Home » Cultura »Sinteze »Societate/Life » Citesti:

„Moldovean mic şi oacheş – spion român, spion autentic.”

Nicolae Coande august 3, 2013 Cultura, Sinteze, Societate/Life
6 comentarii 1,955 Vizualizari

I.

Arhipelagul… Gulaş

N-am rezistat să nu dau acest titlu unor însemnări care privesc faimoasa nuvelă a lui Aleksandr Isaievici Soljeniţîn, „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”. Fiindcă mă voi referi în special la avatarii (îmi place mai mult expresia lui Călinescu decât cea încetăţenită, avataruri) acestei lucrări care a însemnat intrarea lui Soljeniţîn în literatura rusă, iar mai apoi în cea mondială, voi spune repede că în cuprinsul nuvelei se face de câteva ori referire la ceva ce înseamnă „moldovean”/„român” pentru ruşi, nu în termeni dintre cei mai de invidiat pentru noi. E, totuşi, vorba de figura „românului” în imaginarul şi mentalitatea unor deţinuţi din Gulag, unde bietul „moldovean” are dezavantajul că e minoritar şi mai strică şi ordinea instaurată în lagărul de detenţie. Motivul? Adoarme când nu trebuie, e dat dispărut iar deţinuţii sunt ţinuţi în ger pentru asta. Mai încolo, personajul principal al nuvelei, Ivan Denisovici Şuhov, observă că atunci când spilcuiţii moscoviţi vorbesc între ei „dau atât de repede din gură şi folosesc atât de rar cuvinte ruseşti, încât atunci când îi asculţi ai impresia că vorbesc nişte letoni sau români.” O fi de bine, o fi de rău?

Însă n-am să dezvălui de pe acum ce i s-a întâmplat bietului „moldovean mic şi oacheş”, ci am să vorbesc pur şi simplu despre felul în care „adormeau” în post, de voie de nevoie, alcătuitorii unei cărţi care includea figurile scriitorilor laureaţi ai Premiului Nobel pentru Literatură. Prin 1983, vara, am dat, la un chioşc de ziare din Craiova, de o carte de peste 600 de pagini în care erau prezentate profilurile tuturor laureaţilor din 1901 până în 1982. Cartea, care-l avea ca redactor pe Laurenţiu Ulici, era tipărită, în seria „Umanism şi Pace”, ca almanah al revistei „Contemporanul”. Am răsfoit-o şi mă interesa în grad înalt, deoarece unii dintre autorii prezenţi acolo îmi erau total necunoscuţi, iar alţii erau traduşi cu lucruri noi în România. Nu mi-am procurat-o însă: costa ceva, nu aveam suma necesară, astfel că am răsfoit-o promiţându-mi să revin când găsesc banii. Nu s-a întâmplat asta, toamna am plecat în armată (amânasem destul, vreo doi ani), iar când am revenit, în februarie 1985, evident că nu se mai găsea. Dar nu despre armata mea vreau să vorbesc aici (deşi mediul în care am executat-o m-a făcut să înţeleg mai bine cărţile lui Soljeniţîn, n-o să vă vină să credeţi). Ceea ce m-a frapat la o primă ochire au fost paginile dedicate laureatului Nobel pe anul 1970. „Dedicate”, e un fel de a spune – ele nu existau. Exista doar o pagină cu numele lui Soljeniţîn, data naşterii, câteva titluri de cărţi şi… atât. Nici fotografie nu avea, în locul acesteia tronau nişte reproduceri după…. Rembrandt, între care „Peisaj marin cu pescar şi undiţă”. Ce avea undiţa cu prefectura? În treacăt fie spus, Bertrand Russell, laureat al Nobelului pentru literatură pe anul 1950, avea parte de acelaşi „tratament”, iar în locul fotografiei a fost reprodusă tot o pictură a lui Rembrandt: „Vânzătoarea de clătite”. Se ştie cât de mult îi plăceau clătitele celui de-al treilea Lord Russell. Iar Rembrandt era pictorul preferat al românilor.

Ironic, cât de poate în variantă românească, antologatorul anunţa într-o scurtă notă, că lucrarea este singulară „după câte ştim, chiar pe plan mondial”. Protocronismul dădea la români fructe şi flori când nu te (mai) aşteptai. Am fost mirat, din mai multe motive: cum poţi să prezinţi pe cineva care este atât de notoriu, cum trebuie să fie un laureat Nobel, doar cu numele? Cum e posibil ca traducătorii să nu sufle un cuvinţel despre autor şi să nu traducă măcar două pagini din cărţile sale? Nu se mai ştia rusă în România? Nu făcuseră rost de cărţile lui, măcar de o revistă? Mai bine lipsă! Nu ştiam nimic despre Soljeniţîn şi o bănuială începuse să mijească în mintea mea: dacă e indezirabil pentru autorităţile comuniste româneşti? Dar ce a scris, domnule, omul ăsta că dintre toţi laureaţii doar el nu are fotografie şi nici nu i se prezintă literatura? Mister! Mai târziu am putut avea întreg scenariul clarificat, inclusiv pe partea de dogmatică românească: deşi publicat în Rusia, dezvăluise crimele comunismului, iar Ceauşescu, perfectul lup în blană de oaie, era intratabil în chestia asta. Bine, după 1974 scriitorul a fost expulzat din Rusia, era prin America şi de acolo critica sistemul comunist (ba chiar şi pe cel occidental!). Bun, dar despre noi se spunea că le stăm ruşilor în coastă ca ghimpele… românesc! Vorbe – pe linie ideologică, Ceauşescu era mai catolic decât… Hruşciov. Până şi cubanezii traduseseră „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”, iar cartea a putut fi zărită în… Bucureşti, cu prilejul unei expoziţii de carte cubaneză! Asta, în trecere şi pe scurt, despre presupusul „liberalism” al lui Ceauşescu, inamic declarat al cărţilor care nu erau „pe linie” (vezi cartea lui Liviu Maliţa, „Ceauşescu, critic literar”, Ed. Vremea, 2010). În postfaţa seacă, fără nerv critic, L. Ulici afirma că „existenţa marilor scriitori şi a marii literaturi în secolul al XX-lea a fost mereu şi făţiş legată de un ideal pacifist,”, pentru a continua apoteotic: „Marea literatură a lumii moderne, partea din ea cu laurii Nobelului, exprimă în multiple înfăţişări aceeaşi credinţă în valorile umane. Cu „fineţe” opacă la adevăr, Ulici cita ceea ce afirmase, „riscând”, un poet în „negura anilor patruzeci”: Nimic nu va putea întuneca frumuseţea acestei lumi. Asta ne spunea şi Soljeniţîn, doar că nu în termeni ditirambici şi echivoci în cel mai înalt grad „hermeneutic”. În treacăt fie spus, ulterior, şi alţi critici literari serioşi aveau probleme cu receptarea lui Soljeniţîn, inclusiv după 1989. Unul, care stătuse şi vreo zece ani prin State, nu mă credea când, prin 1997 îi spusesem, la vederea traducerii apărute la „Univers”, că autorul a luat Nobelul! Nu a vrut să mă creadă deloc şi era convins că sunt în eroare. Habar nu avea de Soljeniţîn, deşi acesta stătuse în SUA ani de zile, iar discursul de la Harvard devenise legendar.

La noi, intrarea lui Soljeniţîn pe piaţa traducerilor literare româneşti s-a făcut greu şi cu poticneli. Până şi numele de pe coperta primei ediţii a nuvelei „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici” era ortografiat incomplet, în stil americănesc: Al. Soljeniţîn! Astăzi avem însă publicate destule dintre cărţile sale importante (cred că „Roata roşie”, marea sa epopee, nu este încă tradusă). „Arhipelagul Gulag”, cartea-mărturie care l-a propulsat în atenţia lumii libere şi a juriului Premiului Nobel, a cunoscut deja câteva ediţii. I s-au publicat în româneşte şi volumele de memorii, „Stejarul şi Viţelul” şi „Ca bobul între pietrele de moară”, ca să nu mai vorbim de primele lui lucrări, cele apărute în „Novîi Mir” începând cu 1962. Printre acestea şi „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”, apărută acolo în noiembrie 1962. Recent am citit prima ediţie în româneşte a nuvelei care l-a entuziasmat pe Tvardovski, şeful de la „Novîi Mir”, şi care i-a făcut pe ruşii din acea vreme să-şi smulgă exemplarele revistei din mâini ca să afle ce i se întâmpla unui rus oarecare, Ivan Denisovici Şuhov, într-o zi de muncă forţată în lagăr. Ediţia, apărută în 1991, la Editura „Quintus” (o fi vorba de fostul deţinut politic şi şef liberal post-1989?) îmi fusese oferită de un amic care, plecat deja în SUA, lichida resturile unei biblioteci. Era tipărită pe hârtia de calitate proastă a acelor ani, cu numeroase greşeli de redactare, dintre care una ţine de râsu’-plânsu’ valah: în postfaţa alcătuită de Vlad Sorianu apare, din greşeala culegerii, „Arhipelagul… Gulaş!” Noi românii, tot cu gândul la burtă. Însă cei care au citit nuvela ştiu că deţinuţii din lagărele ruseşti (şi cele româneşti, desigur), trăiau pentru această „clipă sfântă” a mesei, când lingura dosită în haina de muncă era scoasă la lumină pentru a plonja în zeama lungă făcută de bucătarii hoţi, graşi şi leneşi. „Gulaş” era deja sinonim cu prosperitatea regimului Kadar, aşa că îl iertăm pe cel care a cules titlul nuvelei cu gândul la mâncare. Cele naturale sunt fireşti.

II.

Minciuna rusească, minciuna americană

Orice rus pică la testul poligrafului.

Poligraful vostru nu înţelege sufletul rus.”

Un spion rus, într-un film american

Cu puţin timp înainte de a-l redescoperi pe „debutantul” Soljeniţîn, citisem „O viaţă în Gulag”, de Dmitri Vitkovski, o noutate la noi, şi mi-a atras atenţia faptul că prefaţatorul ediţiei franceze a cărţii, Nicolas Werth, specialist în istoria Rusiei sovietice, afirma frust: dacă ar fi apărut în anii deschiderii hruşcioviste, cartea ar fi rivalizat cu „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”. Într-adevăr, cartea lui Vitkovski, apărută abia după 1990, este bine scrisă, dar nu are amplitudinea şi, aş zice, „tectonica” paginilor lui Soljeniţîn. Vitkovski posedă o natură de poet (cu toate că era inginer chimist, educat în Vechiul Regim), dublată de un moralist (nici o cedare pe linia demnităţii, indiferent de costurile ulterioare). Totuşi, mărturia sa, pe care a încercat s-o publice la „Novâi Mir” în 1963, după deschiderea operată de Soljeniţîn (cu ajutorul preţios al lui Tvardovski, desigur) este una liniară, fără intensitatea povestirii lui Soljeniţîn, creator de atmosferă puternică, ca şi de personaje de neuitat, un „regizor” absolut al textului. Confesiunea lui Vitkovski este, mai degrabă, o însemnare autobiografică de impact, extinsă pe durata câtorva decenii, fără a avea însă forţa, expresivitatea, tensiunea cărţii lui Soljeniţîn, care concentrează o lume, un timp într-o singulară evocare a unei singure zile în Gulag. Să spunem pe scurt, ca să despărţim apele de uscat: unul are conştiinţă literară, celălalt doar o întrezăreşte, deşi ambii vorbesc despre aceeaşi lume a terorii. Soljeniţîn îl ştia pe Vitkovski şi chiar îl evocă în deschiderea „Arhipelagului Gulag”, în termeni care arată preţuirea sa: „Bătrânul Dmitri Petrovici Vitkovski, unul dintre surghiuniţii insulelor Solovki (…) ar fi trebuit să fie redactorul acestei cărţi. Însă anii petrecuţi acolo, jumătate de viaţă (memoriile lui din lagăr se intitulează în ediţia rusă chiar aşa, Jumătate de viaţă) i-au declanşat o paralizie prematură. Pierzându-şi darul vorbirii, el a putut să citească doar câteva capitole definitivate şi să se convingă că totul va fi povestit.” („Arhipelagul Gulag”, traducere de Nicolae Iliescu).

„O zi din viaţa lui Ivan Denisovici” este şi astăzi o carte mare: Tvardovski a avut dreptate să se bată pentru ea, aşa cum mărturiseşte Vladimir Lakşin în scurta prefaţă a cărţii, în care povesteşte cum, în calitate de redactor al revistei „Novîi Mir”, l-a cunoscut pe Soljeniţîn. Fineţea observaţiei psihologice este pe acelaşi palier cu stilul de maestru, unul extrem de concentrat, îmbinat din elemente care îşi arată rostul în toate paginile nuvelei. Fraza scurtă, decisă este încărcată de adevăr, nu unul estetic, ci acel adevăr care să poată fi accesibil oricui citeşte cartea. Una despre viaţă şi moarte, fără emfază literară. De altfel, la reproşurile primilor cititori profesionalizaţi ai nuvelei, Soljeniţîn răspundea sec: „Asta e cartea şi ăsta sunt eu. Mă gândesc la cititor, însă la cititorul în genere, şi nu la unul specializat.” I se atrăgea atenţia că foştii deţinuţi politici, care nu au părăsit însă credinţa în comunism, vor fi vexaţi de cele evocate de autor. Răspunsul venea direct, fără menajamente: „Oamenii la care vă referiţi n-au fost puşi, de regulă, la munci dezonorante, inumane. Potrivit calificării sau fostei lor poziţii, ei se aranjau la comenduire, la tăiat pâinea etc. Pentru a înţelege psihologia lui Ivan Denisovici, trebuie să fi trecut efectiv prin calvarul muncilor de jos, să le cunoşti din interior, dacă eu le-aş fi privit de la distanţă, n-aş fi putut să scriu cum am scris. Asta pentru că n-aş fi înţeles nici măcar faptul că munca poate fi salvatoare…”

De câte ori recitesc expresia asta îmi vine în minte o frază din debutul unui text al lui Soljeniţîn („am cumva impresia că n-am nimic de făcut în afara muncii obişnuite.”) legat de reacţiile lumii libere după faimosul său discurs de la Harvard, din anul 1978. Se ştie că, deşi sfătuit de traducătoarea sa să nu îi supere pe occidentali, Soljeniţîn a contrariat aşteptările unui auditoriu de până la 25.000 de oameni, punând în faţa Occidentului o oglindă care nu-i făcea pe americani să se simtă foarte confortabil. Soljeniţîn deplângea „lipsa de suflet”, „stereotipiile unei societăţi masificate, modelate prin revoltătoarea invazie a publicităţii comerciale, prin abrutizarea venită prin intermediul televizorului şi printr-o muzică intolerabilă… declinul artelor, sau absenţa unor bărbaţi de Stat.” Reacţiile ulterioare au fost dure. I s-a recomandat inclusiv să-şi ia tălpăşiţa din ţara care-l adăpostea. O parte a acestora a fost sintetizată de însuşi Soljeniţîn într-un text ulterior, astfel: „Câtă vreme îndemnasem lumea «să nu trăiască în minciună» în U.R.S.S., totul era în regulă – dar «să nu trăiască în minciună» în Statele Unite?”. Minciuna are voci, tonuri şi înţelesuri diferite, pe coordonate diferite.

Dacă Soljeniţân ar fi fost doar un „profet local”, interesat exclusiv de drama şi tragedia rusească, poate că vocea sa ar fi sunat izolat. Însă vocea lui lua înălţimea adecvată pentru o planetă care poate ciuli urechile şi azi la semnalul său de alarmă: „Dar lupta pentru planeta noastră, o luptă fizică şi spirituală, o luptă de proporţii cosmice, nu se află undeva într-un viitor îndepărtat, ea deja a început. Forţele Răului au început ofensiva lor decisivă. Deja simţiţi presiunea pe care o exercită, şi, cu toate astea, ecranele şi scrierile voastre sunt pline de zâmbete la comandă şi pahare ridicate.” Mai târziu, culmea, un conservator ca Ronald Reagan a adoptat un ton profetic şi a descris URSS drept „Imperiul Răului”, în tonuri care aminteau de Soljeniţîn, fără echivoc. Marele rus a fost făcut atunci cu ou şi cu oţet de o parte a societăţii americane, iar cartea lui Daniel J. Mahoney, „Aleksandr Soljeniţîn. Dincolo de ideologie”, pe care am comentat-o în „Intelectualii români şi Curtea regelui” (Ed. Curtea veche, 2011) dedică un capitol şi acestei „neînţelegeri” care a scindat opinia americană.

Minciuna rusească, de care vorbea şi Vitkovski în cartea sa, este arătată de Soljeniţîn în nuvelă în toată amploarea ei, însă nu ca un moralist, cu degetul ridicat în sus, ci cu acel calm al privirii care-i permite să înţeleagă viaţa, ca unul care a coborât în abisurile ei. Minciuna rusească se referă la tot ceea ce era capabil un deţinut să facă pentru a se salva, atât în Gulag cât şi în libertate: o a doua natură grefată de sistem unor generaţii întregi, o malformaţie teribilă de care puţini au scăpat. Umanitatea inşilor umili este însă relevată strălucit de acest mare autor, care prin Şuhov construieşte prototipul supravieţuitorului, acel individ ajuns doar un număr, care face destule pentru a supravieţui, însă nu se înjoseşte moral, nu devine „şacal”, îşi păstrează omenia şi se face de folos şi celorlalţi. Cei care au rude cu stare, primesc pachete în lagăr şi au poziţii care-i scutesc de munca abrutizantă efectuată în condiţii de ger insuportabil. Şuhov nu-i condamnă însă, resimte simpatie pentru artişti precum Cezar (care primeşte pachete dese şi face schimb de informaţii culturale cu un deţinut mai vechi, artist şi el, în timp ce fumează pipă) sau pentru fostul căpitanul de vapor care se descurcă greu în noile condiţii. De altfel, Şuhov priveşte lumea cu acel bun simţ nealterat de muncile abrutizante, de umilinţele îndurate şi înţelege că viaţa e mai importantă decât orgoliile personale sau disputele sterile asupra calităţii de a fi „genial” a lui Eisenstein. El aude fără nici o reacţie disputa pe această temă dintre Cezar şi omologul său, dar ştie că în lagăr, pentru restul deţinuţilor, indivizii care nu respectă ordinea şi morala comună, precum un contabil, un frizer sau „unul de la secţia culturală”, sunt consideraţi ticăloşi de primă mână. Pregătirea, ca şi caracterul lor, sunt simple fantoşe, ceea ce contează este, dincolo de lupta pentru supravieţuire, solidaritatea grupului. Soljeniţîn însuşi, îşi amintea Lakşin, a renunţat în lagăr la pretenţiile de intelectual: „Tocmai asta m-a salvat. Dacă eu, intelectual fiind, m-aş fi clătinat în sinea mea, dacă aş fi dat drumul nervilor, dacă aş fi exagerat cu tot ce mi e întâmpla, cu siguranţă că aş fi sucombat…”

Am rămas dator cu secvenţa în care Şuhov/Soljeniţîn ne prezintă cazul „moldoveanului mic şi oacheş” care a ţinut în şah escorta militară şi întreg lotul de deţinuţi pe drumul dinspre şantier spre barăcile unde erau încartiruiţi. La poarta de intrare, unde se făcea apelul de seară şi erau număraţi deţinuţii, pentru a se vedea dacă vreunul a încercat să evadeze, s-a constat lipsa cuiva. Brigăzile au fost obligate să-şi numere oamenii, să se prezinte din nou cu efectivul. Totuşi, unul nu ieşea. Când a fost depistat, s-a dovedit că era un deţinut moldovean care adormise ascuns într-un ungher. Soljeniţîn explică faptul că un deţinut înfometat (se dădea o raţie de pâine de 200 gr pe zi la fiecare masă cu zeamă lungă), extenuat după o zi de muncă la minus 30 de grade afară putea dormi instantaneu dacă stătea mai mult de câteva minute lângă un foc aprins. Moldoveanul din brigada 32 s-a ascuns de şeful său şi adormit. Nici urmă de tentativă de evadare, totuşi încălcase regulile şi mai era condamnat şi pentru spionaj. Aşadar, automat tentativă de evadare. În final, moldoveanul va fi acuzat de tentativă de evadare şi mai mult ca sigur va primi alţi ani de pedeapsă. Între timp, va fi adus de căutători în şuturi, lovit de şef (ca să-l scoată din mâna escortei, explică autorul), iar colegii săi au fost mânioşi: „Moldoveanul se retrăgea încet, iar un maghiar din aceeaşi brigadă îi dădu un şut în spate şi apoi încă unul.” Păi, cine altul putea s-o facă mai bine!?

Noi, românii, suntem amuzaţi când citim asta, mai ales că se spune că moldoveanul era condamnat pentru spionaj în favoarea românilor. În momentele când lagărul încă nu ştia cine lipsea şi se făceau supoziţii, Şuhov aude următoarele: „N-o fi cumva moldoveanul acela mic şi oacheş. Ce fel de moldovean e acesta? Nu-i oare moldoveanul despre care se spune că a fost spion român, un spion autentic?”

Ba bine că nu, îi răspundem noi veseli lui Soljeniţîn la atâţia ani de la întâmplare şi la peste 41 de la publicarea acestei poveşti formidabile despre supravieţuire în infern. Era spion autentic şi, mai ales, spion român, Aleksandr Isaievici!

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "6 comments" on this Article:

  1. victor L spune:

    Frumos.
    Am cartea cu laureatii Nobel pentru literatura (trebuie s-o caut), iar scena cu moldoveanul “mic si oaches” mi-o amintesc acum si mai amuzat.

  2. Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

    Si traduceri din Varlam Salamov ? Daca stie cineva unde si cind sa-mi spuna si mie.

  3. Felicitari, Nicolae! Am citit cu amara melancolie acest superb si, vai, atat de adevarat articol. Intr-unul din cele trei mega-procese de la Moscova, procurorul Andrei Visinski il denunta pe unul dintre acuzati (Valentin Olberg) drept “ciudatul cetatean al Republcii Honduras”. Deci spion din Honduras. Nu puteai sa fii adversarul (real si cel mai adesea imaginar) al lui Stalin fara a fi spion. Mihail Koltsov? Spion italo-german! Isaak Babel? Spion franco-japonez! Bela Kun? Spion horthyst! Rakovski? Spion bulgaro-roman! Despre Meyerhold si Mikhoels nici nu mai are rost sa vorbim. Nu era spion si Goma in Romania lui NC? Cine era in spatele revistei “Agora”? NED, un acronim sinistru…

    • Nicolae Coande Nicolae Coande spune:

      Varlam Salamov, Povestiri din Kolîma, Editura Minerva, 1993.
      Se gaseste de vanzare pe siteuri la preturi modice.

    • Nicolae Coande Nicolae Coande spune:

      Multumesc foarte mult, draga Vladimir, comentariul tau, pertinent si exact, ca de obicei, ma onoreaza.
      O vara placuta, fara “spioni”, iti doresc!

  4. victor L spune:

    ” cum poţi să prezinţi pe cineva care este atât de notoriu, cum trebuie să fie un laureat Nobel, doar cu numele? Cum e posibil ca traducătorii să nu sufle un cuvinţel despre autor şi să nu traducă măcar două pagini din cărţile sale?”
    Probabil nu aflaserati de memorabilele vorbe: “Pasternak? n-am auzit de Pasternak!” .
    Caruia, totusi, i-au publicar citeva poezii fara titlu.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Nicolae Coande


Nicolae Coande

Poet Membru al USR. Secretar literar al Teatrului Naţional „Marin Sorescu”, Craiova. A debutat cu placheta de poeme „În margine” (Ed. Ramuri, 1995), premiată de Uni... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Că incompetența și corupția sînt legate, merg mînă în mînă, stau la aceeași masă, etc., ...

de: vintila mihailescu

la "Corupție sau incompetență?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)