Home » Cultura »Societate/Life » Citesti:

„Dumneavoastră, Monica…”

Gabriel Liiceanu februarie 25, 2015 Cultura, Societate/Life
46 comentarii 11,819 Vizualizari

De la o vreme, o revistă din stirpea Săptămânii lui Barbu a început să le dea târcoale. Iată de ce reiau acum câteva pagini scrise despre ei în 2001, sub titlul Declarație de iubire. După ce i-am întâlnit, n-am mai făcut nici un gest esențial pe care să nu-l mi-l fi imaginat în prealabil așezat pe cântarul judecății lor. Ne-au dat, multora dintre noi înainte de 1990, unitatea de măsură a vieții.

Cunoscându-i, mi-au cerut să le spun pe nume. Le spuneam: „Dumneavoastră, Monica…”. „Dumneavoastră, Virgil…”. Era respect și iubire în adresarea asta. Respectul și iubirea mea au sporit cu fiecare zi care a trecut după moartea lor.

Așa încât, revistei din stirpea Săptămânii lui Barbu, care de la o vreme a început să le dea târcoale, nu pot să-i spun decât atât: „Țineți-vă departe de ei! Nu ni-i mânjiți!”

Declarație de iubire

Fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni – ei nu pot fi mulţi – pe care i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Aceşti oameni puţini, care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem, reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă. Fiecare om “face faţă” la ce i se întâmplă pentru că este protejat în felul acesta. Fără acest zid de fiinţe iubite care ne înconjoară (indiferent că ele sunt sau nu în viaţă), noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrăma precum într-o atmosferă în care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rătăci pur şi simplu în viaţă. Dacă ura celorlalţi – covârşitoare uneori! -, invidia lor, mârşăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câţiva oameni pe care îi iubim până la capăt.

Cu cât mai deosebită este calitatea oamenilor din care e alcătuit edificiul nostru afectiv, cu atât mai tenace este modul nostru de a persista în viaţă. Dacă uneori mi se întâmplă să mă simt invulnerabil este pentru că în câteva rânduri — şi acesta a fost şi cazul Monicăi Lovinescu şi al lui Virgil Ierunca — am ajuns, prin altul, la capătul fiinţei mele. În toate aceste cazuri ştii că e în joc ceva care nu se dezminte, că indiferent ce s-ar întâmpla îl vei avea pe celălalt egal cu el în faţa ta. Or, tocmai asta îţi dă garanţia de continuitate a lumii într-o formă suportabilă. Oamenii au căutat dintotdeauna să obţină o certitudine absolută în ordinea minţii, o propoziţie care să nu poată fi niciodată infirmată, o formă de adevăr absolut; de pildă, „suma unghiurilor unui triunghi este egală cu 180°“. Ei bine, nevoia unei certitudini afective este şi mai crâncenă în noi. Există oare bucurie mai mare decât să găseşti corespondentul afectiv al propoziţiei de mai sus? Să ştii că există o constelaţie umană la care poţi oricând să faci recurs?

Aşa cum s-a întâmplat în cazul atâtor intelectuali români, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au pătruns în constelaţia mea umană mai întâi ca o „voce“. Ei deveniseră o funcţie, erau răzbunarea părţii noastre care nu ajungea să se rostească. Aceşti doi oameni au vorbit enorm, desfăşurându-se în timpul istoriei şi recuperând teritoriile pierdute ale cuvintelor. Au vorbit din ce în ce mai mult, exact în măsura în care în noi se articula, progresiv şi iremediabil, tăcerea.

Dar nu ştiu dacă e corect să spunem „tăcerea“. Pentru că lumea asta a noastră ajungea la ei sub formă de murmure, de şoapte, de rumori. Noi eram căzuţi în fundul gropii istoriei şi mai degrabă bolboroseam. Cu cât mai îndepărtate şi neclare erau semnalele trimise din această lume, cu atât trebuiau ei să le capteze şi să le desluşească mai atent. Cu cât mai aluziv şi în suferinţă era limbajul nostru, cu atât mai răspicată şi sculpturală trebuia să fie vorbirea lor. Ce „cuplu“ formidabil au alcătuit ei cu noi! Istoria ne transformase în infirmi ai expresiei; ei ne înapoiau darul cuvintelor. Noi eram materia primă, geamătul, iar ei, prelucrarea lui. Ce terapie formidabilă a însemnat pentru noi prestaţia lor!

Ceea ce caracterizează scrisul lui Virgil Ierunca este faptul că poartă în el vehemenţa unei cauze înalte. La prima vedere stilul este al unui polemist şi pamfletar care operează în registrul grav. Și totuşi se întâmplă ceva mai mult aici. Îmi vine să spun că Ierunca a pus la punct o tehnică de „a trage în ţeapă“ în cuvinte. Celor care „prostituau cuvintele“, cum singur spune, crezând că în cântarul lumii treaba asta nu e înregistrată nicicum, el le întoarce partea tăioasă a cuvântului, segmentul care străpunge şi doare. Nu a stat pe gânduri, întrebându-se dacă are sau nu dreptul să judece. Și l-a luat pur şi simplu. Avea statura s-o facă. Exact ca în filmele în care justiţiarul îşi are întemeierea în simţul său moral şi nu are nevoie să consulte oracolul înainte de a apăsa pe trăgaci. De la Călinescu sau Cioculescu şi până la ultimul poet de curte, nu conta cine sau de ce distorsiona cuvintele; important era să existe cineva care să le poată răzbuna. Rolul acesta de răzbunător al cuvintelor suferinde şi l-a asumat Ierunca.

Ce se petrecea în căsuţa pariziană a celor doi din 8, rue François Pinton, cu muşcate în ferestre şi cu un pisoi mare (Kiki), tărcat, care trecea de la un pervaz la altul, frecându-se languros de tot ce întâlnea în cale?

Se citea (enorm), se asculta muzică, zi de zi, de la Monteverdi la compozitorii finlandezi şi lituanieni contemporani, se scria, se primeau vizite. Lucrurile acestea nu aveau, aparent, prea multe în comun cu ce se petrecea în România. Și totuşi, din amestecul acestor elemente disparate, legate între ele de un simţ moral al lumii ţinut în alertă de infamia Istoriei — „Dacă nu mă indignez, eu nu trăiesc“, mi-a spus la un moment dat Monica Lovinescu —, s-a născut unul dintre cele mai frumoase şi cumplite episoade din eterna, monotona şi mereu actuala înfruntare dintre bine şi rău.

Pentru ca basmul acesta politic să fie posibil era nevoie ca inocenta căsuţă din rue Pinton să se transforme succesiv în armă de luptă, în ring, în cartier general. Și aşa s-a şi întâmplat: aici se primeau curieri, se întindeau hărţi, se elaborau tactici de luptă, se fabrica muniţia şi, de câteva ori pe săptămână, se dezlănţuia atacul. Doi oameni duceau acest război împotriva unei armate de câteva mii, organizaţi în aparate ideologice şi de represiune. Emisiunile se difuzau din studioul Europei Libere din München, dar de pregătit ele se pregăteau aici, în livingul de la parter, unde Monica Lovinescu curăţa partiturile vocale şi mixa textul cu muzica, după ce Virgil Ierunca, improvizat în farmacist al sunetelor, alegea substanţa muzicală aptă să reacţioneze în contact cu cuvântul. Pierderile pe care le suporta inamicul erau spectaculoase: planuri dejucate, minciuni date pe faţă, porniri de pactizare cu diavolul temperate sau ţinute în frâu, oameni eliberaţi din ghearele Securităţii, imunităţi construite şi mai ales, mai ales, speranţa, pentru parte dintre noi, că nu fuseserăm aşezaţi sub un epitaf al Istoriei, condamnaţi să ne ofilim în această lume pe dos, în „scârba fiecărei zile“.

Dacă e adevărat că în modernitate locul transcendenţei l-a luat Istoria, atunci cei doi erau neîndoielnic instalaţi în inima acestui scenariu secularizat. Ceea ce înseamnă că în calitate de zei improvizaţi ei se amestecau nemijlocit în destinele noastre. Ceilalţi, htonienii, instanţele subterane ale întunericului, îşi simţeau dreptul uzurpat: discursul public, adresarea către români nu puteau fi împărţite cu nimeni. „Iubirea“ celui ce are puterea, ceea ce înseamnă totodată gelozia lui, trece prin posedarea conştiinţei unui popor, şi aceasta trebuie cucerită chiar cu preţul mistificării ei, chiar dacă trebuie siluită în fiecare zi. Orice altă încercare de a o seduce trebuie pedepsită, mai ales când mijlocul de seducţie este adevărul. Pentru că intraseră în zona aceasta interzisă, cei doi meritau să fie pedepsiţi; li se cuvenea o lecţie.

„Să i se închidă gura! Nu trebuie ucisă! N-avem nevoie de anchete americane şi franceze care ne-ar pune în situaţii dificile. S-o facem zob! Să-i spargem dinţii, falca, să-i rupem braţele! Să nu mai poată niciodată vorbi sau scrie! Să devină un exemplu de neuitat pentru ceilalţi! Să fie bătută la ea acasă pentru ca să înveţe şi ea şi alţii că nu există nici un adăpost sigur pentru calomniatorii dictaturii proletariatului! Nici chiar în propria lor casă.“

Aceste vorbe au fost puse în gura lui Ceauşescu. Le rostise în 1977, pe aleea de trandafiri din grădina vilei sale de pe bulevardul Primăverii. Îi fuseseră adresate generalului de Securitate Ion Pacepa, cel care urma să defecteze la câţiva ani de zile după aceea. Acesta le reproduce în 1985, în faţa unei ziariste franceze care, publicându-le, evident, le stilizează încă o dată. Ceauşescu nu era capabil nici de cursivitate, nici de concizie şi, cu atât mai puţin, de construirea unui crescendo, de ruperi de ritm şi de alte fineţuri retorice. Dar ce are a face? Suntem pe terenul discursului istoric şi în fond istoricii latini făceau la fel când deschideau ghilimele pentru a reproduce vorbele unui împărat, consul sau general roman. Pesemne că în realitate Ceauşescu îşi formulase ordinul printre scremete şi bâlbâieli, ajutându-şi vorbirea pocită cu mâna şi evitând să-şi privească interlocutorul în ochi. Cert este că mesajul era acesta şi că el conţinea două puncte clare: transformarea Monicăi Lovinescu în legumă; executarea operaţiei în chiar casa victimei.

În volumul al II-lea din La apa Vavilonului, Monica Lovinescu povesteşte cum au decurs lucrurile şi de ce planul lui Ceauşescu s-a soldat numai cu o zi de comă, cu un traumatism cranian, cu o fractură la baza nasului şi cu un hematom de la umăr până la mână. Interesant este că ordinul, dat într-o seară de vară cu parfum de roze, a fost executat în curticica de 2/2 din 8, rue François Pinton. Cei doi agresori, palestinieni din trupele „tero“ ale lui Arafat, cu care Ceauşescu avea bune relaţii de colaborare, nu au apucat să intre în casă.

De câte ori mă duc să-i vizitez pe Ierunci, odată ajuns în faţa porţii cu grilaj, scena agresiunii începe automat să se deruleze în faţa ochilor mei: tipul care stătea la vedere, cu un plic în mână, celălalt, ascuns după un pom şi care nu întârzie să apară, schimbul scurt de replici, primele lovituri, ţipetele, leşinul, intervenţia providenţială a unui trecător, fuga celor doi, pesemne pe scări în sus, traversând în goană străzile micului paradis — Claude Monet, Miguel Hidalgo, Kronstadt… —, pierzându-se printre vilele cu un etaj şi cu flori revărsate peste garduri, paşnice, ignorante şi indiferente la Istorie, maculate pentru o clipă de această reglare comunistă de conturi.

Lucrul minunat care s-a întâmplat apoi este că Monica Lovinescu — aşa cum avea să o facă şi Virgil Ierunca atunci când a aflat că un agent al Securităţii (Bistran) fusese trimis să-l suprime — a întors această poveste în favoarea ei. Pentru că această poveste o scotea de sub acuza că îşi construise înverşunarea din spatele frontului, dintr-un loc ferit de primejdii. Grădiniţa din inima cartierului Buttes Chaumont pierduse acum orice privilegiu, devenise o curte ca oricare alta, în care puteai fi oricând călcat în picioare şi abandonat în mijlocul unei bălţi de sânge. Ce voluptate să împărtăşeşti condiţia celor de la care până atunci ceruseşi să reziste, fără să fi putut spune că înfruntai şi riscurile lor! Acesta este primul gând care o însoţeşte când iese din comă la spital. Iar apoi, cinci zile mai târziu, când părăseşte spitalul pe proprie răspundere, riscând o hemoragie cerebrală, o face pentru a ajunge cât mai repede în faţa microfonului, singura ei armă şi singurul ei mijloc de apărare, grăbită să arate că incidentul, în loc s-o intimideze şi să o reducă la tăcere, nu făcuse, cum singură spune, decât „să-i sporească agresivitatea“.

Amintesc lucrurile acestea pentru că, în afara Monicăi Lovinescu, care le relatează fără urmă de patetism, şi doar cu gândul de a pune istoria, şi nu pe sine, în evidenţă, nimeni nu cred să le fi pomenit, reluat sau comentat vreodată. Adevărul e că românilor nu le place să aibă eroi şi, mai ales, nu le place să aibă eroi contemporani. Ei preferă să-i uite pe cei care şi-au primejduit viaţa pentru ei, deoarece, dispărându-le simţul comunitar, aşa cum nu mai cred în jertfă, cred că e mai bine să nu datorezi nimic nimănui.

Se întâmplă ceva neobişnuit cu Monica Lovinescu şi cu Virgil Ierunca: ei îşi trăiesc, în viaţă fiind, posteritatea. Într-un fel, au lucrat pentru un moment al istoriei care, potrivit calculelor lor, urma să survină după ce ei n-ar mai fi fost. Acest moment al istoriei i-a ajuns din urmă sau, mai corect spus, i-a surprins ieşindu-le în întâmpinare. Ca „gropari ai comunismului“, ei au fost monumentalizaţi prin precocitatea istoriei. Când, în 1984, m-am despărţit de ei la Paris, fără să ştiu dacă o să-i mai văd vreodată, le-am spus, râzând, că îi aştept la Bucureşti la colţul dintre bulevardul Monica Lovinescu şi bulevardul Virgil Ierunca. Din punct de vedere „post-istoric“, exact acolo ne-am şi revăzut, şase ani mai târziu, chiar dacă aceste bulevarde nu există încă sau chiar dacă nu vor exista vreodată.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "46 comments" on this Article:

  1. Guardian spune:

    Maruntii.cernatii,cristii si tristii vin si pleaca din/in anaonimitatea. Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, ramin pentru eternitate.

  2. Guardian spune:

    anonimitate..evident…

  3. Peter Manu spune:

    “Așa încât, revistei din stirpea Săptămânii lui Barbu, care de la o vreme a început să le dea târcoale, nu pot să-i spun decât atât: „Țineți-vă departe de ei! Nu ni-i mânjiți!””

    Odata diagnosticul pus (“stirpea lui Barbu”) urmeaza interdictia (“tineti-va departe”) si justificarea “Nu ni-i manjiti”.

    Retorica inflamata are asadar un scop precis; statuia trebuie sa ramana lustruita de batista inlacramata a adoratorilor. Te poti apropia numai daca esti credincios, daca esti gata sa renunti la orice intrebare sau observatie care i-ar putea contraria pe gardienii cultului. .

    • Ștefan Brăgărea spune:

      Domnule Manu
      Dvs. – ca medic – cum pregătiți știuca umplută?

    • it_s__not_news spune:

      Chiar nu prea sint de acord. Una este sa abordezi critic lucid un text (cred ca nu s-ar fi suparat nimeni), alta este sa il folosesti intr-un scop de demolare (sau atac la adresa viilor?!?): abordarea din OC – pe care am citit-o, macar din curiozitate daca nu din altceva – pacatuieste prin reflexele securistoide de care se pare ca nu mai scapam.
      Ex:
      a/ centrarea pe chestii insignifiante, derizorii (astfel incit sa taie ce e ‘tare’ in opera, si sa discutam nimicurile). Metoda securista binecunoscuta.Checked.
      b/ vinarea elementelor de birfa, cancan. Checked.
      c/ Inducerea de sentiment negativ (ML este decrepita, anchilozata mental in anti-comunism). Checked.
      etc etc

      Pe bune, nu sint eu un mare fan Monica Lovinescu, si nici mare critic nu sint, dar articolele alea mi-au parut de sorginte securista, fara suparare.

      • Peter Manu spune:

        Interdictia este absoluta “tineti-va departe de ea”. Dumneavoastra, cred, ati fi spus: se poate scrie si publica orice despre Monica Lovinescu, atata vreme cat analiza este lucida si documentata.

        Interdictia este adresata publicatiei si este o forma inadmisibila de cenzura. . Folosind o metafora genetica (stirpea…) autorul creeaza o legatura intre un gunoi ceausist in care Monica Lovinescu a fost “infierata” si revista Observator Cultural, in care publica oameni ca Norman Manea, Michael Finkenthal, Liviu Ornea, Bedros Horasangian, Ovidiu Pecican si alti intelectuali cu o moralitate ireprosabila.

        • it_s__not_news spune:

          Nu, interdictia nu e absoluta. Interdictia e “tineti-va departe de ei daca aveti glod in gura” (am vrut sa scriu un cuvint scabros in loc de glod, va las pe d-voastra sa faceti search & replace).

          Unde aveti partial dreptate este ca nu poti arunca anatema asupra unei reviste per ansamblu. Totusi, tin sa va reamintesc ca OC nu e la primul derapaj si ca o politica editoriala onesta ar obliga oprirea de la publicare a unor dejecte. E chiar asa de simplu.

          E ca si cum (iarasi referinte scatologice!) ai un tort minunat si-l ornezi cu rahat. Eu nu l-as minca, minca-l cine-o vrea.

          Ce sa faci, unii n-au trecut de mentalitatea “lasa ca le-am tras-o”. A o trage cuiva a devenit norma de comportament, deh.

    • gabarelo spune:

      Urat caracter aveti, Manu!
      Asta, ca sa fiu, totusi, elegant, cum nu meritati.

    • e foarte simplu spune:

      Domnule Peter Manu, am sa va dau o informatie care apartine spatiului public. Poate ca o stiati. Sau poate ca v-a scapat. In 2012, Curtea de Apel Bucuresti i-a recunoscut calitatea de fost ofiter si colaborator al Securitatii lui Gheorghe Musat, finantatorul revistei Observator cultural. Adica revista de unde sotii Cernat o „demitizeaza” pe Monica Lovinescu. Pina la urma, lucrurile au explicatii simple.

    • catperson spune:

      D-le Manu,

      Da’ ce prompt sariti dvs. sa analizati (criticand, implicit) un text care n-are decat legaturi vagi si dupa multe verigi, cu cei din patrie pe care ii tot sustineti, carora le sunteti adesea…glasul cult!…
      Ce miza e acum? Ce va deranjeaza in entuziasmul admirativ si afectiunea neconditionata a autorului?! Ca doar nu le desfasoara pt vreo siliconata TV sau pt vreun puscariabil…Vorbeste de oameni care, in opinia celor mai multi (eeeh, da, dvs.simtiti nevoia sa fiti o exceptie…) au fost si au ramas niste exemple de verticalitate…Puteti sa nu fiti de acord cu autorul, dar sa sugerati ca acesta “a pus” de-un cult care va fi drastic cu non-adoratorii, e jenant…
      Nu ma pot opri sa ma intreb cam ce dorinta abia ghicita in partea cam rosie de tara incercati sa intuiti, luandu-i-o chiar doritorului inainte… Aveti un angajament ferm, unul sugerat, sau sunteti lasat sa si improvizati?!
      Caci in unele imprejurari e chiar grotesc, cum a fost in campania anti Cartarescu…
      Imaginez ca sunt 2 oameni in dvs, ca in Ponta, proverbialul, un deputat si-un prim ministru, contrazicandu-se major in chestiuna RMGC… Omul Manu poate sa se preteze la cele de mai sus, dar profesorul universitar Manu ar trebui sa se rusineze si sa-l puna la colt pe primul…

      • Peter Manu spune:

        Miza este libertatea de a spune/scrie orice despre oricine, atata vreme cat opinia este formulata in limitele decentei. Miza este acceptarea faptului ca exista oameni care gandesc altfel decat noi.

        • Grammaticus spune:

          De a spune orice, cu ce scop? Cu scopul de a largi, sa spunem, cunoasterea? Cu scopul unor rafuieli politice investmantate in haine intelectuale? Pentru ca tinta lor nu este Monica Lovinescu, evident. Alt subiect de “cercetare” demn de real interes stiintific nu gaseau cei doi. Jalnica e situatia in Romania oricum…

          • Peter Manu spune:

            Dar chiar textul pe care-l comentam, draga Grammaticus, este o rafuiala care nu largeste cunoasterea.

        • it_s__not_news spune:

          Poate avem definitii diferite ale decentei …

          Este un securist decent?

        • Absurdistan spune:

          “Miza este libertatea de a spune/scrie orice despre oricine”

          Sa intelegem ca aceasta libertate include a scrie “orice” despre dizidenti care si-au pus viata in pericol, de gen Ierunca / Lovinescu, dar nu ii include pe securistii din unitatea acoperita Observatorul Cultural, ca vai, sint cenzurate bietele spirite “libere”?

  4. Felician spune:

    Frumos, frumos, Frumos!
    e grozav ca nu se ignora denigrari si calomnii, trebuie inteles ca revizionismul este o forma de totalitarism asupra constiintei unui popor si comunitati, o forma de a-l inrobi mental.Articolele Dnei Luminita Marcu si Vladimir Tismaneanu completeaza tabloul frumos pe care ni-l prezentati in articol.
    Multumesc pentru aceasta frumoasa intrevedere de la intersectia bulevardelor Lovinescu si Ierunca, acolo unde cred ca sunt si vor fi multi, multi cititori adusi de Dumneavoastra, Gabriel

  5. victor L spune:

    Scrisoarea dvoastra asupra celor de la Obs. cult. va avea acelasi efect ca Apelul care lichele:
    Se vor inmulti.

  6. Absurdistan spune:

    Multumesc domnule Liiceanu ca ati adus aminte de episodul maltratarii la limita distrugerii a unei doamne de curaj legendar.

    Marunti – precum Peter Manu care poate minca spanac despre falsi tirani fara sa-l ameninte nimeni ba si serveste interesele unui plagiator marunt, sau precum ceata lui Simonca-Papuc, facind spume la gura cu impunitate totala impotriva “tiraniei” basiste – nu pot intelege ce inseamna adevaratul curaj, lupta impotriva unor despoti autentici, sinistri, care te pot desfigura / asasina la orice pas.

    Sa nu-si faca probleme domnul Manu, nu ii va ridica nimeni statuie, nu pentru ca refuza domnia sa conceptual din modestie ci pentru ca n-a constituit niciodata un model moral demn de a fi lustruit, fie cu batista fie cu vorbele mestesugite si calde ale unui admirator de calitatea lui Gabriel Liiceanu.

  7. B adrian spune:

    Multumesc inca o data,
    domnule Liiceanu

    Sunteti un bun si rabdator gradinar.

    Cu recunostinta,

  8. Nu e bine ca tineretul nestiutor sa-si inchipuie ca Saptamâna lui Barbu era cam ca Observatorul Cultural.

    • victor L spune:

      - “ca Saptamâna lui Barbu era cam ca Observatorul Cultural.”
      Nu, ci OC este in stirpea Saptaminii lui E.B.; mai ales ca are patron un fost ofiter de Securitate si condamnat.
      Nici la Saptamina nu scriau toti la comanda lui Barbu.

    • Absurdistan spune:

      Da, aveti dreptate in parte, Eugen Barbu era mult mai talentat literar decit actualii Saptaministi dar cei de la Obs. Cu. emuleaza din greu standardele deontologice ale marelui predecessor.

    • marina vlaicu spune:

      De ce, dle Propinanatiu, nu e bine? Mai ales ca nu e vorba ca tineretul nestiutor sa-si inchipuie, ci chiar sa stie. Observatorul cultural nu are nicio indreptatire morala sa judece nu micile chichite din opera Monicai Lovinescu, ci absolut pe nimeni. Nici macar pe securistii din stirpea finantatorului lor, sot al directoarei publicatiei. N-are pur si simplu indreptatirea sa imparta certificate de buna purtare. N-au credibilitatea necesara.

      • Peter Manu spune:

        Libertatea exprimarii opiniei este un drept, nu o categorie morala. Nu are legatura nici cu credibilitatea. De exemplu, nu stiu cat de credibili sunt Guardian, Grammaticus, It’s not news, Gabarelo, Un oarecare si Absurdistan, pentru ca nu-si dezvaluie identitatea,. dar le respect dreptul la opinie.

        • Felician spune:

          sa nu transformam dreptul la opinie in dreptul de a insulta, calomnia sau a face afirmatii neadevarate/ofensive. Nu degeaba s-a dat lege impotriva antisemitilor sau a negationistilor Holocaustului.
          Ma intreb daca se poate da in judecata autorul unui articol imberb pentru calomnie. Daca nu, trebuie infierat pentru prostie, in special daca vorbeste despre persoane si lucruri care il depasesc in mod evident. Asta ca sa nu ne mai plangem ca traim intr-o jungla cu valori rasturnate.
          Bineinteles, ramane intrebarea – de ce este acum un fost ofiter de securitate interesat sa denigreze figuri importante ale societatii civile romanesti? si de ce este sustinut fervent de 2-3 postaci?

        • David spune:

          Nu de dreptul la exprimare discutam aici, ci de dialog. Pentru dialog exista niste exigente, nu?

        • Grammaticus spune:

          Stimate Domnule Manu, nu veti gasi niciodata in postarile mele ceva jignitor sau ofensator sau necivilizat. Daca Dvs. alegeti sa-mi raspundeti nu o faceti totusi in vederea “credibilitatii” (subintelegand de fapt “faima”, “autoritate” a parerii; stiu ca ati vrea sa aveti parteneri de nivelul Dvs. dar asta e : ) ) ci din alte motive, printre care, cum am observat, placerea dialogului. Daca m-as numi Valeriu Iosifeanu as avea mai multa “credibilitate”?

        • Absurdistan spune:

          Domnule Manu, nutriti cumva iluzia ca daca ati scrie aceleasi postari sub numele Icsulescu ar fi posibil pentru cititori sa aiba o parere si mai proasta despre ele?

          Va rog nu va faceti griji, nu este loc de mai rau.

          PS Nu pareti a intelege deosebirea elementara dintre cenzura si libertatea de exprimare care raspunde critic unei alte libertati de exprimare.

  9. Sergiu Simion spune:

    Domnul Liiceanu, iubirea, Konrad Lorenz si Monica Lovinescu.

    Domnul Liiceanu are talentul foarte rar de a scrie si de a vorbi convingator despre iubire („Declaratie de iubire” ; https://www.youtube.com/watch?v=Y2IOeMnCQiM ) exact atunci cand mediul politic si viata culturala de la noi sunt devastate de conflicte ajunse la paroxism si de ura.
    Foarte frumos, dar imi marturisesc o nedumerire si anume nu inteleg cum se impaca aceasta pozitie cu o alta prin care tot domnul Liiceanu ne declara recent si cu aceeasi sinceritate , alte convingeri personale prin care elogia filosofic „parlamentul instinctelor” respectiv ceea ce au oamenii in comun cu … sobolanii si gastele (!) :

    „ Sunt câțiva autori cu care îmi place să stau de vorbă seara înainte de a adormi. Sunt cei care, cred, au spus lucruri decisive despre noi, oamenii (s.n.). Cum se face că ele au trecut nebăgate în seamă? Asta e o mare pierdere, îmi spun, de vreme ce lucrul cel mai minunat este să te-ntâlnești cu cei care te-ajută să te cunoști.”
    Unul dintre aceștia e Konrad Lorenz. S-a născut la Viena. În 1973 (avea 70 de ani) a luat premiul Nobel pentru medicină / fiziologie. Konrad Lorenz a pornit de la un raționament genial: dacă omul este (deocamdată, cel puțin) ultimul produs al biosferei, adică „ultimul animal”, dacă parte din comportamentul lui își are rădăcina în ceea ce Lorenz a numit „parlamentul instinctelor”, am putea întreprinde cu folos studiul comparativ al speciilor animale, pentru a înțelege mai bine ce și cât anume din alcătuirea ființei noastre vine de la viețuitoarele care ne-au precedat pe calea evoluției. Și, privindu-ne în oglinda lor, poate n-ar fi rău să aflăm, de pildă, cât de multe avem în comun cu șobolanii ( s.n.). ”
    „ Noi, oamenii: între mirosul șobolanilor și strigătul de triumf al gâștei sălbatice
    Privind istoria omenirii, sunt înclinat să cred că, statistic vorbind, în clipa de față suntem mai aproape de mirosul șobolanilor. În orice direcție am apuca, descoperim tribul din noi, gregaritatea bine circumscrisă căreia îi aparținem fatal, fie că, mânați de idolii noștri, noi suntem cei care devenim vajnici și agresivi, fie că alții ne declară – spre a ne stârpi apoi – „urât mirositori”.
    http://www.contributors.ro/cultura/mirosul-%C8%99obolanilor-a%C8%99teptand-o-alta-omenire/

    In sfarsit , prin ironia istoriei, apare o coincidenta stranie . Anchetarea de catre Securitate a disidentului Gheorghe Ursu a inceput in anul 1984 :

    ” Ancheta desfăşurată de Securitate împotriva lui Gheorghe Ursu, începând cu decembrie 1984, a fost declanşată ca urmare a denunţului colegilor săi, aflaţi în subordinea acestuia. Ceea ce am fi crezut, în 1990, ca fiind provocat din curiozitate, dar mai ales din dorinţa de răzbunare, exprimată de cei aflaţi sub conducerea sa, a fost totuşi şi rezultatul acţiunii unei persoane pe care Securitatea o însărcinase cu supravegherea sa. Surprinde, cu toate acestea, participarea activă a multora dintre colegii săi subordonaţi la declanşarea anchetei Securităţii împotriva sa, ca şi reacţiile lor post-factum cu privire la acest episod. ”

    http://www.iiccr.ro/ro/evenimente/pro_memoria/in_ianuarie_1985_debuta_ancheta_securitatii_in_cazul_gheorghe_ursu/

    Exact in acelasi an , domnul Liiceanu avea nu se stie cum sansa nesperata sa viziteze Parisul exact atunci cand romanii de rand nu primeau viza nici macar pentru Bulgaria si sa se intalneasca liber (?) cu Monica Lovinescu si Virgil Ierunca prorocindu-le râzând ca vor intra in istorie :

    „ Când, în 1984, m-am despărţit de ei la Paris, fără să ştiu dacă o să-i mai văd vreodată, le-am spus, râzând, că îi aştept la Bucureşti la colţul dintre bulevardul Monica Lovinescu şi bulevardul Virgil Ierunca. Din punct de vedere „post-istoric“, exact acolo ne-am şi revăzut, şase ani mai târziu, chiar dacă aceste bulevarde nu există încă sau chiar dacă nu vor exista vreodată.”

    Post-istoric, trebuie sa recunoastem ca domnul Liiceanu a avut dreptate. Desi nu au dat numele unor strazi , si Monica Lovinescu si Virgil Ierunca au intrat si vor ramane in istorie.

    • Absurdistan spune:

      1) N-ati inteles chestia cu sobolanii si gistele, de vreme ce spuneti ca acel comportament este elogiat.

      2) Dl. Liiceanu nu s-a propus pe sine drept model in locul lui Gheorghe Ursu. Sint convins ca respecta sacrificiul acestuia, de altfel a si scris apasat pe subiect.

      3) Logica este stirba. Dl. Liiceanu nu si-a sacrificat viata precum Gheorghe Ursu deci nu poate critica copii de suflet (sau “vicleni copii de casa”) ai Securitatii, care ataca alte modele, abia ele comparabile cu Gheorghe Ursu?

      Pentru cineva care a terminat psihologia, slabuta “analiza”…. interesant totusi, creata pe acelasi calapod precum “distrugerea” Monicai Lovinescu de catre Bianca Burta (sau cum ii mai spune ultimei somitati de la Obs Cul).

      • Sergiu Simion spune:

        Este o zi obisnuita si ar fi o gresala sa nu ne relaxam putin, deci m-am hotarat sa pierd putin timpul cu ceea ce ne-ati oferit in mod altruist . Sa le luam pe rand :

        1.Afirmatia gratuita : „ N-ati inteles chestia cu sobolanii si gastele…” se numeste „argumentum ad hominem” , iar faptul ca omiteti referirea exact la citatele din Liiceanu prezentate drept in fata ochilor dvs si in care erau anumite sublinieri care v-au scapat la prima lectura ( se mai intampla, dar daca insistati suficient puteti rezolva singur problema ) :

        „Sunt câțiva autori cu care îmi place să stau de vorbă seara înainte de a adormi. Sunt cei care, cred, au spus lucruri decisive despre noi, oamenii (s.n.). Cum se face că ele au trecut nebăgate în seamă? Asta e o mare pierdere, îmi spun, de vreme ce lucrul cel mai minunat este să te-ntâlnești cu cei care te-ajută să te cunoști….” ; ( „omul este (deocamdată, cel puțin) ultimul produs al biosferei, adică „ultimul animal”, dacă parte din comportamentul lui își are rădăcina în ceea ce Lorenz a numit „parlamentul instinctelor”, am putea întreprinde cu folos studiul comparativ al speciilor animale, pentru a înțelege mai bine ce și cât anume din alcătuirea ființei noastre vine de la viețuitoarele care ne-au precedat pe calea evoluției. Și, privindu-ne în oglinda lor, poate n-ar fi rău să aflăm, de pildă, cât de multe avem în comun cu șobolanii ( s.n.).,etc… ”,

        fara suparare, denota partinire , lipsa de fair- play intelectual si incapacitatea de a dialoga in mod onest , dar suntem in democratie , nu ? :) ))

        2,3. Alte afirmatii gratuite ( „Logica este stirba”) , sau afirmatii pe care le atribuiti interlocutorului ca sa aveti ce combate singur ( „Dl. Liiceanu nu s-a propus pe sine drept model in locul lui Gheorghe Ursu..”; „Dl Liiceanu nu s-a propus pe sine drept model in locul lui Gheorghe Ursu”) sunt facute cu scopul de a nu discuta despre sansa inexplicabila pe care o aveau unii in anul 1984 de a se plimba prin Occident cu voie de la stapanire atunci cand oamenii obisnuiti erau legati de glie iar altii erau anchetati si batuti de Securitate , dar acesta este un subiect tabu pentru dvs. De ce nu discutati ? Pentru ca desi sunteti sub pseudonim nu aveti voie.

        In concluzie, va lipsesc total argumentele dar „daca-i ordin cu placere” , deci dupa 25 de ani de democratie puteti veni pe un forum doar cu un pseudonim si cu o bâta de base-ball ( ex: „ Pentru cineva care a terminat psihologia, slabuta “analiza” ) numai ca aici e vorba de politica , nu de psihologie, de mine sau de dvs .
        Din nefericire pentru dvs, nu puteti iesi sub nici o forma din logica primitiva a atribuirii respectiv „argumentum ad hominem ” fapt care va descalifica total demersul.

        Nu disperati, nu sunteti singurul, balta are peste , va inscrieti intr-o lunga traditie de 25 de ani din care mai aveti de invatat de la predecesorii dvs ( 90% dintre pseudonime practica atacul la persoana si/sau insulta si nu pot explica motivele patriotice pentru care stau de ani de zile in ture si pe forum-uri ) , iar daca va intereseaza subiectul gasiti o bliblie a lor aici (http://sergiusimion.blogspot.ro/2013/10/mic-tratat-despre-teoria-si-practica.html).

        Mai exact , ati ajuns singur exact in dilema lui Buridan : puteti reveni pe forum sub pseudonim si cu alte afirmatii gratuite, atribuiri si „argumentum ad hominem”, sau puteti reciti in mod onest postarea si sa reveniti tot in mod onest , civilizat, european, cu argumente la text , fair-play , respectul interlocutorului ( „ce-o fi aia ?!”) si in nume propriu ( ce-o fi atat de greu ?!) ca sa va demonstrati si sa ne demonstrati ca nu lucrati in ture si la ordin . Succes ! :) ))

        • Absurdistan spune:

          Un mesaj foarte lung in care nu spuneti nimic nou.

          1) Faptul ca dl. Liiceanu a citat metafora animala legata de comportamentul *unor* oameni nu inseamna ca a *elogiat* acel comportament asa cum eronat ati afirmat.

          2) Faptul ca nu toti oamenii au fost martiri nu inseamna ca cei care nu au fost martiri dar nici securisti nu pot sa ii critice pe cei care au fost securisti si acum ii minjesc pe martiri.

          Cit despre bocelile legate de “ad hominem”, ironic, ele vin de la cineva al carui suprem argument este “cine esti tu ba Liiceanu sa o aperi pe Lovinescu de Burta, ca n-ai fost schingiuit ca Ursu”.

          PS Nu imi oferiti linkuri la blogul dv., nu citesc meditatii de amatori, zeci de mii de cuvinte care nu spun nimic.

          • Peter Manu spune:

            In textul pe care il comentam, autorul nu foloseste argumente “ad hominem”. ci ataca o revista. Trebuie sa spun ca nu sunt convins ca autorul a citit articolele Dnei Burta-Cernat; in orice caz nu se refera la nici o “manjire” identificabila in ele.

  10. Peter Manu spune:

    @ Sergiu Simion

    ” a distruge reputatia unei persoane ( „Character assassination” ) ,etc. nu se identifica cu dreptul la opinie”

    Cateodata, reputatia este nejustificata. In orice caz, in asemenea situatii, persoana sau mostenitorii legali pot solicita un remediu juridic. O asemena actiune nu implica abrogarea libertattii de opinie.

    • etc spune:

      @ P. Manu
      Faceti dovada unei obstinatii patologice impotriva unor evidente simple si de bun simt. Reputatia e nejustificata? Ma intreb ce anume v-a declansat o asemenea degringolada. Daca ceea ce doriti e sa stirniti iritare, va reuseste. Din pacate, doar atit. Dar asta e dreptatea, ma rog, sa nu spunem nume…

      Curios lucru, daca nu cumva ma insel, OC a inceput sa dea semne de antielitism cu sistem cam pe cind V. Tismaneanu et co s-au apropiat de arhivele CNSAS. Arhive unde se afla ingropat secretul intunecat al familiei Musat. Prima victima a fost HR Patapievici, nu? A inceput apoi isteria cu boierii mintii. In 2012 lucrurile au devenit si mai limpezi, acest baiat de casa, Simonca, il spala pe Marga, dementa antibasista si scrisorica catre Barroso, „obiectivitatea” fata de jurnalismul Antenei 3. In 2012 s-a pronuntat Curtea de apel Bucuresti in cazul G. Musat, nu?

      Domnule Manu sinteti ca un chefliu care s-a ratacit un pic de alai. Isi aminteste melodia, dar versurile nu-i mai ies. Si a uitat din s-a luat; o fi botezul inmormintare?

  11. RoManu spune:

    Domnul Manu (că altfel nu-i pot spune) este foarte suferind. Suferă că nu e băgat în seamă. Şi suferă rău se zvîrcoleşte acolo, în mărunta lui existenţă. El ar fi vrut să fie de partea bună a lucrurilor, sînt convins, dar nu a fost primit. Misiunea sa este, deci, să înjure, cu cuvinte alese şi culese, partea bună a lucrurilor.
    Cam asta este.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Gabriel Liiceanu


Gabriel Liiceanu

Născut la 23 mai 1942, la Râmnicu-Vâlcea. Studii universitare la Bucureşti, Facultatea de Filozofie (1960-1965) şi Facultatea de Limbi Clasice (1968-1973). Doctorat în filozo... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)