacarea fondului natural al chestiunii. Pot fi diferențele biologice remodelate până la dispariția lor? Și revenind: de ce ar trebui să dispară o diferență care face parte din frumusețea acestei lumi? Nu oare pe „misterul zeului Eros” s-a născut o parte considerabilă din arta mare a lumii?

Din tot ce am citit pe tema feminismului, nu am găsit nicăieri o explicație mai limpede a acestei „dereglări” decât cea pe care a dat-o tot Alexandru Dragomir. La sfârșitul capitolului intitulat „Despre bărbat și femeie” din Crase banalități metafizice, Dragomir explică dereglarea feminismului prin confundarea diferenței cu discriminarea:

„Când îți propui să suprimi diferența sexuală, problema nu este dacă poți – pentru că până la un punct chiar poți –, ci dacă e bine, e firesc să faci așa sau, dimpotrivă, este iresponsabil. Se poate reduce această discuție la o dezbatere „conservator versus progresist”? În cazul feminismului grav este că problema de esență este înlocuită cu una istorică și de acțiune. Întrucât diferențele sunt considerate discriminări și, ca atare, ele devin  «nedrepte», se cere de urgență o intervenție a omului. Se trece de la fenomenologie la etică și apoi la politică: să reparăm o nedreptate! Feminismul – și aceasta este eroarea lui – pleacă nu de la diferență, ci de la stadiul ei degradat, care este discriminarea.”[26]

Din economia feminismului ca denunțare globală a discriminării sexuale face în mod nemijlocit parte condamnarea sexismului. Uimitorul paradox pe care-l aduce cu sine această condamnare constă în faptul că variantele compensativ-reparatorii pe care ea le propune sfârșesc prin a face din sex unicul criteriu de performare a unei acțiuni, exact acolo unde, ca diferență, sexul era chemat să dispară. Vrând să șteargă urmele unei nedreptăți istorice, feminismul promovează femeia ca femeie, devenind  în chip subreptice și paradoxal vinovat exact de lucrul pe care-l combătea: el devine sexist.

Lucrul acesta se vede cel mai bine din felul în care au înțeles liderii unor partide socialiste din Occident să-și alcătuiască guvernele. În clipa de față, 54,2% din miniștrii guvernului suedez sunt în mod deliberat femei, în timp ce Franța, cu 47,6%, se situează, din acest punct de vedere, pe locul doi în UE. (Grecia, cu 4,8% e pe ultimul loc. Quod erat demonstrandum! Să fie colapsul financiar al grecilor rezultatul slabei reprezentări a femeilor în guvern?) Ca și cum guvernarea unei țări se face cu sexul, și nu cu capul! Sexismul în acest caz nu se manifestă ca discriminare a sexului (în speță a celui feminin), ci ca exaltare a lui, de vreme ce el, și nu competența individuală, devine criteriu pentru formarea unei echipe menite să performeze în plan social.  Recent, în Marea Britanie, ajuns lider al partidului laburist de opoziție, Jeremy Corbyn și-a făcut public „cabinetul din umbră” (shadow Cabinet), lăudâdu-se cu faptul că, pentru prima oară în istorie, englezii, dacă laburiștii vor câștiga alegerile, vor avea un guvern alcătuit din 16 femei și 15 bărbați, iar că în acest guvern principalele demnități (the great offices of state) vor fi deținute de femei. Căci, a declarat el, e bine să ne gândim că aceste funcții au fost stabilite într-o epocă anterioară celei din secolul 19, „în care femeile și muncitorii nu aveau nici măcar drept de vot”. Dacă ar fi gândit consecvent, vrând să repare o nedreptate istorică, Jeremy Corbyn ar fi trebuit să-și alcătuiască cabinetul dintr-un număr egal de femei și muncitori. El s-a oprit însă la femei, practicând un sexism à l᾽envers. Căci orice guvern alcătuit după criterii de reprezentare sexuală e o manifestare de sexism.  În acest caz, sexismul își schimbă semnul: el nu mai trimite la discriminarea sexului, ci la determinarea prin sex a unei activități – guvernarea – parasexuale. Corbyn e sexist pentru că gândește funcția de guvernare nu în termeni de competență – care nu au nimic în comun cu sexul –, ci în termeni de sex. Acest admirator declarat al lui Chavez, punând accentul pe prezența majoritară a femeilor în guvernul său, nu repară în fapt o nedreptate istorică (în fond au existat destule femei – de la Elisabeta I și până la Margaret Thatcher – în mâinile cărora a stat destinul politic al Angliei), ci introduce un criteriu de sex acolo unde nu avea ce căuta decât unul de performanță.

5. Subminarea cărții. Dereglarea în raport cu centralitatea cuvântului

Sunt momente (de  depresie) în care încep să cred că aparțin ultimei generații care a pus cartea în centrul existenței umane. Cred că datorez acestui „bibliocentrism” norocul de a fi cunoscut foarte multă lume bună. Dat fiind că în lumea spiritului suntem cu toții contemporani, am cunoscut mulți oameni care trăiseră cu mii sau cu sute de ani în urmă (Homer cred că rămâne cel mai vârstnic între cunoștințele mele). Grație cărții, mi-am cunoscut „departele meu în timp”. Lui Noica îi plăcea să repete cuvintele astea de câte ori venea vorba despre carte și despre rosturile ei. Există lucruri care se bucură de o asemenea prețuire și care fac parte în asemenea măsură din firescul vieții noastre,  încât, în cazul lor, întrebările „de ce”?” sau „la ce bun?” nu mai au sens. Asemenea lucruri aparțin subînțelesului. Acesta e și cazul cărții. Das Buch hat kein warum. Cartea nu are un „de ce?”. Prima oară când cineva m-a întrebat (n-aveam mai mult de 18 de ani) de ce citesc (pe un ton din care reieșea că ar fi trebuit totuși să mă apuc de ceva solid în viață), n-am avut un răspuns limpede de dat. „Păi, am bâiguit, pentru că toți oamenii citesc…”. Nici măcar nu era adevărat.

Allan Bloom, pe care l-am pomenit deja, a vorbit ca nimeni altul, în marginea ravagiilor provocate de insurecțiile din campusurile universitare ale anilor ᾽60, despre moartea „Marilor Cărți”. Ce sunt Marile Cărți? Câtuși de puțin acele obiecte snoabe de cultură, falsificate  în esența lor, pe care alunecă uneori existența înalt-frivolă și mondenă a unora dintre noi. Marile Cărți sunt oferte concurente de viață. Pe parcursul formării, profesorii de umanioare pun aceste oferte la dispoziția studenților, întocmai cum fac țăranii care-și expun pe tarabele pieții tot ce a ieșit mai bun de pe urma muncii lor. Iar studenții au sarcina de a străbate piața de cărți a omenirii (profesorii doar îi conduc prin fața tarabelor, prezentându-le fiecare produs) și de a alege liber marfa care le convine. Profesorii le oferă studenților Marile Cărți ca pe tot atâtea fețe ale adevărului pe care omenirea le-a selecționat de-a lungul istoriei sale. Această introducere în „comerțul cu morții”, cu marii dispăruți ai omenirii, grație cărora omenirea se poate lăuda că este bogată și că are mereu o zestre de lăsat în urma ei, este esența cititului și a studiului umanistic. Cineva care, citind o carte mare, nu simte că aceasta îi schimbă așezarea pieselor de pe tabla de joc a vieții citește degeaba. „O asemenea experiență, spune Bloom, constituie o condiție a investigării întrebării absolute «Ce este omul?».”[27] Fiind acea ramură a umanității care a crezut că viața nu poate fi trăită fără un răspuns prealabil și elaborat la întrebarea „cum anume se cuvine să trăiești?”, Occidentul s-a născut pe temelia Marilor Cărți. Descoperirea că noi suntem contemporani cu cei dispăruți și că, fără răspunsurile lor alternative la întrebările fundamentale ale vieții, noi am trăi sărman și la întâmplare este esența esențelor Occidentului. Din această cauză s-a spus că Occidentul nu poate fi gândit fără „centralitatea cuvântului” și fără „construcția clasică bazată pe discurs”.[28] Oamenii și-au trecut de la o generație la alta – pe un pat de cuvinte lucrat cu măiestria cu care Ulise își construise patul conjugal, și apoi restul casei, pornind de la trunchiul arborelui ce va deveni astfel axa viitorului palat – tot ceea ce trăind ca sentiment, gând și experiență de viață putuse fi transformat în spirit obiectiv și trecut în cuvinte. Toate tiparele sensibilității omenești, toate felurile noastre de a râde, de a ne bucura, de-a urî, de-a admira, de-a invidia, de-a iubi, de a fi triști, sublimi, compasivi, egoiști sau abjecți și așa mai departe, și toate felurile noastre de a gândi bine au fost create în atelierele de îmbinat cuvinte ale marilor scriitori ai lumii. Ce sminteală (ce „dereglare a minții”) trebuie să cuprindă omenirea ca să vrea să se desprindă de sursele sale de a  fi! Ei bine, această sminteală s-a produs, bulversând poate pentru totdeauna  programele de studiu din universitățile Occidentului (apoi, pe urmele ei, tiparele gândirii publice) și disprețuind potențialul înalt al spiritului uman care există, cel puțin în adolescență, în fiecare ființă umană.[29]

Două pericole pândesc în permanență Marile Cărți ca instrumente de cunoaștere existențială (căci cărțile bune asta sunt: unelte de trăit): 1. Alunecarea într-o post-cultură sau sub-cultură a imaginii însoțită de „retragerea din cuvinte generalizată”[30]; 2. Transformarea Marilor Cărți în obiecte repudiate, devenite ținta feluritelor revoluții culturale, etichetarea lor ca „desuete” și evacuarea lor definitivă din spațiul vieții publice și universitare. Spun „pândesc”, dar de fapt aceste două lucruri s-au petrecut deja și răul făcut de ele pare să fie ireversibil. Locul disciplinelor în jurul cărora s-au construit vreme de secole universitățile Europei, locul studierii marilor producții ale artei, religiei și filozofiei, care reușiseră să-i dea omenirii o justificare (dacă nu direct scuza de a fi), l-au luat multiculturalismul, studiile de gen, grimasele psihologiei și sociologiei, mereu nesigure de metoda și demersul lor și complexate de statutul lor de „științe slabe”.

Lucrurile au ajuns atât de departe în curricula universitare, încât, citindu-le, ai senzația că Occidentul a sfârșit prin a se rușina de tot ce a făcut în beneficiul speciei umane. A devenit o formă de impudoare și un lucru teribil de „incorect politic” (el jignește celelalte civilizații, s-a spus, și creează ierarhii între culturi) să amintești, ca european, că în civilizația occidentală și niciunde altundeva au foat create teatrul, filozofia, romanul, perspectiva în pictură, muzica simfonică, știința și tehnica lumii. A afirma aceste lucruri care sunt de ordinul evidenței este socotic drept impudic, jignitor și arogant. Recomandabil ar fi ca Occidentul să se poarte azi ca și cum s-ar rușina de tot ce a făcut în beneficiul întregii omeniri. Pentru a preîntâmpina atitudinea umilitoare, trufia, privirea de pe cal nu e oare mai firesc să înconjuri cu tăcere locurile de naștere ale excelenței și extraordinarului? Dar mai trebuie spus că, deschis fiind către toate zările lumii, Occidentul n-a trebuit să aștepte manifestele multiculturalismului ca să studieze aportul tuturor etniilor la civilizația planetară. Catedre de orientalism, etnologie, folclor african, istorie a religiilor, antropologie comparată etc. existau încă din secolul 19, fără să fi fost nevoie ca acest interes și această curiozitate să se însoțească, ca astăzi în unele universități americane, cu eliminarea studierii „scriitorilor caucazieni morți” (dead white / or caucasian /  writers).

6. Subminarea raportului cu tehnica. Dereglarea prin producerea de dispozitive cu efecte imprevizibile și necontrolabile

În romanul  Nemurirea, Milan Kundera spune că Goethe a fost pesemne ultimul european la care cunoștințele despre lumea din jur nu erau depășite de principiile de funcționare ale dispozitivelor tehnice. Altfel spus, acestea nu-i întorseseră încă omului fața neprietenoasă a insondabilității lor și el nu se simțea luat în posesie de ustensilele pe care le crease. Îl ajutau, fără să devină nocive și fără să facă din misterul funcționării lor un prilej de neliniște.  Le păstorea, fără să termine prin a fi luat în primire de ele. Rămânea ferm în mijocul a ceea ce crease, asemeni unui creator nedizlocat de propria lui faptă.

„Goethe a trăit acea clipă scurtă și unică a istoriei, al cărei nivel tehnic permitea vieții un anumit confort, iar omul cultivat și instruit se mai pricepea la toate ustensilele și aparatele pe care le folosea. Goethe știa din ce și cum fusese construită casa în care locuia, știa de ce dă lumină lampa cu gaz, cunoștea mecanismul telescopului său cu care privea planeta Mercur […]. Lumea obiectelor tehnice era pentru el inteligibilă și transparentă. Așa a fost marele moment goethean în miezul istoriei europene, moment în urma căruia va rămâne o cicatrice nostalgică în inima omului încarcerat în cabina unui ascensor ce se zgâlțâie și dansează.”[31]

Cât de departe suntem noi de acest moment? În ce măsură un aparat care, în relația cu noi, își potențează misterul nu va sfârși, integrat în viața noastră, prin a o disloca și a o corupe? „Desigur, încă de la apariția lui homo sapiens au existat dispozitive, dar s-ar putea spune că astăzi nu există nici un singur moment în viața indivizilor care să nu fie modelat, contaminat sau controlat de un dispozitiv oarecare.”[32] Priviți o clipă peisajul oamenilor care stau așezați într-un metrou. Nici unul nu este pierdut în gândurile sale, foarte puțini stau cu o carte deschisă. Majoritatea sunt cufundați în manevrarea unui device. Se poate spune că acesta le dictează ritmul de viață și le polarizează, vidându-i de tot ce e al lor, toate preocupările. N-ați văzut cupluri de adolescenți care, pe o bancă într-un parc, stau cu tâmplele lipite și privesc, pierduți într-un extaz comun, ecranul minuscul al unui Iphone?

Iphone-ul… Cu un aparat cât o carte de joc ai acces, dintr-odată, la tot universul. Apoi constați că, prin numărul tău de „mobil”, tot universul are acces la tine. Părea că putem controla lumea de pe un one touch și iată-ne controlați de ea. Oricine te poate suna și îți poate trimite „mesaje” la orice oră din zi sau din noapte: ziariști, brockeri, necunoscuți, fonduri de investiții, vânzători on line, colegi care te caută pentru aniversarea a 40 de ani de la terminarea liceului… La început am crezut că am deschis o fereastră miraculoasă către lume și sfârșim prin a ne pomeni cu o ușă dată de perete: aici, musafirul își anunță vizita în clipa în care, de fapt, e deja în dormitorul tău.

Straniu, apoi, cum această dereglare a raportului meu cu tehnica sfârșește ca dereglare a raportului meu cu mine. Ce golire a eului nostru de propriile noastre trăiri se obține la capătul unei zile de butonări și tastări! Cât mai rămâne din ființa unui om după ce a terminat de mânuit toată aparatura unei zile?

Concluzie

Am pornit toată această analiză de la o vorbă a lui Pascal din Cugetări: „Cele mai nerezonabile lucruri devin cele mai rezonabile din pricina dereglării oamenilor.” Mi s-a părut că cele mai nerezonabile lucruri din epoca noastră devenite rezonabile pot fi grupate și inventariate sub forma a șase „dereglări ale oamenilor”; primele cinci aparțin categoric acelei variante de terorism intelectual care, de prin anii ᾽90, poartă oficial numele de „corectitudine politică”. Am interpretat aceste „dereglări contemporane” proprii corectitudinii politice ca forme ale ideologiei, adică ale acelei gândiri care nu poate delimita, în formularea unei judecăți, elementul distorsionat pasional de cel rațional. Dar cum se pot impune unei majorități (care, în sinea ei, refuză tiparul dereglat impus) dereglările aparținând unor minți ce organizează nerezonabilul? Cum ajung ele să devină ghiduri de conduită?

Gândirea ideologică, care-și adună astăzi liniile de forță în „corectitudinea politică” (ca și cum s-ar putea alcătui definitiv o cartă a ceea ce trebuie gândit în fiecare conjunctură a vieții!), se asociază cu următoarele trei elemente[33]: 1. O minoritate afină, difuză și omniprezentă în nodurile de comunicare ale societății, care proclamă că deține adevărul, indiferent de gradul de disputabilitate al unei probleme. 2. Impunerea acestui adevăr prin dictat, intimidare, amenințare și, la limită, violență. 3. Infestarea minților majorității, cenzurarea rezonabilului și transformarea nerezonabilului în rezonabil prin acapararea mijloacelor de comunicare în masă.

Corectitudinea politică este refugiul intelectualilor de stânga care, în anii ᾽90, s-au pomenit orfani odată cu prăbușirea comunismului. Ea este un surogat al ideologiei comuniste, forma ei „pașnică” de a constrânge și teroriza. Se regăsesc în ea toate temele preferate ale acestei ideologii: tema egalitarismului, ura față de elite, ura față de tradiție, ura față de „cultura burgheză” și, până la urmă, ura împotriva a ceea ce o contrazice în esența ei, adică ura împotriva gândirii pe cont propriu.  Ca și ideologii partidelor comuniste, ideologii corectitudinii politice au acel orgoliu care însoțește vitalitatea oricărei minorități (de tip partinic) bine organizate. De aceea ea este dictatorială și inchizitorială. Cel ce „se abate” nu este aruncat la închisoare sau ucis, ci, prin mobilizarea exemplară a unei minorități vizibile și guralive, este dat afară din universitate, refuzat de edituri, expulzat de pe teritoriul mijloacelor de comunicare în masă, amendat, stigmatizat și eliminat din viața socială ca agent cultural activ. Spre deosebire de activiștii comuniști care, după ce acaparează puterea, se instituționalizează, agenții corectitudinii politice n-au o prezență publică oficială. N-au nici măcar un nume. Dar sunt peste tot. Sunt risipiți în universități, în redacțiile ziarelor, în televiziuni, adică în punctele formării spirituale și ale manipulării colective. De acolo, patternul lor de gândire a pătruns pe toate canalele care vascularizează ideologic societatea și a fost „absorbit în legislație și interiorizat în comportamente”.[34] De aceea, fenomenul corectitudinii politice are mai degrabă modul de comportament al unui  gaz care se insinuează în chip invizibil și peste tot. El a creat, difuză, o poliție a gândirii care operează prin fanta subțire ce separă în mintea noastră teritoriul rezonabilului de cel al nerezonabilului. Din această pricină, exponenții corectitudinii politice vin cu toții în descendența sofiștilor din vremea lui Platon și Aristotel, cu singura deosebire că, acolo, construcția nerezonabilului era cel mai adesea practicată ca formă de virtuozitate. Ea lăsa să se înțeleagă că, dincolo de spectacolul oferit publicului ca acrobație a creierului, „adevărata” gândire a sofistului este în altă parte. Puteai bănui că în mintea acestuia exista totuși o rezervație în care gândirea rezonabilă era recuperată. În vreme ce dincoace, paralogismul ocupă integral mintea celui care-l produce, construcția nerezonabilului nefiind acum decât o formă de prostie vastă și încrâncenată.

Nu vreau să închei această meditație pe marginea „dereglării oamenilor” ca pe o răfuială cu un fenomen subaltern al spiritului contemporan. Dar n-aveam cum să ocolesc întâlnirea cu fenomenul corectitudinii politice, de vreme ce, în epoca noastră, el ilustrează exemplar dereglarea gândirii. Până în punctul în care ea capătă forma caricaturalului.

Am avut un profesor la Filozofie care ne spunea că dialectica este metafizica lui „hăis-cea”. Era oarecum un mod de a reformula în limbaj agrest teoria pendulului. Lucrurile, în viața societății, o iau razna când într-o parte, când în alta, orice extremă, odată atinsă, trimițând lucrurile înapoi la punctul lor de echilibru și apoi, din nou, în extrema opusă. Noi trăim astăzi, cu irezonabilele epocii noastre, într-un punct extrem al mișcării pendulului. Fiecare generație are modul ei specific de a-și onora caricatura, de a-și onora, în fond, forma ei de prostie colectivă. Nu știu dacă se poate afirma că fiecare generație își alege dereglarea. Însă sigur este că, până la urmă, istoria o face răspunzătoare de ea. (Sau poate mă înșel.)

N O T E ____________________________

[1] Pornind de la o vorbă a lui Pascal. Ce înseamnă „dereglarea oamenilor”? (în „Contributors”, 6 septembrie 2015).

[2] Cea mai completă analiză a acestui dezastru a fost făcută de Allan Bloom în cartea sa The Closing of the American Mind, apărută în limba română sub titlul Criza spiritului american, traducere de Mona Antohi, Humanitas, București, 2006.

[3] Roger Scruton, Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți, traducere de Dragoș Dodu, Humanitas, București, 2011, p. 189. Și același (p. 43): „Criticile aduse de iluminism vechii autorități erau însoțite de o încercare ferventă și pioasă de a păstra viziunea etică asupra omului”. Și p. 190: „Cultura noastră înaltă este o cultură a iluminismului. Ea invocă o comunitatea istorică a sentimentului, celebrând totodată valorile umane universale”.

[4] „Prin urmare nu există știință, rațiune, logică; ceea ce presupunem că sunt discipline obiective și, prin urmare, valide sunt de fapt științe burgheze, rațiune burgheză și logică burgheză.”  (Paul Johnson, Dușmanii societății, traducere de Dana-Ligia Ilin, Humanitas, București, 2013, p. 265)

[5] Cea mai frumoasă analiză a glorificării lui „acum” ca glorificare a prezentului și a „faptului de a fi contemporan” ca modalitate de confiscare a timpului a fost făcută de Alexandru Dragomir în Crase banalități metafizice, Humanitas, București, 2004, pp. 75-79.

[6] Alexandru Dragomir, op. cit., p. 74 și p. 76.

[7] Idem, p. 74.

[8] Vezi Roger Scruton, op. cit., p. 170 și p. 175.

[9] Paul Johnson, op. cit, p. 342: „Căci violența, propovăduită ca formă de virtute, are nevoie de nemernici. Iar dacă nemernicii nu există, trebuie să fie născociți”.

[10] Idem, p. 170.

[11] Paul Johnson, op. cit., p. 331.

[12] Alexandru Dragomir, op. cit., p. 79.

[13] Ortega y Gasset, Revolta maselor, traducere din spaniolă de Coman Lupu, Humanitas, București, 2007, p. 37.

[14] John Stuart Mill, Despre libertate, traducere din engleză de Adrian-Paul Iliescu, Humanitas, București, 2005, pp. 134 și pp. 139-140.

[15] Ortega y Gasset, op. cit., p. 49.

[16] John Stuart Mill, op. cit., pp. 134 și pp. 132-133

[17] Idem, pp. 136-137.

[18] Ortega y Gasset, Spania nevertebrată, traducere din spaniolă de Sorin Mărculescu, Humanitas, București, 1997, p. 90.

[19] Idem, p. 94.

[20] Ibidem.

[21] Ibid., p. 93.

[22] Apud Paul Johnson, op. cit., p. 230.

[23] John Stuart Mill, op. cit., p. 146.

[24] „O trăsătură permanentă a democrației, întotdeauna și pretutindeni, este tendința de a suprima pretențiile la orice tip de superioritate, convențională sau naturală, în esență prin negarea faptului că ar exista o superioritate…” (Allan Bloom, op. cit., p. 393).

[25] Ortega y Gasset, Revolta maselor, ediția citată, p. 52

[26] Alexandru Dragomir, op. cit., pp. 118-119.

[27] Allan Bloom, op. cit., p. 19.

[28] George Steiner, op. cit., p. 115.

[29] Vezi capitolul „Universitatea” din cartea amintită a lui Allan Bloom.

[30] George Steiner, op. cit., p. 114. Pentru subminarea culturii cărții prin muzica rock, ale cărei „trei mari teme lirice sunt: sexul, ura și o versiune dulceagă, ipocrită a dragostei frățești”, vezi Allan Bloom, capitolul„Studenții” din Criza spiritului american. Muzica rock cultivă „dorința sexuală nedezvoltată și neinstruită”: „Un adolescent al cărui trup palpită în ritmuri orgasmatice, ale cărui sentimente sunt articulate în imnuri închinate bucuriilor onanismului sau ale uciderii părinților; a cărui ambiție e să ajungă celebru și bogat imitându-l pe travestitul care cântă. Pe  scurt, viața e făcută dintr-o fantasmă masturbațională permanentă, preambalată comercial.” (Allan Bloom, op. cit., p. 84).

[31] Milan Kundera, Nemurirea, traducere din cehă de Jean Grosu, Humanitas, București, 2006, pp. 91-92.

[32] Giorgio Agamben, Prietenul și alte eseuri, traducere din italiană de Vlad Russo, Humanitas, București, 2012, p. 42.

[33] Vezi H.- R. Patapievici, Omul recent, Humanitas, București, 2001, cap. „Ce este, cu adevărat, corectitudinea politică?”, pp.306-314.

[34] H.-R. Patapievici, op. cit., p. 314.

Distribuie acest articol

103 COMENTARII

  1. Faptul ca pomeniti numele lui Corbyn imi da ocazia sa indraznesc sa va propun o idee:un text despre sistemele economice existente in lume.Comunismul s-a prabusit pentruca era neviabil si pentruca nu putea functiona decat asociat cu o dictatura.Inseamna asta ca nu avem decat neoliberalismul ca alternativa mondiala?Cu sau fara Chavez acest domn Corbyn are cateva idei
    bune:renationalizarea cailor ferate(dupa privatizare frecventa accidentelor a crescut exponential);eliminarea taxelor scolare si universitare(daca tot credem ca educatia este unica sansa de a-ti imbunatati viata si umanitatea);aplicarea unei forme de control asupra bancilor pentruca nimic nu poate functiona in lumea asta fara reguli;a-si cere scuza public Irakului pentru un razboi pornit printr-o minciuna si care a lasat o tara devastata fara prospect de a-si reveni in viitorul apropiat.etc,etc.Stiu ca a vorbi despre socialism sau stanga a devenit desuet sau suspect intelectual ,mai ales pentru intelectualitatea din aceasta parte a lumii care a trait experienta secolului XX,dar orice religie unica duce pana la urma la excese.Si acestea sunt la vedere.Statisticile arata ca in ultimii 30 de ani(incepand din anii 80)s-a produs o redistribuire mondiala a bogatiei exclusiv spre cei mai bogati 5% ;salariile medii si mici au stationat sau au scazut,cele cu venituri in uper 20% au crescut pana la triplare.Statisticile acestea sunt cel mai vizibile in America ,dar sunt valabile si in Europa si Japonia .In ansamblu numarul saracilor a crescut in lume,incluzand tarile asa zise bogate.Cate tari mai au probitatea morala a celor nordice unde a fi prea bogat este o forma de nerusinare?Nu ar trebui ,ca pentru orice altceva in lume, sa existe o alternativa si la sistemele economice?Alegerea lui Corbyn,cu o majoritate mai mare decat cea de pe vremuri a lui Tony Blair nu inseamna oare ceva?Nu e e un semnal aparitia noilor miscari politice antiausteritate in lume?Ce ne facem cu China,care intr-un sistem politic cel putin chestionabil a reusit lucruri pe care nici o tara nu le-a mai reusit inainte?Daca va intereseaza subiectul si sunteti dispus sa scrieti un text despre el v-as ruga sa o faceti.Textul de azi,hrana pentru gandire de cea mai buna calitate, este din nefericire o predica in desert pentruca societatea postmoderna a ales deja drumul satisfactiei materiale deasupra celei morale,a formei deasupra fondului,a lumii de azi deasupra celei viitoare.

    • Inteleg de la d-voastra ca, dupa 30 de ani de stat social egalitarist in Europa si America, singurul efect este faptul ca cei saraci devin tot mai saraci iar cei deja bogati devin tot mai bogati? Pai asta inseamna ca neocanservatorii cam au dreptate atunci cand spun ca toate masurile sociale nu au avut decat rolul de a-i mentine pe cei saraci in mizerie si dependenti de ajutoarele stat, lipsindu-i de demnitate si de motivatia necesara pentru a lupta pentru a-si imbunatati viata prin propriile forte. Deci singura solutie pentru a contracara aceasta tendinta ar fi sa renuntam la prostiile astea socialiste, care pe termen lung se dovedesc invariabil falimentare in orice tip de societate.

      • @ventidius
        Redistributia cea mai izbitoare a bogatiei catre un segment minor al populatiei,
        ca si micsorarea clasei de mijloc care intra in pragul inferior al veniturilor s-a intamplat si se intampla in America,care e departe de a fi „un stat socialist egalitarist”. Informati-va inainte de a scrie.Cat despre ceeace numiti neelegant ca sa nu zic altfel, „prostiile astea socialiste”,tendinta de a pune etichete in loc de argumente a generat provocarea pe care incerc sa o adresez maestrului Liiceanu.Deseori ,inclusiv de catre domnia sa si prietenii sai,se confunda condamnarea comunismului cu discutarea si condamnarea apriori a alternativelor economice la neolibralism.

        • Daca faceti o comparatie intre america de azi si cea de acum 30 de ani veti vedea ca aceasta a avansat enorm pe calea egalitarismului socialist. E de ajuns sa va informati cati americani traiesc din ajutoare sociale si cati traiau atunci. E adevarat ca americanii sunt inca in urma europenilor in privinta acestor politici, dar democratii sa straduiesc din greu sa inlature decalajul. Daca doresti sa afli care este eficienta si urmarile unei politici sociale, nu ai decat sa compari situatia actuala cu cea anterioara aplicarii acesteia. Ati afirmat ca exista o tendinta generala in occident de adancire a discrepantelor sociale in ultimii 30 de ani, ori daca acest lucru este real, el s-a petrecut in conditiile unor politici socile din ce in ce mai extinse.
          In privinta clasei de mijloc, aceasta este prima lovita in cazul unei politici fiscale redistributive. Cei cu adevarat bogati gasesc intodeauna mijloacele ca sa se sustraga, profitand de lacunele din legislatie, influenta, informatiile privilegiate la care au acces etc.
          Alternativa de care vorbiti nu exista de fapt, pur si simplu pentru ca nu mai exista stat minimal de mult, toate statele occidentale, inclusiv statele unite, nu sunt decat variante ale statului social, interventionist si redistributiv.

      • Dacă dvs. ați înțeles că în ultimii 30 de ani, în Europa și Statele Unite statul a fost „egalitarist”… O logică simplă ne spune că dacă ar fi fost egalitarist, sub aspect economic, am fi avut mai multă egalitate economică, nu contrariul ei. Nu vreau să intru în detalii legate de politici și fapte de guvernare economică, care, fără îndoială, ar susține afirmația. Mă refer la o logică elementară. În afara cazului în care sunteți unul dintre acei „intelectuali prin vocație”, care cred că în orice există niște fenomene labirintice, prestigioase și cu nume complicate, care fac ca orice să se transforme spontan în paradox și orice suită și desfășurare firești să se transforme în intelectualisme greu de înțeles, dar interesante dintr-o perspectivă anti-plictiseală.
        Este adevărat că Vestul a dus o politică egalitaristă în privința „nediscriminării” sociale, dar în nici un caz un economică. Repet, nu intru în detalii, le găsiți peste tot în jurul dvs., e suficient să nu vă țineți capul înfundat între umeri, pentru a le vedea, ele abundă. Dvs. faceți aici o confuzie crasă între egalitarismul corectului politic și egalitarismul economic, doar fiindcă sunt desemnate cu același cuvânt. Centrii de putere occidentali au ajuns în degringoladă în privința direcției axiologice, dar nu în privința propriilor interese financiare. La asta nu se ajunge la fel de ușor. Prin urmare și concluzia dvs., despre renunțarea la „prostiile astea socialiste care adâncesc inegalitatea” este în aceeași măsură validă pe cât este înțelegerea fenomenelor de mai sus. O observație: dezideratele de mai sus nu sunt „socialiste”, sunt general umane, absolut legitime (ținând strict de alegere societală și fiind perfect conforme cu o cartă extinsă a drepturilor și libertăților – nu e nimic socialist aici – ba chiar fiind o expresie a unei pătrunderi a mecanismelor sociale și a unei solidarități sociale care se află pe palierele de mai sus ale gândirii societale) și există de când există gândirea umană. Faptul că le puteți atribui atât de lejer o etichetă nu înseamnă că, neapărat, le și înțelegeți. De altfel, ca paranteză și fără să apăr socialismul (care, într-adevăr, nu poate exista decât prin dictatură – și fac „disculparea” asta extensivă pentru că păreți predispus la confuzii și înțelegeri trunchiate), acesta a avut, totuși, un indice mult mai mic de inegalitate (efectivă, nu vorbesc de cea declarată, știm cu toții că între ele a existat o prăpastie), decât există în societățile radical „capitaliste” (și aici e vorba de o etichetă, pentru că sunt multe de comentat pe termenul ăsta). Ceea ce e firesc. În ciuda bănuielilor de procese subterane, complexe și paradoxale, intelectuale, cu care își umplu „intelectualii” creierul, în speranța că își adaugă, complexitate, înțelegere și își petrec timpul cu folos – de fapt, fenomenul probabil că este exact cel contrar. Complexitate, poate, dar nu din cea bună – poate prolixitate.

    • Cadeti exact in capcanele despre care vorbeste Gabriel Liiceanu. In Scotia guvernul SNP a introdus inv universitar gratuit (cam pe banii odiosilior din Anglia cu simpatii conservatoare, avind in vedere deficitul de 10% al Scotiei, acoperit prin transferuri din sud). Rezultatul, recunoscut chiar de corpul acedemic din Scotia este ca a scazut calitatea iar studentii au inceput sa ocoleasca univ de acolo. Ar trebui sa va intrebati de ce marile univ, Harvard, MIT, Stanford, Duke, etc sunt toate pe bani. Si de ce cele publice nu au nici pe departe rezultate similare. Apoi, legat de China. Inainte de a va entuziasma ar trebui sa luati in considerare 2 lucruri: 1. nu e o asa de mare performanta sa cresti cu 7-8% pe an atunci cind investesti cam 44% din PIB; mai ales ca intre timp datoria totala a Chinei a ajuns de la $7 trilioane in 2009 la $28 de trilioane in 2014 (de 3 ori cit PIB-ul!) asa ca metoda asta nu mai poate merge multa vreme, dupa cum se si vede in aceste zile. 2. daca vreti da vedeti inechitati majore, retete de capitalismj salbatic (chiar daca tara e condusda de un Partid Comunist) uitati-va exact acolo (cu protectie sociala si asistenta medicala gratuita aproape inexistente). Daca mai punem si arestarile politice (sute de oameni au fost arestati doar in ultimele luni) nu cred ca e o solutie de societate chiar apetisanta.

      • Multumesc pentru raspuns.Cele cateva universitati de elita ale lumii ar trebui sa perceapa taxe,dar atat.Nu am scris nicaieri ca societatea chineza ar fi apetisanta si eu entuziasmat de ea,dar obiectiv trebuie recunoscut ca in 25 de ani s-au construit lucruri care in restul lumii s-au realizat in 100 de ani.Intrebarea pe care incerc sa o pun fara a primi raspuns este daca neoliberalismul este singurul sistem economic viabil al planetei,chiar daca duce numai la cresterea a doua categorii:saracii si miliardarii.

        • Liberalismul este despre libertatea economica si sociala, nu despre venituri, egalitati, redistribuiri sau politici. „Lasa-l sa traiasca liber si sa se descurce pe cont propriu” nu inseamna „vreau sa se imbogateasca” sau „vreau sa saraceasca”.

        • Personal, mi se pare că împărțirea arbitrară a spectrului politico-economic în „stânga” și „dreapta” este una extrem de neproductivă și de irațională, iar teoria rezultatului optim ieșit din confruntarea lor fără încetare, una profund ilogică – și contrazisă în mod evident de experiență. Practic ni se spune că avem datoria de a fi, fiecare dintre noi, părtinitori și dezechilibrați în evaluare și abordare, unii, chiori ochiul stâng, ceilalți, chiori de ochiul drept, iar din confruntarea noastră, unii cu alții, ar reieși o vedere binoculară. Aberant. Și că această vedere ar fi una echilibrată. Chiar dacă am face abstracție de divizarea și fragmentarea socială rezultate și de inexistența cronică a unui echilibru între forțele ce se confruntă, care ar fi o premisă neapărat necesară pentru ca confruntarea să producă un echilibru, compromisul rezultat nu doar că nu se situează la un echitate între interese, dar – făcând abstracție, cum spuneam, de cele de mai sus și având pretenția unui echilibru – el nici măcar nu este unul liniar, ci unul sinuos, o pendulare perpetuă între dezechilibre, adesea grave, care nu doar că nu se neutralizează, pe termen lung, măcar, dacă prezentul este astfel veșnic sacrificat, ci se compun și se consolidează. La acestea se adaugă, evident, și o altă sacrificare perpetuă, aceea a continuității unei direcții politice și sociale.
          Prin urmare, politica, văzută cu necesitate ca o confruntare între stânga-dreapta, mi se pare o viziune primitivă și neproductivă – falsă și întreținută arbitrar.
          Personal, cred că avem cu toții datoria de a fi DE CENTRU – prin aceasta neînțelegând o neutralitate, o neasumare sau o lipsă de identitate axiologică, ci dimpotrivă, o viziune ambivalentă, cât mai completă, cât mai obiectivă a lumii, capabilă să armonizeze imperativele cartei libertății individuale cu distribuția echitabilă a bogăției („paradoxal”, acumularea excesivă de bogăție de către unii membri ai societății, nu ca urmare obiectivă a exercitării propriei libertăți, ci mereu ca urmare a unui mecanism social inevitabil, dar arbitrar (nu există exercitare a libertății ÎN ABSTRACT, într-un cadru societal), potrivit doar unei anumite TIPOLOGII a respectivului mecanism NU este un drept constituțional). Cred că înțelepții sunt mereu de centru. Cred că omul complet antic era de centru. Noi nu am produs decât o fragmentare a tipologiei umane – de fapt, am instituționalizat ca normalitate o confruntare între interese parțiale contrare și grupo-centriste, prin definiție, neînțelepte și părtinitoare, și am decis că echilibrul se decide din confruntarea lor CONCRETĂ, politică, nu ideatică – dialectică – pentru a ajunge la o concluzie COMUNĂ și UNITARĂ. Și acesta este sistemul pe care l-aș vedea eu, fără să intru în detalii concrete.

      • De acord cu majoritatea considerațiilor, dar cred că formulați prea lejer o relație între gratuitatea învățământului și calitatea lui, care e poate tributară mai degrabă unei predispoziții afective, decât experienței obiective. Există o suită imensă de exemple de învățământ gratuit la nivele performante. Nu trebuie uitat că mai tot învățământul continental din perioada modernă a fost gratuit și se poate afirma despre el că a fost excepțional – cu mult peste calitatea învățământului de astăzi, privat sau nu – și că a adus Europa occidentală acolo unde se afla înaintea începutului decăderii – care cred că se poate lega destul de ușor inclusiv de privatizarea extinsă a învățământului, apropo de paralelismul unor tendințe. Nu cunosc situația din Scoția, dar cred că o concluzie trasă doar prin această sincronizare a unor tendințe este superficială, mai ales când este contrazisă – concluzia – de o bază imensă de contraexemple. Apropo de tendințe paralele, am putea merge, pentru a lua exemplu, nu mai departe de la noi acasă: învățământului românesc s-a privatizat în mare măsură în ultimii 26 de ani, fără ca asta să îi îmbunătățească calitatea, ci mai degrabă dimpotrivă, nu-i așa? Este clar că există mult mai mulți factori în ecuație decât simplu binom privat-public. Iar pentru a putea evalua mai bine fenomenul sin Scoția și atrage o concluzie ar fi, poate, nevoie de a analiza și calitatea profesorilor din sistemul public și programa și marketingul universitar (apropo de evitare sau nu) și viitorul pe piața muncii locală sau nu – și foarte mulți alți factori. Pentru a putea face o comparație pertinentă, ar trebui să analizați caracteristicile intrinseci ale fiecărei componente. Iar „public” își are argumentele intrinseci indiscutabile, primul fiind legat de accesibilitate. Este pur și simplu neconstituțional să limitezi accesul la învățământ pe criterii financiare (și, nu, creditele și îndatorarea cronică înainte de a intra măcar în viața activă nu reprezintă o anulare a acestei neconstituționalități). Nu mai vorbim de perpetuarea unor centre de putere închise, etc., discuția e lungă. Există multe altele. Și „privatul” își are argumentele sale pro, dar, în opinia mea, ele sunt cu mult depășite de cele contra. După cum ne-o poate arăta, cred, extrem de ușor, o analiză a tendințelor, cum ați făcut-o dvs., dar la nivel mondial: cred că se poate observa fără putință de tăgadă că privatizarea masivă a învățământului din ultimele decenii se sincronizează cu o scădere abruptă a calității societății. Evident, comparația este la fel de superficială, la prima vedere, cu cea făcută de dvs., fiind mult mai mulți factori implicați, dar câștigă în credibilitate, față de cea a dvs., prin dimensiunea ei generalizată, ca geografie și timp.

    • @ mihailstanciu – aveți o mistificare cât roata carului: infrastructura feroviară NU a fost privatizată în UK, iar o mare parte din accidente se datorează infrastructurii.

      Cât despre ”creșterea exponențială”, aveți mai jos lista cu accidentele din UK și cauzele lor. După privatizare (1995) au fost într-adevăr mai multe victime în accidente între 1999 și 2005, pe vremea când vechiul parc de material rulant mai era în uz. Începând cu 2006 (deci în ultimii 10 ani) numărul lor este extrem de redus, deși astăzi există modele de trenuri de mare viteză la care nu visa nimeni pe vremea lui British Rail.

      https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_rail_accidents_in_the_United_Kingdom

      Jeremy Corbin s-a trezit cu 10 ani prea târziu, iar dvs. prezentați lucrurile de parcă că l-ar fi ales întreg electoratul UK. A fost ales doar lider al partidului propriu, nu altceva.

      • @harald
        Va rog sa va informati din nou.British Rail ESTE privatiza din 1997,atat infrastructura cat si vagoanele.
        Corbyn nu a fost ales de „intregul electorat”,cum credeti dvs a am scris,ci in alegeri primare laburiste pentru leadership.Dar la aceste alegeri a avut cel mai mare procent din istoria laburista,60%,mai mare decat Tony Blair la timpul lui.
        Oricum nu asta este problema pe care am ridicat-o,ci daca exista un sistem economic alternativ la neoliberalismul conservator. O parte din laureatii premiului nobel pentru economie par sa o creada,ca si miscarile politice antiausteritate din numeroase tari. .Stanga este vinovata de multe din dereglarile descrise de dl.Liiceanu,in special PC.Dar exista si multe aberatii care apar la dreapta.Ajunge sa va uitati la Donald Trump,care,neverosimil,conduce plutonul candidaturilor republicane la alegerile prezidentiale viitoare.Sa incercam totusi sa fim echilibrati si in laude,dar si in critici.

        • @ mihailstanciu – stimate domn, asta este rea-credință de-acum. Compania care deține în UK podurile, tunelurile, rețeaua catenară, liniile ferate propriu-zise și sistemele de semnalizare se numește Network Rail. Este o companie not-for-dividend, astfel de companii nu au acționari, ci membri, iar singurul membru al Network Rail este Secretariatul de Stat pentru Transporturi.

          https://en.wikipedia.org/wiki/Network_Rail

          Asta înseamnă la dvs.”privatizare”?

          Ceea ce s-a privazat a fost exploatarea comercială. Network Rail nu deține material rulant (vagoane și locomotive) însă de-obicei materialul rulant nu este deținut nici de operatorii feroviari. De exemplu, garniturile Pendolino sunt operate în leasing de către Virgin Trains, dar sunt deținute de Angel Trains, care nu operează transporturi feroviare.

          • @harald
            Evident ca presa britanica si Corbyn nu stiu ce vorbesc si nici n-au habar de informatiile dvs
            The Guardian:”Jeremy Corbyn will announce full renationalisation of the railways as his first major policy at the Labour conference in Brighton next week.Corbyn will put forward plans for this to be one of the first acts of any Labour government led by him in 2020, meaning a third of the railways would be in public hands by the end of his first parliament in 2025.

            The Conservatives wasted no time in expressing opposition to the idea of renationalisation, which polls have shown is popular with the public.”
            Se vede ca nici conservatorii si nici publicul nu stiu ca British Railway este privatizat.Scrieti-le si informati-i

          • Infrastructura feroviara din UK a fost privatizata in timpul lui J Major. Experimentul privatizarii a fost un dezastru. A urmat o perioada de scadere in cheltuieli de intretinere care a dus la un accident major (parca la Hatfield) in care au murit 8 persoane. Ulterior britanicii au trebuit sa renationalizeze compania. Au pierdut bani atat investitorii cat si statul britanic.
            Ceea ce se ignora in mod repetat de catre fundamentalistii neo-liberalismului este ca nu toate activitatile economice pot fi efectuate pe baza de profit, unele sunt pur si simplu servicii essentiale care trebuie tratate ca atare. Health industry nu este o industrie (acest cuvant este abuzat in limba engleza, aud si de financial industry, career ietc) ci un serviciu public.

        • @ mihailstanciu – ce este „British Railway”? Ceva inventat ad-hoc pentru a susține inepții aici?

          Ceea ce spune The Guardian este că francizele operatorilor privați ar putea să nu mai fie reînnoite la expirarea lor. Pentru cine nu știe cum arătau căile ferate britanice în 1990 și ce material rulant aveau, vechi de 40 de ani, chiar ar fi foarte instructivă ”renaționalizarea”. O mulțime de inși și-ar băga mințile-n cap, pentru o generație întreagă de-acum încolo :P

          Însă asta nu schimbă cu nimic faptele: Network Rail deține infrastructura căilor ferate în UK. Și nu este în niciun caz o companie privată.

    • Ilustrati perfrect (daca asa ceva exista in natura umana) dereglarile sumarizate aici de textul dlui Liiceanu (si de cei citati, incepand cu Allan Bloom), predilect pe prima, si cu accest pe aceasta idee exceptional formulata la final, in Concluzia autorului:

      „paralogismul ocupă integral mintea celui care-l produce, construcția nerezonabilului nefiind acum decât o formă de prostie vastă și încrâncenată”

      Ce nu spune autorul (lucru absolut scuzabil, pentru ca si asa textul este foarte dens si destul de lung pe gustul publicului), este ca prostia asta vasta si incrancenata, se grefeaza splendid pe o „vasta” ignoranta. Sa ma explic:

      Dvs aveti pretentia de la dl Liiceanu sa va faca o comparatie intre marile sisteme economice – in special cle care coexista in prezent, deducem din exprimarea dvs prosteasca si haotica, respectiv socialism, si capitalism (asezonat pe alocuri cu forme postmoderne de mercantilism feudal). Adica sa rescrie (sumar, desigur, pe intelesul dvs, care habar n-aveti despre ce vorbiti) ceea ce au scris altii, in secolele trecute, eventual in „marile carti” ale gandirii economice, politice si sociale, pe care dvs nu le-ati parcurs. Da, nu le-ati parcurs, pentru ca daca o faceati nu puteati debita cu asa impetuozitate enormitatile pe care le-ati varsat in acest comentariu.

      Pai sa va dam cateva repere bibliografice, dupa a caror parcurgere (numai dupa aceea), veti avea caderea sa faceti propuneri sau sa aveti opinii valide si critice (bun/rau) in ce priveste sistemele economice. Iata, din Marile Carti (esentiale si elementare, fara sa fie toate) care au explicat cum e cu socialismul versus capitalism:

      Sec 20:

      Ludwig von Mises – Human action, Anti-capitalistic mentality, Socialism.An Economic and Sociological Analysis
      Henry Hazzlit – Economics in one lesson
      Milton Friedman – Capitalism and Freedom
      David Landes – The Wealth and Poverty of nations

      Sec 21:

      Valeriu Stoica si Dragos Aligica – Reconstructia dreptei (aveti capitole extensive care va explica liberalismul si capitalismul, notiuni pe care nu le stapaniti deloc; unde deloc inseamna deloc)

      Dragos Aligica si Anthony Evans – The neoliberal revolutions in Eastern Europe

      Dragos Aligica si Vlad Tarko – State Capitalism and the rent-seeking conjecture

      Nicolas Spulber – Tranzitii economice (si, desigur, daca sunteti dispus sa investiti serios, celelalte lucrari exceptionale si netraduse la noi ale marelui ganditor american, de origine romana, profesor emerit de economie la Indiana Univ – Bloomington, si autoritate recunoscuta internationali in materie de economii socialiste si postsocialiste)

      Si ca sa-ntelegeti ce nu stiti (deloc) si va scapa (cu desavarsire) puteti incepe de aici, pentru a intelege (initiatic) ce-i cu capitalismul, socialismul si mercantilismul (ca tot vorbiti de mari sisteme economice):

      1.Capitalismul intre uz si abuz. Cateva coordonate:
      https://ihincu.wordpress.com/2013/11/26/capitalismul-intre-uz-si-abuz-cateva-coordonate/

      2.Capitalismul intre uz si abuz (II). Mana invizibila a lui Adam Smith si ignoranta
      https://ihincu.wordpress.com/2013/12/02/capitalismul-intre-uz-si-abuz-ii-mana-invizibila-adam-smith-si-ignoranta-devastatoare/

      Eh, si ca sa-ntelegeti unde va aflati (la ce nivel) dvs cu intelegerea problemelor, cititi:

      3.Cum prostim poporul cu dictionarul, nu doar cu televizorul:
      https://ihincu.wordpress.com/2015/08/13/cum-prostim-boborul-cu-dictionarul-nu-doar-cu-televizorul/

      Cam aici va aflati dvs cu nivelul de intelegere si cunoastere in materie de „sisteme economice bune”.

      Pana cand si daca nu veti uita ce ati invatat (putin, prost si gresit) si nu veti umple golul cognitiv cu aceste indicatii bibliografice (minimale – pe link, esentiale in rest) nu veti pricepe nimic din ce cititi pe diverse linkuri, prin presa si vedeti la tv (romanesc sau strain), si-or sa va sminteasca, prosteasca, imbecilizeze si mobilizeze astia, alde Corbyn si socialistii lui (da, socialisti get beget, din cei mai inversunati si mai nocivi) cu lucruri din astea, „bune”, de-o sa va duceti in cap de-a berbeleacul (sinucidere, da) fara sa stiti de ce. Uite de aia, de ce va povestesc pe scurt textele de pe linkurile indicate, si pe lung oamenii aia geniali, competenti si onesti intelectual, in lucrarile indicate.

      Sanatate

      • @i.hancu
        Ce delectare sa citesti un text argumentativ in care argumentul este inlocuit de insulta,cand cel (cea)care scrie nici macar nu are habar ce vrea cel cu care poarta asa zisul dialog.Pe scurt,derularea clasica a dialogului in intelegerea romaneasca:daca gandesti diferit de mine esti prost.(vast ignorant).Si nu orice prost,ci unul” incrancenat si haotic”.Exista totusi ceva mai nociv decat prostia.Suficienta si aroganta agresiva.Suficienta care va emana din toti porii nu v-a permis nici macar sa intelegeti demersul meu pe langa domnul Liiceanu ,inainte sa-l „impodobiti „cu epitete.Inca odata,incet:as vrea sa stiu daca dereglarile descrise de autor sunt produsul exclusiv al stangii,sau are si dreapta vreo vina.S-ar parea ca nu.Fara Marx,care a otavit gandirea omenirii am fi gandit toti ca niste ingeri.Ce comod!Corectitudinea politica este refugiul intelectualilor de stanga ramasi orfani dupa prabusrea comunismului.O.K. ca metafora,dar corectitudinea politica are multi parinti,mai ales presiunea sociala de a zambi incontinuu si a nu spune nimic care ar putea ridica vreo spranceana.Adica sa vorbesti numai de vreme.Desfiintarea canonului cultural si feminismul par a fi tot operele subversive ale unei stangi pornite sa distruga lumea sau cel putin ordinea existenta si traditia.Vrei exemple negative ale istoriei?Castro,Chavez,Che Guevara epitomizeaza raul iar cei care incearca sa vada si parti pozitive sunt stigmatizati imediat.Pinochet,Franco,Salazar sunt totdeauna sub radar,impreuna cu cei care i-au tinut in brate si care si azi au ramas mari politicieni.Economic,vorba (gresita) a lui Fukuyama, am ajuns la sfarsitul istoriei.Neoliberalismul este religie unica desi statisticile arata clar ca lumea a saracit considerabil in ultimii 25 de ani si singurii care au prosperat(ca numar si venituri) sunt miliardarii.Cam asta este tabloul roz pictat de dreapta si presa aferenta condusa cu maiestrie de Murdoch,cu invectivele de rigoare adresate celor care ar indrazni sa formuleze politici de stanga.Numai ca o multime de piese din puzzle nu se potrivesc cu neoliberalismul uber alles.Statul social din Norvegia si pana de curand cel din Suedia.Miscarile din ce in ce mai vocale si multiplicate in multe tari predicand antiausteritatea.Ascensiunea Chinei care a devenit in 20 de ani a doua putere economica mondiala si cumpara hotelul Waldorf Astoria ca sa strice sejurul newyorkez al lui Obama pentru adunarea ONU..Economiile tarilor din America de sud total neortodoxe dpdv neoliberal.S.a.m.d.As vrea sa-l provoc pe dl Liiceanu la intrebarea: ne vine tot raul de la stanga(si de la Marx bineinteles) sau are si dreapta o vina pentru o particica cat de mica de rau din istorie?Este Donald Trump(!) bun pentruca e de dreapta si Obama rau pentruca e liberal?Dispar cartile mai ales cele din canonul literar, din cauza multiculturalismului inventat de stanga sau din cauza schimbarii paradigmei tehnologice si a faptului ca nici profesorii(cel putin cei de pe la noi)nu le-au citit vreodata?Sunt si domenii pe care statul le administreaza mai bine decat privatii?
        Sunt intrebari retorice la care nu ma astept ca dl.Liiceanu sa raspunda vreodata.Pana atunci ma duc repede sa-mi cumpar un televizor ca sa-mi imbunatatesc „nivelul de intelegere si cunoastere”cum spune distinsa mea interlocutoare.Dictionar am.

        • @ mihailstanciu – problema nu e aceea de a gândi altfel, ci de a distorsiona faptele și evenimentele ca să se potrivească cu diverse teorii false. ”Creșterea exponențială”, da? :P

          Dacă tot admirați statele nordice, poate ar trebui să vă informați și despre capitalismul nordic. Este un capitalism dintre cele mai autentice, care lasă economia să funcționeze liber, așa ajung statele nordice să aibă bani pentru programe sociale. Nu este nimic rău în a redistribui bogăția, nu este nimic rău în a ajuta categoriile cele mai defavorizate. Rău este a sufoca economia în numele solidarității sociale, iar statele nordice nu fac așa ceva.

          Tot dintre inepțiile lui Jeremy Corbin: scoaterea Marii Britanii din NATO cum vi se pare?

        • Pentru mine a fost o reala placere sa va citesc, mihailstanciu!
          Cred ca ceea ce impiedica multe persoane, de altfel, capabile si inteligente, sa poarte un „simplu” dialog este propriul lor conflict interior, dintre un ego supradimensionat, si perceptia realitatii care nu le corespunde asteptarilor…As zice ca este clasic, din pacate…
          Oamenii astfel frustrati sunt intotdeauna in cautare de vinovati, pe care, daca nu-i gasesc ii inventeaza, ca sa-si evacueze din amaraciunea acumulata si care da pe dinafara…Evident, limbajul este agresiv si insultele curg! Devine insa complicat, si frustrarea sporeste, atunci cand „adversarul” nu intra in jocul schimbului de amabilitati…Vai de cel care urmeaza la rand :)

        • Raspunsul la intrebarea dumnevoastra nu se gaseste in modurile de organizare economica ale unei societati.

          Sistemele de organizare sociala si politicile aferente si-au atins limitele si nu mai corespund realitatii.

          Multiculturalismul si egalitatea de gen, unul din obiectivele mileniului (http://www.un.org/millenniumgoals/gender.shtml), au considerente exclusiv economice si sunt necesare pentru a extinde piata de desfacere, a facilita migrarea fortei de munca si a accesa forta de munca proaspata pe de o parte si a crea o categorie noua de consumatori: femeile.

          • N-aș zice că e vorba de considerente exclusiv economice. În vremurile de glorie ale statelor naționale, măcelurile se țineau lanț. Germania își invada vecinii în fiecare generație, iar războiul devenise soluția pentru orice. Nu era decât un tribalism cu tancuri și mitraliere, în loc de arcuri și săgeți.

            Statele Unite au demonstrat timp de două secole că diverse naționalități pot trăi în pace unele printre altele. Chiar și atunci când au avut un război ciivil, el nu a avut nimic de-a face cu naționalitățile combatanților. Europa evoluează firesc spre un super-stat multinațional, în care turcii din Germania sau pakistanezii din UK sunt la fel de potriviți în peisaj ca și est-europenii.

            • Pai nu are cineva cum sa te invete multiculturalism … E pur si simplu o aberatie … Sigur ca exista tot felul de initiative ale centrelor culturale din diverse tari dar astea nu au nimic de a face cu asa zisul multiculturalism promovat asiduu.

              Limba si cultura unei alte tari le asimilezi daca vrei … Poate exista eventual un fel de sustinere din partea unor organizatii care activeaza fie local fie in alte tari dar cam atat.

              La americani a fost senisbil diferit pentru ca amalgamul de natii a ajuns pe teritoriu american sa zicem de buna-voie. Oricum America a avut si inca are multe hibe legate de convietuirea natiilor. Probabil ca s-a descurcat mai bine decat altii dar cu ce pret: exterminarea amerindienilor, sclavie, rasism. Razboiul la care faceti referire a fost pentru abolirea sclaviei. Nici in ziua de azi nu e cu mult mai bine, reminescentele segregarii rasiale inca isi fac simtita prezenta.

              Evolutia integrarii europene nu se face constient ci in buna parte prin propaganda, vezi multiculturalismul care nu e nici azi o realitate, si instrumente legislative si masuri organizatorice care incalca libertatea individuala si as zice, in cazul refugiatilor, suveranitatea nationala.

              Aceste valori nu se impun fortat, ele fie sunt o evolutie fireasca a constiintei oamenilor ori nu. Daca impui asa zisele „valori” sub amenintarea cu pedeapsa atunci e clar ca nu mai poate fi vorba de civilizatie.

  2. Pendularea intre extreme este modul de functionare al mintii intr-un individ care nu si-a gasit reperele existentiale. Mersul dintr-o extrema in alta este incatusarea in mecanismul mental al alegerilor: a facut o alegere, apoi merge cu alegerea respectiva pana o epuizeaza si videaza de orice substanta ca sa contatate acolo ca de fapt nu a facut bine si sa o ia pe drumul opus. Aceste extreme sunt multe si se intrepatrund.

    Trecutul, daca nu este filtrat corespunzator, ajunge sa fie asimilat in mod brut si in cele din urma sa devina un balast existential vidat de intelegere. Cu un trecut asimilat ca un morman de cunostinte dar nedublat de intelegere apare frica de a nu gresi. Functia gandirii e externalizata in referinte si nu se mai raporteaza nemijlocit la experientele zilnice.

    Pentru trecut ca si pentru raportarea la ceilalti oameni e nevoie de timp. Timp fizic, odihna, relaxare. Omul contemporan nu mai are timp pe de o parte si e asaltat de un volum exorbitant de informatii, tehnologii, oameni, culturi care vin cu o viteza ametitoare si care nu ii mai lasa timp de reflectie. Internetul ne-a adus pe toti fizic in aceeasi camera si a comprimat pana la disparitie clipa. Totul se intampla ACUM, nu mai e timp pentru ieri. Sigur ca trecutul nu dispare, dar se comprima semnificativ timpul efectiv de a ne acorda ragaz si a ne raporta contemplativ la propriul trecut.

    Frictiunile intre oameni au devenit tot mai acute pentru ca nu mai e timp. Daca nu mai poti sa-l ingadui pe celalalt in spatiul si in timpul tau inseamna ca evacuezi lumea din tine si la schimb lumea te evacueaza din ea. E de neacceptat, dar … ai timp sa o reprimesti, ai ragazul fizic sa te odihnesti o saptamana, sa te aduni ca sa vezi ce mai e cu lumea ? Apoi chiar daca l-ai avea … ai cam pierdut firul, pentru ca intr-o saptamana se intampla multe … Concluzia e ca oamenii obosesc pe rand si se retrag in tacere, fara ca, aproape nimeni sa le simta lipsa.

  3. 1.Egalitatea dintre oameni inseamna normalul relatiei sociale si economice, chiar daca ea nu este posibila la nivel economic (absolut), datorita diferentelor dintre indivizi si conditiile individuale de formare culturala si profesionala, din lumea de azi.
    Egalitatea n-a fost descoperirea lui Marx, ea avind o istorie de milenii, fiind doar preluata de acesta, pentru sustinerea imbunatatirii situatiei economice si sociale a muncitorimii.Ideea aceasta n-a aparut din senin, ea avea in spate istoria revoltelor si rascoalelor muncitoresti din Anglia (si nu numai) si starea sociala dezastruoasa a lucratorului, pentru schimbarea carora revolutia parea pretul ,,corect”.
    Ca orice analist economic si social, s-a simtit dator sa propuna si solutia de schimbare, solutia politica a desfiintarii capitalismului prin ,,lupta de clasa” si instauarea unei noi (?) orinduiri.Vina lui Marx consta in eroarea de solutionare, fiindca comunismul nu era un sistem politic si economic nou prin revolutie si nationalizare, ci un ,,capitalism de stat”, cu o noua clasa de ,,revolutionari”de profesie – care nu putea rezolva problema egalitatii.A ramas vesnica lipsa a ideologiei liberale – aceasta analiza economica profunda si evidentierea erorii lui Marx, care sa dovedeasca lipsa potentialului comunismului revolutionar – de a oferi egalitatea economica si sociala!
    2.Asocierea stricta a ideii de egalitate cu Marx si comunismul sau (si al altora) este fortata, fiindca tendinta de ,,egalizare” intre oameni este un produs istoric al dezvoltarii societatii omenesti si nu are nici o legatura cauzala sau istorica, cu deraierile ,,revolutionare” marxiste.Mai mult ca atit, respingerea ideii de egalitate dintre oameni de catre liberalism, lipsa oricaror studii in aceasta directe, creiaza si sustine asumarea ,,ofertei” acesteia numai de catre dictatatori si dictaturi de diverse culori.
    Interdictia de a vorbi de egalitate si egalitarism, de a gasi solutii de viitor care sa se diminueze diferenta dintre miliardarul opulent si omul lipsit de strictul necesar, este hrana otravita a liberalismului si painea alba (si de toate zilele) a extremismului politic de stinga.Cind si cum se va reduce portia de paine cu care se hraneste comunismul teoretic si postcomunismul real, este treaba filosofilor, care trebuie sa construiasca un alt/nou fundament economic si social, pentru o minima egalitate intre oameni.Altfel, acela imaginat de Marx si construit de Lenin, va bintui la nesfirsit lumea si constiinta celor nedreptatiti, care constituie pretutindeni o majoritate zdrobitoare.
    3.Cu 5 milioane de locuri de munca lipsa, avind 3 milioane de salariati cu 850 de lei lunar, cu milioane de oameni care nu vor avea pensii peste 30 de ani, dezintegrata de emigratie, etc., Romania este un exemplu clasic de popor de nemultumti, incit nu trebuie sa mire pe nimeni, ca disparitia lui Ceausescu este deplinsa de jumatate din populatie.
    Iata de ce, intelighentia nationala politica/economica liberala ar trebui sa abordeze ideologia si reconstructia economica nationala si mai putin interdictia asupra ideii de egalitate, incit filosofii sa nu mai fie nevoti sa constate ,,nevrozanta, frustanta naucitoarea” din epoca postcomunista si dereglarile nationale (diferite de cele 6 ale Europei si lumii civilizate), datorate esecului national general. Este adevarat ca in lipsa capacitatii de a asigura o dezvoltare economica tarii, clasa politica a gasit solutia ideala de ,,lupta” contra ,,marxismului” comunist:initiativa legiferarii interdictiei de creare de partide si miscari comuniste.In rest, totul este O.K. pentru politicieni.

    • Deci sa inteleg ca pt tine e OK ca votul tau conteaza la fel de mult ca si cel a lui baba Tanta, pupatoare de moaste, admiratoare a lui Vadim si privitoare de latrina3?
      halal egalitarism…

    • Egalitatea intre oameni nu este o evolutie naturala a societatii, ci una impusa fortat prin politici socialiste, ceea ce nu o valideaza ca trend decat daca socialismul sau comunismul s-ar justifica ca trenduri naturale.

      Nu e nevoie de nici un studiu pentru a observa ca oamenii nu sunt egali: este evident ca nu sunt identici, ceea ce inseamna ca sunt diferiti si nu egali. E foarte simplu, dar nu ar mai manca paine analistii care vor sa demonstreze ca sfera e cubica pentru ca nu exista nici un studiu care sa arate ca sfera e sferica.

  4. Subiectul este prea vast si eclectic, compusul tinde sa devina prea eterogen in ciuda eforturilor spre coerenta. Cred ca pentru fiecare punct din cele 6 era nevoie de un articol separat. Altfel, cred ca daca vrem sa ne ocupam de aceasta realitate imediata (ultimii 1000 de ani) este mai sanatos sa ne ducem inaintea acestei perioade. Istoria la scara a 10000 de ani va arata ca Occidentul este un accident mai degraba nefericit de prin pubertatile omenirii actuale, cu singurul beneficiu – avansul tehnologic si stiintific – dar cu un nesfarsit sir de cadavre fizice si mentale adunate la capitolul victime colaterale. Nimic din ce se trimbiteaza a fi socialmente pozitiv in Occident nu isi merita in mod definitiv si indubitabil calificativul. Si asta inca de la faza de creatie a sa pentru ca este foarte posibil ca germenii dereglarilor ulterioare sa fie cuprinsi in actul conceptiv al acestuia. Asta nu inseamna ca se afla pe pozitii contrare religiei. Coca Cola este o „religie” intr-un anumit sens. De doi bani dar multa lume inca se inchina la ea. Faptul ca Occidentul ne-a dat „libertati” cu care nu am stiut ce sa facem nu inseamna nimic in conditiile in care am capatat si noi ingradiri. E un fel de schimbare a design-ului labirintului. Cand ne apucam de lucruri serioase?

  5. Cred că trebuie să o luaţi pe scurtătură: omul s-a îndepărtat de Dumnezeu, asta este problema. Omul a fost creat cu un scop precis de Dumnezeu, a primit şi dreptul de a decide (a cunoaste binele şi răul), dar omul a exagerat, s-a considerat pe sine Dumnezeu! Dumneavoastră faceţi apel la termeni filozofici, dar şi teologii au în vedere aceste aspecte. Marii teologi au avertizat asupra exagerării omului şi au prezis vremurile „din urmă”. Apostolul Pavel face o descriere exactă a situaţiei, în cuvinte destul de acceptabile şi inteligibile. Profetul Habacuc a descris exact vremurile acestea, chiar dacă se referea la poporul lui Israel, dar omul repetă istoria… Felicitări pentru analiză, dar temele au fost dezbătute de teologi de multă vreme… Păcat că Biblia nu este cunoscută de oamenii politici în esenţa ei, poate nu ar mai repeta istoria şi ar fi mai atenţi la ce le cere Dumnezeu! Când scriu teologi nu mă refer la preoţi, ei preferă să ţină oamenii „captivi în Babilon”, mă refer la teologi serioşi…

  6. Inainte de a incepe sa scriu, nu pot sa nu ma intreb daca domnul Liiceanu chiar citeste comentariile si daca ii pasa catusi de putin de ele. Pana la urma, sunt niste plebei anonimi de Internet, multi dintre ei cu tuleie inca neconturate, care ii comenteaza munca. Ce este insa frumos la Internet este ca sunt interesante si comentariile, nu doar „vocea oficiala”, ceva cu care banuiesc ca e greu sa te obisnuiesti dupa cateva mii de ani in care lucrurile au stat invers.

    De acord cu Vlad, Eugen si Serafim. Si ar mai fi cateva lucrusoare. Apropo de „discursul in desert” si „solutii viabile”, ce simt eu ca va scapa, domnule Liiceanu, este utilitatea articolului demersului dumneavoastra. Respectul pentru trecut este indicat, dar ancorarea in el este futila. Detectez, asadar, o impotrivire la schimbare, la evolutie. Pentru ca da, ce traim noi, este evolutie.

    Si este, de fapt, ceva minunat. Pentru ca revolutia „device-urilor” democratizeaza cunoasterea, nu distruge elitele gandirii. Din contra, le conecteaza. Ca asistam la o decadere si o cadere a autoritatii – stat, religie, intelectuali si corporatii – este o victorie a omenirii, nu un esec. Este pentru prima data in istorie cand majoritatea populatiei este constienta de constructia piramidala in care a trait cuminte si obedient atat de mult timp. Pentru prima data cand elita este demascata ca stapan si asupritor, nu ca Mantuitor darnic ce a oferit din creatia sa cu bunavointa intregii lumi.

    Nu stiu cum era elita in care ati crescut dumneavoastra, dar elita de azi este bazata pe bani. Este o plutocratie cu tendinte psihotice, inumane, care a inceput sa se teama de valul de schimbari generat de evolutia ultimilor 20-30 de ani. Sa ne uitam, asadar, la trecut pentru a reinvata sa fim obedienti? Nu, multumesc.

    Si ar mai fi o mentiune de facut. Cred ca ce traim acum isi trage sevele mai degraba din anarhism decat din comunism. Discursul dumneavoastra nu e decat un clasic „sistemul de invatamant e de vina din cauza elevilor”. Nu cred ca ati facut un minim exercitiu de empatie cu tinerii de azi. Si nici nu cred ca aveti vreun interes sa il faceti.

    • Cred ca postul tau nu este decat o ilustrare clara a adevarului ideilor exprimate de domnul Liiceanu. Mediocritatea, ca si prostia, este fudula si crede ca totul a inceput cu ea.

      „Detectez, asadar, o impotrivire la schimbare, la evolutie. Pentru ca da, ce traim noi, este evolutie.”

      „Pentru ca revolutia „device-urilor” democratizeaza cunoasterea, nu distruge elitele gandirii. Din contra, le conecteaza.”

      Serios? Device-urile conecteaza elitele gandirii? De exemplu o conecteaza pe marea ganditoare Vasilica, care posteaza pe Facebook poze cu pisicuta ei adorabila cu geniala Gigica, care isi posteaza al cincizecilea selfie, realizat dupa o noapte intreaga de truda intelectuala ca sa poata sa realizeze selfiul perfect?

    • Bine ca am auzit-o si pe asta: „Este pentru prima data in istorie cand majoritatea populatiei este constienta de constructia piramidala in care a trait cuminte si obedient atat de mult timp.” Te pomenesti ca bietul iobag nu era constient de faptul ca traia intr-o societate ierarhica. Se astepta probabil ca la sfarsitul zilei sa se bata pe burta cu seniorul sau si sa iasa la sfarsitul saptamanii la o bere cu monarhul.

  7. Dl Liiceanu prezinta sase tipuri de subminare ale premiselor iar eu va propun tehnologia:
    Teoria FERESTREI OVERTON, considerată prototipul tehnnicii “dereglarii” opiniei publice. Vă prezint tehnologia folosită pentru a face lumea să se obișnuiască cu ceea ce, în mod normal, e IMPOSIBIL să poată accepta. Tehnologia „sădirii” în conștiința umană a ceea ce,aparent, nu poate fi inclus. Din păcate… se poate.
    Se numește FEREASTRA OVERTON.
    Joseph P. Overton (1960-2003), prim vice-președinte al Centrului pentru Politici Publice (la Mackinac Center), a formulat această teorie, care i-a primit numele postum, în urma unei catastrofe aviatice.
    În cadrul acestei ferestre, ideea poate (sau nu) să fie discutată pe larg, susținută deschis, promovată, se poate încerca legalizarea ei.
    Fereastra e mutată, schimbând paleta posibilităților de la o fază de NECONCEPUT, complet străină moralei publice, total respinsă, până la faza de POLITICĂ CURENTĂ, care e deja discutată pe larg și adoptată de conștiința populară și susținută prin lege.
    Nu e o spălare a creierului ca atare, ci o acțiune mult mai subtilă…Să abordăm ceva cu totul de neînchipuit.
    Să ne imaginăm, de exemplu, legalizarea canibalismului, dreptul oamenilor de a se mânca reciproc. Destul de dur, nu?
    E evident că în prezent, nu e posibilă desfășurarea unei propagande pro-canibalism, deoarece societatea ar exploda. Asta înseamnă că problema legalizării canibalismului se află la stadiul de oportunitate ZERO a ferestrei.
    Acum vom simula modul în care ideea de NECONCEPUT va fi implementată, trecând prin toate etapele ferestrei de oportunități.
    Astfel, subiectul va deveni nu doar acceptabil, ci chiar obligatoriu.
    Tema canibalismului e încă dezgustătoare și absolut inacceptabilă în societate.A discuta acest subiect în presă sau într-o companie decentă e indezirabil.
    Ca atare, prima mișcare a FERESTREI OVERTON e mutarea subiectului cannibalism din domeniul de NECONCEPUT în cel RADICAL.
    Ne bucurăm de libertatea de exprimare, nu-i așa? Avem democrație…
    De ce să nu vorbim despre canibalism? Oamenii de știință, în principiu,
    au dreptul să vorbească despre orice – pentru ei nu există subiecte interzise,
    ei trebuie să studieze toate temele. Și dacă așa stau lucrurile, atunci putem organiza un simpozion etnologic cu tema „Ritualuri exotice ale triburilor din Polinezia”. Vom aborda istoria subiectului, îl vom introduce în circuitul științific și vom obține opinii autorizate despre canibalism. Putem, deci, discuta despre canibalism și rămâne, în același timp, în limitele respectabilității științifice. FEREASTRA OVERTON s-a mutat. A fost deja determinată revizuirea pozițiilor, asigurând astfel trecerea de la atitudinea intransigentă, de respingere, a societății, la o atitudine mai pozitivă. Concomitent cu discuția pseudo-științifică, TREBUIE să apară undeva „Societatea Canibalilor Radicali”.
    Chiar dacă vor fi prezenți doar pe internet, „Canibalii Radicali” vor fi observați și menționați de toate mass-media relevante. Rezultatul primei mișcări a FERESTREI OVERTON:
    – tema inacceptabilă a fost introdusă în circulație, tabu-ul a fost „desacralizat”, a fost distrus caracterul univoc al problemei și s-au creat „tonuri de gri”.
    Următorul pas al FERESTREI OVERTON mută tema canibalismului din domeniul RADICAL în cel POSIBIL. În acest stadiu continuăm să cităm „oamenii de știință”.
    Nu ne putem permite respingerea cunoștințelor despre canibalism…
    Oricine ar refuza să discute această temă, ar trebui înfierat drept bigot și ipocrit.
    Condamnând bigotismul, trebuie să găsim un nume elegant canibalismului.
    Nu mai există canibalism! Acum se numește, de exemplu, „antropofagie”.
    Dar termenul în cauză va fi, curând, înlocuit din nou, considerând această definiție drept jignitoare. Scopul inventării noilor denumiri e devierea problemei de la esența ei, ruperea formei de conținut, privarea adversarilor ideologici de cuvânt. Canibalismul se transformă în „antropofagie” și apoi în „antropofilie”, la fel cum un criminal își schimbă numele și pașapoartele.
    În paralel cu jocul numelor, are loc crearea unui precedent de referință – istoric, mitologic,
    contemporan sau pur și simplu inventat, dar cel mai important – legitimant.
    Obiectivul principal al acestei etape, cel puțin parțial, e de a scoate mâncarea cărnii de om
    de sub incidența penalului. Eventual, prin găsirea unui exemplu în istorie. După ce a fost găsit precedentul legitim, apare posibilitatea de a muta FEREASTRA OVERTON din spațiul POSIBIL în domeniul RAȚIONAL.
    „Dorința de a mânca carne de om e înscrisă în genele omului și e, deci, naturală”
    „Uneori, să mănânci un om e necesar, există circumstanțe determinante”
    „Există oameni care doresc să fie mâncați”
    „Antropofilii au fost provocați”
    „Gustul fructului oprit e mereu dulce”
    „Omul are libertatea de a-și rezolva singur problemele”
    „Nu ascundeți informațiile, astfel ca fiecare să poată decide dacă e antropofag sau antropofil”
    „Are antropofilia aspecte negative? Există vreo dovadă?”
    (Observați cum decurge procesul și suprapuneți-l peste evenimentele pe care le-ați trăit în ultimii 30, 20 sau 10 ani…)
    În conștiința comunității se creează în mod artificial „câmpul de luptă” pentru această problemă.
    (Acum se trece de la RAȚIONAL la POPULAR.)
    În scopul popularizării temei canibalismului, ea trebuie să fie susținută de mesaje populare, „asezonată” cu personalități istorice și mitologice, și dacă e posibil, cu personalități media contemporane. Antropofilia pătrunde masiv la știri și în talk-show-uri. Oamenii sunt mâncați în filme de largă distribuție, în versurile cântecelor și în clipuri video.
    Una din tehnicile folosite se numește „Uită-te în jur”:
    – „n-ați știut că unul dintre cei mai cunoscuți compozitori e …antropofil???”
    – „unul dintre cei mai celebri scenariști polonezi a fost toată viața antropofil, a fost chiar cercetat pentru asta.
    Unde e democrația?”
    – „câți au zăcut prin balamucuri?”
    – „câte milioane au fost deportați și li s-a retras cetățenia?”
    – „ce părere aveți despre clipul „Eat me baby” al lui Lady Gaga?” emoticon wink
    Tema aflată în prelucrare se aduce în top și începe să fie reprodusă în mod autonom în mass-media, show-business și politică.
    Pentru justificarea subiectului, suporterii legalizării uzează de imaginea umanizată a criminalilor,
    creându-le o aparență pozitivă, prin intermediul argumentelor care bagatelizează faptele lor criminale.
    De exemplu:
    – „doar sunt oameni care creează… ce dacă au mâncat?”
    – „ei își iubesc sincer victimele – mănâncă, deci iubește”
    – „antropofilii sunt victime ei înșiși – viața i-a obligat, așa au fost educați”
    Asta, pe de altă parte, e „sarea și piperul” manipulatorilor din talk-show-uri:
    – „Vă vom povesti despre o tragică poveste de dragoste – el voia s-o mănânce, iar ea dorea doar să fie mâncată. Cine suntem noi, să-i judecăm?
    Poate că asta e adevărata dragoste. Cine vă credeți, ca să vă opuneți iubirii?”
    Începe să vă „sune” cunoscut?
    Trecerea la etapa a cincea se face atunci când tema s-a „încins” și
    se poate muta din categoria POPULARĂ în cea a POLITICii CURENTE.
    Începe pregătirea bazei legislative. Grupuri de lobby, aflate în preajma puterii,
    se consolidează și ies din umbră. Sunt publicate sondaje care, chipurile, confirmă
    marele procentaj al susținătorilor legalizării canibalismului.
    În conștiința publică se introduce o nouă dogmă – „interdicția interzicerii canibalismului”.
    E un simbol al liberalismului – toleranța ca o interdicție a interzicerii tabu-urilor,
    interzicerea prevenirii și corecțiilor abaterilor dăunătoare pentru societate.
    În timpul acestei ultime etape, societatea e deja „zdrobită”.
    Se adoptă legi care schimbă (distrug) normele existenței umane. Tema se „rostogolește”
    inevitabil către școli și grădinițe. Asta înseamnă că următoarele generații vor crește
    lipsite complet de șanse de supraviețuire.
    Așa s-a întâmplat și cu legalizarea pederastiei – acum „ei” pretind să fie numiți GAY.
    Acum, sub ochii noștri, Europa încearcă legalizarea incestului și a eutanasierii copiilor.
    FEREASTRA de oportunități descrisă de OVERTON se „mișcă” mai ușor într-o societate tolerantă. Într-o astfel de societate fără idealuri, nu există o delimitare clară între bine și rău.
    – Vreți să vorbiți despre faptul că mama dumneavoastră e o târâtură?
    – Vreți să publicați un articol despre asta?
    – Să cântați un cântec?
    – Să demonstrați, la urma urmei, că a fi târâtură e normal și chiar necesar?
    E exact tehnologia descrisă mai sus și se sprijină pe libertinaj.
    Dacă nu există tabu-uri, nu există nimic sacru.
    Există așa-numita libertate de exprimare, transformată în libertatea de dezumanizare.
    Sub ochii noștri se elimină ultimele obstacole ce protejează societatea de auto-distrugere.
    Acum, calea e deschisă.

    • Initial am evitat sa va citesc comentariul … intrucat nu mi-a placut ideea de a vorbit de o tehnica care pur si simplu nu avea legatura cu subiectul propus de autorul articolului.

      La o privire mai atenta in schimb observ urmatoarele: aparent incepeti sa vorbiti despre subiectul descris de articol, dar numai aparent, intrucat nu vorbiti despre societate si problemele societatii, ci despre o tehnica de manipulare a opiniei publice, deci ceva cu totul diferit decat ceea ce propune autorul articolului.

      Apoi mutati subiectul de la tehnica la o problema, aparent pentru a exemplifica problemele societatii, in schimb faceti referire la tehnica si nu la problemele societatii, adica intrati in metoda.

      Apoi fereastra ramane pe un subiect de neconceput, ca apoi sa revina brusc la sfarsitul dizertatiei la o problema a societatii si anume cea a homosexualitatii.

      Apoi discutia se duce in derizoriu pentru a justifica metoda. Aici teza ferestrei e completa si se poate introduce subiectul urmarit.

      Fereastra gliseaza de la valori la tabuuri. Daca, spuneti dumnevoastra, vrem sa avem valori, trebuie sa avem tabuuri. Tribalizarea valorilor umane prin alaturarea lor cu niste concepte primitive din leaganul de dezvoltare al umanitatii e la o distanta considerabila de gandirea logica, cunoasterea de sine, purificarea constiintei umane care sunt valorile propuse de autor.

      Fereastra se muta apoi spre tabu, care in opinia dumnevoastra este „libertatea de expresie”. Pacat ca puneti semnul egal intre un drept consfintit de constitutie si castigat cu atata greutate de semenii dumnevoastra si libertatea de dezumanizare. Cu siguranta ca ne expunem prinn aceasta libertate si la indivizi care nu au niciun pic de respect pentru semenii lor dar asta e situatia libertatea e libertate, trebuie sa o exersam pentru a invata sa discernem.

      Apoi glisati apoteotic pentru a va incheia teza: daca discutam despre orice, societate e pe cale sa se autodistruga. As zice ca umanitatea a depasit intr-o oarecare masura acest stadiu sau oricum e pe cale sa-l depaseasca si sa nu se mai lase manipulata si infiltrata de tot felul de idei. Oricum esential este sa ne exprimam liber sa dialogam si in felul acesta sa gasim calea spre niste orizonturi mai luminoase. Desigur LIBERTATEA DE EXPRESIE e esentiala pentru asta si nu pot exista subiecte tabu oricare ar fi asa zisele „riscuri”. Oamenii vor invata sa discearna in cele din urma.

      • @Vlad. Prima impresie a fost ca trebuie sa cititi textul inca odata. Apoi am inteles ca totusi va lipsesc mijloacele esentiale de analiza. Pacat.

        • Cred ca dumnevoastra nu ati inteles ce a vrut sa spuna domnul Liiceanu.

          Domnul Liiceanu a investigat 6 tipuri nu 6 tehnici.

          E o diferenta intre tip si tehnica.

          Tipul reprezinta o suma de caracteristici care identifica in mod inechivoc ceva, in acest caz premise. Dereglarea rationamentului individului se produce pentru ca premisele rationamentului sunt viciate.

          Metoda este procedeul prin care se ajunge la ceva anume, in acest caz, la subminarea premiselor.

          Cu siguranta ca exista nenumarate alte metode de subminare a premiselor dar subiectul discutiei e legat de tipurile de subminari deja existente in mentalul colectiv si care afecteaza modul in care oamenii se raporteaza la realitate.

          Prin identificarea tipurilor, se poate, si cred ca asta a fost si scopul autorului, corecta aseza rationamentul pe niste premize corecte si in final ajunge la o reglare a rationamentului si in consecinta la o raportare corecta la realitate.

          Ideea e ca dumnevoastra nu va limitati la descrierea metodei ci trageti si niste concluzii, in opinia mea eronate si foarte departate de subiectul central al celor doua articole si care este ratiunea si anume:

          1. Dacă nu există tabu-uri, nu există nimic sacru.

          Asta e o eroare de logica care se cheama „Post hoc ergo propter hoc”. Daca prin metoda se poate produce o desacralizare, inseamna ca existenta metodelor care fac acest lucru posibil este echivalenta, in opinia dumnevoastra, cu anularea sacrului. Nimic mai fals.

          2. Există așa-numita libertate de exprimare, transformată în libertatea de dezumanizare.

          Aici continuati cu rationamentul viciat tot pe principiul „Post hoc ergo propter hoc”. Ziceti dumnevoastra daca metoda a fost o expresie a libertatii de exprimare, inseamna ca libertatea de exprimare duce la dezumanizare. Nimic mai fals: concluzia nu poate fi decat ca exista indivizi care fac uz de astfel de metode cu scopul bine determinat de a-si induce in eroare semenii.

          3. Sub ochii noștri se elimină ultimele obstacole ce protejează societatea de auto-distrugere.

          Aici ati iesit din domeniul rationalului … E deja o stare de panica … Justificata de metoda :)) ?

          4. Acum, calea e deschisă.

          Asta e un truism pe principiul daca avem o metoda avem o cale :) dar nici aici nu pastrati coerenta intrucat expunerea metodei se incheiase, asta era sectiunea de concluzii … si dumnevoastra sustineti de fapt ca nu se incheiase. Aici cred ca aveti dreptate, asa cred si eu ca nu se incheiase, ca metoda descrisa e si folosita pentru a induce ideea ca libertatea de expresie este cauza pentru care acest lucru este posibil. Fals! Nu libertatea de expresie e problema, ci folosirea metodei.

          • Va apreciez bunele intentii. Spuneti la un moment dat “aseza rationamentul pe niste premize corecte” le poti spune “tabu” axiome pe care iti propui sa nu le treci si in final ajunge la o reglare a rationamentului si in consecinta la o raportare corecta la realitate.
            Priviti va rog clipul urmator si spuneti ce vi s-a dereglat.
            https://onedrive.live.com/id=4F2F765510A8FA01%21291&cid=4F2F765510A8FA01&group=0&parId=4F2F765510A8FA01%21283&authkey=%21AhLqFVF1K5e8MOM&o=OneUp
            Este un exemplu al dereglarii opiniei publice.

            • Metodele de manipularile sunt nu sunt reprezentari ale realitatii ci moduri de a o distorsiona. Ca oamenii sa se poata raporta eficient unii la altii e bine ca ei sa fie cat mai ancorati in realitate. Ancorarea in realitate nu se realizeaza discutand sau vizionand metode de manipulare.

              Daca realitatea e distorsionata, adica perceptia oamenilor este viciata, e utila raportarea la un reper pentru a crea posibilitatea identificarii derapajelor.

        • De ce va simtiti obligata sa insultati, atunci cand nu gasiti argumente care sa contrazica analiza lui Vlad? Ca sa va convingeti pe dvs ca numai un om caruia-i „lipsesc mijloacele esentiale de analiza” poate avea o opinie diferita?
          Bizara atitudine pentru cineva care se considera in acord cu opiniile pe care tine sa le impartaseasca si altora, pentru ca le considera utile reglarii dereglarilor care fac subiectul acestui excelent text, si al, nu mai putin remarcabilelor comentarii ale lui Vlad…!
          Sau dvs doreati „doar” sa le impuneti?

          • De ce presupuneți că o concluzie cum că respectivului domn îi „lipsesc mijloacele esentiale de analiza” se bazează pe faptul că are o opinie diferită și atât? Aici nu vă „ultragiați” dvs. pe o înțelegere greșită din partea dvs.? Nu este posibil să se fi constat o lipsă a mijloacelor din cauza unei… constatări de lipsă a mijloacelor? Citind și eu textul comentatorului am ajuns la aceeași concluzie. Este vorba despre raționamente și înțelegerea textului, nu de sensul opiniei. În fond, există oameni a căror opinie contravine alei tale, dar pe care îi poți respecta. În egală măsură, oameni la care să constați o insuficiență a mijloacelor, deși au aceeași părere. Cele două considerente sunt paralele. Dvs. le amestecați. Poate e mecanismul dvs. de gândire să credeți că a avea o opinie contrară e dovadă în sine a valorii respectivei opinii sau poate dvs. sunteți obișnuită să compromiteți valoric orice opinie contrară și de asta asociați același mecanism altora – nu știu, speculez – dar asta nu înseamnă că toată lumea face automat același lucru. Una peste alta, eu văd că respectivul comentator nu a înțeles mare lucru din text, iar dvs. faceți proces de intenție cuiva fără o bază, doar pe o presupunere. După cum vedeți, presupuneri se pot face multe.

    • @ Smaranda,

      Desigur ca nu poti impiedeca acest gen de manipulari dar poti sa le dai pe fata si oricum nu prin pastrarea unor tabuuri ancestrale chiar daca justificate mai putem opera azi.
      Altfel se duce lupta cu toate acestea care ne agreseaza.

  8. Limitele deja depasite ale diverselor forme de structurare sociala au,”politically correct” vorbind,o cauza deja identificata:mediocritatea in intreaga ei splendoare…De aici apar toate dereglarile pe care le amintiti;dar tratarea acestor afectiuni(mai mult-uneori considerate „boli necesare” care ne vor imuniza si ne vor face mai viabili) nu poate fi facuta catalogand diagnosticul initial prea bland,cu retinere in a nu jigni pacientul,Societatea.Nu este vorba de mediocritate ci de Prostie.
    Prostia umana nelimitata,definita ca lipsa totala a ratiunii si care-opus inteligentei-se autoproclama si autoglorifica,ducand azi prozelitismul spre „noi culmi de civilizatie si progres”.
    „Viermele atotcuceritor”a ajuns,prin lenea si inactivitatea intelectuala pe care ne-o confera tehnologia si stiinta prin produsele lor capsulate sa devoreze organul gandirii gazdei inca din timpul vietii,daca nu chiar dinainte de momentul conceptiei.
    Imunizarea este aproape imposibila si nu este departe momentul in care vom tropai voios constatand ca urangutanul a reusit sa manuiasca dibaci briciul pe care i l-am pus in mana doar pentru ca are un deget opozabil si seamana cu noi la batranete…

  9. Ce incantare sa descopar si sa citesc acest articol ! Ce analiza reusita !
    Ma bucur ca domnul Liiceanu scrie in romana pentru romani in primul rand!
    Exista inca speranta pentru romani cu asemenea minti iluminate !

    abia astept sa recitesc articolul !

  10. Civilizatia (ocidentala) curenta este in vadita decadenta. Cu toate „vulnerabilitatile” (majoritatea auto-generate), care impun inlocuirea ei. Fara sau cu o decadere / regres. Si mai degraba amplificata de nivelul mai primitiv al noilor „cuceritori”.

    Doresc sa punctez ca se intampla acum este ceva ce s-a mai intamplat de cel putin 20 de ori. Si va invit sa cititi cartea lui Ovidiu Dramba „Istoria si cultura civilizatiei umane” (peste 12 volume. Adica (pe scurt), cum ajunge o civilizatie la o maturitate in care produce mai mult decat consuma, cum se apuca de „arte” si apoi urmatoarele cateva generatii devin artisti neintelesi, „rebeli”, „copii problema”, cu tot felul de experti si specialisti din societate care „dovedesc” „geniul” acestora (mai ales daca parintii platesc), cu coruptie etc. Pana cand noile generatii ajung sa distruga motorul economic. Sau pana cand un grup mai primitiv si mai motivat, vin peste cei „cultivati” si le ia mamaliga din mana. Adica exact ce se intampla acum …

    Daca doriti acest „unghi” dezvoltat si/sau povestit pentru un anumit grup tinta, eu pot spune povestea „capra cu trei iezi” pentru audiente diferite si din diferite perspective: capra, vanator, lup, oricare din iezi, sateni etc

  11. Este ciudat ca citesc acest articol de pe un Iphone…. in metrou? Fapt care, probabil, ma face sa apar in ochii privitorilor asezati vis-a-vis de mine, cufundat in manevrarea unui device care aparent, ma videaza de tot ce este al meu.

  12. Foarte bună analiza. Şi comentariile sunt pe măsură. Excelent punctat de smaranda tehnica implementării acestei dereglări a gândirii. Mai există şi o a şaptea dereglare: aceea a credinţei, la care lucrează din greu ‘cărturarii’ şi ‘fariseii’ zilelor noastre. Şi aceştia se găsesc nu doar în creştinism. Fanaticii, fundamentaliştii şi teroriştii sunt roadele „dereglărilor” produse de ei .. şi având consecinţe chiar mai grave ..

  13. As prefera sa vad initiative si contributii personale,nu speculatii si comentarii ale celor care, se pare, nu au inteles mesajul d-lui Liiceanu. Exceptie face Smaranda, care a punctat corect cu exemplul sau.

    • Domnule Dan, daca vreti sa vedeti contributii personale sunteti liber sa le faceti, nu va opreste nimeni.

      Nu suntem la un concurs pentru a va satisface dumnevoastra preferintele. Poate cu exceptia Smarandei … cine stie ?

  14. Saltul tehnologic urias facut in doar 3-4 decenii spulbera „reguli” cu care dl. Liiceanu a crescut. Cu o doza semnificativa de subiectivism, pot fi numite „dereglari contemporane”. Privind insa societatea in ansamblu, inca functionala, cred ca ar fi mai corect sa le numim „reguli noi”.
    Una e sa ai o comunitate care se informeaza din unicul ziar, cumparat de singura persoana care stie sa citeasca din tot satul, alta este sa ai cate un tembelizor in fiecare casa, cu sute de programe de calitate mai mult sau mai putin indoielnica. E greu sa mai tii traditii seculare cand afli in fiecare zi de noi traditii din colturi ale lumii de care bunicii nici macar nu auzisera. Daca azi au acces toti la carte, este oare normal sa ne asteptam sa o citeasca si copiii celui care mai ieri facea parte din majoritatea analfabeta?
    Daca intr-adevar am asista la o degradare atat de mare, cum de continuam sa evoluam mult mai repede ca inainte, cand „regulile” erau respectate? Sau poate este mai greu sa o numim evolutie atunci cand nu evolueaza in directia dorita de „elitele de ieri”?

    • Nu cred ca este tehnologia este ceva care sa dauneze omului…

      Cred insa ca folosirea dincolo de limitele firesti, oare care sunt acelea?, conduce la dereglari…

      Dupa bloomul ITist din 1996-1999 oare am devenit mai bogati?
      Oare stim cu adevarat sa valorificam acest nou atribut?
      Dar este ceva normal cu un element nou pe care l-ai introdus, iti usureaza mult munca, iti face viata mult mai placuta, dar te duce la instrainare, la izolarea fizica, la pierderea unor abilitati considerate odata absolut basic normale, de exemplu de a scrie si de a calcula cu mana…

      Zau ca nu stiu…

      • Evident, in absolut, aveti dreptate!
        In realitate insa, evolutia tehnologiei intr-un ritm mult mai rapid decat al mentalitatilor, este cauza multor probleme sociale care risca sa se transforme in veritabile drame umane, intr-un mod rapid si probabil, ireversibil…
        Milioanele de oameni inlocuiti de computere, folosesc la randul lor computere si, in plus, fiind someri, au timp…si nu sunt nici idioti, ci doar saraci!
        M.Gandhi spunea ca „cea mai mare agresiune facute umanitatii este saracia”, si astazi vedem ca agresatii devin agresori, se inmultesc si se radicalizeaza, pentru ca nu mai au NIMIC de pierdut…

        • Problema prezentata de Dvs. este falsa si daca va uitati ce locuri de munca se cauta o sa puteti vedea ca IT-ul are mereu nevoie de oameni. Exista o plaja asa de larga incat inghite pe oricine…

  15. Un singur text de-al lui Gabriel Liiceanu face mai mult sens si substanta decat 100 articole furioase, resentimentare, ipocrite si decerebrate de pe blogurile si platformele socialiste. Ieri citeam articolul unui tampit care zicea ca europa e colonialista pana in maduva oaselor si ca reconquista e colonialista. O ametzita care se lafaia pe burse plangea de mama focului tragedia femeilor in europa, in timp ce posta invitatii sa vina toti islamicii aia finutzi in europa pe banii statului. Unul se bucura ca blegul ca syriza a castigat alegerile, total decuplat de la realitatea ca aia nu au nici un plan, nimic si ca ultima oara le-au tras un sut in fund grecilor privazitand asa, ca socialistii, insule si aeroporturi inutile construite de guvern ca sa sifoneze bani. Altii se dau de ceasul mortii cu homosexualii, saracii, cat de discriminati sunt ca ei nu au voie sa adopte copiii heterosexualilor. Toti aleg o tema de asta la moda, scot burse si bani din ea, se agita, plang soarta umanitatii in timp ce Occidentul se autodistruce, singura civilizatie care a reusit sa aduca libertatea in lume, prosperitatea materiala si gradul cel mai rezonabil de egalitate posibil intr-o lume unde saracia e de mii de ani realitatea fatala a istoriei. Felicitari lui Liiceanu pentru analiza substantiala si sper ca macar unii din tinerii care vin o sa se aseze de partea adevarului nu a resentimentului urii de sine a tanarului european care are stomacul plin si isi detesta civilizatia care l-a umplut.

    • Inteleg, domnule AC, ca in comentarul dvs. il felicitati pe dl. Liiceanu. Da, cu foarte mici exceptii dl. Liiceanu este o personalitate de felicitat. Un lucru rar in ziua de azi in Romania. Totusi de ce la dvs. toata lumea e tampita, bleaga, ipocrita, ametzita, etc. etc.? Sau daca chiar este asa, de ce va mai maculati intelectul si tastatura scriind despre ei? Dl. Liiceanu nu are nevoie de o asa antiteza pentru a straluci. Cat despre „libertatea in lume, prosperitatea materiala si gradul cel mai rezonabil de egalitate” – asta suna de pe alte vremuri. No comment.

  16. Ce fac ”elitele lumii” în timp ce Elefanții Ignoranței, acoperiți cu poleiala răzuită de pe vițelul de aur, tropăie peste vestigiile civilizației ale cărei izvoare sunt gândurile lui Aristotel, Platon, Pitagora et Co iar Mercenarii Urii, înfășurați în giulgiul negru al morții, decapitează creștini în numele unei religii care pune Supunerea la temelia viitoarei Ordini Mondiale ?

    Filozoful nu poate să facă nimic altceva decât să-și ridice vocea:
    ”-Hannibal ante portas !”
    iar Occidentul este nevoit să recepționeze acest avertisment.

  17. Nu cumva totul se reduce la analiza unei singure dereglări? Absenţa conştiinţei morale sau nefuncţionalitatea ei.
    De ce, cum şi care sunt cauzele care au dus la o asemenea situaţie incompatibilă cu statutul de om fiinţă gânditoare (totuşi).
    Poate ne mai serviţi nişte cugetări. Aşteptăm şi pe tema asta.

  18. La fest. Dilema Veche D-l moderator v-a pus o intrebare , al carei sens era , dupa cite inteleg eu , cam asa : bine, bine , dar aceste dereglari sint comparabile cu dereglarile de pe ,cealalta parte, ? si , adaug , daca este legitim sa vorbim despre dereglarile neomarxiste , nu este la fel sa vorbim si despre acelea neo-fasciste , acelea serioase si camuflate in ,noua dreapta, internationala ? Evident , nu inseamna ca cine nu ia pozitie ar adera , tacit , la ele . Dar daca vorbim despre dereglarile contemporane , am putea incerca o clasificare , o analiza in ordinea gravitatii si prioritatii .Nu de alta , dar dreapta extrema , devenita foarte rafinata si ,moderata, , intre timp , se foloseste chiar de acest discurs contestatar , ,anti-modern, si ,conservator, .De dragul obiectivitatii si gindirii limpezi , am putea privi inspre ambele parti , inspre toate formele ideologice , de altfel , foarte amestecate acum .Cred ca adevaratul si marele risc acum este acela al anarhismului revolutionar , in care ,dreapta, si ,stinga, se confunda , precum in acel asa-zis ,nazism maoist, , intr-o adevarata internationala , ajunsa la virful ,geopoliticii, . Privind la spectrele trecutului am putea sa nu bagam de seama noile lor intrupari , vom fi luati , iarasi , prin surprindere . Sint de acord cu aceasta analiza nemiloasa , mi se pare insa putin partiala , involuntar , fireste si explicabil , prin comunismul si fantomele lui , ce ne bintuie inca . Aceasta partialitate , subiectiva , ne poate face sa nu vedem decit o parte a tabloului , poate cea mai putin importanta . Pozitionarea ,conservatoare, poate avea si ea iz ideologic , fiecare vede bine ideologiile ,celorlalti, , unele sint mai vulgare , altele mai spiritualizate . Am putea foarte bine inversa obiectiile aduse refuzului traditiei si trecutului in sensul unei idolatrizari a unui trecut imaginar si utopic , al unui ,arheofuturism, . Vom intelege mai bine aceste lucruri daca vom avea , cit de cit , o imagine de ansamblu , caci toate se leaga , se explica unele prin altele . ,Oficialii, sint obositi , marginalii de azi devin ,elitele, de miine , potrivit tezei circuitului elitelor .A se vedea , de ex. , lucrarile lui Stephane Francoise si ale lui Targuieff .

    • Cred ca este interesant ceea ce mentionati Dvs. – ratacirea dreptei si ratacirea stangii, si amalgamul greu de setat si analizat.

      Mi se pare interesant si atentia pe care o propuneti prin prioritazarea problemelor si abordarea holistica a fenomenelor.

      Cred ca nu poti sa faci o analiza lucida daca esti dominat de fantomele trecutului, dar daca iti asumi propriile limite poti controla sau macar influenta intr-o directie benefica studiului.

  19. Apreciez stilul acestui text, un eseu argumentativ exemplar. Aș nuanța, dacă îmi este îngăduit, unele dintre presupozițiile ce întemeiază structura logică a discursului. Astfel, consider că dereglările inventariate de către Domnul Gabriel Liiceanu se puteau întrevedea încă din zorii modernității, de când iluziile antropocentrismului au început să se manifeste, prin recuperarea renascentistă a moștenirii antice. Apoi, lucrul cu adevărat vulnerabil în argumentare este presupoziția intangibilității naturii, în general și a naturii umane, în particular. Starea de ființă căzută a omului induce un inevitabil scepticism în privința manifestărilor acestuia, astfel încât idolatrizarea creațiilor omenești nu este recomandabilă. Democratizarea fără precedent la care asistăm, coroborată reducționismului financiar subminează, într-adevăr, mai toate valorile și autoritățile tradiționale, dar dezvrăjirea modernă a lumii are și un avantaj: dezvăluirea minciunii ca structură și funcție a existenței omenești, evidențierea fragilității ontologice a omului, în pofida celor care speculează în sens contrar. Fundătura în care a ajuns Occidentul și, odată cu el, întreaga umanitate, fundătură ale cărei simptome sunt și dereglările prezentate de către Domnul Gabriel Licceanu este și expresia autosuficienței și a comodității. De multe ori, sporirea confortului existențial vine la pachet cu o aroganță (sin)ucigașă. Egoismul subsecvent istoriei este reiterat implacabil. S-ar părea, din argumentare, că problema este politică; din păcate, este una filosofico-teologică: inexorabila coruptibilitate a omului.

  20. Un text exceptional, ca intotdeauna delatfel, si primul, din cate stiu eu, ce pune in discutie situatia tragica (un profesor de-al meu o numeste criminala) din universitatile occidentale.

  21. Totusi intrebarea ramane: cum poate omul prins in aceste probleme ale rationamentului viciat sa realizeze ca este prada acestui rationament viciat ?

    Pentru a-i scoate pe oameni din capcana mintii maestrii zen le dadeau spre rezolvare niste koan-uri.

    Koan-urile sunt niste ghicitori care prin natura lor nu au solutie in domeniul rational.

    • Poate daca ne pastram starea mirare/intrebare permanenta.

      Poate daca suntem prudenti, pentru ca ne stim limitele, si avansam retinut, dar consecvent, folosind si dezvoltând bagajul mental.

  22. Un text de referinta si nu stiu daca s-a mai scris in registru filozofic, undeva, o asemenea adevarata , frumoasa si buna analiza de fundamentare a fenomenului noului marxism modern , de fapt totalitarism, care este corectitudinea politica.
    Spun adevarata caci gasesc ca satisface foarte exact criteriuluii , definitiei Adevarului data de Thomas d`Aquin care este „adaequatio rei et intellectus”.
    Spun buna pentruca sunt convins ca Platon este in Adevar cand spune ca Adevarul (lumina si stralucirea acestuia) este Binele Suprem
    Spun frumoasa pentruca imi permit sa adaug Binelui Suprem care este Adevarul si Frumusetea absoluta pe care ca pe o a treia fata a acestei Treimi divine, o poarta Adevarul.

    Doresc doar sa adaug cateva note care poate ca nu sunt inutile.
    a)Astfel la  prima dereglare ; « Subminarea comandamentelor etice universale. Dereglarea în raport cu valorile morale. Relativismul. Dispariția „naturii umane”. , cred ca pot adauga ca aceasta subminare a avut ca premiza o anume denaturare a celor sustinute de Machiavelli care au devenit un dicton exprimat universal afirmativ si tocmai de aceea infiorator de nociv si anume ca Scopul scuza mijloacele , deformandu-se astfel unul adevarat si fertil desi exprimat printro propoztie particular negativa adica apeland la la libertatea si judecata noastra critica, pe care l-am enuntat parafrazandu-l(corectandu-l pe cel nociv:) : Scopul nu scuza orice mijloc
    Daca la baza filozofiei actiunii occidentale ar fi fost pus acesta poate ca Europa nu s-ar fi confruntat si cu lucruri oribile.
    b)La a treia dereglare in ceea ce priveste egalitarismul, simt nevoia sa fac o precizare de ordin social dar care odata admisa ar schimba enorm de mult optica noastra si anume ca oamenii se nasc liberi si egali numai in raport strict cu proprietatea lor personala si imprescriptibila asupra fortei lor de munca si deci a fiintei lor(se poate inversa ordinea dar am tinut sa subliniez aspectul soco-economic) si strict egali proprietari pe resursele naturale care nu sunt rezultatul actiunii sau existentei lor
    c) Referitor la a patra dereglare, cea proprie feminismului simt nevoia sa extrag din context exceptionala asertiune , citez : « E greu de înțeles de ce eliminarea unei injustiții istorice trebuie să se facă prin atacarea fondului natural al chestiunii. » ca fiind general adevarata in orice domeniu al vietii noastre cat si generalizand de asemenea si cele spuse la acest subiect de Alexandru Dragomir care fundamenteaza o asertiune ca cea de ma sus cu foarte concisa afirmate  care arata cauza erorii : confundarea diferenței cu discriminarea:

    Va multumesc din suflet dle Liiceanu pentru acest text extraordinar de util

    • PS Referitor la acea autoculpabilizare a Occidentului simlara cu „urei de sine ” , termen introdus de evrei, ce exemplu mai bun avem az decat aceasta criza a refugiatilor(emigrantilor)

  23. „Se pare că toți marii intelectuali ajung, mai devreme sau mai târziu, să dezespere de țara lor.” – ;)
    Apoi, de ceea ce alege sa faca cu respectiva „disperare”, fiecare dintre acesti mari intelectuali, depinde in mare masura evolutia mentalitatii locale, contemporane lor.
    Unii, aleg sa dea apa la moara neferecata a opiniei publice, spunand cu cuvinte alese ceea ce toti stiu, dar n-ar fi fost capabili sa exprime la fel! „Ce bine a zis-o” – se extaziaza admiratorii, si au dreptate, pentru ca asa este! Cat ii este de benefic societatii? O privire de ansamblu a Romaniei, unde aceasta practica este foarte frecventa, da raspunsul exact.
    Altii, depasesc tentatia de a adauga inca un strat de poleiala la propriul edificiu, si se folosesc de energia degajata de toate resentimentele (legitime!) care i-au condus la disperare, pentru a actiona direct in singurul domeniu in care sunt experti : gandirea oamenilor!
    Cand intelectualii români privesc cu jind catre Franta, de ex, de ce aleg sa vorbeasca numai despre diferenta de mentalitate dintre noi si francezi, nu si despre actiunile concrete ale intelectualilor francezi, contemporani, care contribuie la modelarea gandirii francezilor, in aceeasi masura in care omologii lor români, o influenteaza pe a noastra?
    Cine, mai mult si mai bine decat un mare intelectual, cunoaste importanta mentalitatii in abordarea vietii, in toata complexitatea ei?

  24. Eu îi propun domnului Liiceanu să examineze, într-o după-amiază liniștită, următoarele două teze:

    1. Filosoful care nu acceptă critica argumentelor sale nu-și respectă condiția profesională.

    2. Filosofia imună la critică este pierdere de vreme.

    M-ar interesa un punct de vedere de-al domniei sale asupra acestui subiect.

  25. Domnule Liiceanu, ma bucur sincer ca exista oameni ca dumneavoastra. Eu personal ma bucur de fiecare data cand vad un om care imi este superior, pentru ca am ceva de invatat de la el.

    M-am uitat cu mare interes la emisiunile domnului Patapievici la TVR Cultural, ca si la discutiile dumneavoastra cu domnul Plesu. Desi – datorita diferentei de cultura – nu intelegeam absolut toate ideile domnului Patapievici, ma bucuram de fiecare data ca exista si ca mi-a fost data ocazia sa aflu lucruri, perspective si idei noi, sa imi imbunatatesc cunoasterea. Imi dau seama ca individul care l-a scuipat pe H.R. Patapievici a facut-o pentru ca il enerva. Spunea niste lucruri din care ipochimenul nu intelegea nimic si se simtea un imbecil. Insa, in loc sa faca un minim de efort sa se ridice la un nivel superior, „sa nu mai fie bou”, a incercat sa il coboare pe cel pe care l-a perceput ca fiind deasupra catre nivelul lui.

  26. Posibil raspuns la întrebarea:
    „Cum ajung ele să devină ghiduri de conduită?” >

    Liderii impun prin puterea lor si prin cea a armelor pe care le au la dispozitie din aceea pozitie.
    De aceea unii acum acorda atat de mare atentie lidershipului.

    Credeti ca ne era mai bine acum daca Rusia nu era condusa de un bezmetic orgolios, trufas si crescut intr-un mediu al minciunii si infumarii spre as servi propriilor sale interese si dereglari?

    Credeti ca liderul Rusiei nu intelege catre ce se indreapta acum? Ba da!!!

    Dar teama ca o sa piarda tot ce a acumulat si nu mai are de unde sa inceapa un nou inceput il face sa isi continue epopeea. Oribil, dar real. Poate daca se stinge lumanarea cum a fost cu CVT sau Paunescu….

    As spune ca punctele 2,3,4 pot fi subordonate pct.1 pe care l-as boteza mai larg, universalitatea omului.

    In ceea ce priveste relatia cu cuvântul si cea legata de tehnica aici omul a facut eforturi serioase de modernitate, pentru a se depasi, a creste si as mentine pct. 5 si 6 in afara pct 1.

    Poate ar trebui facute mentiuni legate de faptul ca odata ce iti cunosti propriile limitele umane exista posibilitatea sa iti pastrazi controlul si sa iesi din dereglari sau sa fii partial atins si numai accidental de astfel de afectiuni.

    Pasul catre universalitate umana este mare si greu si poarta de la intrare este stramta.

  27. Pentru ca vorbim de „dereglari”, de ce 6 si nu 69, sau 666 ;) ?
    Tema e nu numai vasta, ci si extensibila la infinit, dupa placul fiecaruia! Ceea ce este clar pentru mine, e ca lumea reuseste sa sufere din orice motiv…si acest fenomen nu e nou!
    Nu stiu in ce masura dereglarile semnalate aici sunt cu adevarat contemporane, eu cred ca problemele existentiale sunt aceleasi din totdeauna, doar interpretarea lor difera uneori, dar doar datorita evolutiei limbajului!
    Ca om pragmatic, as spune ca remarc o specificitate a omului contemporan: superficialitatea!
    Lucrati la diminuarea ei, si veti reusi sa diminuati din problemele personale si colective!
    Indata ce omul va decide ca el insusi, actiunile si sentimentele lui, merita prioritatea absoluta, atat el cat si anturajul sau va avea de castigat. Cu cat mai multi oameni isi vor acorda lor insisi aceeasi atentie cu care observa viata altora, cu atat intreaga societate s-ar ameliora.

  28. „Dereglarea” omului produsă de iluminism face parte din modul natural în care se nasc civilizațiile. Creștinismul a produs aceleași modificări în comportamentele oamenilor. Fiecare tip de civilizație produce alte moduri de manifestare. În lumea mediteraneeană, cultul Zeiței Înțelepciunii, al Zeiței Mamă a fost înlocuit cu cel al Zeului Atotputernic. Este asta o dereglare a omului? Nu putem vorbi și aici despre „corectitudine politică”? Pe acest fond a învins creștinismul prin care rolul femeii a fost fixat pentru aproape 2000 de ani și care a dus la mișcarea feministă actuală. Distrugerea, chiar fizică a cărților și a icoanelor, s-a practicat cu sârg în istorie, în proporții de masă. Dacă introducem subiectivismul și relativismul în analiza civilizațiilor umane ajungem la concluzii părtinitoare, deși știm că omenirea a trăit mereu în cea mai bună lume din cele posibile. Și oricum, conjectura „tot ce este a mai fost și tot ce a mai fost va mai fi” încă nu a fost falsificată de realitățile trăite până acum.

    • Sunt de acord cu dumneavoastră.
      Și, dacă mi se va permite (nu bag mâna în foc, dat fiind că scopul comentariului meu nu este slăvirea autorului), aș face și o completare: termenul de „dereglare” ar trebui folosit în raport cu un model bine precizat al „reglării”. Ca să poți înțelege dereglarea, e obligatoriu să te raportezi la reglare.
      Și nu numai în ceea ce privește civilizațiile, ci și persoanele, organismele și aparatele.
      Și fără a extinde nejustificat modelul „reglat” de la vreunul dintre cele enumerate la celelalte. Persoanele nu sunt aparate. Civilizațiile nu sunt organisme. Aparatele nu sunt civilizații. Ș.a.m.d.

      • În plus legea implacabilă a creșterii entropiei în sistemele deschise dereglează tot ce pare perfect reglat la un moment dat, indiferent de natura acelui sistem. Dacă ne referim strict la un anumit tip de civilizație, ajunsă la înflorirea maximă , există în cadrul ei manifestări care-i pun în discuție cutumele, un fel de mutații comportamentale care pot fi tolerate până când consumul de resurse al colectivității este capabil să le țină în stare latentă. Când dezvoltarea lor atinge un prag al consumului de resurse care nu mai justifică alocarea lor apar germenii schimbării paradigmelor fondatoare. Se pun astfel bazele viitoarei forme de existență a acelei civilizații…cu aceiași oameni…adaptați „corectitudinii politice” impusă de legile implacabile ale universului…Apare o civilizație cu o entropie superioară celei anterioare…Din punct de vedere strict energetic civilizațiile se schimbă în sensul creșterii dezordinii totale din conținutul lor ca sisteme fizice. Dezordinea crescută de la o civilizație la alta este controlată, prin consum energetic în scopul de ale face propice existenței umane, cu elemente tehnice din ce în ce mai sofisticate, care țin ansamblul în stare de funcționare fără influența continuu-conștientă a omului. Acest proces de alienare semnalat în articol face parte din protejarea omului, ca sistem deschis supus legii entropiei, în raport cu dezordinea perpetuă din jur pe care nu o mai poate controla direct. Ar fi prea mare consumul energetic propriu. Tehnica în ajută să facă față „corectitudinii politice” care îi modelează viața…

        • Da, dezordinea poate sa fie tinuta sub control.
          Da, sistemul aflat in viteza mai mare de miscare consuma mai multa energie.

          Ceea ce se poate intampla, si asta se vede limpede in tarile mai dezvoltate, odata cu cresterea vitezei si implicit a utilizarii tehnologiei se produce un fenomen de auto-distrugere. Cine si cum se va recreea ssitemul daca nu mai exista energie suficienta?

          Nu cred ca am ajuns chiar acolo, dar ne apropiem de faza de auto-distrugere.
          Fiecare etapa in care societatile s-au distrus au putut sa fie recladite pentru ca implozia lor nu a fost globala. Acum, si chiar in celebrul an 1929, contaminarea de la unul de la altul a fost atat de puternica si distrus rand pe rand pe toti.

          Refacerea dupa 1929, sau chiar si cea de dupa 1945, a costat imens, societatea a invatat ceva si a incercat sa mearga mai departe. Acum fenomenul de distrugere este prezent pe o arie geografica mai mare, intr-un grad mult mai mare si cu mult mai putin posibil de a fi controlata chiar daca ai tehnologia de partea ta.Nu o stapanesti – cel putin asa cred…

          Sminteala din zilele noastre este cea mai grava!
          Poate asa au zis si cei de dinaintea noastra – acum o spunem si noi…

          Cresterea entropiei se face si prin ciocnirile dintre particule, dintre civilizatii…
          Dar daca sistemul se raceste, pierde energie – ce se mai intampla?
          Si mai este ceva, oare conducatorii inteleg fenomenele si le pot gestiona???

          Nu filozofii au scapat lumea dupa 1929 si nici dupa 1945 – este un fapt si atat – sper ca aceasta remarca nu aduce atingere autorului

          Aici si acum se cer actiuni concentrice, coerente, persistente. Este nevoie de un laser…
          laserul are putere, este concentrat si actioneaza direct pe sursa/problema…
          Dar daca nu ai directia buna ce te faci?

          • Teama de epuizarea energiei este falsă și provine din greșita înțelegere a fenomenului conservări energiei. De fapt energia nu se consumă printr-un proces, ea se transformă dintr-o formă în alta. Dar nu direct, transformarea se face prin primire din energia vidului, simultan cu cedarea ei tot vidului. Doar că primirea și cedarea se face în locuri diferite. De ex. se primește într-o hidrocentrală și se cedează, aproape instantaneu…de un bec aprins la sute de km distanță. Pericolul major este acel moment când energia primită nu va fi și cedată instantaneu. Dacă anihilarea durează mai mult de 3 secunde se produce ce s-a mai produs…un nou univers, de fapt o nouă bulă de univers cu o evoluție asemănătoare ori diferită de cel al nostru în funcție de cantitatea de energie rămasă necompensată în cele trei secunde. cu alte cuvinte un big-bang identic, mai mic ori mai mare. ( cred că entropia este cea care menține echilibrul. Dezordinea finală este cea care nu mai poate consuma energia cedată permanent de fluctuațiile cuantice ale vidului. Entropia maximă este momentul producerii unui nou Univers, care consumă energia excedentară neconsumată de Universul nostru)

            Nici Universul nu este reglat permanent, cândva și el se dereglează. Dereglarea este universală… și face parte din frumusețea creatoare a lumii… Și, …ce e frumos și lui Dumnezeu îi place…

            • Da, frumusetea te atrage, dar nu poti ramane numai la ea si la contemplare, in visare.

              Mai este nevoie de actiune – de exemplu de a mesteca ceea ce inghiti si asta nu o poate face nimeni decat dansa, adicalea persoana insasi …Deci sa mestecam pentru a ne mentine pe ruta.
              Deci consumam energie pentru a castiga energie, dar acumulam energie. Deci reusim sa rupem din zona aflata in contact cu noi un surplus de energie in defavoarea altor subsisteme.

              Unele subsisteme se regenereaza natural – dar este nevoie de timp…
              Alte subsisteme se consuma iremediabil si nu sunt regeneralbile decat poate in perioade cu mult mai mari de timp decat noi putem cuprinde, si de aceea le consideram neregenerabile…

            • Ada,

              Nu cred ca intotdeauna energia se conserva…

              Un exemplu de pierdere de energie care imi vine rapid in minte este cand ceva sau chiar cineva care calatoreste cu mare viteza se loveste de un perete – material rigid care acumuleaza energia si se deformermeaza ireversibil iar „vitezomanul” este asa de bulversat ca isi pierde directia, este haotic, iar viteza sa este aproape de zero…Cata energie pierduta, sau nu este? Multumesc.

          • Vechiul trebuie sa faca loc la nou. Procesele sunt paralele si nu pot fi stopate. Din pacate pentru cei mai multi punctul de trecere a trecut … Cei care au facut pasul vor construi o lume noua … Ceilalti or sa dispara incet, incet … in decurs de cateva sute de ani …

        • Nimănui nu i-ar conveni să fie transportat în civilizația sumeriană, când speranța de viață era de 40 de ani. Sau în epoca invaziilor mongole. Nici în vremea lui Friedrich II, când majoritatea locuitorilor Prusiei erau iobagi.
          Eu cred că e mai bine că există dereglare pe lume! E un aspect bine reglat al celei mai bune lumi posibile faptul că poate fi dereglată!

  29. Subminarea ierarhiilor si a elitelor.
    Interesanta juxtapunerea. Nu implica „valorile”, doar elitele, indiferent ca sunt bune sau rele. Si ma uit la Romania… si ma intreb care este problema? As vrea sa fie asa si sa puna lumea la indoiala cu adevarat ierarhiile existente si mai ales a asa ziselor elite. Ar fi reala nevoie de o astfel de atitudine.

    Ma uit si la altii. Incidentul de la Fukushima – raportul investigatorilor numeste una din cauzele principale ale producerii incidentului atitudinea de supunere fata de ierarhii chiar si cand acestea iau decizii gresite. Te uiti de la regimuri totalitare, la tari corupte la tarile liberale care performeaza economic, social mai slab decat altele. Ce au in comun toate? Lipsa de initiativa, incapacitatea de a pune in sah ierarhiile birocratice sau corupte.

    Acceptarea ierarhiilor nu a fost niciodata si nu va mai fi niciodata privita ca o atitudine inteligenta, acceptabila.

    Societatea occidentala se confrunta cu o problema reala a anarhistilor si extremei stanga. O atitudine de rebeliune impotriva a orice, indiferent ca are si parti bune, doar ca i se pune unuia sau altuia pata. Dar asta este cu totul altceva. Sunt oameni care nu inteleg valoara muncii si necesitatea continuitatii a lucrurilor care sunt pe cale de a se imbunatati. Dar atitudinea constructiva nu este respectarea ierarhiilor, ci a mecanismelor care functioneaza pragmatic, factual, indiferent de ideologie. Un om matur trebuie sa fie capabil sa inteleaga necesitatea mecanismelor care il ajuta, dar in niciun caz nu trebuie sa respecte ierarhia – asta duce la mediocratie. Ierarhia trebuie pusa la indoiala intr-un mod rational si continuu. Numai asa putem promova valorile. Iar respectul va veni cand va fi meritat. Lipsa respectului este o simptoma a starii de fapt actuale, nu una din cauze si oricum nu ceva care poate fi combatut direct. Respectul se castiga si se mentine, nu est acordat si nici implicit.

    • Adevarata arta a managementului este sa stii cand
      a. sa stai in rand si sa asculti cuminte ordinele primite de la superior si
      b. sa iesi din rand.

      Nu se poate abuza de punctul b. pentru ca se ajunge la haos, dar pentru a nu se ajunge acolo este nevoie ca superiorul sa aiba capul si urechile deschise… Si putintica minte…

      Practic este vorba de DISCERNAMANT.
      Pentru a dobandi DISCERNAMENTUL pe acesta este nevoie de putintica carte si ceva experienta…Vrea romanul sa invete cuminte, un picut, la inceput, si sa stea cuminte, cu urechile si cu ochii deschisi pentru a invata linistit si de la altii care au mai fost pe aceleasi careri?? Poate seful roman sa isi inghita aroganta,sa accepte deschis solutia de la subaltern???
      Nu pentru ca romanul pare ca se vrea distept din nastere…

      Din dragoste de viata poti sa mori!

  30. Pentru a aduce discutia in termeni concreti, imi permit sa adaug la analiza magistrala a domnului Liiceanu niste exemple de dereglari.

    1. Relativismul
    http://dailycaller.com/2014/03/27/your-kids-new-college-course-the-sociology-of-miley-cyrus/#ixzz2xHw4vQD1
    http://blogs.news.com.au/dailytelegraph/timblair/index.php/dailytelegraph/comments/1_800_mutilate/

    2. Subminarea traditiei
    http://theothermccain.com/2013/12/28/descent-into-madness/
    http://www.city-journal.org/2015/eon0226hm.html
    http://www.chesterton.org/democracy-of-the-dead/

    3. Egalitarismul
    http://takimag.com/article/on_sentimentality_and_compassion_theodore_dalrymple/print#ixzz3byoM9oky
    http://davidthompson.typepad.com/davidthompson/2014/10/we-mustnt-let-the-poor-have-nice-things.html
    http://www.thelastditch.org/2014/03/goodbye-and-good-luck.html
    http://davidthompson.typepad.com/davidthompson/2013/08/not-hearing-his-own.html

    4. Sexismul
    http://theothermccain.com/2014/07/14/sex-trouble-radical-feminism-and-the-long-shadow-of-the-lavender-menace/
    http://theothermccain.com/2015/05/17/war-against-human-nature-what-feminists-pay-47030-a-year-to-learn/
    http://proteinwisdom.com/?p=56716
    https://witchwind.wordpress.com/2014/10/07/utopia-what-would-a-womens-society-look-like/
    http://davidthompson.typepad.com/davidthompson/2014/05/your-masculinity-must-be-abolished.html
    http://www.amazon.com/Flight-Woman-Karl-Stern/dp/0913757519/ref=sr_1_1?ie=UTF8&qid=1443046432&sr=8-1&keywords=flight+from+woman

    5. Subminarea cartii
    http://online.wsj.com/news/articles/SB10001424052702304858104579264321265378790

  31. As vrea sa subliniez ca toate aceste dereglari au loc pe fondul unei mentalitati imperialiste specifice Europei de Vest. Aceasta mentalitate este caracteristica in toate formele ei, atit la nivel inalt (elitist, conducator) cit si la nivelul populatiei, a maselor, care isi dau acordul ideilor de dominare si furnizeaza soldati pe cimpurile de lupta. Sa nu uitam ca cele mai mari si singeroase imperii au pornit din Europa. Aceasta mentalitate persista si astazi si a ajuns ca sa foloseasca ideea de „democratie” tot intr-un fel imperialist, impunind-o tarilor traditionale de pe alte continente, dar nu cu scopul de a fi asimilata, ci ca pretext pentru a ajunge la resursele materiale importante ce pot asigura existenta imperiului respectiv. Unei asemenea mentalitati ii sint caracteristice aroganta, ideea de superioritate, dorinta de a avea cit mai mult, placerea de a-si etala obiectele materiale, bogatia sau aspectul exterior, in detrimentul unei adevarate vieti spirituale si orientari catre legile naturii si a principiilor umane.

  32. Ierarhia reala a valorilor este data de modul in care oamenii se apropie prin trairea lor de adevar.

    Unii se apropie facand lucruri sanatoase si folositoare. Lucrurile frumoase si folositoare se impart in lucruri materiale pe care le folosim in viata de zi cu zi si spirituale de care omul ia cunostinta pentru desfavarsirea spirituala.

    Apropierea de adevarul divin si intruparea lui in viata de zi cu zi este cea mai inalta treapta la care poate aspira omul.

  33. Natura Umană și-a recuperat demnitatea după secolele în care evoluția Creștinismului a fost dirijată de către ”elita” sa instituționalizată către diverse forme de totalitarism – între care Inchiziția reprezintă arhetipul fundamental al totalitarismului care și-a atins coordonata criminală în tentativa sa de a înlocui Credința cu Ignoranța – prin declanșarea mișcării Rinascimiento (Renașterea).
    În creuzetul universităților occidentale a fost declanșat procesul Renașterii Umanismului care, folosind drept catalizator diamantele înțelepciunii antice elenistice și latinești, a eliminat o bună parte a zgurii dogmei religiei și a așezat fundamentele Umanismului pe principiile Înțelepciunii din Pildele lui Solomon.

    ”Plecându-ţi urechea la înţelepciune şi înclinând inima ta spre bună chibzuială,
    Dacă vei chema prevederea şi spre buna-cugetare îţi vei îndrepta glasul tău,
    Dacă o vei căuta întocmai ca pe argint şi o vei săpa ca şi pe o comoară,
    Atunci tu vei înţelege dreptatea şi buna judecată, calea cea dreaptă şi toate potecile binelui.
    Când înţelepciunea se va sui la inima ta şi ştiinţa va desfăta sufletul tău,
    Când buna chibzuială va veghea peste tine şi înţelegerea te va păzi,
    Atunci tu vei fi izbăvit de calea celui rău şi de omul care grăieşte minciună,
    De cei ce părăsesc căile cele drepte, ca să umble pe drumuri întunecoase,
    De cei ce se bucură când fac rău şi se veselesc când umblă pe poteci întortochiate,
    Ale căror cărări sunt strâmbe şi rătăcesc pe căi piezişe.”

    Abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea victoria din campusurile universitare occidentale a pătruns în profunzimea culturală a Europei. Marea Britanie a abolit sclavia în 1843. Iobăgia din Rusia a fost desființată de Țarul Alexandru al II-lea printr-un decret imperial în 1861. Abia în 1865, prin cel de-al 13-lea amendament al Constituției, America a pus capăt sclaviei.

    Eliberarea din servitutea materială a condus și la emanciparea față de servitutea spirituală declanșându-se astfel procesul Secularizării.
    Prima consecință al acestui proces a fost Revoluția Tehnologică prin care Umanitatea a fost eliberată de servitutea sărăciei. A doua consecință a fost transferarea Puterii Politice de la Biserică la Stat.
    Vițelul de Aur a preluat conducerea. Apariția lui Marx a fost tot atât de necesară cât a fost cea a lui Moise.

    Încă înainte de apariția lui Marx și-au făcut simțite efectele manevrele establishmentului dirijate către influențarea evoluției societății umane către o direcție ”convenabilă”.

    Domnul Gabriel Liiceanu dezvăluie câteva:
    1. Subminarea comandamentelor etice universale. Dereglarea în raport cu valorile morale. Relativismul. Dispariția „naturii umane”.

    Spune Filozoful:
    ”Contemporaneitatea, în schimb, în siajul lui Marx […] a împins secularizarea, cristalizată în secolul al XVIII-lea sub forma „filozofiei practice” (a eticii kantiene), în teritoriul relativismului total. […] Minciuna, violența și crima puteau să pătrundă în lume cu acte în regulă. Ele deveneau dintr-odată justificate dacă slujeau pe cine trebuia. Deveneau valori puse în slujba unei „cauze înalte”. Ura a putut fi de-acum organizată și crima ratificată, iar tot ce fusese moștenit și filtrat ca operă a înțelepciunii umane a fost denunțat ca ipocrit și sentimental. Ceea ce se născuse dintr-un legământ cu transcendența și care, prin trecerea secolelor, devenise general-uman a fost declarat desuet.”

    Stă scris în Cartea Mare a Creștinilor, Pildele lui Solomon:
    ”Fiul meu, de voiesc păcătoşii să te ademenească, nu te învoi dacă-ţi spun: „Vino cu noi, să ne punem la pândă, ca să vărsăm sânge, să întindem curse fără cuvânt celui neprihănit, să punem stăpânire pe tot felul de lucruri scumpe, să ne umplem de pradă casele noastre, fii părtaş la obştea noastră, o singură pungă fi-va pentru toţi!”

    Și iar Filozoful:
    ”Traversarea spațiului educativ rezultat dintr-un pact cu divinul s-a soldat cu o mișcare liberă și suverană a umanului, cu un destin autoconstruit sub privirea distantă a unui zeu părăsit și îngăduitor. Nici o altă societate, în afara celei occidentale, nu a sfârșit prin a răspunde astfel în termeni laici la marile întrebări pe care omul și le pusese mai întâi în termeni religioși.”

    Este scris în Cartea Mare:
    ” Cel ce iubeşte învăţătura iubeşte ştiinţa, iar cel ce urăşte certarea este nebun.
    Socotelile celor drepţi sunt dreptatea, iar punerile la cale ale celor nelegiuiţi înşelăciunea.
    Cel ce spune adevărul vesteşte dreptatea, iar martorul mincinos umblă cu înşelăciunea.
    Leneşul nu-şi frige nici vânatul lui; cea mai scumpă comoară pentru om este munca.
    Pe cărarea dreptăţii este viaţa şi pe calea pe care ea o însemnează este nemurirea; calea nebuniei duce la moarte.
    Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme.
    Unde nu sunt boi, staulul este gol, însă puterea boilor aduce mult folos.
    Strălucirea unui rege se sprijină pe mulţimea poporului, iar lipsa de supuşi este pieirea prinţului.

    2. Subminarea tradiției. Dereglarea în raport cu timpul. Evacuarea trecutului.
    Spune Filozoful:
    ” În numele acestui „drept la continuitate” ne-am iubit noi bătrânii, iar ei, ca magiștri, au făcut din noi – vorba este a lui Noica – „materia devenirii în celălalt”, trecându-ne, când nu eram decât o promisiune, tot ce adunaseră mai bun în ei. Un lanț al iubirii leagă – sau ar trebui să lege între ele – generațiile. Fiecare generație, dacă nu vrea să dispară din istorie, este obligată să privească mai întâi înapoi, pentru ca să poată pe urmă împinge viața înainte și s-o facă să renască, de fiecare dată, în splendoarea altei întruchipări.”

    Este scris în Cartea Mare:
    ”Ascultă, fiul meu, învăţătura tatălui tău şi nu lepăda îndrumările maicii tale.
    Înţelepciunea strigă pe uliţă şi în piele îşi ridică glasul său.
    Ea propovăduieşte la răspântiile zgomotoase; înaintea porţilor cetăţii îşi spune cuvântul:
    -Până când, proştilor, veţi iubi prostia? Până când, nebunilor, veţi iubi nebunia? Şi voi, neştiutorilor, până când veţi urî ştiinţa?
    Căci îndărătnicia omoară pe cei proşti şi nepăsarea pierde pe cei fără minte.”
    ”-Iată începutul Înţelepciunii: Agoniseşte Înţelepciunea şi cu preţul a tot ce ai, capătă Priceperea.
    Ţine cu tărie învăţătura şi nu o părăsi, păzeşte-o căci ea este viaţa ta.”

    3. Subminarea ierarhiei și a elitelor. Dereglarea în raport cu valoarea individuală. Egalitarismul.
    Spune Filozoful:
    ”A face elogiul elitelor nu înseamnă a nu iubi oamenii, iar a-i admira pe „cei puțini” nu înseamnă a-i disprețui pe „cei mulți”. „Cei puțini” i-au iubit pe „cei mulți”: i-au civilizat, le-au dat un comportament superior, un mod superior de a simți, un gust superior, o așezare mai avantajoasă în lume și între semenii lor. Tot ce-au făcut ei mai de soi și care i-a situat mult dincolo de media umană a fost oferit și s-a născut din capul locului ca dar. Bucuria care însoțește o ispravă de excepție îi vizează pe ceilalți, și nu pe autorul ei.”

    Cartea Mare a Creștinilor oferă o singură entitate către care să ne îndreptăm atenția și ale cărei învățături să ni le însușim și asta este bine.
    Dar Elita Creștină, reprezentată de casta celor care trebuie să hrănească mințile creștinilor cu această Învățătură, nu întotdeauna și-a urmat calea iar Elita Secularizării a pierdut cărțile Renașterii și recită acum din polologhia Vițelului de Aur.
    Atunci când nici hrana sufletului și nici hrana trupului nu vor fi îndestule va apare dereglarea iar când foamea devine pandemică ierarhizarea nu mai contează iar elitele mor.

    5. Subminarea cărții. Dereglarea în raport cu centralitatea cuvântului.
    Eu sunt Ateu. Religia mea este Cunoașterea. Biserica mea este Biblioteca. Duhovnicul meu este Cartea.
    Asta nu înseamnă că nu pot deveni habotnic. Așa cum un enoriaș nealfabetizat face cruci una peste alta fără nicio evlavie și eu pot să mă pierd prin labirintul cărților chiar dacă strâng cu îndârjire în pumn firul Ariadnei despre care cred că mă călăuzește către Marile Cărți.
    Poate că eu am avut noroc și le-am descoperit și pe acelea de care aveam nevoie atunci când chiar puteau să-mi fie sprijin.
    Acum, când mă apropii de expirarea legitimației de Cititor, pot să declar în cunoștință de cauză:
    Dacă Umanitatea are un dușman acela este cel care incendiază cărțile !

    6. Subminarea raportului cu tehnica. Dereglarea prin producerea de dispozitive cu efecte imprevizibile și necontrolabile.

    Orice individ are o idee despre ce înseamnă Tehnica. Această idee poate să fie construită de la nivelul inconștient (”Ah, s-a întunecat afară, deci trebuie să aprind lumina”) până la nivelul sofisticat (”Hm, we have Windows 10. What’s new about it ?”).
    Dintre toate ”Tehnicile” cea care deja are și va avea și mai mult un loc deosebit de important în existența noastră zilnică este Tehnologia Informației.
    Problema acestui secol al Informatizării constă tocmai în faptul că dușmanii Cunoașterii, adică cei care vor să stopeze Renașterea Umanității, nici măcar nu se mai obosesc să arunce cărțile în foc ! Ei înlocuiesc cărțile cu imagini digitalizate și le depozitează într-o bibliotecă virtuală – oricum în ”living” nu mai este loc pentru piesa pe care generațiile anterioare o numeau ”bibliotecă”.
    Accesul la biblioteca virtuală poate fi restricționat sau dirijat sau prohibit. Acesta va fi adevăratul sfârșit al Libertății !

    Generația viitoare poate că nu va avea libertatea pe care o avem noi, cei care astăzi degustăm binefacerile ”tehnicii”, dacă NOI nu vom acorda ACUM atenția cuvenită obligațiilor care ne revin pentru prezervarea acestei libertăți.

    Deci nu ”tehnica” va condamna Societatea la autism ci Clasa Politică.
    Este necesară O NOUĂ RENAȘTERE !

    • Concluzia Dvs. ca numai clasa politica este de vina nu se pliaza pe ceea ce cred personal.
      Ne reprezinta – ati uitat? Nu ca as vrea sa ii apar, dar trebuie spuse lucrurile asa cum sunt.

      Nimeni si nimic nu ar trebui sa faae sa ne uitam propriile responsabilitati.
      Clasa politica nu apare de nicarieri si ea nu infloreste decat si cu ajutorul nostru.

      Ca sa ne aducem aminte: „We, the people…”

      Deci forma si puterea pe care o acordam fiecare dintre noi clasei politice depinde de noi.
      Pe de alta parte – „Politcs is a contact sport” – Bill Clinton…

      • @Eu !
        Cu un ochi râd iar cu celălalt plâng…
        Mă bucur că dumneata personal nu crezi că Politica este factotum în viața societății.
        Mă întristez că nu ai văzut că în comentariul meu am distribuit greutatea vinei pe spinările a doi ”măgari”: Elita Creștină și Elita Secularizării.

        Din fericire nimic nu este pierdut pentru profund-creștinii români, fie ei vlahi, ardeleni, bănățeni, dobrogeni sau moldoveni: pentru ei nu prea contează cine este vlădică și nici dacă popa din sat ține cu vlădica actual sau cu cel expirat.
        Gândirea românului nu este infectată de zgura incertitudinii alegerii între vlădică și popică.
        Pentru românași contează numai dacă Bunul Dumnezeu dă ploaia la timp sau dacă – în cazul celor care-și poartă ițarii prin lumea multinaționalelor – IT God dă mintea de pe urmă managerului care stabilește un deadline rezonabil.
        Într-adevăr, ”We are the people !” și niciun politician (Nota Bene ! cu excepția trădătorilor de neam și țară) nu poate altera acest adevăr.
        Dereglarea asupra căreia ne este atrasă atenția în eseul domnului Liiceanu acționează exact asupra a ceea ce dumneata numești ”delegarea responsabilității”: una înțelegem noi – ”the people” – și alta înțeleg politicienii dâmbovițeni că este această responsabilitate.
        După șapte decenii de stalinism sinistru este de-a dreptul cinic să-i ceri unui român mediu (țăran sau unui orășean) să-și expună opinia sa asupra democrației fără a-l tăvăli nițel prin clasele primare ale școlilor lui Platon și Aristotel.
        Așadar rămâne exclusiv în responsabilitatea celor care decid legile în stat evitarea celor șase dereglări evidențiate de filozof.

  34. Excelent articol. Ma bucur ca autorul porneste de la o vorba a lui Pascal, si nu a unui Papa.

    “Le coeur a ses raisons que la raison ne connaît point” Cred ca toate „dereglarile” Occidentului pleaca de la faptul ca de la Renastere incoace ratiunea si intuitia au mers pe cai diferite. Dar cred ca a fost un lucru inevitabil. Daca ma raportez la tipurile pshihologice ale lui Jung, Pascal a fost o exceptie: a excelat ca matematician, avand si intuitia unui Dostoyevski. In Occident, triumuful ratiunii a venit clar in detrimentul intuitiei, a fundamentelor transcedentale ale eticii. Culmea acestei schisme a fost atinsa, probabil, in sec.XIX, cand predispozitiile nihiliste au atins o amploare maxima. Nietzche si Marx, cei mai controversati filozofi ai secolului, au oferit solutiile lor pentru depasirea crizei. Nietzche nu prea a fost inteles, devening subiect de studiu pentu psihanalisti gen Adler. Dogma lui Marx a oferit ceva optimism („speranta doar pentru oamenii gaunosi..”), devenind cel mai dezastruos experemient din istoria omenirii.

    Sunt unii in Occident care se bucura de moartea lenta a crestinismului. Cred ca mai degraba ar trebui sa ne fie frica de consecintele ei.

  35. Un articol deosebit de interesant și cuprinzător ( Sf. Augustin, Pascal, Kant, Stuart Mill, Noica etc.) : despre Occident, despre dereglări ( transpuse în dezechilibre majore în societate) și despre „Noi și Ceilalți” precum lucrarea lui Tvetan Todorov !
    Felicitări !

  36. Subminarea ierarhiei și a elitelor. Dereglarea în raport cu valoarea individuală. Egalitarismu

    Cazul poporului spaniol este al celor care, „printr-o stranie și tragică pervertire a instinctului specializat în valorizări”, își ignoră modelele. De secole, spune Ortega y Gasset, el „detestă orice om exemplar sau, cel puțin, este orb în fața calităților excelente. Când se lasă mișcat de cineva, e vorba, aproape invariabil, de cine știe ce personaj netrebnic și inferior care se pune în slujba instinctelor multitudinare.
    Hm…. tocmai Spania care a pastrat pana tarziu priviolegiile aristocratice? Si cine o fi personajul netrebnic și inferior ? Isabella de Castilia protectoarea lui Toma de Torquemada sau Pizzaro?! Ducele de Alba?! Cumva generalissimul Franco sau José Antonio Primo de Rivera y Sáenz de Heredia?! Cumva don Juan de Borbon (ex regele, un mare politician)?

    Scuzati dar adevarata elita istorica europeana este cea cuprinsa in almanahul Gotha … si un d’Excideuil este elita mai mutt decat toti filozofarzii Sorbonei de azi

  37. Un articol excelent, dar care trădează o perspectivă aproape exclusiv seculară asupra occidentului. Îmi este greu să îmi imaginez occidentul de astăzi care să fi fost marcat în ultimele 18-19 secole de adventul crestinismului. Să definesti șase dereglări, fără nici măcar o aluzie la dereglarea spirituală, mi se pare ea însăși o DEREGLARE, atât metodologică cât și fenomenologică. Să nu poți concepe etosul vestic fără nuanța sa iudeo-creștină este dereglant; și nu cred că exagerez absolut deloc. Am căutat în zadar la punctul nr. 1 o astfel de referință. Abordarea în lungul și latul ei este pur seculară. Evident, domnul Liiceanu pleacă de la premisele filozofice pe care și le-a format de-alungul anilor, și are tot dreptul la acest demers. Dar asta nu transformă articolul într-un magnum opus filozofic.

    Ceea ce este mai trist și comic în același timp, este faptul că domnul Liiceanu pleacă de la un citat din Pascal. Să îmi fie iertată aroganța, dar să nu fi cuprins domnul Liiceanu, în toate lecturile dânsului aroma puternic creștină a spiritului Pascalian?

    • Erata:

      Îmi este greu să îmi imaginez occidentul de astăzi care să NU fi fost marcat în ultimele 18-19 secole de adventul crestinismului.

  38. Excepțional text! Aș avea o singruă observație de făcut: personal, nu cred că a existat o perioadă în care vestul să-și fi laicizat valorile, păstrându-le în același timp, decât la nivel declarativ. Cred că acest timp incert, această stare de suspensie între moartea lui Dumnezeu și disoluția valorilor nu a existat, iar diferența cronologică este constatată cumva arbitrar, iar hiatusul axiologic nu a existat între revoluția franceză și marxism. În fapt, revoluția franceză nu cred că l-a omorât „hotărâtor” pe Dumnezeu, a mai fost nevoie de cel puțin încă un secol pentru asta (în fond, toate curentele au nevoie de inerție pentru a se impune, nu trebuie uitat faptul că iluminismul preia și impune, secole, mai târziu, teme renascentiste, trecute prin umanismul clasic, iar diferențele cronologic-ideologice între mase și promotori sunt și ele mari), în timp ce disoluția valorilor care a început să se generalizeze pe vremea lui Marx, a nihiliștilor sau a anarhiștilor (paradoxal, ei nu propuneau o disoluție a valorilor, ci tocmai un set de valori laic, așa cum îl descrieți dvs. – tocmai de aceea a fost… himeric), a trecut pragul abia după primul război mondial – sfârșitul, nu-i așa?, al belle epoque, al acelei epoci frumoase – și falimentului idealului umanist. Cred că momentele de cotitură ale ambelor de tendințe au avut loc în același timp și pot fi legate, și istoric și filosofic, unele de altele. Ceea ce este ușor de argumentat, gândindu-ne că idealul nu poate fi conservat decât de membrii excepționali ai speciei – cum o spuneți dvs. înșivă, pentru ceilalți membri ai speciei motorul valorilor fiind unul mult mai concret, care, din păcate, nu s-a produs – explicația optimului social nu are cum să prindă la mase, iarăși, din aceleași considerente. Prin urmare, nu cred că societatea occidentală a reușit să își laicizeze valorile, la modul esențial. În momentul în care Dumnezeu și-a primit certificatul de deces, a și început disoluția valorilor. Lucru care se vede cu ochiul liber. Considerentele sociale nu sunt suficiente pentru credibilizarea unui set de valori, în rândul maselor, dincolo de cele general umane – nevoia de dreptate, integritate personală și a proprietății, etc., care, însă, nu sunt, iarăși, RECIPROCE în rândul maselor.
    Altfel, excepțional!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Gabriel Liiceanu
Gabriel Liiceanu
Născut la 23 mai 1942, la Râmnicu-Vâlcea. Studii universitare la Bucureşti, Facultatea de Filozofie (1960-1965) şi Facultatea de Limbi Clasice (1968-1973). Doctorat în filozofie la Universitatea din Bucureşti (1976). Cercetător la Institutul de Filozofie (1965-1975) şi Institutul de Istorie a Artei (1975-1989). Bursier al Fundaţiei Humboldt (1982-1984). Director al Editurii Humanitas din 1990. Profesor la Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti din 1992. Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres (Paris, Franţa, 1992). Commendatore dell'Ordine della Stella della Solidarieta italiana (Roma, Italia, 2005).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro