Home » Cultura »Dezbatere »Opinie »Societate/Life » Citesti:

“Manifestul” ICR sub Andrei Marga

Alexandru Gabor septembrie 14, 2012 Cultura, Dezbatere, Opinie, Societate/Life
9 comentarii 3,130 Vizualizari

Accederea dlui Andrei Marga în funcţia de preşedinte al ICR fără a fi audiat în Senat are doar izul văratic al unei mici ilegalităţi pe lângă proporţiile deşertului cultural desprins din manifestul-program trimis prin corespondenţă din Germania. Documentul merită o discuţie detaliată pentru ceea ce anunţă – contemplarea bovarică a propriului buric naţional, legănăţi de iluziile proletcultiste ale anilor ‘50.

Formulată în 12 puncte, epistola dă  aparenţa unor delimitări fine, emanate din eterul abstract al logicii, însă lectura vindecă iluziile. Punctele 2 şi 9 repetă, de exemplu, aceeaşi misie a ICR, a “dezbaterii culturale” şi “cultura dezbaterii argumentative”. Punctele 5 şi 8 reiau altă aceeaşi idee, anunţă cine va beneficia de sprijinul ICR, aşadar “operele validate”, “autorii care au creat efectiv momente istorice” (punctul 5), sau “oameni care au oferit deja o garanţie a succesului intreprinderii culturale” (punctul 8).

Dacă prima parte a “manifestului”  frapează prin inadecvare, a doua parte confirmă nefamiliaritatea cu programele ICR. Punctele 1-6 ilustrează din primele rânduri o definiţie de manual a ceea ce înseamnă politizarea diplomaţiei culturale. Când se vorbeşte de “producerea de noi valori” ca scop major al ICR, cititorul îşi aminteşte că doar două tipuri de regim au creat “arta de stat”, nazist şi comunist. Diplomaţia culturală într-o societate democratică facilitează, şi nu asumă vreodată “creaţia”, spre deosebire de taberele proletcultiste din comunism, unde scriitorii erau adunaţi pentru a se juca de-a “inginerii sufletelor” (definiţia literaturii în sintagma lui Stalin) cu “omul nou” care înfruntă natura, chiaburii şi lipsa de vigilenţă “revoluţionară”.

Alte priorităţi asumate în prima parte amestecă  vanitatea protocronistă cu complexul inadaptării în lumea contemporană a ideilor şi pieţelor de cultură. Aflăm că România are o “pondere istorică”, că “limba română trebuie consolidată ca limbă europeană”, că vom fi “locul de emergenţă al ideilor noi”, că ICR va sprijini “activităţile generatoare de ipoteze şi concepte” (sic!).

Următoarele directive se substituie unor roluri care nu au fost vreodată ataşate diplomaţiei culturale. De exemplu, “revitalizarea” universităţilor şi organizaţiilor profesionale de artişti este strict responsabilitatea acestor instituţii, iar de “accesul la cărţile de referinţă universală” se ocupă editurile private şi se achită excelent de rostul lor. Referinţa la “corpul de traducători” şi “ameliorarea” sa trădează lipsa de familiaritate cu programele de burse ICR pentru traducătorii străini, acele persoane decretate ca “agenţi de influenţă”, „plătiţi” să se opună rectificărilor bugetare şi trecerii instituţiei în subordinea Senatului. În fapt, persoanele vizate sunt străini îndrăgostiţi de cultura română care au găsit în ICR un partener loial pentru a promova artele, proza, poezia şi filmele noului val.

În trecere „Manifestul” vorbeşte şi de cheltuieli, resurse financiare, în contextul în care proiectele angajate de ICR pe lunile rămase din 2012 nu vor mai putea fi onorate de partea română, din pricina tăierilor de buget. Va protesta noul preşedinte ICR că a preluat o instituţie care are bani doar de salarii şi nu de proiecte? Va propune o dezbatere „culturală de calitate” că am trecut la un model de finanţare împotriva oricăror recomandări de bune politici culturale?

Nici pentru angajaţii ICR şi institutelor culturale nu se anunţă vremuri bune – o „nouă organigramă” şi un nou „regulament” se traduce în restructurarea posturilor pentru indezirabili, o selecţie fără criterii şi arbitrară, pentru că la vremuri „noi” şi „schimbări de accent” se impun oameni „noi”. Referinţa la „experienţa minimă a creaţiei”, „pregătirea în management şi diplomaţie culturală” pentru angajaţii ICR, când o instituţie precum ICR nu trebuie să creeze ea însăşi opere culturale şi nu există în oferta educaţională cursuri de diplomaţie şi politici culturale, rămâne expresia asumată a samavolniciei.

Manifestul nu ar fi fost complet fără strecurarea unor critici vagi la adresa fostei conduceri, unde dl. Andrei Marga vorbeşte despre „risipa de resurse”, „aranjamente subiective” şi „feudalizarea” ICR. Puţini ştiu că instituţia are filozofia economică a unui organism nonguvernamnetal, respectiv din bugetul ICR cea mai mare parte a banilor este direcţionată spre programe şi activităţi, iar un procent redus este alocat salariilor şi costurilor operaţionale. După tăierile de finanţare pentru ICR, discuţia despre „risipa de resurse” nu poate adânci decât consternarea. La acuzaţia „feudalizării” pot răspunde mai bine beneficiarii programelor ICR, inclusiv vocile cele mai critice la adresa fostei guvernări, invitaţi şi selectaţi de jurizarea independentă în proiectele ICR pentru valoarea strict estetică a operelor lor.

La punctul 12, ideea că ”imaginea României în lume nu ar fi trebuit să fie depreciată grăbit” ar fi perfect legitimă, dacă fiecare dintre noi nu am avea în vedere lucruri cu totul diferite. Schimbările la ICR au fost criticate în presa europeană, laureata Nobel Herta Muller a scris în termeni devastatori despre noile modificări, alţii au deplâns cu resemnare cât de repede o instituţie performantă poate fi trasă la depoul stricăciunilor din sectorul public.

Aşadar, manifestul acestei „revoluţii culturale” , ordonanţa de subordonare faţă de Senat, rectificarea bugetară şi „primenirea” posturilor la ICR ne vor face spectatori la ceea ce ar fi făcut un Leonte Răutu pentru diplomaţia culturală. Pentru cei care nu îl cunosc, istoriografia românească l-a numit „groparul culturii române”.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "9 comments" on this Article:

  1. Vladimir Tismaneanu Vladimir Tismaneanu spune:

    Am citit siderat textul d-lui Andrei Marga. Socot ca Alexandru Gabor identifica pericolul cat se poate de adecvat. Daca aceasta va fi noua “filosofie” culturala care va prezida asupra activitatii ICR, va fi realmente extrem de grav. S-a consultat profesorul Marga cu oameni de cultura pentru a veni cu aceste prapastii?

    Aici nu este vorba de sincronism, de spirit lovinescian, ci de opusul sau. Cunoaste profesorul Marga lumea culturala occidentala, conditiile si premisele experimentului artistic? Se contureaza un program bombastic, pompierist, narcisist, potential autarhic, un fel de neo-gandirism menit sa afirme ceea ce cine stie ce” tribunal al valorilor nationale” decide ca este cu adevarat “patriotic”.

    • b.o. spune:

      domnul marga nu se consulta cu nimeni. el este cel ce este.

    • Alexandru Gabor Alexandru Gabor spune:

      Stimate Domnule Profesor,

      Vă mulţumesc pentru comentariu. Mulţi dintre cititorii acestei platforme probabil ştiu însă repet şi eu, sintagma “groparul culturii române” vă aparţine, în cea mai completă carte despre Leonte Răutu, editată de dvs. împreună cu Cristian Vasile. Detalii aici http://www.humanitas.ro/humanitas/perfectul-acrobat-leonte-rautu-mastile-raului. Din păcate, aveţi dreptate despre pierderea spiritului lovinescian.

    • Vianu spune:

      Uite, un portret al fostului rector, scris in urma cu opt luni, cind inca figura senioriala a lui Marga dadea frisoane pe holurile UBB medievalilor sai vasali. Desigur, si dupa plecarea lui Marga acei insi cu vocatie subalterna vor ramine tot medievali, in cautarea disperata a unei alte figuri senioriale careia sa-i poata consacra cotidiene emulatii.
      Problema lui Andrei Marga este că vrea să-şi dovedească în faţa oricui şi prin orice mijloace importanţa. În afară de pasiunea de-a se umfla în pene din orice şi a-şi croi imagine din evenimente în care implică personalităţi internaţionale recunoscute, de a căror contingenţă e lacom să profite, pare că nu-l mai preocupă nimic.
      Ceva din firea lui care lasă mereu impresia îngrijorătoare că-i rămâne fie ascunsă, fie nestăpânită, licitează fără pic de reţinere, într-o dezinvoltură vecină cu mania mize şi roluri pe care se sileşte să convingă că le-a câştigat. Că s-a achitat de ele. Filosofia pe care a studiat-o temeinic în tinereţe – şi cândva era redutabil în capacitatea de expunere a multor gânditori importanţi pe care probabil că nimeni în ţară nu-i ştia la fel de bine – nu l-a înţelepţit cu nimic. Ambiţiile enorme i-au distrus colosala inteligenţă sau, oricum, au deturnat-o înspre opusul său dialectic.
      Parcursul său public a mers, ironic, în răspăr cu direcţia pe care o minimă deprindere a „reginei ştiinţelor” (Hegel), i-ar fi cerut-o. Cu o figură de reformist fără răgaz şi o nelinişte de demiurg omnipotent, lasă mereu impresia că n-a ajuns încă la anvergura scontată în percepţia publică, că e mult mai mult decât i se recunoaşte. Asta îi dă, în unele ocazii, o anume suficienţă arogantă de parcă ar implora mereu să deschidem ochii, să realizăm bine cu cine avem de-a face. Mereu se ştie deasupra lumii, mereu e prea bun pentru instituţiile pe care le conduce, întotdeauna inegalabil în autoritate şi competenţă, cel mai în măsură să aibă doar subalterni, camarazi plini de apreciere şi emuli ahtiaţi de dânsul. Nicio persoană publică, fie preşedinte de ţară, premier sau miniştri, niciunul nu e destul de prestigios în spaţiul autohton pentru a fi socotit partener demn de dialog. El poate da sfaturi, el poate ţine lecţii, el poate admonesta şi critica, el poate pune etichete şi distribui incompetenţe pentru că se crede infailibil. Lui i se cuvine orice pentru că are excelenţă în tot ce întreprinde, şi pe această prezumţie, desigur autoîntreţinută, se sprijină dezinvoltura intervenţiilor publice mereu în calitate de combatant acerb, de corector al opiniilor şi deciziilor unor instanţe autorizate.
      Atotştiutorul şi făcătorul….
      Dacă nu şi-ar alimenta prin toate mijloacele de care dispune complexul importanţei sale publice, în primul rând prin cohorta numeroasă a subalternilor interesaţi revărsaţi în falduri de-a latul organigramei de la prorectori până la şefi de catedră, şi a şmecherilor de presă ce ştiu să-l paraziteze, Andrei Marga ar risca să fie pus în situaţia de-a convinge să fie luat în seamă prin mijloace culturale, prin idei şi scris, ceea ce i-ar fi extrem de dificil. Cursurile sale au devenit simple aglutinări de note de lectură, la care se adaugă aprecieri capricioase şi exclamaţii de infatuare fals autoritară. Cărţile lui, de foarte mulţi ani nu mai sunt decât alte colecţii de note de lectură şi tentative neizbutite de acomodare cu doctrinele unor autori internaţionali prestigioşi al căror nivel intelectual îl complexează şi pe care, din această pricină, se sforţează să-i maimuţărească. Şi maimuţăritul intelectual este tot maimuţărit, deci un gest primar de mimetism motivat de nevoia de prestigiu şi acceptare într-o comunitate ierarhizată. Or, este evident, nu poţi maimuţări fără să te transformi pas cu pas în specia al cărei comportament îl copiezi. Maimuţăreşte şi toaletează (E. O. Wilson, cu referire la mamiferele superioare) cam tot ce este accesibil, de la Papa la diverşi ambasadori şi scriitori de Nobel precum Llosa, şi angrenează instituţia publică UBB, cu infrastructura, fondurile şi prestigiul ei pentru a-şi realiza relaţii personale. Ceea ce, cu siguranţă, nu i se pare în neregulă. Prins într-o transă unitivă permanentă, el este Universitatea, el este instituţia. Nu-şi poate concepe fiinţa fără instituţia în care s-a încarnat, şi nu face nicio mişcare semnificativă în afara ei. Necazul este că a creat o modă, problema este că au răsărit nenumăraţi papiţoi rectorabili gata să-i ia locul şi imaginea, gata să se poarte de parcă ei ar fi Marga. Mulţi dintre potenţialii succesori au deprins grotescul megaloman şi infatuarea găunoasă a lui. Nu aşteaptă decât momentul prielnic pentru a-şi intra în rol. Marga nu este o persoană, ci un rol, asta cred că a înţeles oricine.
      Este improbabil ca Marga să deprindă decenţa înţeleaptă ori resemnarea ironică în faţa timpului şi destinului, care ştiu mereu să întoarcă energia omeneştilor ambiţii împotriva celui ce le are, pentru a-l îngenunchea. Voinţa lui este prea mare pentru a pune preţ pe înţelepciune, sentimentul importanţei proprii este prea acut pentru a-şi putea relativiza convingerile. Singurul traseu previzibil este o apoteoză oarbă de tip profet neînţeles ori reformator permanent fără cauză. Incapabil să-şi schimbe câtuşi de puţin poziţia faţă de sine, inapt să se conceapă altfel decât central şi decisiv, Andrei Marga poate da oricând lecţii oricui, dar nu se poate convinge pe sine de totala lor lipsă de importanţă. El ar prefera oricând să vadă lumea în flăcări decât să se îndoiască de caracterul purificator al incendiului pe care l-a provocat. Cenuşa unei lumi peste care triumfă îl măguleşte mai mult decât vegetaţia unei grădini în care nu este stăpân. Iar timpul nu îi poate fi decât duşman, după cum experienţa nu îi aduce decât arme cu care ţinteşte frenetic noi adversari. Nu ştie îmbătrâni şi nu poate fi mulţumit cu puţinul inutilei vieţi omeneşti.
      Peste timp UBB-ul va fi un vast palat părăsit în care vor bântui turme de vaci înfometate rumegând draperiile grele de catifea roşie, şi de ciori scotocind cu ciocul şi ghearele în găvanele vitelor moarte. Iar printre ele, străină de sine şi învingătoare peste timp, uriaşa fantomă a rectorului va face încă şi-atunci strategii de reformă a acelei suprarealităţi ieşite din istorie.

  2. icr spune:

    va recomand sa cititi o alta “minune” ref. numirea lui Horia Gârbea în funcţia de vicepreşedinte al Institutului Cultural Român:
    http://www.cotidianul.ro/horia-garbea-intelectualul-stipendiat-de-neculai-ontanu-194108/
    http://www.cotidianul.ro/pe-cine-impinge-ganditorul-gabi-oprea-la-icr-194064/

  3. ws spune:

    e hilar.

    pana acum cateva luni, cercetatorii din ro aveau acces la milioane de articole cotate isi. prin platforma anelis, aveai practic acces la tot ce vroiai.

    nici nu costa mult – dupa spusele lui liviu pop, erau vreo 50 000 eur daca am inteles bine.

    da, era vina lui funeriu, cu cei 50 000 de euro s-a platit camarila pdl-ista. trecand de propaganda, vedem adevarul – guvernul ponta e cel mai imbecil guvern pe care l-am avut.

    numirea lui marga vine in continuarea politicii guvernului. nu le pasa.

    un fel de prm cu televiziune conduce romania. santajele sunt pe fata, daca plagiatorul deviaza cu un cm de la linia cea dreapta, atunci e terminat.

    anelis trage sa moara. nici macar nu se mai pot vedea revistele isi la care ceretatorii aveau acces.

    e o gluma. crezi ca e un vis. surpriza – e realitatea!!!

    ws

  4. eu****** spune:

    Cred intr-un alt tip de solutie.
    Daca Marga si cei care ii sunt dragi lui pornesc in actualul ICR, atunci este momentul ca vechiul ICR sa isi gaseasca un nou drum, intr-o forma privata.

    Evident ca este greu, ca este aproape de limita imposibilului sa iti imaginezi ca acum exista oamenii pregatiti sa finanteze cultura, dar merita incercat.

    Nu mai pot sa comentez prostiile pe care cei de la guvernare le tot imping inainte.
    Este evident un mers gresit – dar trebuie raspuns nu numai prin articole, ci prin actiuni care sa dovedeasca ca merge si altfel.

    Asa cum consilierii presidentiali si-au dat demisia/ sau au fost demisi, acum este timpul sa se inceapa un ICR ceva nou, sub umble private.

    It’s time for action, it;s time for culture as we knew it!

    • sfinx spune:

      Gresiti profund.
      Oamenii de cultura pot dovedi cu prisosinta cat sunt de mici, exact cand ar trebui sa dovedeasca de fapt cat sunt de mari. A lansat domnul Tismaneanu parca un apel la boicotarea unei conferinte sub “inaltul patronaj” al plagiatorului sef, si raspunsul de la un om cu capul pe umeri (cred ca organizator ceva) a fost ca noi nu ne bagam in politica, de obicei primul ministru face asta si nu vrem sa politizam evenimentul. Pai in conditiile in care era momentul perfect ca cei care sunt ocupati cu creatia, cultura si evident ca nu au timp sa protesteze in alt mod, sa ia atitudine impotriva imposturii. Faptul ca nu o fac inseamna de fapt complacere. Cum se vor complacea si cu noul ICR.
      Sunt foarte dezamagit de atitudinea acestor oameni, in loc sa fie repere pozitive, merg cu turma.

    • andra spune:

      Dimpotriva mi se pare o idee foarte buna .

      ICR functiona deja in zone unde erqa o importanta comunitate romaneasca.

      Eu sunt dispusa sa cotizez o mica suma de bani lunar pentru functionarea unu ICR paralel in America de Nord.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Alexandru Gabor


Alexandru Gabor

Alexandru Gabor. Publicist al revistelor 22 și Idei în Dialog. Absolvent al Facultății de Filosofie, Universitatea București, doctorat în științe politice. Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)