marți, martie 19, 2024

Și totuși, cum să ne creștem copiii?

Cred și eu ca mulți alții că omul de azi sau de ieri e mișcat de câteva teme mari: moartea, iubirea, sensul, frumosul, suferința, fericirea. Știm totuși de la antropologi, filozofi și istorici ai ideilor că o societate într-o perioadă anume favorizează anumite seturi de valori și de comportamente în defavoarea altora.

Și atunci nu poți să nu te-ntrebi împreună cu mulți alți psihoantropologii (sau pe cont propriu): care este relația dintre prioritățile culturale ale unei societăți anume și tendințele sale psihopatologice? M-aș opri la ceva mai concret și mai stringent: care să fie oare relația dintre metodele de creștere a copilului favorizate de o cultură și tendințele psihopatologice ale acelei culturi? Există una? Eu tind să cred că da.

În 1962, Seymour Parker (Jefferson Medical College) face un studiu comparativ: ia două triburi învecinate – eschimoșii și indienii Ojibwa – care trăiesc în aceleași condiții (ierni grele, adesea foamete). Cu toate acestea, arată studiul, cele două triburi manifestă  tendințe psihopatologice radical diferite: Ojibwa au o rata mare de tulburări depresive, ideație paranoică, anorexie și obsesionalitate, pe când la eschimoși prevaleaza isteria, cu absența aproape totală a depresiei. Explicațiile genetice au fost rapid eliminate pentru ca s-au observat la ambele triburi modificări simptomatologice considerabile în contact cu civilizația vestică. Diferențele se cereau, așadar, căutate în credințele și valorile comunităților respective care dictează, la rândul lor, educația viitoarelor generații.

Să vedem cum anume își creșteau cele două triburi copiii:

Eschimoșii credeau că nou-născutul a preluat sufletul unui membru al familiei care a murit de curând. Copiii erau astfel primiți și tratați cu multă afecțiune și tandrețe. Erau alăptați până târziu, spre 4 ani, pentru că, pe lângă rolul de hrănire, alăptarea mai avea și rolul de liniștire. Mai mult, bebelușii erau ținuți aproape de corpul mamei, în vreme ce aceasta făcea treburi gospodărești.  Părinții răspundeau prompt și gratificant la nevoile copilului (ajutor concret, suport afectiv, protecție în general). Atitudinea parentală în ansamblul său era mai degrabă permisivă, cu măsuri disciplinare rare și puțin stricte. Explicația pe care părinții și-o dădeau era aceea că, în lipsa blândeții și recompenselor, sufletul părăsea corpul copilului, provocându-i astfel îmbolnăvirea sau chiar moartea. Presiunea responsabilităților care îi aștepta pe acești copii la vârsta adultă era desprinsă cumva implicit din dinamica grupului. Comunitatea era motivantă în acest sens și totodată eficientă în a trasa limite. Spre pubertate (11-12 ani), când se considera că cel mic devine mai robust și mai puțin susceptibil să-și piardă sufletul, măsurile disciplinare deveneau mai aspre.

Modelul de parenting practicat de Ojibwa era total opus. Copilul era considerat un vas gol în care spiritele rele – multe – ar putea intra oricând. Copilul trebuia protejat de spiritele rele printr-o disciplină severă. Tot prin disciplină, credeau indienii Ojibwa,  copilul va fi pregatit pentru viață: viața este grea și neîndurătoare, viața înseamnă suferință. O metodă de fortificare a organismului și psihicului copilului era, de exemplu, înfometarea: se urmărea, astfel, pregătirea copilului pentru perioadele când hrana era insuficientă. Eșecurile se datorau întotdeauna unor cauze individuale, iar salvarea venea întotdeauna prin suferință fizică auto-indusă. Se considera că fiecare copil avea un țel în viață, țel pe care îl vizualiza chiar el, într-un foarte chinuitor rit de trecere. De viziualizarea fantasmatică și de împlinirea acestui scop depindea valoare sa ca individ. Ojibwa erau individualiști, mândri și lăudăroși.

Să revenim la noi, la occidentali. Ne este clar că metodele noastre de creștere a copilului sunt apropiate de cele ale părinților eschimoși. Noi avem așa: atmosferă permisivă, gratificație maximă și rapidă, securizare afectivă, eliminarea frustrărilor, măsuri disciplinare reduse.

Dacă suntem de acord că există o legătură între metodele de creștere a copilului încurajate  cultural și tendințele psihopatologice ale acelei culturi, atunci e nevoie să ne punem următoarea întrebare: de ce oare, în ciuda viziunii comune pe care eschimoșii și occidentalii de azi o au asupra metodelor educaționale, tendințele psihopatologice ale celor două culturi rămân, totuși, atât de diferite? Ca patologie, occidentalul modern e mai apropiat de indianul Ojibwa cu care nu împărtășește vreo metodă de parenting.

Încerc să schițez mai jos niște explicații pentru acest (aparent) paradox:

1. Vă reamintesc că eschimoșii își tratau copiii cu foarte multă afecțiune pentru că se considera că acești copii a fi posesorii sufletelor celor dragi decedați. Dincolo de importanța semnificației spirituale a acestor convingeri, problema are și relevanță psihologică: acest tip de tratament devine un mecanism de reglare a relației dintre adult și copil. În această relație, copilul nu este singur în fața unui adult. Copilul are un protector interior – sufletul unui strămoș – care-l locuiește. Nici adultul nu dispune pur și simplu de copilul lui, deoarece recunoașterea sufletului strămoșului în propria odraslă îl responsabilizează suplimentar. În practica creștină era la fel:  între adult și copil se interpunea Dumnezeu. Copiii veneau de la Cel de Sus și tot pentru Cel de Sus erau crescuți. Astăzi, în schimb, nimic nu mai stă între mamă și copil. Trăirile mamei  (frustrari, ambiții, anxietăți de tot felul) se revarsă fără opreliști asupra copilului.

2. E adevărat că bebelușii eschimoși  erau alăptați până la 3-4 ani și ținuți aproape de corpul mamei pe modelul a ceea ce azi numim attachment parenting. Să nu uităm însă că acele mame funcționau pe un set de credințe religioase, erau sprijinite de comunitate (tribul funcționa ca o familie lărgită), nu aveau ambiții și proiecte profesionale personale și-și purtau bebelușii pretutindeni cu maximă naturalețe, în vreme ce-și îndeplineau treburile gospodărești. Treburile respective se făceau foarte bine cu pruncii la sân, atârnând în eșarfe.

Mă tem că azi în Occident practica asta are rațiuni diferite și, de aceea, conduce la cu totul alte rezultate. Când mamele, la recomandarea unor “specialiști” în parenting, dorm cu bebelușii în pat, când acești bebeluși sunt ținuți, deci, noaptea în patul matrimonial și apoi ținuți în brațe cât e ziua de lungă, asta se întâmplă din motive de anxietate, nu pentru că mamele țin la vreun set de valori religioase sau comunitare. Scâncetul copilului este perceput ca o amenințare, nu ca un limbaj care trebuie înțeles. Să fim onești: adulții de azi sunt speriați de copiii lor și sunt dispuși să facă foarte multe lucruri pentru a-i “îmblânzi”.

Două lucruri se cer spuse cât mai des cu putință: 1. “NU vă subestimați copiii!” și 2. “Să nu vă fie frică de copiii voștri!”

Insist pe asta pentru că știți ce se întamplă cu copilul occidental dupa primii cinci ani de securizare absolută? Ajunge într-un mediu care nu e doar plin de reguli, ci și profund competitiv și individualist. Copilul eschimos rămânea, să ne amintim, securizat în sânul familiei lărgite care era tribul. Obligațiile care vin, însă, spre copilul occidental sunt nu doar multe, ci și neprevăzute. Îl iau prin surprindere. Copilul fie le va îndeplini pe toate perfect devenind el însuși copilul perfect care va rămâne în felul ăsta în grațiile mamei – variantă tot mai puțin probabilă printre copiii de azi. Fie, dimpotrivă,  va deveni un neajutorat care va avea nevoie de protecția nesfârșită a mamei – o variantă tot mai probabilă printre copiii de azi. Cele două posibilități invocate mai sus reprezintă background-ul standard pentru instalarea depresiei.

3.  Pregătirea copilului eschimos pentru rolul de adult nu se făcea deloc prin măsuri disciplinare, ci prin autoreglare, prin dinamica naturală a grupului, a comunității de valori care motivează și totodată limitează. Grupul înseamnă modele, roluri, recompense și sancționări imediate. Grupul însemnă limite și limitare adecvată. Astăzi, prin permisivitate față de copil, se întelege o toleranță totală față de nevoia acestuia de a-și “exprima personalitatea”. Copilul se desfășoară neîngrădit. Să reținem că importante sunt limitările (adică structura), nu formele disciplinare propriu-zise.

4. Eschimoșii aveau totul în comun. Toți erau egali și totul era al tuturor: viața în toate formele sale, bucuria, suferința, extazul, chiar și vinovăția era traită în grup, nu individual. Erau prietenoși, joviali și modești. Sentimentul de vinovăție datorat unui derapaj individual era pe dată asumat de întreaga comunitate. Nu se punea problema să trăiești pe cont propriu.

Să vedem unde trăiește copilul occidental de astăzi? În familia nucleară. Are o unică relație cu doi părinți care au adoptat niște metode de parenting mai mult sau mai putin benefice, adesea chiar nocive. Nu vorbesc aici doar de primii ani de viață, ci de toată perioada copilăriei până la adolescență (iar uneori mult după ce adolescența se încheie).

Care e rolul “comunității”? Comunitatea servește drept scenă pe care copilul e pus să joace diverse roluri menite să consolideze narcisismul părinților. Atenție, deci, comunitatea NU este un mediu formator, ci o scenă cu public destul de ușor de mulțumit (în primă fază). Cine să îndrăznească să nu se minuneze de poeziile recitate de Gigel?

Peste tot vezi prinți și prințese urbane care – cel puțin în privința interacțiunii – seamănă cu dinamica traficului din București: suntem împreună, dar separați, căci fiecare locuiește în mașina lui. În momentul în care comunitatea a încetat să mai fie un mediu formator, a încetat să mai reprezinte un suport adecvat pentru cei care au nevoie de formare.

5. Am spus deja că la eschimoși sufletul copiilor devine mai robust în jurul vârstei de 11-12 ani, iar atunci regulile de educație devin și ele mai aspre. De fapt, pre-puberilor eschimoși li se trasau sarcini asemănătoare cu ale adulților. Ei deveneau responsabili. Cumva, copilaria (fragilitatea) se termina și începea viața adultă (robustețea).

Avem aici o temă foarte sensibilă. Un foarte cunoscut și respectat psiholog, Robert Epstein, arăta de curând că adolescența este nici mai mult nici mai puțin decât o invenție a Occidentului. Epstein a scris enorm despre faptul că adolescentul are abilitați foarte apropiate de cele ale adultului, iar  insistența pe atributele infantile ale adolescentului este principala cauză a agresivității și a depresiei. Epstein merge și mai departe: dupa ce face o distincție între muncă și exploatare,  recomandă o lege care să permită copiilor de 13-14 ani să muncească sau să-și înceapă propria afacere.

La ceva asemănător m-am gândit și eu pe vremea când lucram la Protecția Copilului (Sectorul 1).  Dacă un puber nu dorea să meargă la școală, educatorul era neputincios. Copilul nu putea fi constrâns în niciun fel. S-a întâmplat să dau de următoarea situație: să i se ceară unui copil instituționalizat să-și facă patul dimineața, iar el să răspundă educatorului că nu vrea fiindcă altcineva e plătit să facă paturile. Personalul – și așa extrem de redus – nu dispunea, practic, de nicio formă de constrângere (indiferent de forma constrângerii, indiferent de maniera în care alegem să definim această constrângere.)

Și atunci care era soluția la acest sistem care încurajează pasivitatea maximă? (Aici fac o paranteză: în familiile normale, există, de bine de rău, constrângeri afective, morale, valorice – copilul vrea să fie pe placul mamei etc. Pentru că aceste constrângeri afective lipsesc cu totul din cadrul instituțional, copilul instituționalizat ajunge la pasivitate extremă.)

Singura soluție la acest sistem de pasivizare a copiilor instituționalizați ar fi fost, credeam eu, niște programe care să încurajeze munca. Munca obligatorie oferă posibilitatea validării, a competiției și, evident, a recompensei. Ideea a fost și a rămas una utopică în cadrul sistemului de stat, însă nu mi se pare neimplementabilă în sistemul privat…

Poate merită menționat și faptul că Robert Epstein crede că singurele câștigate de pe urma infantilizării adolescenților rămân companiile farmaceutice (pentru că crește consumul de substanțe psihoactive).

Am văzut mai sus care sunt aspectele care ne despart de parenting-ul eschimos. Să vedem acum ce ne apropie și ce ne desparte de indienii Ojibwa.

1. La Ojibwa, toată educația era centrată pe individ (în dauna comunității), iar exprimarea fățișă a mândriei era încurajată. Individualismul copiilor occidentali a fost deja invocat când am stabilit diferențele dintre noi și eschimoși. Acum rămâne să vorbesc despre mândrie.

Copiii de azi sunt toți considerați prinți sau prințese, fără să se aducă vreodată vorba despre “neplăcerile” care decurg din acest statut (reguli de protocol, constrângeri de tot felul, obligații practice și simbolice etc.) Ce rămâne din aceste roluri? Dreptul la o stimă de sine absolut gigantică. Părinții prinților și prințeselor au plăcerea (căreia i s-au găsit justificări științifice, dar care, în realitate, este curat narcisică) – de a contribui neobosiți la umflarea stimei de sine a odraslelor de rang înalt.

Contrariat de diferențele de răspândire a tulburărilor emoționale în Statele Unite (26,4%) și respectiv China-Shanghai (4,3%), psihologul Oliver James s-a deplasat la Shanghai unde, după investigațiile necesare, a tras următoarea concluzie: există o mare diferență de atitudine în raportarea la stima de sine. În China, accentul cade, cum era de așteptat, pe efort și pe modestie. În Statele Unite, dimpotrivă. Ca să se înțeleagă mai bine proporțiile chestiunii, să ne amintim că în Statele Unite există o așa-numita NASE The National Association for Self Esteem

2. Să ne amintim că micul Ojibwa era supus unui foarte chinuitor rit de trecere presupus să-l lămurească pe puber asupra scopului pe care îl are în viață. De îndeplinirea acelui scop (vizualizat ritualic) depindea valoarea sa ca individ.

În educația copiilor noștri s-a renunțat de decenii bune la impunerea unui “plan de viață”. Puțini părinți mărturisesc deschis că au anumite dorințe privind viitorul (adesea profesional) al copiilor. Dacă spui sus și tare că vrei pentru copilul tău o carieră medicală, riști un blam masiv din partea grupurilor de mămici recente sau din partea adulților traumatizați cândva de ambițiile propriilor părinți. Aceste grupuri te vor considera un părinte abuziv care își prelungește narcisic viața în copil. Au dreptate să facă asta. Spuneam, deci, că părinții au renunțat să impună odraslelor vreun scop profesional, social sau relațional, dar – atenție! – asta nu înseamnă deloc că au renunțat la a mai avea așteptări. De fapt, toate vechile așteptări specifice s-au topit într-una singură: să fie copilul fericit. Nu e o dorință oarecare. Această așteptare are anvergura unui plan de viata! Un plan difuz, dar insidios!

Cât de greu disimulabilă e dezamăgirea părintelui unui copil diagnosticat cu depresie!

L-aș aminti aici pe Albert Ellis care crede că psihologia adolescentului de azi este circumscrisă de cei trei “must”: “I must succeed”, “Everyone must treat me well” și  “The world must be easy”.

Îmi povestea un copil deștept de 15 ani că aproape toți colegii lui consideră că școala este inutilă. De ce? Pentru că toți colegii lui sunt convinși că, în viitor, le va veni o idee de business genială, iar pentru asta toată lumea e de acord că nu e nevoie de școală. Avem deci așa: pasivitate și individualism. Înseamnă asta individualism pasiv? Se poate, de fapt, așa ceva?

Când succesul e facil, sfârșești în depresie. Când crezi că meriți succes, dar succesul întârzie să apară, sfârșești în depresie. Cu premisele psihologice indicate de Albert Ellis ca fiind definitorii pentru adolescentul de azi, copilul tău are toate șansele să sfârșească în depresie…

Nu vreau ca vreun cititor să rămână cu impresia că aș fi recomandat modelul eschimos de educare a copilului. Intenția textului era aceea de a contempla două stiluri diferite de parenting și de a ne uita, pornind dinspre ele, înspre noi înșine.

Dacă ar trebui să trag neapărat o concluzie, aș spune că cel mai mare ajutor pe care îl putem oferi copiilor noștri este să-i încurajăm să-și facă prieteni, să aibă o viață relevantă afectiv în afara familiei nucleare (părinți, nu fiți geloși!), în vreme ce noi, părinții, să le oferim o structură valorică, spațială și temporală, să le trasăm niște limite. Să le asigurăm, de asemenea, condițiile exprimării spontane, să promovăm modestia mai degrabă decât mândria, să insistăm mai mult pe importanța efortului și mai puțin pe talente și pe inteligență, să-i ajutăm să se maturizeze prin responsabilizare, dar mai ales să ne trăim propriile vieți ca să nu fim tentați să le trăim pe ale lor.

Mircea Toplean

Psiholog clinician

Distribuie acest articol

20 COMENTARII

  1. Interesant articol.
    Totusi nu fetisizati studiile, nu minimalizati afilierea ideologica a autorilor, nu subestimati dorinta de relevanta a studiilor conduse de ei si implicit „aducerea din condei”ptr.o mai buna receptare si o cariera interesanta…. Rigoarea stiintifica si etica profesionala nu stiu daca sunt chiar caracteristicile de baza ale domeniilor in chestiune (psiho&co, antroplogia sociala, etc….)
    3 mici observatii:
    a. vecinatatea celor 2 triburi este intr-un domeniu f.relativ: vreo 1000Km….. Indienii Ojibwa traiau/traiesc in apropierea granitei sudice a Canadei cu US iar eschimosii (vedeti ca din cauza acestui cuvant sunteti pe cale sa fiti etichetat ca discriminator de catre political correctnes) astazi numiti inuiti traiesc in nordul indepartat.
    b. nu stiu daca autorul vorbeste despre alcoolismul avansat care l-a momentul acela facea ravagii in triburile indiene din America de Nord. A dus la probleme sociale grave care au repercusiuni si astazi. Daca autorul trece sub tacere chestiunea…..relevanta studiului e chestionabila.
    c. iernile sunt grele/riguroase si in zona de sud a Canadei/nordul US dar nu e nici o comparatie cu cele in care traiesc eschimosii/inuitii. Foametea in chestiune nu era la 1962 ceva de masa. Totusi suntem in 1962 nu 1862 cu gen.Custer, Sitting Bull si Geronimo. Conditiile s-au schimbat foarte mult.

      • Chiar nu sunt printre cei care fetisizeaza studiile, dimpotriva. Tin cont de ele, dar nu mai mult. De fapt n-o sa dau niciodata parerea unui practician pe un studiu cu pretentii.
        Sunt mai multe triburi de eschimosi in zone geografice diferite, si in anii ‘30 ‘40 ‘50 au fost mai multi autori care au vorbit de cultura si psihologia eschimosilor. Studiul pomenit de mine exista pe net si gasiti acolo toate precizarile metodologice necesare. Daca va intereseaza :)
        Multumesc oricum pentru comentariu.

  2. cartile si retetele psihologilor au facut si fac mult rau in educatia copiilor. Multi parinti citesc asa ceva si inteleg ca se poate aplica o anumita schema si renunta la intuitile si reflexele de parinte.
    Fiecare copil e altfel, unu trebuie incurajat altul temperat, unu trebuie impins altul frinat s.a.m.d.
    E interesant sa cauti diferente intre culturi dar e extrem de periculos sa tragi concluzii din studiul acestora, nu se potriveste cu dna-ul unui anumit copil, cu talentele si defectele respectivului.
    In principiu un parinte trebuie sa descopere talentele copilului, sa i le cultive si sa-l ajute sa-si corecteze defectele.

    • Eu cred ca autorul vrea sa spuna ca e necesar sa analizam mediul in care creste un copil. Si ca interpretarea acestuia ajuta in practica.

      Sunt insa de acord ca pentru parinti e mai bine sa nu stiu nimic decat sa fie semidocti sau chiar sfertodocti :-)).

      As indrazni sa spun ca atitudinea fata de cresterea copiilor deriva din atitudinea generala fata de viata si fata de libertate si responsabilitate. ORientarea dupa valori in creterea copiilor e destul de simpla, chiar daca nu e infailibila.

      ////

      De aici si convingerea mea ca morala religioasa, prin simplitatea sa, asigura o crestere sanatoasa a copiilor in cazul celor cu o apetenta redusa pentru analiza si intruire. Bineinteles acolo unde nu e habotnicie pura sau inchistare dogmatica. :-))

  3. Excelent articol, foarte inspirată abordare, felicitări!
    Am să citesc cu mare interes ce veți publica în viitor!

  4. Stima de sine a ajuns un concept complet deturnat astăzi în Vest. În loc să fie promovat pentru a duce la un comportament demn de admirație al individului, a ajuns promovat pentru auto-acceptarea individului așa cum este. Ceva la modul ”e adevărat că mi-e frică de câini și n-am curaj să intervin dacă un copil sau un bătrân e atacat de maidanezi pe stradă, dar mă simt foarte bine așa cum sunt, nu mi-e deloc rușine pentru asta”.

  5. Cred, totuși, că ipoteza Max Weber-Marcel Gauchet e corectă, în privința creștinismului ca religie a ieșirii din religie. S-ar putea ca impasul existențial-epistemologic pe care-l presupune adolescența, în lumea noastră evident secularizată să fie atât o întoarcere a refulatului, cât și o inexorabilă nostalgie a originilor: pur și simplu, adolescența, devenită entitate metafizică exprimă atât dificultatea adaptării la darwinienele principii ale selecției naturale și luptei pentru existență, cât și vârstă biologică și spirituală, deopotrivă, în care persoana umană e nevoită să renunțe la idealuri și credințe, în favoarea pragmatismului și a cinismului… Altfel, toată stima pentru un psiholog clinician care, prin fișa postului, are cu totul și cu totul alt Weltanschauung decât acela prezentat aici, cu scrâșnete de dinți, pentru cei inițiați. Fiindcă, evident, nu se mai poate așa… Deși, omul e croit să îndure multe.

  6. Daca este simplu si logic, este cu siguranta si adevarat.

    Dupa parerea mea, nimic nu este mai grosier neglijat in Romania si in societatea europeana vestica in general precum necesitatea apropierii afective.

    Asa -numita „educatie timpurie”, prin care copilul este preluat de fapt de catre stat sau oricum de catre entitati exterioare familiei pentru a-l „educa”, insistenta bolnava in a pompa in copii cat mai mutle materii, de a-i tine cat mai mult la scoala – dincolo de orice suportabilitate demonstrata – toate acestea fac de fapt inutila orice teoretizare.

    ///

    Ce poti sa mai spui cand in realitate iti alungi copilul din famila sa?

    – Ca o faci pentru ca trebuie sa „castigi bani pentru viitorul sau”? Bani pe care ii poti pierde sau de care copilului nu-i va mai pasa oricum?

    – Ca o faci „pentru a acumula cat mai multe cunostinte cand va fi mare”? Distrugandu-i cu ocazia asta copilaria, de cele mai multe ori.

    – Ca o faci pentru ca „asa e stiintific”? Cand in realitate nici tu, ca parinte nu urmezi astfel de sfaturi – de fapt nu citesti nimic, fumezi, bei, te uiti in exces la televizor samd.

    ///

    Cred ca pana la urma primul pas al oricarui parinte ar fi sa verifice daca nu cumva se minte singur.

    Inainte de orice lecturi sofisticate si inainte de orice para-analize sofisticate.

    • Singurul adevăr științific pe care îl iau în considerare în ceea ce privește educația copilului meu este: cele mai mari șanse pentru o viață decentă o au copiii care nu se nasc săraci și care sunt iubiți de părinți. Cele mai mare șanse pentru a avea o carieră (2% din populație) le ai dacă: ai un IQ peste medie, ești conștiincios și îți poți amâna recompensarea. https://www.youtube.com/watch?v=vnqcVsLgdsU

  7. Hmmmmm, personal consider ca sint mult mai multe de luat in calcul aici. Cauzele sint mai profunde si mult mai multe…
    Dece copii sufera depresii si sint debusolati? Dece au fost/sint victime pt diverse secte/organizatii extremiste/jocuri stupide/gasti de cartier/consum de droguri/etc?
    In primul rind e de vina societatea cu evolutia din ultima suta de ani.
    – depresia post-partum transferata de mama catre copil/copii. Mama nu stie ca sufera dea sa ceva, nici cei din jur; cel mult daca vre-o batrina isi mai aduce aminte de „furia laptelui”.
    – consumerismul – copii invata rapid in comunitate, de la cele mai mici virste, ca „a avea” e cel mai important si apoi „sa fie de firma”! . Cele mai vulnerabile categorii de consumatori sint in ordine copii, femeile, batrinii. Si toate actiunile de marketing se indreapta catre (in ordine) femei (dispun de bani, reclamele ofera o viata usoara si fericita), copii (parintii le dau bani pt a compensa timpul petrecut departe de ei), batrini (daca vrei sa nu te mai doara si sa traiesti bine….). E greu pt un copil sa nu poata tine pasul cu cei din grupul apropiat atunci cind e vorba de a avea, a consuma, a cheltui, etc
    – scoala – peste tot organizata prost; indiferent unde ofera in primul rind locuri de munca, apoi un loc unde sa stea copii pina vin parintii de la serviciu, abea in al treilea rind face un transfer de cunostinte si foarte rar reuseste sa faca si educatie. De cele mai multe ori marul rau le strica si pe celelalte si daca incerci sa faci ceva in sensul asta esti acuzat de discriminare! Si copii cu probleme de adaptare/comportament/invatare au dreptul sa traiasca printre ceilalti si atunci ii condamna pe toti ceilalti in numele nondiscriminarii
    – modelele mediatizate – cum naiba, tu esti fortat sa inveti zi lumina, abea poti face fata temelor si pe sticla, in media, pe youtube, pe FB, oriunde vrei apar „vedete”, „oameni realizati” sau „politicieni” care te lasa cu gura cascata de cita prostie, lipsa de rusine si promiscuitate dau dovada – mai mult! exact aceste „calitati” i-au promovat acolo unde sint!
    – economia de „fusta” care promoveaza pe oricine oriunde daca „stie sa arate ca isi doreste sa promoveze si e gata sa faca orice sacrificiu pt asta”. Nu , nu e specific doar politicii si administratiei romanesti, e valabil in orice multinationala. Si adolescentii sau tinerii in afirmare afla repede chestia asta. Mult prea repede
    – timpul scurt petrecut cu parintii, cu familia. Azi familia, restrinsa sau extinsa este ocupata sa obtina mijloacele de subzistenta .Se munceste. Se cheltuie. Se platesc dari pt ca altii sa traiasca bine pe munca ta, politicieni, varii asistati social, etc. Toti acei oameni de fapt consuma din viata ta si isi lasa amprenta pe familia ta. Asta insa nu ti-o explica nimeni atunci cind vorbeste de „solidaritate sociala”, nu ca asta i-ar interesa cu adevarat pe cei ce folosesc termenul, dar suna bine, are deja un iz de vinovatie tintita catre cel ce ar refuza si are efect ravasitor in alegeri

    • In orice societate, peste trei sferturi din cetateni sunt doar beneficiarii regulilor pe care altii le fac pentru ei.

      Romania, dupa parerea mea, sufera de boala detaliului. De la mic la mare, ne dorim ca toate minusculele probleme si cauze ale acestora sa fie rezolvate de Maria Sa, Statul. Miriade de super-mega-mici (!) cauze sunt colectate cu sarg de fiecare. Romania Educata este un exemplu bun pentru acest lucru.

      Dupa colectare, urmeaza lamentarea. In putine cazuri, dupa lamentare urmeaza incercarea de a gestiona fiecare micutza cauza in parte. Evident, vinovat este gasit tot Maria Sa.

      Finalul este resemnarea si depresia. Adica „asa suntem noi romanii…”.

      Iesirea o vad ca fiind in concentrarea asupra radacinilor raului. Nu te poti vaita la nesfarsit ca ai campul plin de buruieni. Nici nu poti sa tot tai frunzulitza cu frunzulitza si apoi sa te miri ca bubulii au facut frunze noi, cu banii lui Soros :-).

      ///

      Articolul are dupa parerea mea meritul de a face un pas inainte spre cauzele profunde, imi apare ca o invitatie la a actiona asupra lor.

      Aceasta actiune este insa principala obligatie a intelectualilor. Ei sunt chemati sa determine o directie de actiune. In istorie asa s-a intamplat adesea. Si logica ne spune ca pentru a gasi cauzele si a actiona asupra lor, este necesar un nivel de eruditie, de cultura (scuzati cvasipleonasmul) si de interes general pana la urma.

      Ori, intelectualitatea romana a abdicat in masa de la acasta obligatie sociala. A abdicat uneori chiar si de la datoria de parinte (vezi postarea mea de mai sus). In viata persoanala si in cea publica, intelectualitatea romana a devenit o tagma a impotentilor.

      Acest lucru insa se vede. Populatia vede, intelege, chiar daca nu se poate exprimal. Acolo unde a putut spune ceva despre aceasta abdicare, populatia a facut-o. Nu a venit la vot. A spus astfel ca nu are incredere intr-o tagma de impotenti laudarosi. Dupa parerea mea, aceasta este cauza profunda a partidelor de tipul PSD, partide care pun in fata actiunea, nu teoria actiunii :-)).

      Nu e prima data in istorie cand partide jalnice castiga conducerea societatii pe acest motiv si pe aceasta strategie. Asa a ajuns Italia fascista la inceputul secolului trecut, de exemplu.

      Sa ne aducem insa aminte ca fascismul a fost extrem de atent cu cresterea si educatia copiilor. A marcat inca un punct acolo unde societatea care renuntase la democratia liberala nu reusise sa aduca nicio imbunatatire. E valabil si pentru Germania nazista.

      Acest lucru inseamna ca solutia unei educatii eficiente va fi in curand adusa si in ROmania pe fata, ca fiind renuntarea familiei la copiii in favoarea Statului. Deja dependenta de consum, lenea au crescut cererea ca Statul sa se ocupe mai mult de educatia copiilor. Daca se poate, de intreaga lor educatie.

      Ce ii ramane familie? Doar rolul sau biologic: aducerea pe lume a unui nou cetatean, alaptarea sa si atat. De la 3-4 ani incolo multi de fapt asta doresc pentru copiii lor: sa ii predea statului. Nu ii iubesc. Doar ii cresc. Ca pe porci sau gaini.

      Apoi vor sa ii ingrasa. Ce altceva sa fie dorinta obsesiva de „succes in viata”, care duce la ocuparea suta la suta a copilariei si adolescentei cu „pregatire” bolnava?

      De ce vor asta? Ca sa „aiba cine le da o cana cu apa la batranete”. Adica, parintii isi cresc viitori servitori.

      Cadrele didactice? Cele care apartin intelectualitatii – rare – rareori isi pun problema afectiunii sau a intelegerii. Ele dreseaza copiii. Ca pe caini.

      ///

      De ce amintesc toate astea in contextul unui articol despre copii? Pentru ca imi imaginez ca el este adresat celor care inteleg ce citesc. Adica, s-ar zice ca sunt intelectuali :-). Ori, nu poti sa iti faci datoria de intelectual numai fata de societate si fata de familie – nu! Esti sau nu esti intelectual, in toate situatiile din viata.

      Ori, aceasta impotenta a tagmei se manifesta plenar (!), pretudindeni, nu are cum sa fie altfel. Iti cresti copiii in concordanta cu viziunea ta despre viata si despre societatea in care traiesti.

      ///

      Din pacate am ajuns la punctul in care excesul de confort, viata linistita si traiul imbelsugat ne-au inrait, ne-au facut lenesi si egoisti. Nu ne mai gandim la copii, doar ne place sa vorbim despre ei. Cu mana pe telecomanda, cu burta revarsata pe fotoliu si cu ochii pe smartphone trecem cu privirea prin micutul din fata noastra. E mai important FB si promovarea noastra decat „tampeniile aluia mic”. „Sa-l creasca Statul! Eu am treaba!”

      Sa nu ne amagim cu povestea cu „saracii Romaniei” – acestia sunt extrem de putini si am suspiciunea ca ei nu corespund tabloului de mai sus.

      ///

      Cum s-ar putea rezolva? Renuntand la a mai trai pe spinarea copiilor. Reducand drastic aceasta pomana pe care statul o distribuie in „generozitatea” sa interesata si bolnava.

      Cand parintii lupta pentru hrana lor, pentru existenta lor, responsabilitatea aceasta se rasfrange si asupra cresterii copiilor, ei asta invata din exemplul parintilor. Responsabilitatea devine o valoare, iar copii redevin principala avutie a tarii. Acum sunt doar sclavii prezenti si viitori ai parintilor.

  8. Concluzia 1 mi se pare usor fortata. Copilul are nevoie de spatiu de dezvoltare, nu de interpusi sau de filtre de protejare intre acesta si mama potential abuziva (de ce doar mama si nu si tatal?). Adica, in afara de caracterul si personalitatea adultilor din familie (care, evident, nu sunt si nu pot fi perfecti), mie mi se pare mai important cat spatiu real pentru auto-constructie, auto-reglare si afirmare a personalitatii proprii i se ofera acelui copil.
    Concuzia 2 iarasi o consider fortata. Copiii, la rândul lor, au personalitati foarte diferite si de foarte devreme. Din acest punct de vedere am avut parte de experiente la antipozi – unul dintre copiii mei s-a manifestat ca extrem de independent de foarte de mic, chiar bebelus fiind, iar celalalt a fost un bebelus si un copil mic anxios si cu tot felul de sensibilitati, inclusiv senzoriale. In cazul nostru, ca parinti a trebuit in mai mare masura sa ne adaptam personalitatii copiilor nostri – sa acceptam de foarte devreme independenta copilului mai mare si sa fim mai atenti si protectivi fata de cel mic pana mai tarziu, decat sa urmam reteta lui ”asa trebuie” sau ”asa nu trebuie”. Pe de alta parte, eu nu am intalnit parinti care sa se teama de copiii lor. Parinti care sa considere ca fie sunt foarte buni (”parintele autoritar”) sau nu suficienti de buni (”parintele anxios”) pentru a fi parinte am intalnit (majoritatea), dar parinti infricosati de copiii lor nu am intalnit. Poate detaliati in mai mare masura la ce v-ati gandit mai exact.
    Referitor la concluziile 3-4. Pana la urma trebuie sa ne hotaram ideologic: ”Suntem prea permisivi cu copiii nostri? sau ”Ii incarcam cu diferite programe si ii fortam pe copiii nostri pentru succes?”. Ce poate fi mai limitativ decat incarcarea cu nesfarsite obligatii – programul si rezultatele scolare, programele after-school etc. ale copiilor nostri? Intr-un spatiu public deja puternic limitativ si restrictionat, care nici nu poate fi dus la indeplinire fara participarea activa a parintilor, cat mai e loc de a fi parinti permisivi in sensul nociv invocat de dvs.?
    (Parinti narcisisti? Da. Pentru asta societatea noastra e un mediu cat se poate de propice.)
    Referitor la Concluzia 5. Intr-adevar termenul de adolescenta s-a inventat tarziu, dar sa ne uitam la perioadele in care nu era definita adolescenta, la tinerii membri ai societatii care urmau sa aiba activitati specializate si/sau responsabilitati complexe in societate – de la viitorii mestesugari, negutatori, la cei pregatiti pentru functii inalte in stat, si care treceau prin perioada de asa-numita ucenicie/invatare, perioada care corespunde oarecum cu ceea ce definim acum ca perioada adolescentei, respectiv a tineretii. Inventarea adolescentei in zilele noastre se suprapune cu extinderea invatamantului de masa obligatoriu si/sau dezirabil pentru a accede la functii nu doar inalte, dar si tot mai complexe in cadrul societatii moderne. Roluri si functii sociale care, la rândul lor, au trecut printr-o mutatie, devenind mult mai accesibile diferitelor categorii sociale, in urma democratizarii societatii si dupa introducerea votului universal. Nici nu mai vreau sa merg mai departe si sa mentionez presiunea la care este supusa relatia parinte-copil/adolescent/tanar in societatea actuala, tot mai mobila, mai diversa, mai globalizata si din ce in ce mai digitalizata. De-accord, relatia intre parinti si copii trebuie sa se adapteze acestor mutatii in societatile noastre, dar parintele actual este aici pe un teren prea putin explorat. De-altfel, mai in gluma sau mai in serios eu spun ca avem o inflatie de teorii de parenting pentru relatia parinte-copil mic si mai nimic consistent si inovator pentru relatia parinte-adolescent/tanar, desi exact aici cred ca ar fi o mare nevoie de asa ceva. Iar ceea ce mentionati in concluziile ulterioare nu vine decat sa-mi confirme ceea ce am spus in fraza anterioara, infatisandu-mi parinti blocati in retetele de parenting (mai noi sau mai vechi) poate valabile pentru copilul mic, dar contra-productive in cazul adolescentului/tanarului zilelor noastre. Si de aici si problemele cu care se confrunta atat parintii, cat si copiii lor, viitorii adulti.

  9. „care să fie oare relația dintre metodele de creștere a copilului favorizate de o cultură și tendințele psihopatologice ale acelei culturi? Există una? Eu tind să cred că da.”

    Si eu cred ca da. Dar nu cred ca inuitii au vreo cultura, de asemenea nu cred ca putem vorbi de ‘metode de crestere’ si nici de ‘tendinte psihopatologice’ la asemenea triburi primitive [cu exceptia celei colectiv-suicidare caci toate aceste triburi au ales calea pierzaniei, asemanator unor secte milenariste]. Ca atare, nu cred ca ‘studiul’ mentionat de dumneavoastra are vreo relevanta pentru noi. E ca si cand am analiza comportamentul unor grupuri de cimpanzei ca sa tragem concluzii asupra metodelor pedagogice ideale pentru evolutia pozitiva a Occidentului.

    Triburile izolate au ramas izolate in lumea asta incredibil de conectata pentru ca sunt niste microsisteme totalitare in care individul nu poate evolua intr’o fiinta de sine statatoare; nu exista nicio pilda in izolarea, primitivismul, abrutizarea si mizeria in care traiesc acesti oameni. La fel cum nu exista nimic bun in „fericirea” falsa [anuntata de sondaje aiuritoare] a unor popoare inrobite precum nordcoreenii si nepalezii. Nicio marturie a vreunui captiv al societatilor totalitare nu este valida in conditiile in care individul nu este extras din mediul concentrationar.

    Cand apare intrebarea ‘cum ne crestem copiii’ primul lucru pe care e musai sa’l definim este acel ‘ne’. Deci intai trebuie sa ne intrebam ‘cui ii permitem sa influenteze/intervina in educatia copiilor nostri’ pentru ca atata timp cat cedam din drepturile noastre naturale unor entitati abstracte si iresponsabile nu putem vorbi de ‘cum ne crestem copiii’ pentru nu noi suntem principalii artizani ai educatiei. Daca lasam educatia pe seama statului nu are niciun sens discutia, deoarece capacitatea individului de a influenta sistemul [asupra metodei pedagogice/curiculei etc] este aproape zero.

    Apoi se pune intrebarea ‘cati ani ar trebui sa dureze procesul educativ’ si cati ani poate invata cineva fara a fi platit. Caci invatatul este o munca, dureaza in prezent intre 10 si 18 ani in societatile occidentale, si este in mare parte obligatorie. Ca atare scolile publice sunt lagare de concentrare si exploatare a minorilor care sunt supusi la munca fortata [sclavie] de catre organe ale statelor, iar educatorii se transforma treptat in gardieni, ocrotirea copilului fiind o chestiune secundara si, recent, reorientata impotriva parintilor care sunt priviti de catre state ca agresori [prin faptul ca inca tin sa se implice in educatia propriilor copii, iar prin aceasta afecteaza autoritatea agentilor sistemului] .

    Bun, acum ca am stabilit ce inseamna cu adevarat ‘educatia’ moderna, putem vorbi despre cum ne crestem copiii: ii abandonam in ghearele educatorilor-gardieni [care pot face ce vor cu ei, influenta parintilor fiind insignifianta] sperind ca vor gasi resurse in launtrul lor pentru a evada si croi propria cale, sau ii invatam de la inceput sa fie sceptici, rebeli, refractari vizavi de ‘programa’ si ‘materiile’ impuse, concomitent cu imboldul permanent de a se descoperi, de a’si impune propria disciplina de lucru si de autoevaluare; apoi ne putem intreba: ii platim pentru stradania lor sau ii pacalim ca o fac pentru ei, ca munca lor de 8 ore/zi o sa le aduca un plus la salariu in viitor; ii platim in functie de rezultate sau oricum; ii platim pe baza evaluarilor externe realizate de profesori-functionari-gardieni sau ii platim strict dupa un algoritm dezvoltat strict in relatia parinti-copil? Sau: suntem capabili de homeschooling? ca, evident, invatatul-acasa nu’i pentru parinti lenesi, indolenti, egoisti, carieristi si/sau hedonisti, ci exclusiv pentru cei capabili sa’si asume o asemenea responsabilitate grea.

    Si abia apoi vin detaliile. Iar misticismul si religiozitatea intra la detalii personale, caci credintele trebuie sa ramana ceva personal. E treaba fiecaruia daca vrea sa vare in cap copilului o conceptie sau alta despre suflet si originea lui. Din fericire Occidentul inca se remarca prin toleranta si diversitate si nu vad de ce ar trebui sa discutam noi, niste straini, despre conceptia ‘optima’ [?] asupra sufletului pe care copilul sa o adopte din frageda pruncie, eventual prin intermediulk unor manuale. O sa ajunga un individualist feroce daca eu ii spun de mic ca nu exista suflet, ca metempsihoza e basm, ca miscarea spiritelor mortilor prin sufrageria raposatului e o superstitie babeasca? Probabil, dar nu e si nu trebuie sa fie preocuparea nimanui gradul de individualism ori conectare la superstitiile epocii pe care parintele il imprima copilului.

  10. Un articol instructiv si inspirant, a carui principala calitate, in opinia mea, este ca nu delivreaza retete care sa garanteze succesul (…), ci invita la observatia mai atenta a propriilor actiuni, la introspectie si discernamant.
    Nu e simplu, pentru parintii de azi, sa adopte cea mai potrivita metoda de educatie, in contextul avalansei de „solutii”, deseori contradictorii, din media sau internet. As zice ca, fara exceptii notabile, cei care cauta metode „garantate” de succes, ajung sa aleaga doar in functie de propria lor educatie, cultura, deci „asteptari”, si niciodata, sau rareori, in functie de… copiii lor!
    Or aici mi se pare ca s-ar situa problema. Cred ca ar fi bine ca parintii sa faca efortul de a-si cunoaste copiii, de a-i asculta si observa cu atentie, in fiecare zi, inainte de a le aplica „tratamente garantate”, inovatoare si revolutionare! Nu exista nicio reteta universala, nici in acest domeniu… Fiecare copil este unic si, ca sa aiba toate sansele sa devina un adult echilibrat, el trebuie sa poata sa isi exprime, liber si increzator, potentialul de care dispune, dar care a priori este necunoscut parintilor sai. Acestia trebuie sa faca efortul de a-i cunoaste, a-i accepta si a-i incuraja, chiar daca sunt contrariati, sau mai ales atunci…

  11. Articolul e foarte bun. Fără să fiu vreo specialistă, concluzia pe care am tras-o doar observând oamenii din jur este aceea ca relația cu părinții și reacția copilului la acțiunile părinților lui nu doar din primii ani de viata, ci și de mai târziu, poate până spre adolescență, va defini cu precizie relatia copilului cu lumea din jur, cu viitorii angajatori, parteneri de viata, prieteni etc. Nu poți să îi ceri copilului pe care l-ai controlat strict și care te-a văzut ca autoritate supremă, să fie un adult curajos și independent în gândire mai târziu. Ceva de genul “în fața mea să nu clintești, dar în curtea școlii să fii zmeu”. Și apoi disperarea: “de ce ești bătaia de joc a tuturor??” Este imposibil. E minunat să ne uităm spre alte culturi, dar să nu uităm ca ai noștri copii vor trăi într-o lume în care competiția e “tooth and nail”. Și la școală, și la muncă. Comunitatea nu mai are la bază supraviețuirea (ca în nordul îndepărtat), totul trage către individualism. Toți sunt speciali. Dacă ești cu adevărat inteligent, oportunități apar, poți să îi conduci ca pe niște oi proaste, iar ei habar să nu aibă. Lumea se schimbă mult. Când ne educăm copii, trebuie să ținem cont de lecțiile trecutului, dar și să fim foarte atenți la prezent. Este greu să educi un copil, e cel mai greu job din lume.

  12. Și încă ceva, am citit undeva ceva ce mi-a rămas în minte: copiii nu sunt o investiție, sunt o experiență. Nu e normal să îți planifici bătrânețea pe spinarea lor, deși în familiile funcționale copiii se preocupă de părinții bătrâni, nu îi abandonează. Pe de altă parte, dacă îi faci, ar fi bine să te și bucuri de ei, mai ales dacă ești mama. Tații funcționează puțin pe alte coordonate. Dar mamele au nevoie să stea lângă copiii lor (în primii ani de viață) nu doar pentru copii, dar și pentru propria lor sănătate mintală. Pentru a nu avea regrete mai târziu, pentru a nu ajunge să vrei să compensezi mai târziu prin a le controla viețile de adulți sau pe proprii lor copii. Pentru a deveni o bătrână senină și dulce, împăcată cu viața pe care a dus-o. Eu sunt inginer, nu am renunțat la carieră pentru copil, dar mi-am ajustat programul și obligațiile (chiar dacă financiar sunt mai jos), astfel încât să mă pot bucura de copilul mic. Și să mă pot și odihni ca să fac față. Însă am observat în jurul meu cu stupoare cum mămici care nu s-au omorât niciodată cu cariera (nu ca nu ar fi muncit, dar nu au construit ceva cu adevărat, mă refer la simple lucrătoare de depozit de exemplu), dintr-o dată își iau al doilea job, culmea e ca nici banii nu sunt mulți (și nici relevanți), dar au un motiv să scape mai multe ore de acasă, de pamperși și de urlete, în timp ce copiii le sunt crescuți de mame sau de soacre. Dacă sunt în stare să își proceseze pierderea mai târziu, foarte bine. Dacă nu au mecanismele necesare sa realizeze ce au pierdut, e bine și așa. Dar dacă viața netrăită și regretele le transformă in niște monștri obsedați de control, e vai și amar de viitorul adult.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mircea Toplean
Mircea Toplean
Psiholog clinician

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro