Home » Cultura »Societate/Life » Citesti:

… Hannibal Lecter – sau despre fascinatia lui „de ce nu?” si „ce-ar fi daca?”

Alin Fumurescu octombrie 11, 2015 Cultura, Societate/Life
24 comentarii 2,399 Vizualizari

… asa ca precizez din capul locului: ceea ce urmeaza nu este o „cronica de film/serial”. „Hannibal” e mai degraba un pretext. Pentru necunoscatori e vorba de un recent serial TV, realizat pentru NBC (ultimul episod a fost in august 2015), inspirat din „Tacerea mieilor„/Silence of the Lambs (va mai amintiti de Anthony Hopkins?) si o carte, Dragonul Rosu, de Thomas Harris.

watch?v=V5dA92wqmME

In toate, personajul principal e Dr. Hannibal Lecter, un psihiatru extrem de inteligent care se-ntampla sa fie si … canibal din placere. Prin urmare, e si asasin in serie (serial killer), vine de se leaga, atata doar ca fiecare dintre crimele sale – mai precis felul in care isi cioparteste si/sau aranjeaza victimele – reprezinta o adevarata opera de arta. Macabra, sangeroasa, groaznica prin sadism, dar nu mai putin opera de arta.

In carte si in serialul cu pricina (spre deosebire Tacerea Mieilor), in centrul dramei se afla relatia dintre Hannibal Lecter si Will Graham, un investigator/consultant FBI care poseda o abilitate rara: empatia extrema. Adus la locul crimelor, se identifica de fiecare data cu ucigasul, intra, ca sa zicem asa, in mintea acestuia (in afara de Hannibal, mai sunt si multi alt criminali in serie, de calibru mai mic sau mai mare, oricum inferiori din toate punctele de vedere lui Hannibal, care nu se sfieste sa ajute la prinderea lor sau care ii foloseste ca instrumente pentru a-i duce la indeplinire planurile). Daca Hannibal e „baiatul rau”, Will e, fara doar si poate, „baiatul bun”. (Folosesc ghilimelele din motive ce vor deveni limpezi ceva mai tarziu – nadajduiesc.) In afara celor doi, mai exista o psihiatra consultanta a FBI, care se indragosteste ba de Will, ba de Hannibal, o alta psihiatra, psihiatra lui Hannibal, psihiatra psihiatrului, cum ar veni (si ea cade in mrejele lui, dar doar dupa ce intelege cine e Hannibal cu adevarat), seful Behavioral Analysis Unit din cadrul FBI, etc.

Informatia asta e suficienta pentru a porni discutia, chiar daca nu ati vazut serialul.

Ceea ce intriga e (1) faptul ca toti cei care-l cunosc pe Hannibal, chiar dupa ce realizeaza cine este cu adevarat, ba chiar ii cad victime (fara sa moara, c-atunci e prea tarziu), sunt fascinati de el, daca nu indragostiti de-a binelea; iar asta nu socheaza catusi de putin telespectatorul, pentru ca (2) la randul sau e fascinat, atras cumva de personajul care, repet, pregateste mese elaborate din victimele sale, uneori le hraneste cu bucati din propriul trup, etc. Desi mai putin gustat de catre marele public, serialul a fost aplaudat de critici, a luat numeroase premii, si are admiratorii sai (printre care, in parte, si subsemnatul). Aparent, e nevoie de un anumit nivel de „sofisticarie” pentru a-l putea „degusta” (sic).

https://www.youtube.com/watch?v=pDTzn8y-5kM

Iar asta ne aduce la miezul problemei: De ce? Explicatii de genul „ne plac baietii rai pentru ca-n fiecare dintre noi sade tupilat unul” sau „exista o estetica a uratului, cum bine a observat Baudelaire„, se dovedesc nesatisfacatoare. Mai intai, pentru ca Hannibal nu e „rau” in sensul comun al cuvantului. Rai sint gangsterii din filme sau chiar ceilalti serial-killers de mana a doua. Hannibal nu vrea sa faca rau, pentru ca notiunea in sine ii este straina – nu la nivel rational; la nivel rational o cunoaste, cum poate cunoaste „rational” un orb culorile, si de multe ori profita de asta pentru a anticipa reactiile celor din jur. Mai apoi, pentru ca – trageti adanc aer in piept – „tablourile” pe care le construieste cu migala si rafinament din victime, la fel ca si mesele pregatite din ele, nu sunt, estetic vorbind, urate. Sunt repulsive, stiind din ce si cum sunt facute, dar urate nu sunt. Dimpotriva.

Si-atunci? Atunci raspunsul se cuvine a fi cautat in alta parte – mai precis, in „sofisticaria” de care vorbeam adineaori. Hannibal reprezinta, repet, o culme a educatiei si rafinamentului: vorbeste fluent vreo cinci limbi, recita in italiana din Dante, asculta muzica clasica, e gourmet la extrem, degustator de vinuri fine, canta si compune la mai multe instrumente, unele din Evul Mediu, pe scurt, e rafinat in orice domeniu – si mai e si chirurg priceput! :) Admiratorii sai, din fata sau din spatele ecranului, sunt si ei, chiar daca la niveluri diferite, educati si sofisticati. Prin urmare, pe-aici pe undeva trebuie cautata solutia conundrumului.

De ce? Omul educat incepe sa vada nuantele. Pentru majoritatea, lumea se imparte in alb si negru. Cand incepi sa „vezi nuante”, lumea devine, ca sa spunem asa, mai colorata. Nu cenusie, cum zicea Adam Michnik, ci colorata. Colorata frumos. In Cartea a VIII-a a Republicii lui Platon, Socrate spune ca democratia pare frumoasa, fiind aidoma unei tesaturi din fire divers colorate, care atrag privirile.

Pare, nu e.

In Cartea a doua a Republicii, Glaucon si Adeimantus (istoric vorbind, fratii lui Platon) il provoaca pe Socrate sa demonstreze ca justitia, dreptatea reprezinta un bun in sine, nu pentru altceva (reputatie, viata de apoi, etc). „Demonstreaza-ne, Socrate” – ii cere Glaucon – „ca un om perfect drept, care are reputatia de a fi perfect nedrept, e mai fericit decat unul care, desi e perfect nedrept, are reputatia de a fi perfect drept„. Iar asta, repet, in conditiile in care omul drept nu ii poate convinge pe ceilalti de dreptatea lui, viata de apoi iese din discutie, iar omul nedrept stie ca nu va fi prins niciodata „cu mata-n sac” (inelul lui Gygas, pentru cunoscatori). „Stii ce-ar zice lumea„, continua Glaucon, „ca s-ar intampla cu omul perfect drept? Ar fi biciuit, ars cu fierul inrosit si, dupa ce ar fi supus tuturor torturilor imaginabile, ar fi ‘pus pe lemn’ [nota: unele traduceri dau „tras in teapa”, in altele „crucificat”])”.

Cum textul cu pricina a fost scris cu vreo 350 de ani inainte de Hristos, nu-i de mirare ca-l gasim pe Platon pictat pe peretii unor biserici.

Asa incepe, de fapt Republica platoniciana – cu aceasta provocare: exista bine si rau, exista dreptate, sau astea sunt doar conventii sociale, distinctii bune de folosit pentru alte foloase? Si-abia atunci Socrate propune ca, pentru a intelege mai bine ce e dreptatea, daca e (pentru ca Socrate n-are pre-conceptii, e dispus sa mearga pana-n panzele albe, fie ce-o fi), s-o studieze la o scara mai mare decat cea a omului, i.e., la scara cetatii. A Republicii, altfel spus.

Bine, bine, si ce legatura au toate astea cu fascinatia pentru sofisticaria lui Hannibal? Pai au, daca stam sa ne gandim. Hannibal e omul perfect nedrept care, pana la un punct din poveste, are reputatia de-a fi perfect drept. Will, e cel care, de la un punct al povestii incolo, are reputatia ca e perfect nedrept (drept pentru care ajunge, o vreme, si la inchisoare). Aparentele il indica pe Will ca fiind …Hannibal. Granitele dintre bine si rau incep sa se estompeze atat in mintile protagonistilor cat si in cele ale (tele)spectatorilor.

Spuneam ca educatia aduce dupa sine nuantele, ca nuantele aduc cu ele sofisticaria si „culorile”. Cand incepi sa vezi lumea in culori, nu doar in alb si negru, tentatia de a nega existenta albului si a negrului e uriasa. Binele si raul incep sa isi piarda contururile, pana-ntr-acolo incat inceteaza sa mai existe. Pana-ntr-acolo incat ajungi la concluzia ca „binele” si „raul” sunt doar conventii sociale – „pacatele” sunt definite ca atare in functie de ce crede societatea (mai precis majoritatea) ca e pacat. „Lumea zice ca asta e, de fapt originea justitiei„, zice Glaucon (care nu e de acord, dar nici convins de Socrate inca nu e).

Daca suntem cu totii egali si nu exista criterii „obiective” de departajare a opiniilor, singura solutie rationala ramasa la indemana e cea a votului majoritar, in care se numara „dorintele” nu „ratiunile”. Nimeni nu ma va intreba vreodata de ce votez cum votez. E treaba mea. Altiminteri, ar contrazice principiul de baza al democratiei frumoase – egalitatea vointelor. (Asta a fost solutia lui Hobbes, in treacat fie spus.) De ce ar crede Hannibal in asa ceva? De ce ar crede in asa ceva orice om cat de cat educat sau rational, cand e limpede ca Ion coseste cel mai bine din tot satul, iar Chopin se pricepe la pian?

Daca-i asa, insa, poate ca „ce zice lumea” – lumea lui Glaucon nu s-a schimbat de-atunci – e cladita pe iluzii si pe povesti de-adormit copii – virtute, iubire, Mos Craciun, Doamne-Doamne, patrie, si cate altele. Bine? Rau? Hmmm…

Acum: Fiece om, educat sau nu, va fi simtit macar de cateva ori in viata, atractia lui „de ce nu?La urma urmelor, de ce nu?” Nu neaparat sa ucizi si sa mananci un alt om, dar alte cele – de la a-i spune sefului ceea ce crezi cu adevarat, stiind ca-ti risti slujba, la fugitul in lume cu iubirea vietii tale, pana la aruncarea, la propriu, intr-o prapastie. Ce e de fapt asa-numita „fascinatie a abisului„, daca nu atractia spre libertatea totala – ma eliberez de tot si de toate, atat la propriu cat si la figurat? De ce sa nu fac ce-mi vine sa fac? Daca binele si raul si toate povestile cu viata de-apoi sau Doamne-Doamne nu sunt decat atat – povesti de adormit copiii?

[Nota: Candva, undeva, am citit povestea unui tanar rus alb refugiat la Paris. Avea orice, conform convenientelor, isi poate dori un om: era bine educat, avea bani, era aratos, cu succes la femei, om „de viata”, etc. La o petrecere, gaseste din intamplare in casa gazdei un revolver incarcat. Nu era deprimat. N-avea nici un fel de apasare existentiala, cu atat mai putin materiala sau romantica. Il ia in mana si-i intreaba pe cei din jur: „Ce-ar fi daca mi-as zbura acum creierii? Ce-ar fi?” Oamenii rad, convinsi ca e inca o gluma. Dar omul nostru duce, zambind, revoleverul la tampla si-si zboara creierii. Asta e libertatea deplina, de unde si fascinatia lui „ce-ar fi daca?”]

Cine n-a trait macar o data in viata aceasta tentatie, n-are cum sa inteleaga.

Educati, insa, sau nu, oamenii au in general tendinta de a rezista acestei ispite. Unii o fac pentru ca inca mai cred ca „nu-i bine”, ca „e pacat” sau chiar „ispita”, din reflex. Altii, chipurile mai rationali, pentru ca stiu ca e un impuls de moment – daca ii vei ceda, repercusiunile vor fi dramatice. Nu merita. Rezultatul, insa, e acelasi: e teama ca vei „scapa haturile”. Iti vei pierde controlul asupra ta. O vei lua la vale fara a te mai putea opri. (E frumos sa te arunci in prapastie sau de pe bloc, dar te sperie gandul ca, odata ce te-ai aruncat, nu te mai poti intoarce.) Or fascinatia cu Hannibal tocmai in aseasta consta – in faptul ca, desi „eliberat”, desi face toate ororile posibile, pare sa fie tot timpul in control. Mai mult, e singurul dintre personaje care pare sa fie capabil de-a se tine singur in „haturi”. Pare capabil sa sara in abis cand pofteste, si sa se intoarca, totusi, inapoi, pe creasta, aidoma.

Simplu spus, ceea ce ne fascineaza e controlul aparent logic al a-normalului asupra normalului.

Jinduim si noi la libertatea asta.

La Hannibal, pare-se ca inteligenta, cultura, rafinamentul si toata sofisticaria ce decurge de-aici il ajuta sa se poata controla. Canibal si ucigas in serie cum e, Hannibal pare sa se lase mai putin prada instinctelor si poftelor si „vointelor” decat majoritatea dintre noi, astia care ne-am caracteriza drept normali, in viata de zi cu zi. (In momentul incare lasi la o parte ratiunea, distinctia dintre „pofta” si „vointa” devine irelevanta: am „pofta” sa fumez si nici o „ratiune” care sa ma impiedice s-o fac. In treacat fie spus, aici ar merita pomenit Hume, dar nu vreau sa complic discutia si mai tare). Pare-se, cum s-ar zice, ca sofisticaria te-ajuta sa treci, vorba lui Nietzsche, dincolo de bine si de rau. Sa te eliberezi.

Pare, nu e.

Abia asa, contra-partida lui (ca nemesis nu-i pot zice), Will Graham, „baiatul bun”, incepe sa devina, la randul sau, descifrabil. Will nu e nici pe departe atat de sofisticat precum Hannibal, si nu e nici psihiatru :)poate ca tocmai in aceasta consta si sansa lui (intamplator – sau nu? – ceilalti psihiatri, trei, daca numaram si psihiatrul inchisorii, devin victimele lui Hannibal, desi sunt lasate in viata). Psihiatrii sunt prea sofisticati.  Si-au pierdut doza de bun-simt care-ti ingaduieste sa ridici din umeri si sa mergi mai departe. „Convertirea la „libertate” a lui Will devine telul suprem al lui Hannibal. Restul e mai degraba plictiseala. Nimic care sa-l provoace. Dracul se plictiseste daca n-are un Iisus in pustie pe care sa-L converteasca. Bazandu-se pe empatia extrema de care dovada Will si pe „indemnarile” sale in descifrarea psihicului, Hannibal isi imagineaza ca Will va fi o prada usoara. Se dovedeste a nu fi, desi de cateva ori pare foarte aproape de-a deveni un al doilea Hannibal. Se incapataneaza insa, dincolo de explicatii rationale si dincolo de orice „simte” si-i „vine” sa faca, sa ramana de partea unui „bine” caruia nu-i mai gaseste nici un fundament. Num-asa’, ca stie ca asta e bine. Dar asta nu face decat sa-i sporeasca „nedreptului perfect” frustrarea.

Liber si sofisticat cum e, Hannibal are nevoie de „confirmarea” convertirii lui Will. Mai „taran” si incapatanat cum e, Will refuza sa ii dea satisfactie. N-are explicatii rationale, dupa cum nici Hannibal, de fapt, nu are. Pe parcursul intregului serial, Will pare victima.

Pare, nu e – si tocmai asta il frustreaza pe Hannibal: ca e batut cu propriile-i arme.

Daca nimic nu conteaza, pentru ca n-am argumente impecabile rational impotriva, rational vorbind, alegerea devine libera.

Si-aici e-aici. Libertate totala nu exista, cu sau fara Mos Craciun. O stim din liceu: Viteza creste pe masura ce reduci frecarea, dar, daca frecarea dispare, miscarea devine imposibila. La frecare zero, viteza e zero.

Nu poti alerga in vid.

Sau, in varianta mezinului Alec, cand avea vreo 15 ani: „La biserica merg doar oamenii prosti si oamenii destepti.”

Alec merge la biserica.

PS Nu stiu ce-a fost in mintea creatorului lui Hannibal Lecter. Cert e ca Hannibal a castigat toate bataliile cu romanii, dar a sfarsit nu doar pierzand razboiul, ci distrugand Cartagina cu totul.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "24 comments" on this Article:

  1. Vlad spune:

    As zice ca rationamentul e in felul urmator: daca alegi sa nu conteze nimic, inseamna ca ai facut o alegere si functionezi in virtutea alegerii respective cu conditionarile implicite ei, varianta nemaifiindu-ti la dispozitie …

  2. victor L spune:

    Mi-e neclar:
    – ” repet, pregateste mese elaborate din victimele sale, uneori le hraneste cu bucati din propriul trup, etc” I
    Apoi,
    - “Desi mai putin gustat de catre marele public, serialul a fost aplaudat de critici,”
    Aici a fost uitata cineva: femeia aia legata la ochi.

    -”Dar omul nostru duce, zambind, revoleverul la tampla si-si zboara creierii. Asta e libertatea deplina, de unde si fascinatia lui „ce-ar fi daca?”
    Sa fim serioasi, pe cine poate impresiona un asemenea gest ca rafinament neinteles de prostime?
    Cei care sint fascinati de asemenea rafinamente ar fi capabili sa le practice?
    Marturisire: e drept, cind e vorba de crime, sofisticate chiar, incit sa satisfaca elevatii, nu am nicio placere sa discut arta. Crima e crima. Un handicap, probabil.
    Si dr. Mengele a fost un sofisticat in felul sau.

  3. Harald spune:

    Lumea nu ar putea functiona pe baza unei competitii intre serial killeri (fie ei canibali sau nu). Orice actiune corespunde unei nevoi, constientizate sau nu. Inclusiv actiunea autorului de a scrie acest articol sau actiunea subsemnatului de a-l comenta :)

    Canibalismul este o nevoie falsa, cu origini mai mult sau mai putin ideologice. Uciderea in serie este tot o nevoie falsa, egal daca se practica individual sau la scara lui Hitler si Stalin. Societatile unde s-ar practica asa ceva au doua optiuni: ori se trezesc la realitate, ori dispare competitia din lipsa de combatanti :)

    Sofisticarea poate elimina viziunile in alb si negru, poate introduce o infinitate de nuante in analiza si evaluare, insa decizia, actiunea propriu-zisa, nu mai are nuante. E alba sau neagra: te arunci sau nu te arunci, tragi sau nu tragi etc. De-aia good guys castiga in final: “decat sa planga mama, mai bine plange ma-sa” :)

  4. DanT spune:

    E bine sa vedem nuantele, dar asta nu trebuie sa ne faca sa pierdem din vedere esentialul. Crima e crima, chiar daca e si o opera de arta.//

    Pe langa adeptii convinsi ai lui “de ce nu” si cei care rezista ispitei, mai exista o a treia categorie: cei care se abat voit de la norme, dar sunt cuprinsi apoi de remuscari (Raskolnikov al lui Dostoievski).//

    Comparatiile de final nu sunt bune. Evident ca exista deplasare si in absenta frecarii (legea a treia a lui Newton).//
    Iar Hannibal a castigat toate bataliile purtate cu romanii IN ITALIA. A fost insa in final invins la Zama (langa Cartagina) de Scipio Africanul.

    • Hantzy spune:

      “Evident ca exista deplasare si in absenta frecarii.”
      Teoretic da: daca asupra unui corp nu actioneaza nici o forta, el isi pastreaza starea de repaos sau de miscare rectilinie, uniforma. Insa pentru a obtine aceasta a doua stare a fost candva necesara o frecare sau macar un frecus. Absenta frecarii se presupune a fi absoluta.

      • DanT spune:

        Ce spui tu e prima lege a lui Newton.
        Dar eu ma refer la a treia lege: de ex. daca unui astronaut i se rupe cablul de legatura cu nava, se poate apropia de nava aruncandu-si cutia cu scule in directia opusa. Nu e implicata frecarea.

        • Hantzy spune:

          da, ai dreptate: conservarea impulsului prin dezmembrare sau ciocnire.
          dar tot iti trebuie frecare ca sa iei sculele cu tine, ca sa o impingi prin spatiu s.a.m.d. ;)

        • donquijote spune:

          ba este, pentru ca trebuie sa imprime o viteza in sens contrar, aplicand cumva o forta pe trusa de scule, altfel nu exista impuls si cele doua corpuri vor ramane impreuna, in aceeasi stare de miscare sau repaus, cum vreti s-o luati

          • DanT spune:

            @Hantzy&donquijote: fratilor, voi credeti ca o forta se poate aplica doar daca exista frecare?!

            • Hantzy spune:

              E exact pe dos: frecare apare doar dacă se aplică o forță. Componenta normală a acesteia pe suprafața pe care e aplicată determină modulul forței de frecare. Era vorba de mișcare însă, adică de transmiterea unei energii cinetice către un corp. Asta se poate face în diverse moduri, multe neimplicand direct frecarea, așa cum corect ai observat. E ok așa?
              Discuția amenință însă să devină prea aplicată fizic pentru metafizica dlui Fumurescu. Un sistem fără pierderi e incapabil de transformare: nu există acorduri fără contradicții, progres fără antagonism, imunitate fără bolile copilăriei, viață fără moarte…

            • donquijote spune:

              noi stim dint-a zecea ca exista si campuri, dar in exemplul pe care l-ati dat frecarea este modul de transmitere a fortei.
              si mai exista si puterea mintii :)

  5. Alin Fumurescu Alin Fumurescu spune:

    @ all – :)

    • Vlad spune:

      Exista si alte metode de a incerca rationamentul … si de a incerca sa “sari” in afara lui …

      Koan-urile sunt un astfel de exemplu …

      Altfel lansarea unor rationamente cred ca implica si niste responsabilitati … apropos de libertate si alegeri … Responsabilitatea tinand de nivelul de constiinta al emitentului …

      Legat de alegeri, pentru cei care sunt prinsi in dihotomia mintii, e bine de inteles ca exista si o a treia posibilitate si anume intelegerea.

      Specific in cazul violentei sau al emotiilor negative dar si in cazul altor manifestari umane exista trei posibilitati: exprimare, reprimare si constientizare. In cazul emotiilor negative ele de exemplu pot fi sublimate in unele pozitive.

      Constientizarea inseamna in esenta ca omul a gasit o noua cale de canalizare a energiei in plus fata de cele doua: expresie, reprimare si anume cea in care energia se acumuleaza.

  6. Maria spune:

    De aseară, de când am citit articolul nu mi-l mai pot scoate din minte.
    Deci dau toate cursurile mele de antropologie culturală, inclusiv cele despre exo- şi endocanibalism, în faţa atâtor asocieri.

  7. Faiantaru' spune:

    @ autorului

    De ce credeti ca un subiect puternic alcoolizat s-ar deda mai degraba la un caft decat la a-i declara finalmente adoratei, iubirii sale neimpartasite, “esti asa frumoasa in ochii mei” ?

  8. donquijote spune:

    A fost in urma cu cateva saptamani un comentariu la un articol care avea in tema corectitudinea politica (cred, @Smaranda, nu gasesc acum rapid) in care se facea o demonstratie despre felul ipotetic cum lumea civilizata (si rafinata) ar putea fi convertita la caibalism.
    Era dat clar, drept exemplu pur ipotetic. Dar doamna a fost luata destul de rau de comentatorii sai… Mi-a trecut prin minte ca ar fi putut semna @Casandra.

    Iata ca incepe. Nu-i asa ca canibalismul poate fi promovat ca rafinament intelectual?

    • victor L spune:

      +

    • Vlad spune:

      Va recomand calduros sa cititi fabula de la capitorul unu din din cartea:

      http://idriesshahfoundation.org/read-online/the-sufis/

      se cheama Insularii.

    • DMR spune:

      Sigur ca canibalismul poate fi promovat ca rafinament intelectual. Dar si alte tabuuri vechi de mii de ani pot fi promovate ca rafinamente intelectuale, mai ales tabuurile celor mai bigoti si mai singerosi dintre toti bigotii singerosi: crestinii.

      Pedofilia, de exemplu. Iata ce putem citi pe Taki’s Magazine intr-un articol din septembrie 2015:

      “Dupa ce Curtea Suprema a normalizat casatoria gay in iunie, multi au prezis ca nu va trece mult timp pina cind stingistii vor incepe sa slippin’ and slidin’ and slalomin’ down that seedy, slimy slope from homosexuality to pedophilia.

      Last Monday, Salon.com — the Internet’s premier source for pampered white people to whinge about white privilege — ran an article called I’m a pedophile, but not a monster“.

      Daca nu aveti timp sa cititi articolul pedofilului Todd Nickerson, publicat pe SALON, copiez aici ideile principale, marcate chiar de autor la inceputul articolului:
      Topics: Life stories, Pedophilia, Sexual Perversion, molestation, Non-offending pedophiles, Virtuous Pedophiles.

      Si tot despre normalizarea pedofiliei, iata ce crede un popa italian (stire aparuta azi):

      “A Catholic priest from the Italian city of Trento has been suspended after defending pedophiles on live TV and blaming abused children for “seeking affection” from clerics. The comments, which called on people to “accept” pedophilia among other sins, triggered outrage.

      Don Gino Flaim from the of the San Giuseppe and Pio X parish said he “understands pedophilia” when the issues was raised during an interview with La7 channel.

      “Unfortunately there are children who seek affection because they don’t receive it at home and I understand that some priests can give up,” Flaim said.”

      Problema cu incalcarea unor tabuuri vechi e ca vor exista consecinte (despre care lumea ignoranta nu are habar). Lume care nu stie nici macar vorba din batrini care zice ca “inainte sa demolezi un gard, intereseaza-te de ce a fost pus acolo!”.

      • donquijote spune:

        Eu n-as pune canibalismul chiar pe lista cu tabu-uri, dar poate n-am eu proprietatea termenilor; ati putea adauga, tot asa de bine si crima eventual in serie fiindca in “aplicatia” Hanibal vine “la pachet” cu canibalismul ca sa fie mai cool, si pedofilia, si decapitarea (eventual rituala), violul (eventual colectiv sau in public) ca pedeapsa pentru comportamentul presupus indecent al femeii samd. Le putem pune in discutie ca eventual acceptabile daca au o argumentatie intelectuala. Observati ca unele dintre acestea nu sunt respinse chiar vehement de unele comunitati, ba din contra …
        Sau, de ce nu, sa ne hotaram sa mancam cianura asa, din rafinament intelectual; asta ar fi realmente o experienta irepetabila.
        Un tabu este intr-adevar un gard pe care cineva l-a pus acolo cu un scop: sa ascunda ceva sau sa se ascunda de ceva si trebuie gandit daca este cazul sa-l demolezi. Un gard poate ascunde ceva, bun sau rau.
        Aici este vorba despre o prapastie, si una care nu are nici un fel de gard: poti vedea dintr-o privire ca te pravalesti in ea, daca faci un pas in directia ei.

  9. Ela spune:

    Excelent!
    Foarte bun text pentru gasirea motivarii necesare luni dimineata :) !
    ..-iar comentariile, savuroase, ma duc cu gandul la genialul Audiard cand spunea “j’parle pas aux cons, ça les instruit!”
    Saptamana frumoasa tuturor !

  10. RazvanM spune:

    Interesanta paralela cu Republica :) Problema asta cu rau da’ bun sau bun da’ rau este cea mai serioasa intr-o democratie. In alte forme de organizare socio-politica nu-i asa de serioasa pt. ca oricum toti ajung sa fie impuscati.
    Si daca-l comparam pe Hannibal Lecter cu atrocitatile comise de americani in …, sigur putem trage orice concluzie dorim.

  11. DMistique spune:

    în această seară am văzut primul episod,din “greșeală”.Concluzia mea: atâția inteligenți de rămâi uimit

  12. MariS spune:

    Cred că este vorba de un sofist perfect. Un raţionalist ultradotat poate sfârşi ca şi sofist perfect. Ce este sofistul perfect? Este cel care îţi poate demonstra raţional orice, chiar şi că binele e rău şi viceversa. Raţiunea dusă la extrem îţi poate cenzura nu numai sentimentele, ci şi conştiinţa. De altfel Platon atrage atenţia asupra pericolului reprezentat de sofişti. Will Graham probabil nu era un raţionalist ultradotat, ci mai mult sentimental. Asta, probabil, a fost şi salvarea sa.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Alin Fumurescu


Alin Fumurescu

om Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)