Home » Cultura » Citesti:

„Mângâierea mi-o mai găsesc cu vechiul meu prieten Don Quijote…”

Vlad Ion Pappu decembrie 22, 2015 Cultura
3 comentarii 1,141 Vizualizari

PRIMA EDIŢIE INTEGRALĂ A VERSIUNII ROMÂNEŞTI A CAPODOPEREI CERVANTEŞTI „DON QUIJOTE” -  50 DE ANI DE LA APARIŢIE

La 10 noiembrie a.c. s-au împlinit 5 decenii de la acordarea „Bunului de tipar” primei ediţii integrale în limba română a capodoperei cervanteşti „Don Quijote”.

Ediţia Miguel de Cervantes Saavedra – Iscusitul hidalgo Don Quijote de La Mancha, versiune integrală, a fost transpusă în româneşte de Ion Frunzetti (Partea I-a) şi Edgar Papu (Partea secundă, cap. XXVIII-LII), Notele critice, filologice şi istorice sunt alcătuite pentru întreaga ediţie de Ion Frunzetti, căruia de asemenea îi aparţine şi transpunerea secţiunii în versuri din întreaga carte, Tabel cronologic de Edgar Papu, care tălmăceşte şi prefaţa, cu un Cuvînt introductiv de Maria Teresa León, «Cervantes, El soldado que nos enseñó a hablar» (Cervantes, combatantul care ne-a învăţat să vorbim), postfaţă de Ovidiu Drimba, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1965 şi 1966 (supliment de tiraj din care o parte se trage într-o ediţie bibliofilă, într-un singur volum de 1348 p., datat 1965). Redactor responsabil: Constanţa Tănăsescu.

Versiunea Ion Frunzetti-Edgar Papu a fost tradusă după Ediţia Francisco Rodriguez Marin, Miguel de Cervantes Saavedra, EL INGENIOSO HIDALGO DON QUIJOTE DE LA MANCHA, Madrid, Ediciones de „La Lectura”, 1922. Editorul, un prestigios cervantolog al timpului, fusese director al Bibliotecii Naţionale din Madrid şi preşedinte al Academiei Spaniole.

Traducerea va cunoaşte numeroase reeditări, cu colaborări secundare fluctuante:

Ediţia a II-a, Traducere de Ion Frunzetti şi Edgar Papu, Prefaţă de G. Călinescu, Tabel cronologic de Edgar Papu, Col. BPT, nr.524-527, Bucureşti, Editura pentru Literatură [Universală], 1969.

Ediţia a III-a, Traducere de Ion Frunzetti şi Edgar Papu, Prefaţă de G. Călinescu, Tabel cronologic de Edgar Papu, Colecţia „Biblioteca pentru toţi” nr. 1271-1274, Bucureşti, Minerva, 1987.

Ediţia a IV-a, Chişinău, Hyperion, 1993, apărută postum, cu drepturile cuvenite lui Edgar Papu cedate în beneficiul lui Ilie Ilaşcu.

Ediţia a V-a (neautorizată), prefaţă de Edgar Papu, redactor de carte: Ion Acsan, Bucureşti, Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională, 1994. Reacţionând în faţa abuzului, prin Nota de protest pe care am adresat-o, în calitate de titular al drepturilor de autor asupra operei lui Edgar Papu, Ministerului Culturii, personal secretarului de stat Mihai Ungheanu, am primit din partea acestuia deconcertantul răspuns potrivit căruia editura în culpă, ce piratase ediţia, nu se află în subordinea Ministerului, fiind persoană juridică de drept privat. De fapt, a fost o tentativă a birocraţiei ministeriale de a comasa fostele edituri de stat, cu întregul portofoliu de drepturi patrimoniale deţinute, într-o entitate privatizabilă. Ce nu se reuşise atunci, adică deturnarea frauduloasă a drepturilor de autor, a fost realizat în 1997, când „Fondul literar” al Uniunii Scriitorilor a fost transformat într-o aşa-zisă „Societate de gestiune colectivă”, ce-şi arogă cu de la sine putere competenţe „pe termen nelimitat”, cf. art. 3.6. din Statut.

Ediţia a VI-a, Bucureşti, Leda, 2005, prefaţă Cornel Mihai Ionescu;

Ediţia a VII, Bucureşti, Adevărul Holding, 2011 (achitată numai parţial, datorită intrării în insolvenţă a editorului).

Versiunea Frunzetti-Papu nu este prima încercare de tălmăcire românească, însă este prima integrală, de nivel filologic. Mai există precedentul ediției Ion Heliade Rădulescu, prima tălmăcire atestată, incompletă însă, intitulată „Don Chishot de la Mancha (din Scrierile lui M. Cervantes). Tradus în româneşte din franţuzeşte (după Florian) de I.[on] R. [ădulescu], Bucuresci, în tipografia lui Eliad, 1840”, după versiunea franceză a lui Florian, Paris, Briand, 1930 [Année VIIe - 1799].

Junimistul Ştefan G.Vîrgolici, primul român care va studia sistematic filologia hispanică la Universitatea Complutense din Madrid, va publica, în decurs de un deceniu, după textul spaniol original din Ediţia Pellicer-Clemencin, Madrid, Librería Española. 1857, 38 din cele 52 de capitole ale Părţii I. din „Don Quijote”, în revista „Convorbiri literare”, între anii 1881-1890. Ediţia-foileton Vîrgolici debutează, în „Convorbiri literare”, t. XIV. 1 Aprilie 1880-1 Martie 1881, Iaşi, Tipografia Naţională Strada Alecsandri, 1881, pp.413-426 şi 451-467, cu publicarea capitolelor XXXIII-XXXV din Partea I-a, sub titlul „Curiosul Nepriceput, novelă estrasă din Don Quijote, trad. din spanioleşte de S. G. Vĕrgolici”.

Un traducător care semnează cu iniţialele L. S., probabil Lazăr Şeineanu, scoate în Colecţia „Biblioteca pentru toţi” nr. 96, Bucureşti, Alcalay, 1910, reeditată în 1924, în aceeaşi Colecţie la nr.218, o prelucrare de numai 72 de pagini, sub titlul „Vieaţa şi aventurile viteazului şi nobilului Don Quijote”. Între aceste ediţii de buzunar, apare o altă prelucrare publicată la Bucureşti de Cartea Românească, s.a. Pentru aceste trei ediţii, datele bibliografice sunt contradictorii, informaţiile adunate de Al. Popescu-Telega fiind neconcordante cu cele ale Victoriei Luminiţa Vleja, prezentate în lucrarea „Sobre los comienzos de las traducciones del español al rumano” – Despre începuturile traducerilor româneşti din literatura spaniolă, în Annales Universitatis Apulensis, Series Philologica, 8, tom 2, Alba-Iulia, 2007, pp.210-211, unde reproduce fişierul existent la BAR. Nu insist asupra clarificărilor, fiindcă versiunile respective sunt oricum irelevante din punct de vedere traductologic, rămânând simple curiozităţi bibliofile.

În numărul din 16 Aprilie 1916, „Noua Revistă Română” publică o traducere, semnată de N. Ciotori, a Cap. IV din Partea I., însoţită de o erudită prezentare a lui Dumitru Caracostea. Autodidactul hispanist susţinea că a transpus-o după Ediţia Academiei Spaniole, Barcelona, 1911, deşi Al. Popescu-Telega (v. „Încercări de traduceri ale lui Don Quijote în româneşte”, extras din RFR, nr.1, ian. 1942, Nota 1, p.155; comentatorul citează, în acest sens, un exemplu edificator, arătând cum Ciotori tradusese „lanza” prin „prăjină”.)  se îndoieşte că acesta ar fi avut suficiente cunoştinţe pentru o traducere din idiomul castilian, înclinând către părerea  că n-ar fi făcut decât să prelucreze traducerea lui Şt. Vârgolici, ce publicase capitolul respectiv în „Convorbiri literare”, t. XVIII. 1 Aprilie 1884-1 Martie 1885, Iaşi, Tipografia Naţională-Strada Vasile Alecsandri, 1885, pp.283-288, sub titlul „Cap. IV. De ceea ce intămplâ cavalerului nostru, cănd părăsì ospĕtăria.”

În 1919, în Colecţia „Biblioteca noastră”, No.1, editată de Socec, Bucureşti, mai apare o variantă de 221 de pagini, intitulată „Don Chihote dela Mancia povestit pentru tineret de P. Reboux, în rom. de J. Leonard”.

Ediţia Al. Iacobescu („Don Quijote: roman de Miguel Cervantes, în româneşte de Al. Iacobescu”, vol. I-II (698 p., respectiv 638 p.), Bucureşti, Cugetarea, Delafras, 1936, considerată în mod strict formal de către filologii spanioli drept prima integrală (după criteriul cantitativ), deşi nu este de nivel filologic, a fost evaluată de Al. Popescu-Telega în felul următor: „Lucrarea dată de editura Georgescu-Delafras (Bucureşti, 1935) sub numele de tr.[aducere] a lui Don Quijote, măcar că cuprinde amândouă părţile, e mai prejos de orice critică.  De ajuns să spunem că traducătorul n`a ştiut ce însemnează nici măcar manchot, sp.[aniolă] manco, şi în loc de ciung a tradus cu orb!” (op. cit., p. 155)

Ediţia Al. Popescu Telega (traducere, studii şi note de Al. Popescu-Telega, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, I-II, 1944-45) este scoasă imediat din circuit, urmărindu-se înlocuirea ei prin ediția Savin Bratu-Ion Frunzetti, tradusă după prelucrarea lui José Gonzales (Bucureşti, Editura Tineretului, 1949).

Urmează apoi, în ordine cronologică, ediţia abreviată ad usum delphini Ion Frunzetti-Edgar Papu, Bucureşti, Editura Tineretului, 1957, tot după textul original al Ediţiei Marin (1922), cu menţiunea: „Versurile în traducerea lui Ion Frunzetti”, „Prefaţa [intitulată „Fondatorul romanului realist modern”] de Ovidiu Drimba”,  „Notele filologice şi istorice redactate de Edgar Papu”. Aparatul critic conceput de el cuprinde 130 de note istorice şi istorico-literare, precum şi un Glosar de circa 250 de termeni arhaici. Spre deosebire de precizările cu caracter filologico-istoric prezente aici, versiunea integrală este prevăzută cu un număr de aproape 800 de note de subsol, alcătuite de Ion Frunzetti (471 pentru Partea I. şi 320 aferente Părţii a II-a). Profilul Editurii Tineretului nu îngăduia decât ediții simplificate didactic, în cazul de față textul integral de 1350 de pagini fiind comprimat la 595. Ediţia va fi difuzată începând cu 1959, însă achitarea onorariului pentru traducere va fi amânată până în ianuarie 1962, când statul, în urma reformei monetare din 1957, va reporta cheltuielile aferente anului bugetar respectiv, în încercarea de a reduce masa monetară. Cum Edgar Papu va fi arestat în decembrie 1961, drepturile sale vor trece direct în patrimoniul statului, prin efectul sechestrului asigurator şi, ulterior, confiscării întregii averi personale, cf Sentinţei nr. 6/22 ianuarie 1963, în urma căreia va fi condamnat la „8 ani închisoare corecțională și 4 ani interdicție corecțională pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct.2 lit.a cod penal, cu aplicarea art. 58 pct.2-5 cod penal [respectiv suspendarea exercițiului drepturilor prevăzute la art. 58, referitor la drepturile civile, inclusă aici fiind și retragerea dreptului de semnătură], la care se adaugă „măsura de confiscare în întregime a averii” (A.C.N.S.A.S., Fond penal, Dosar nr 2510 „Procesul lotului franciscan din Moldova”, vol.27, f.264).

E. Papu – jurnal indirect de traducător

Adunarea însemnărilor directe şi indirecte ale lui E. Papu asupra procesului de elaborare a traducerii poate alcătui un fragmentarium util istoriei literare:

Mângâierea mi-o mai găsesc cu vechiul meu prieten Don Quijote, la care lucrez; într-adevăr mă desfată întrucâtva, dar mă şi oboseşte.”- îi declara Edgar Papu soţiei la o lună de la ieşirea din închisoare (Edgar către Angela Papu, nedatat, d.p. 28 iulie 1964, în Edgar Papu, Jurnal 1929-1931. Memorii dintr-un secol. Epistolar 1964-1965, Vlad-Ion Pappu (ed.), Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2015, 2, p.427)

„Între timp muncesc la Don Quijote. Acum, după un récul de ani de zile, care-mi permite să fiu obiectiv, văzînd enormele dificultăţi stilistice pe care le-am învins şi soluţiile  pe care le-am găsit (unele cu ajutorul confruntării lui [Dumitru] Copceag), pot să spun  – fără falsă modestie – că va rămîne ca unul din marile monumente de limbă romînească; este, în orice caz, una din cele mai bune traduceri în proză din întreaga literatură romînă. Ţin minte că bietul Vianu, necunoscînd  decît versiunea publicată la Editura Tineretului, pe care acum o consider ca foarte imperfectă, spunea că egalează unele pagini de Sadoveanu.” (Edgar către Angela Papu, datat Bucureşti, 4.VIII.[1]964, op. cit., 3, pp.428-429)

Între timp lucrez de zor la Don Quijote; am făcut mai mult decît jumătate, şi treaba dacă va merge  şi mai departe în acest ritm, înseamnă să-l dau mai-nainte de 1 Octombrie, termenul ce  mi-a fost fixat.” (Edgar către Angela Papu, datat Bucureşti, 10 Aug.[ust] 1964, inedit)

Cu Don Quijote mai am puţin, fiindcă a tot trebuit să-l întrerup pentru diferite daraveri.” (Edgar către Angela Papu, datat Bucureşti, 31.VIII.[1]964, inedit)

Încolo am de lucru până peste cap; Constanţa [Tănăsescu, redactorul de carte de la Editura pentru Literatură Universală] mi-a pus suliţa-n coaste să-i aduc până Marţi o bună parte din Don Quijote (din paginile pe care le-am luat în urmă şi pe care acuma le lucrez).”, cu referire la refacerea părţii traduse în ediţia prescurtată. (Edgar către Angela Papu, datat Bucureşti, 26.IX.[1]964, inedit)

Constanţa [Tănăsescu] mă zoreşte ca într-o săptămînă să-l dau pe tot Don Quijote […] Deasemenea trebuie să traduc din spanioleşte prefaţa la Don Quijote scrisă de Maria Teresa Leon [«Cervantes, El soldado que nos enseñó a hablar»](40 pag.).” (Edgar către Angela Papu, datat [Bucureşti], 3 X [1]964, în E. Papu, Memorii…, 6, p.432)

„În sfârşit, am terminat cu Don Quijote şi l-am dus pe tot la Editură; nu mai am decât 10 de pagini la urmă de tot, însă până să ajungă acolo cu cercetarea mai am timp destul şi pot să-mi văd şi de alte treburi.” (Edgar către Angela Papu, datat Bucureşti, 19 oct.[ombrie] 1964, în E. Papu, Memorii…, 7, p.433)

Am mai avut deaface iar cu prefaţa aceea [a Mariei Teresa Leon]. Sper luni să mă consider definitiv scăpat de tot ceea ce ţine de Don Quijote.” (Edgar către Angela Papu, datat Bucureşti, 26.XI.[1]964, inedit)

„De Don Quijote încă n-am scăpat definitiv;  a mai făcut [Dumitru] Copceag o ultimă corectură şi eu trebuie s-o revăd, ceea ce  o să-mi reia iarăşi vreo cîteva zile. După asta, în sfîrşit, cred că n-o să mai am nici o treabă cu acest Don Quijote, care m-a ţinut legat atîția ani de zile.” (Edgar către Angela Papu, nedatat, d.p.11.V.1965, în E. Papu, op. cit., 23, p.450)

Acum mi-a venit pe cap o ultimă corectură a lui Don Quijote, – sună cea din urmă menţiune epistolară asupra procesului de elaborare - de care trebuie să mă mai ţin o săptămână încă, în care timp trebuie să neglijez toate celelalte multiple şi presante lucrări.” (Edgar către Angela Papu, datat Bucureşti, 25 mai 1965, inedit)

Despre colaborarea cu Ion Frunzetti va preciza:

„Ceea ce ne-a legat mai mult şi ne-a făcut, în mod spontan, să ne sărutăm cînd ne întîlneam pe stradă, a fost traducerea integrală a lui Don Quijote, ce ni se încredinţase. El urma, în această extrem de dificilă încercare, să traducă primul volum, iar eu pe cel de-al doilea, fiecare din ele de cîte aproximativ şapte sute de pagini. Am muncit foarte mult, dar cu plăcere. De-atîtea ori mă străduiam cîte o zi întreagă ca să nu iasă mai mult decît două-trei fraze. Ele, însă, sporeau prin efortul meu de zi cu zi şi vedeam cum îmi creşte textul tradus, care mă pasiona tot mai intens. Ceea ce îmi dădea, însă, mai mult curaj era că-l ştiam pe Frunzetti lucrînd paralel la volumul întîi. Don Quijote devenise, astfel, o casă sau o familie comună numai a noastră. Ajunseserăm să ne înţelegem prin aluzii la elemente sau la atmosfera din Don Quijote, pe care, concomitent, amîndoi o trăiam din adînc. Simţeam deopotrivă că ataşamentul nostru față de ciudatul şi fascinantul personaj al lui Cervantes exercita asupra noastră atracţia pe care o încerci față de o ființă reală, în carne și oase. Invincibila noastră pasiune comună faţă de Don Quijote am intuit că mă leagă, într-o unică simţire, de Frunzetti.” (Edgar Papu, Memorii dintr-un secol, Jurnal 1929-1931. Epistolar 1964-1965, V. Pappu (ed.), Cap. „Ion Frunzetti”, Cluj-Napoca, Casa Cărţii  de Ştiinţă, 2015, p.178) Aceeaşi reprezentare de-ficţionalizată a personajului Quijote o mai încercase şi Al. Popescu-Telega, nevoit – în notele adunate în volumul „Pe urmele lui Don Quijote, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1942, p.5 – să recunoască faptul că „Cervantes n`are decât un rival pe lume: umbra lui Don Quijote pe care l-a plăsmuit atât de plin de vlagă în cât cine a trăit în tovărăşia lui nu se poate să nu-l considere bărbat în carne şi oase.”

Receptarea ediţiei

La data apariţiei, în 1965, a primei integrale „Don Quijote”, deşi editurile româneşti derulau  ample programe de traduceri din tezaurul literaturii universale, regimul nu agrea o inserţie mediatică explicită a acestora, cronicile consacrate traducerilor având mai curând un caracter informativ de popularizare a autorului tradus decât a versiunii româneşti în sine. Din aceste motive, puţinele cronici apărute la tălmăcirea lui Cervantes s-au axat în principal pe comentarea lui Cervantes ca autor şi pe elogierea capodoperei sale, ediţia tradusă fiind semnalată doar fugitiv şi frugal[1].

O excepţie de la această regulă face Cornel Mihai Ionescu2 , care se referă mai pe larg la prestaţia traducătorilor şi se pronunţă asupra versiunii româneşti, în densul său eseu comparatist:

„Performanţa remarcabilă a celor doi traducători ai lui Cervantes în româneşte, Ion Frunzetti şi Edgar Papu, este ea însăşi paradoxală: ei au izbutit să salveze ambiguitatea viziunii lui Cervantes şi a stilului ce o fixează, explicitînd-o, făcînd-o adică a noastră, instalîndu-ne în spaţiul ei pentru a o trăi cu un sentiment originar, din interior. Istoria tălmăcirii în limba română a lui Don Quijote este lungă şi elocventă pentru străduinţele unui şir de cărturari iluştri care începe cu Ion Heliade Rădulescu. Dar această variantă are un trecut şi comparaţia cu ediţia anterioară prescurtată pune în lumină o revizuire completă a concepţiei şi a instrumentelor de lucru; chiar şi în noua ediţie este sensibilă [citeşte, sesizabilă] o stratificare stilistică tot mai accentuată pe măsura aproximării de către traducători a adevăratului spirit al cărţii […] Traducătorii au diferenţiat, de cele mai multe ori, în cadrul acestei unităţi originare de stil, regimul de expresie propriu diverselor epizoade […] În partea a II-a a romanului, mai frumoasă, poate, şi mai profundă ca sens, Edgar Papu3 operează cu moduri stilistice în care amintirea lui Anton Pann păleşte pentru a o îngădui pe aceea a unei mai arhaice înţelepciuni orientale, decantată în forme de politeţe aulică şi savantă, uneori de un agreabil manierism, aşa cum ne-au transmis-o cîteva din prozele lui Mihail Sadoveanu […]”

„L-am văzut şi am vorbit cu el [Nicolae Steinhardt]relatează Edgar Papu în memoriile sale - pentru prima dată în casa unui scriitor, a lui Caraion, cam la un an şi ceva după ce ne-am eliberat amîndoi [din închisoare – iunie 1964; traducerea însă se va difuza începând din 1966, aşa că întâlnirea trebuie plasată în primăvara lui 1966]. Unul din primele cuvinte pe care mi le-a adresat a fost să-şi exprime admiraţia pentru traducerea mea din Don Quijote, terminată cu mult înainte, dar care ieşise numai de cîteva luni. Şi nu s-a mulţumit numai cu asemenea declaraţii, ci, cu mult mai repede decît mă aşteptam, a şi scris4 despre acea traducere la care, într-adevăr, am muncit trudnic zi de zi şi ceas cu ceas, cu toată puterea mea de entuziastă dăruire. Observaţiile sale mi s-au părut extrem de pătrunzătoare. A căutat, printre altele, să desluşească pentru ce textul meu nu pare tradus din altă limbă, ci gîndit şi realizat iniţial în româneşte, cu toată aparenţa de inspiraţie spontană, cu toate inflexiunile şi subtilităţile limbii noastre, cu naturalele ei sintagme paremiologice, cu atît de fireasca vorbire populară a lui Sancho. Şi a ajuns la concluzia unei izbitoare asemănări între poporul spaniol şi poporul român, bazat pe ipoteza, acceptată şi de unii spanioli, după care acea Iviria din Caucaz n-ar fi altceva decît Iberia. Mi s-a părut singura analiză autentică şi profund originală a acelei traduceri.” (Edgar Papu, Memorii…, Cap. „Nicu Steinhardt”, pp.220-221)

<În disonanță cu afirmațiile lui Nicolae Steinhardt, se situează opiniile unui Referent nesemnat5 care, la cererea Editurii pentru Literatură Universală, va evalua versiunea românească integrală a Părții a II-a din ”Don Quijote”, datorată lui Edgar Papu și publicată în 1965. Potrivit referatului, ”[…] traducătorul s-a situat, principial, pe o poziție greșită, încercând să romînizeze textul marelui roman al lui Cervantes și încărcîndu-l, în acest scop, cu un considerabil balast stilistic care îi scade din valoare și îl face să se deosebească simțitor de originalul spaniol, caracterizat, după cum am mai spus, printr-o artistică simplicitate”(pp. 20 și urm.), concedând totuși că Papu ar avea ”suficiente posibilități pentru efectuarea acestei operații”, adică a ”revizuirii (…) majorității imperfecțiunilor stilistice”.

Dumitru Copceag, în judecarea criteriilor care au stat la baza selectării variantelor lexicale purtătoare de conotaţii cu valoare stilistică, s-a întemeiat pe convingerea că percepţia românilor asupra Spaniei, fie ea şi medievală, ca şi asupra civilizaţiei apusene în genere, s-a format prin lectura unor lucrări de istoriografie, în care enunţul vădeşte un caracter ştiinţific, saturat de neologisme, cu dezavantajul (pe care referentul nu-l observă) de a fi neutru din punct de vedere stilistic: „În genere, tendinţa de a evita neologismele mi se pare nemotivată, – constată D. Copceag, într-o asumare pronunţat lingvistică – căci tocmai ele sunt strîns asociate, în mintea cititorilor romîni, cu imaginea Spaniei (chiar a celei medievale) şi, în genere, cu atmosfera apuseană (probabil datorită faptului că informaţii despre apus avem, în primul rînd, din cărţile de istorie, în care folosirea neologismelor constituie, oarecum, regula) <Referat, p.19>.” Argumentul pare cel puţin discutabil, fiindcă Occidentul şi civilizaţia sa au pătruns în Ţările Române, în primul rând pe calea scrierilor literare şi filosofice, iar în cazul nostru specific primele contacte ale românilor cu „Don Quijote” s-au realizat datorită lecturii din ediţii franţuzeşti şi germane.

În ce priveşte principiul stilistic care a stat la baza traducerii, – continuă Referentul - nu pot fi – după cum am mai spus – de acord cu traducătorul, care adoptă, cred, un punct de vedere greşit, introducînd în text un număr considerabil de arhaisme, regionalisme, familiarisme, vulgarisme sau chiar argotisme tipic româneşti şi totodată hiperstilizînd lucrarea, în sensul că se străduieşte să folosească sistematic cuvinte şi sintagme mai expresive, cu o coloratură stilistică mai pronunţată, decît cuvintele şi sintagmele corespunzătoare din original.

Fireşte, mi s-ar putea răspunde că n-am dreptate, că afirmaţia de mai sus se bazează pe interpretarea subiectivă a faptelor (e drept că în materie de apreciere a stilului unei opere apare, inevitabil, un coeficient de subiectivitate şi că, la urma urmelor, traducătorul are dreptul să adopte punctul de vedere care i se pare lui mai potrivit. Această obiecţie mi se pare însă neîntemeiată, căci în trecut se traducea empiric (concepţia oarecum dominantă fiind, în unele epoci istorice – de pildă în sec. XVI-XVII şi chiar, parţial, XIX – aceea a tălmăcirii «libere», adaptate la realităţile autohtone, la gusturile şi principiile estetice ale grupului social pentru care se face traducerea; vezi în acest sens VTP, p.25 urm.) astăzi se poate vorbi despre o teorie a traducerii mai mult sau mai puţin închegată, despre tendinţa de a supune traducerea – important proces lingvistic – unei cercetări ştiinţifice (Numărul lucrărilor consacrate acestei probleme se ridică, cel puţin, la cîteva sute, potrivit indicaţiilor bibliografice din cartea lui A.V.Fedorov, Vvedenie v teoriiu perevoda (Introducere în teoria traducerii), ed. II, Moskva 1958, din volumul On Translation, Cambridge, Massachussets 1959, publicat de către un grup de lingvişti americani, printre care Roman Jakobson precum şi din revista Babel, organ internaţional al traducătorilor). Or, în lumina teoriei moderne a traducerii există un punct de vedere general acceptat: acela al redării cît mai fidele a conţinutului de idei, a stilului, a specificului naţional şi chiar al unor caracteristici formale (de pildă structura frazei, ritm, metru) al operei traduse. <Nota: Acesta este, folosind terminologia lui Fedorov, aşa-zisul principiu al traducerii adecvate, adică al traducerii capabile să redea cât mai exact originalul, sub toate aspectele lui. (Vezi VTP, p.125 urm.)> Prin urmare, obiecţiunile mele nu sunt nicidecum expresia unui punct de vedere personal ci a unui principiu actualmente dominant în materie de teorie a traducerii, principiu care trebuie respectat de către orice traducător.”(Referat, pp.11-12)

Autorul Referatului admite, totuşi, că „traducătorul crează o atmosferă de ev mediu <Nota ref.: În accepţiunea actuală a cuvîntului, deci inclusiv epoca fanariotă> ori de sat românesc”, însă începe a se contrazice când declară că „puterea evocativă” a cuvintelor, – adică capacitatea acestora de a forma asociaţii în conştiinţa receptorului, căruia îi „sugerează diverse imagini, îl fac să vadă, mintal, cutare sau cutare obiect, cutare sau cutare persoană, loc, epocă etc.”- n-a fost exploatată de către E. Papu. Pare a uita că realitatea hispanică a epocii, comportamentul ei cultural (culturem-ul) – complet străină şi inaccesibilă publicului autohton – nu era asimilabilă decât pe calea reprezentării analogice, medievalitatea şi rusticitatea românească constituind termenii de comparaţie necesari în procesul de relocare contextuală, iar adecvarea stilistică la parametrii limbii române transforma textul în vector de comunicare auto-exegetic, sieşi suficient la nivel explicativ. De notat că la data tălmăcirii nu exista nici măcar un dicţionar spaniol-român, iar accesul la ediţii spaniole din „Don Quijote”, dotate cu un aparat critic mai elaborat, era imposibil în condiţiile izolării informaţionale impuse de Cortina de Fier.

Principiile traductologice enunţate de Prof. D. Copceag au fost respectate şi urmate cu fidelitate în elaborarea celei de-a doua ediţii integrale „Don Quijote” existente în limba română, datorată lui Sorin Mărculescu (Piteşti, Paralela 45, 2002), în care textul propriu-zis este dublat de un aparat critic de două mii de note, constituindu-se într-un erudit manual de civilizaţie şi cultură a „Secolului de aur”; în schimb, această ediţie filologică se reazemă, în selectarea vocabularului, pe un principiu etimologic, neglijând în parte sensul curent al termenilor6 .

Rezervele exprimate în Referat s-au perpetuat, însă, prin inerție, în cercurile hispaniștilor locali care, – în loc să angajeze dezbateri asupra modelului instituit de Edgar Papu în traductologie, și anume crearea unui sistem lingvistic de artefacte arhaizante, un limbaj fictiv în licență proprie (o limbă română de început de secol 17, care să sugereze ”contemporaneitatea” cu momentul creației originale cervantești)7 , dar în deplină concordanță cu normele de generare permise de limba română și perfect inteligibilă de către vorbitorul contemporan momentului traducerii, adică din a doua jumătate a sec. 20 – au ajuns să se întrebe cu prefăcută curiozitate, precum fosta sa admiratoare Juana Zlotescu, director al Institutului ”Cervantes” din București în anii deceniul 9, dacă dl. Papu ”cunoștea limba spaniolă”.

Principala modalitate prin care E. Papu dă o tentă arhaizantă limbajului este utilizarea vocabulelor cu răspândire restrânsă în sens spaţial (regionalisme) sau în ambientul social (familiarisme). Necunoscându-le cu precizie sensul (relevant numai contextual) şi presupunându-le de o autenticitate originară, receptorul dobândeşte impresia că ele ar proveni dintr-un fond lexical cu mult mai vechi decât în realitate, iar cei mai mulţi dintre cititori, auzindu-le (luând act de existenţa lor) pentru prima oară, le conferă o aură de mister în care, de-obicei, este învăluit un trecut insondabil, similar temporalităţii basmului.

În ordinea actului estetic, deşi realizează că opera cervantescă are un caracter deschis, centrifug, barocul inducând problematizări dilematice, pe care le conturnează fără a le soluţiona în mod univoc, el adoptă în traducere o atitudine clasică, considerând că nedesăvârşirea structurală a formei baroce ar trebui redată coerent şi în chip închegat, fiindcă originalul dobândeşte pentru traducător un statut definitiv, ne varietur, ce se exprimă drept „finitudine”.

Contrarietăţile în evaluarea traducerii sale reprezintă un episod din disputa care s-a făcut simţită între literatura, în accepţiunea ei tradiţională, şi lingvistica ce tinde să înglobeze textul literar în domeniul ei de aplicaţie, autorul, în calitate de căutător de idei sau de sensuri, fiind uzurpat de cel care devine un simplu generator de texte (semne).

Așadar, în loc să compare ”Don Quijote”-le său cu realizări textualiste echivalente, cum ar fi ”Numele trandafirului” (1980) de Umberto Eco, cu ”Calpuzanii”(1988) lui Silviu  Angelescu sau cu jurnalul matein apocrif («Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale însoţite de un inedit epistolar precum şi indexul fiinţelor, lucrurilor şi întîmplărilor», 2008). realizat de Ion Iovan, s-au mulțumit să asiste pasivi la demonetizarea unui ”monument al limbii române”.> (E. Papu, Memorii…, cap. „Ion Frunzetti”, Nota 1, p.178 şi cap. „Nicu Steinhardt, Nota 1, pp.221-222)

Referatul Prof. Dumitru Copceag, emigrat ulterior în Spania, va contribui la descalificarea versiunii „empirice” Frunzetti-Pappu în filologia iberică, având ca rezultat repudierea ediţiei de către exegeza cervantescă, deşi cu ocazia vizitei oficiale în România a perechii regale spaniole (1987), Edgar Papu a fost invitat la Institutul de Cultură al Spaniei pentru a fi prezentat Reginei Sofia, drept hispanistul emblematic al ţării8 (v. foto în Anexă).

Intrigat de răceala arătată de oficialităţile culturale spaniole faţă de o realizare traductologică de o asemenea anvergură, care permitea pentru prima oară accesul comprehensiv al publicului românesc la textul integral al unei personalităţi hispanice tutelare (chiar Institutul de Cultură al Spaniei poartă numele lui Cervantes), m-am bucurat când la conducerea filialei din Bucureşti a Instituţiei a venit Dna Juana Zlotescu care, înainte de a se expatria, participase sub numele de Ioana „Joy” Zlotescu la Cercul de literatură universală, condus de Edgar Papu, în cadrul Literelor bucureştene. Speram să fi venit vremea unei recunoaşteri, tardive, dar meritate, a contribuţiei aduse de Ion Frunzetti şi de Edgar Papu la cunoaşterea valorilor Spaniei în spaţiul autohton. Însă reacţia Dnei Zlotescu, la rugămintea mea de a se onora memoria primei echipe de traducători cervanteşti, m-a intrigat prin neverosimil, Domnia Sa explicându-mi că rolul Institutului „Cervantes” este să încurajeze difuzarea limbii spaniole în ţările gazdă şi nicidecum să înlesnească cunoaşterea valorilor culturale spaniole prin traduceri, ba chiar şi-a exprimat îndoiala privind competenţa lingvistică a lui Edgar Papu (din ale cărui prelegeri îşi însuşise primele elemente ale teatrului clasic spaniol), când m-a întrebat dacă „Domnul Papu cunoştea cumva limba spaniolă ?”, coborând în deriziune toate contribuţiile acestuia în materie de cultură hispanică9 .

Această atitudine mi-am explicat-o doi ani mai târziu, când a apărut ediţia Sorin Mărculescu a operei „Don Quijote”, proiect finanţat de Direcţia Generală a Cărţii, Arhivelor şi Bibliotecilor din cadrul Ministerului spaniol al Educaţiei, Culturii şi Sporturilor, printre promotorii acestuia numărându-se chiar Dna Zlotescu, în calitate de expert în cadrul Ministerului Afacerilor Externe al Regatului Spaniei, şi de director de Programe la Patrimonio Nacional.  După apariţia în 2002 a noii versiuni după „Don Quijote”, pe site-ul Institutului „Cervantes” din Bucureşti a apărut un sondaj care îndemna cititorii români să evalueze traducerile şi să arate care ar fi cea mai nimerită (citeşte, superioară), ediţia Frunzetti-Papu sau cea elaborată de Sorin Mărculescu; pentru facilitarea judecăţii, pe site a fost postat acelaşi fragment, „Scrisoarea lui Don Quijote către Dulcineea din Toboso”, aşa cum apare în cele două versiuni10 numai că pasajul din versiunea Frunzetti-Papu era extras dintr-o ediţie neautorizată11 şi prezenta o eroare grosolană de culegere – formula de adresare, „Suverană Doamnă”, era ortografiată „Subterană Doamnă”.

Potrivit consideraţiilor filologice cervanteşti12 , ilustrate prin celebra analogie între arta cuvântului şi tehnica ţesătorului, dacă am compara cele două versiuni integrale ale transpunerii în româneşte a capodoperei „Don Quijote”, vom constata că varianta Frunzetti-Papu a căutat să redea figurile originalului fără ca „urzeala” să se suprapună peste imaginile figurate, urmărind să suprime discrepanţa avers-revers, cu alte cuvinte încercând să estompeze caracterul irelevant al copiei în raport cu originalul, în temeiul principiul estetic crocian ce proclamă opera drept unicat expresiv de-sine-stătător; ghidându-se după principiul „translaţiei adecvate”,  Sorin Mărculescu a supus textul elaborat de el unui proces de destructurare conştientă, exactitatea precumpănind asupra fluenţei, şi ţinând cu tot dinadinsul ca cititorul să simtă că scripturalul românesc nu este decât o „oglindă” imperfectă a modelului.

După cum s-a putut observa, istoria receptării lui Edgar Papu ca tălmăcitor cervantesc a cunoscut în ultimele decenii mutaţii de substanţă: obiecţia iniţială de ordin filologic, urmată de politica regimului de discriminare a profesiunii de traducător, s-a transformat ulterior, din interese de marketing editorial, într-o modalitate a-deontologică de evacuare a creatorului din câmpul literar. Chiar şi succesorii Dnei Zlotescu de la conducerea Institutului „Cervantes” din Bucureşti respectă aceeaşi linie a boicotului memoricid, în ciuda demersurilor mele de a-i convinge să recunoască contribuţia lui Ion Frunzetti şi Edgar Papu la diseminarea Literelor hispanice în spaţiul cultural românesc.

(Intervenţie în cadrul Colocviului internaţional Cervantes, desfăşurat sub genericul „El retablo de la libertad. La actualidad del Quijote”- <Actualitatea operei «Don Quijote», tribună a libertăţii> şi organizat cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la publicarea celei de-a doua părți a romanului „Don Quijote” <1615-2015>, Bucureşti, 25-26 noiembrie 2015)

Note

1 v. Andrei Ionescu, Cervantes şi Don Quijote în „Luceafărul”, IX, 25(216), sîmbătă, 18 iunie 1966, p.6.

2 Cornel Mihai Ionescu, Don Quijote – Homo barocus , rubrica „Cronica traducerilor” în „Secolul XX”, 8, 1966, pp.170-173.

3 Anterior traducerii din „Don Quijote”, esteticianul – nevoit în epocă să accepte activităţi intelectuale aflate sub pragul său de competenţă, precum muncile de traducător, referent, stilizator anonim sau bibliograf în regim de colaborare, instrumente prin care nu pierdea cu totul legătura cu viaţa culturală, întrucât se afla încă sub incidenţa pedepsei complementare a degradării civile, ce va expira în 1967, când va primi permisiunea de a publica lucrări originale – meditase asupra operei lui Cervantes într-un studiu intitulat „Motive etice şi estetice la Cervantes”, elaborat în perioada 1951-1954. Dimpreună cu alte manuscrise inedite, studiul a fost confiscat la arestarea sa, survenită la 16 decembrie 1961, inclus de Securitate în categoria „scrierilor anti-democratice” şi „distrus prin ardere” la 8 februarie 1964, cf Procesului verbal, aflat la A.C.N.S.A.S., Fond penal, Dosar 2510, vol.27, f. 337. S-a păstrat numai pagina de titlu (prima pagină de mss olograf, v. reproducerea în Anexă), aceasta fiind facsimilată în vederea unei expertize grafologice, rămasă ca probă în Raportul de expertiză nr.201 din 18 iunie 1962 din dosarul citat, f.3059/15.

4 Consultarea colecţiilor pe anii 1965-1967 a principalelor publicaţii literare nu a condus la identificarea articolului menţionat; de altfel, numai revistele „Gazeta literară” şi „Secolul XX” găzduiau rubrici specializate în comentarea traducerilor nou apărute. N. Steinhardt nu dobândise încă drept de semnătură şi, deci, acces în publicistică, de aceea este posibil să fi publicat sub pseudonim.

5 Referatul a fost întocmit de eminentul lingvist Dumitru Copceag (1926, Chişinău – 1994, Düsseldorf) care, în 1969, sub conducerea lui Iorgu Iordan, va susţine disertaţia doctorală cu tema „Contribuţii la o tipologie a limbilor romanice (în comparaţie cu limbile germanice şi slave)”, ceea ce îl determinase să urmărească întreaga literatură de specialitate adusă la zi, inclusiv în domeniul hispanisticii şi traductologiei. Fost deţinut politic, cu toate că era cunoscător a 14 limbi, nu s-a putut integra în atmosfera academică locală şi emigrează în Spania (1971), unde în următorul deceniu va activa, în calitate de profesor asociat la Catedrele de lingvistică ale Universităţilor din Barcelona şi Navarra, iar din 1982 la centrele academice din Düsseldorf, Bochum şi Trier.

6 În chiar „Nota asupra ediţiei”, traducătorul relevă principiile după care s-a ghidat, şi anume: „mularea pe textul original”, „calchierea expresiilor idiomatice”, „anti-hiperpurism lingvistic (acceptarea sintagmei tautologice <mai etern>), neechivalarea expresiilor paremiologice, dar respectarea aspectelor formale ale acestora <structură ritmică, asonanţe, rime>, iar ca intenţie programatică acreditează „evitarea arhaizării şi localizării în spaţiul lexical românesc”, tendinţa fiind substituită prin utilizarea „neologismului frapant şi preţios”; relevante pentru concepţiile sale rămân interpretarea a două concepte-cheie prezente în opera lui Cervantes: „desengaño” = „Conocimiento de la verdad que deshace un error o engaño”; „Pérdida de las esperanzas o ilusiones que se tenían en algo”, care înseamnă „dezmeticire, dezmeţire, desîncântare” (apud Ioan Oprea et al., Noul Dicţionar Universal al Limbii Române, Bucureşti-Chişinău, Litera Internaţional, 2006), dar pe care Sorin Mărculescu îl traduce sistematic prin termenul „dezamăgire” (Notă asupra ediţiei, p.VII la Miguel de Cervantes, „Don Quijote de la Mancha”, I, Piteşti-Bucureşti, Paralela 45, 2004) , ceea ce nu intră în sensurile curente ale limbii române, acesta fiind echivalent cu „decepţie, deziluzie”; la fel este cazul cu termenul complex din barocul iberic de „discreto-discreción”, însemnând „rezervă, prudenţă, circumspecţie, cumpănire, diplomaţie”, dar pentru care traducătorul preferă semnificaţia de „distingere, separare, discernere”, derivându-l din latinescul „discernere” (la figurat: capabil să păstreze un secret, de încredere) şi forţând limitele acceptate de sistemul lingvistic românesc (ceea ce ar întuneca sensul, dacă n-ar fi consolidat explicativ prin laborioase digresiuni glosatorii); anterior, în traductologia românească, principiul etimologismului à outrance prezidase întreprinderea lui Romulus Vulpescu atunci când acesta abordase dificila lucrare suprarealistă „Ubu roi” (ediţie bibliofilă, Bucureşti, E.L.U., 1969), unde licenţele lexicale erau îndreptăţite de intenţia auctorială implicită a lui Alfred Jarry.

7 Am descoperit într-o culegere de texte arhaice două mostre lingvistice româneşti – redactate în alfabet chirilic, dar transliterate de către editor – sincrone cu data apariţiei cărţii lui Cervantes, din analiza cărora rezultă că o traducere în echivalent de epocă era imposibilă datorită construcţiei gramaticale incipiente a limbii române, după cum se va vedea în cele ce urmează:

„Mărturie” privind o tranzacţie funciară, Moldova, document datat 10 martie 1609 [leat 7117 de la Facerea lumii], apud Al. Mareş et al., Crestomaţia limbii române vechi, vol.I. – 1521-1639, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1994, 53, p. 163: „mărturisi[m] cu ces[t] a[l] nostru zapi[s], cu[m] au veni[t] înaintea noastră […] de nimene nevoi[t], nici asupri[t] […] De ce [altă lecţiune posibilă, deci, n. aut.] noi, deac-[am] vădzutu a lo[r] de bună voie tocmală şi deplină plată, noi, spre mai mare credinţă, a[m] lătura[t] şi ale noastre peceţ la acest[u] a[l] nostru zapi[s]; se observă absenţa desinenţelor substantivale desemnând categoriile gramaticale ale numărului, nu există încă marca ce defineşte  singularul şi pluralul, iar în cazul construcţiei verbului, conjugarea este incompletă, nefiind capabilă să facă distincţia între persoanele predicatului.

„Scrisoarea boierilor munteni” [către Radu Şerban, fost domnitor al Ţării Româneşti, aflat în exil la Viena], înscris datat 29 aprilie 1614 şi aflat la Arhivele Statului din Bucureşti, Fond „Documente istorice”, I/28, apud ibidem, 54:

„Direp[t] aceaea a[m] tărpi[t] noi mare cheltuiale şi robii şi arsuri şi sînge vărsa[t] pentru creştini, ca să ave[m] căutare la nevoia noastră.” Se remarcă un limbaj mai fluent, minat de aceleaşi vicii morfologice, limba încă nu adoptase categoria timpurilor verbale, radicalul verbului funcţiona într-o formă invariabilă, pre-conjugativă.

8 Ion Frunzetti se stinsese din viaţă în 1985.

9 Din operele de limbă spaniolă traduse de Edgar Papu, citez:

- Florencio Sanchez – În familie, trad. de Edgar Papu, Bucureşti, Fondul Literar al Scriitorilor din România, 1957.

- Federico Garcia LorcaMariana Pineda”, în volumul4 piese de teatru”, Bucureşti, ESPLA, 1958.

- J. Villafane – Poveşti şi legende, în româneşte de Edgar Papu, Bucureşti, Editura Tineretului, 1960.

- Ramón del Valle InclánTiranul Banderas şi Curtea miracolelor, trad. şi prefaţă de E. Papu, Colecţia „Clasicii literaturii universale”, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1967.

La acestea se adaugă numeroase texte critice despre autori hispanici şi iberoamericani.

10 Ion Frunzetti, I., cap. XXV, p.259 – Sorin Mărculescu, I., cap. 25, p. 157.

11 Grai şi Suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1994.

12 Citez, spre comparare şi edificare, pasajul din textul original care conţine principiile traductologice cervanteşti, precum şi transpunerile sale existente în ambele versiuni româneşti integrale: „Pero, con todo esto, me parece que el traducir de una lengua en otra, como no sea de las reinas de las lenguas, griega y latina, es como quien mira los tapices flamencos por el revés; que aunque se veen las figuras, son llenas de hilos que las escurecen, y no se veen con la lisura y tez de la haz; y el traducir de lenguas fáciles, ni arguye ingenio, ni elocucíon, como no le arguye el que traslada, ni el que copia un papel de otro papel.” (Miguel de Cervantes Saavedra, El ingenioso hidalgo Don Quijote de la Mancha, vigésima segunda edicíon, Colección Austral No. 150, Madrid, Espasa-Calpe S.A., 1965, Segunda Parte, Capitulo LXII, p.628); „Dar, cu toate acestea, aşa mi se pare mie, ca să tălmăceşti dintr-o limbă într-alta – doar dacă n-o fi vorba de limbile cele domneşti, adică elineasca şi latineasca – este ca şi cum te-ai uita pe dos la ţesăturile flamande de perete, unde, măcar că se zăresc chipurile, ele sunt totuşi pline de fire, care le întunecă şi nu ies la iveală cu toată netezimea şi cu tot luciul feţei; iar tălmăcirea din limbile uşoare nu dă dovadă nici de minte aleasă şi nici de dar al vorbirii, aşa cum – la fel cu cel ce tălmăceşte – nu dă dovadă nici cel ce trece pe o hîrtie ceea ce-i scris pe altă hîrtie.” (Miguel de Cervantes Saavedra, Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha, Partea a doua, trad. Edgar Papu, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1965, cap. LXII, p.561); „Şi totuşi mi se pare că traducerea dintr-o limbă într-alta, dacă nu e vorba de reginele limbilor, greaca şi latina, e ca şi cum ai privi tapiseriile flamande pe dos, căci, deşi personajele se văd, ele sunt pline de fire care le întunecă şi nu se văd cu claritate netezimea şi pielea feţei; iar traducerea din limbi uşoare nu dovedeşte nici ingeniozitate, nici elocvenţă, aşa cum nu le dovedeşte cel ce transpune sau copiază o hârtie după altă hârtie.” (Miguel de Cervantes, Don Quijote de la Mancha, II, trad. Sorin Mărculescu, Piteşti-Bucureşti, Paralela 45, 2004, cap. 62, pp. 514-515).

Bibliografie

A.C.N.S.A.S., Fond penal, Dosar 2510/1963, „Procesul lotului franciscan din Moldova”, vol.27;

Miguel de Cervantes Saavedra – Iscusitul hidalgo Don Quijote de La Mancha, I-II, în româneşte de Ion Frunzetti (Partea I-a) şi Edgar Papu (Partea secundă, cap. XXVIII-LII), Notele critice, filologice şi istorice sunt alcătuite pentru întreaga ediţie de Ion Frunzetti, Tabel cronologic de Edgar Papu, cu un Cuvînt introductiv de Maria Teresa León, postfaţă de Ovidiu Drimba, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1965;

Miguel de Cervantes, Don Quijote de La Mancha, Traducere din spaniolă, cuvânt înainte, cronologie, note şi comentarii de Sorin Mărculescu, cu un Studiu introductiv de Martín de Riquer, Piteşti, Paralela 45, 2004;

Andrei Ionescu, Cervantes şi Don Quijote în „Luceafărul”, IX, 25(216), sîmbătă, 18 iunie 1966, p.6.;

Cornel Mihai Ionescu, Don Quijote – Homo barocus , rubrica „Cronica traducerilor” în „Secolul XX”, 8, 1966;

Al. Mareş et al., Crestomaţia limbii române vechi, vol.I. – 1521-1639, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1994;

Edgar Papu, Jurnal 1929-1931. Memorii dintr-un secol. Epistolar 1964-1965, Vlad-Ion Pappu (ed.), Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2015;

Al. Popescu-Telega, Încercări de traduceri ale lui Don Quijote în româneşte, extras din RFR, nr.1, ian. 1942, pp.132-158;

Al. Popescu-Telega, Pe urmele lui Don Quijote, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1942;

Referent [Dumitru Copceag], Referat editorial [Editura pentru Literatură Universală] privind Partea a doua a romanului „Don Quijote” de Miguel de Cervantes, în traducerea lui Edgar Papu, s. a., dactilogramă, 25 p., Arhivele „Prof. Edgar Papu”;

Victoria Luminiţa Vleja, Sobre los comienzos de las traducciones del español al rumano (Despre începuturile traducerilor româneşti din literatura spaniolă), în Annales Universitatis Apulensis, Series Philologica, 8, tom 2, Alba-Iulia, 2007.

Ilustratii

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "3 comments" on this Article:

  1. man of war spune:

    cu ce a gresit neamul asta ? cine au fost / sint cei care l judeca / defaimeaza pe Eminescu sau il incarcereaza pe Edgar Papu pentru “uneltire” ? daca mingiierile vin de la Don Quijote (care se incapatineaza sa ramina viu !) poate nu i totul pierdut

  2. dominic diamant spune:

    Se vede că ilustrul şi iubitul nostru profesor de literatură universală Edgar Papu şi-a lăsat o puternică amprentă asupra generaţiei mele (1959-1964), din moment ce însumi eu, nefericit muritor care nici măcar n-am absolvit facultatea, (graţie grijii părinteşti a Securităţii care mi-a înscenat un odios proces care a dus la privarea mea de libertate, numai pentru a-şi justifica existenţa) m-am învrednicit să scriu o cărţulie “Donchiada”,în paginile căreia îmi transpun în mare parte chiar propria viaţă.
    Apărută la editura Psihelp din Bacău, în anul 2007,graţie generozităţii d-lui Petre Isachi, cărţulia s-a bucurat de laborioasa recenzie a doamnei Ana-Maria Mazilu şi de aprecierile puţinilor ei cititori, cărora am reuşit să le ofer cartea.
    Se vede şi că iubitul nostru profesor are un demn şi vrednic continuator în fiul său Vlad Ion Papu, pe care ţin să-l felicit din toată inima şi să-i urez sănătate, viaţă lungă şi prodigioasă.
    LA MULŢI ANI !

    • Vlad-Ion Pappu spune:

      Vă mulţumesc, Domnule Diamant, pentru urările adresate, dorindu-vă, la rândul meu, să puteţi depăşi traumele şi să vă bucuraţi de marea sărbătoare creştină a Naşterii Domnului, care ne îndeamnă să iertat, nu să şi uităm însă.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Vlad Ion Pappu


Vlad Ion Pappu

Vlad-Ion Pappu (n. 1956) este doctorand la Facultatea de Litere a Universității București, pregătind teza cu caracter monografic asupra părintelui său, Edgar Papu, intitulat... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)