Orice istorie politică a tranziției după 1989 începe cu Frontul Salvării Naționale (FSN) și se poate termina cu observația că partidele desprinse direct sau indirect din acesta au dominat și mai domină viața noastră politică. Și este adevărat că putem încă vorbi despre un pluralism “în cadrul Frontului” ca încununare a proiectului “democrației originale”, drag fondatorului Republicii noastre postcomuniste. Aparent Frontul i l-a lăsat pe Ion Iliescu moștenire PSD-ului de azi, a lăsat sediul central din Modrogan moștenire PNL-ului, ne-a lăsat tuturor moștenire o Constituție. Totuși în acest articol voi încerca să argumentez că organizația numită FSN a fost tot timpul o țintă falsă și că în acest sens e necesară o privire asupra începutului tranziției dintr-o nouă perspectivă istorică și politologică.
La 6 februarie, s-au împlini 30 de ani de când FSN-ul a fost înscris la tribunal ca partid politic, însă el era atunci, și a rămas mult timp, o simplă ficțiune juridică și simbolică. Instituțional vorbind, FSN-ul se naște din stat, prin decizia CFSN din 23 ianuarie 1990, și nu se diferențiază de acesta mult după alegerile de la 20 mai.
FSN-ul e o ficțiune politică care permite o legitimare electorală a continuității statului. Dar statul român nedecomunizat nu putea naște un partid politic autonom. FSN-ul era o instituție a statului, nu un partid.
Indiferent de versiunea pe care o avem asupra momentului revoluționar din 1989, putem vedea FSN-ul drept acea realitate simbolică aproape redusă la semnul electoral, trandafirul, care la 20 mai reușește să deturneze legitimitatea revoluționară în contrariul ei: în legitimare a elitelor statului comunist.
Manipularea de atunci constă în faptul că majoritatea celor care votează trandafirul nu sunt conștienți că prin gestul lor nu fac decât să reconfirme monopolul elitelor statului comunist asupra ritmului tranziției și asupra împărțirii patrimoniului acestui stat. Dar o (auto)manipulare poate continua până azi dacă analizăm FSN-ul ca un partid politic și nu ca o entitate statală.
Guvernarea prin manipulare, o caracteristică a începutului tranziției postcomuniste
Cea mai eficientă propagandă, departe de a fi făcută dintr-o serie de fake-news-uri, e confecționată din adevăruri îmbinate convenabil pentru a atinge scopul urmărit. Un scop care poate fi legitim, în general e cazul propagandei electorale în țările democratice. Dar independent de natura scopului, propaganda devine ilegitimă atunci când este manipulatorie, când utilizează manipularea. Definim aici manipularea drept o metodă prin care un individ sau un grup sunt convinși să facă gesturi ale căror efecte sunt contrare atât intenției lor, cât și intereselor și valorilor care-l definesc.
Manipularea nu poate evita minciuna sistematică, nu poate evita dezinformarea/intoxicarea metodică pentru că presupune construirea, măcăr pentru un foarte scurt timp, a unui univers fals. Acesta permite pervertirea libertății celui care alege.
Manipularea a fost o metodă privilegiată de exercitare a puterii în România postcomunistă pentru că din primele zile ale lui 1990 exista un context definit prin următoarele trei ingrediente esențiale:
- Libertatea ca rezultat al dispariției capacității statului de a reprima. Revoluția a permis o bruscă eliberare. Statul nu mai putea reface sistemul represiv din cauza asumării unei forme de legitimitate revoluționară. Nu îi rămânea decât să deturneze energia eliberată pentru ca aceasta să nu ducă la contestarea continuității structurilor statale de către o majoritate obținută prin alegeri cu adevărat libere.
- Capitalul de încredere. Iliescu, în special, și noua conducere, în general, beneficiau de aura participării la miracolul eliberării de un regim totalitar. Capitalul de încredere venea dintr-o combinație unică de legitimitate revoluționară rezultată din victoria asupra misterioșilor teroriști combinată cu legitimitatea venită din reușita stabilizării situației.
- Concentrarea resurselor. A celor mediatice în prumul rând, în general capacitatea puterii de a acționa în toate sferele sociale. Monopolul televiziunii a permis ca propaganda statală să ridiculizeze orice altă voce dizidentă. Monopolul controlului resurselor a permis ca discursul populist al liderilor FSN să fie dublat de decizii efective.
Aceste trei ingrediente au permis crearea unui univers fals. Iar acest univers fals a dus nu numai la dominația FSN, de fapt a statului comunist, asupra scenei politice. A mai avut și un rol formator. Primii pași ai populației eliberate sunt făcuți pe un drum care combina o viziune idilică despre schimbare și elemente ale culturii politice a regimului comunist.
În următorii ani descompunerea falsității acestui univers va avea rezultate dramatice asupra încrederii românilor în ansamblul instituțiilor statului. FSN-ul va fi repede abandonat. Vor rămâne însă consecințele culturii politice secretate aparent de FSN și în sprijinul acestuia, de fapt produsă de aparatul propagandei de stat care își găsise astfel un nou sens. FSN-ul dispare, fesenimul însă va rămâne ca formă de patologie colectivă: iluzia că promisiunile socialismului se pot realiza în perioada postcomunistă. Și mai ales că pentru realizarea acestor iluzii scopul scuză mijloacele. Astfel violența socială a fost încurajată de statul postcomunist, incursiunile minerilor fiind numai o parte a unei mobilizări sociale împotriva unei opoziții tratate așa cum trata leninismul dușmanul de clasă. După ce CFSN-ul din 22 decembrie se legitimase cu victimele comunismului, în câteva luni acestea deveneau victimele imagologice, dar și fizice, ale noului regim. Un regim nou servit de structurile vechi.
FSN, vehicul legitimator pentru statul ne-decomunizat
Aproape nimic din ceea ce părea evident marii majorități a românilor în decembrie 1989 și pe parcursul anului 1990 nu mai stă azi în picioare. Conștiința existenței unei mari manipulari a fost denunțată de opoziția civică și politică chiar din primele luni ale lui 1990. Totuși această denunțare nu era suficientă. Azi putem spune că un vector esențial al acelei manipulări era chiar ideea că FSN există, că ia decizii, că guvernează. Adversarii săi direcți știau că nu se luptă cu FSN-ul, ci cu întregul aparat de stat care dorea să evite orice formă de decomunizare, de lustrație. Opinia publică favorabilă opoziției a gândit însă în termenii propuși de putere: FSN vs. opoziția anticomunistă. Ceea ce, spre exemplu, a facut-o să decripteze eronat momentul venirii minerilor din septembrie 1991, să se bucure de căderea liderului FSN, Petre Roman, în vreme ce adevăratul artizan al acesteia era chiar șeful statului, Ion Iliescu, care va putea rămâne la putere și fără FSN.
În 1992 înfrângerea electorală a FSN-ului a fost departe de a fi suficientă pentru a provoca o alternanță. Statul a produs altă organizație-fantomă, Frontul Democrat al Salvării Naționale (FDSN), care, cu ai săi trei trandafiri tricolori, câștigă alegerile. În numai câteva luni, cu sprijinul TVR și a principalului cotidian pro-FSN, devenit pro-FDSN, “Adevărul”, cu sprijinul instituțiilor statului, noul partid al lui Ion Iliescu și Iliescu însuși câștigă o nouă legitimitate electorală.
Momentul din 1992 pune mai clar în evidență ceea ce s-a întâmplat în 1990 și raportul între FSN și stat. FSN-ul și FDSN-ul au fost, fiecare la momentul lor, proiecte construite în interiorul statului pentru a confirma electoral o putere deținută de facto. O putere care se adapta numai aparent ideii că era necesară o formă de competiție electorală. Această competiție era asimetrică pentru că nu punea în competiție numai partide politice. Partidele intrau în competiție cu statul, cu un stat care construia unul sau mai multe partide capabile să asigure liniște neo-nomeclaturii politice și militare.
Înainte de 1989 vorbeam despre un partid-stat, despre un regim politic construit în jurul ideii că PCR era forța conducătoare. Partidul unic devine inutil pentru servitorii partidului-stat care iau puterea în decembrie 1989. Aparatul de partid și de stat se transformă în aparatul noii puteri revoluționare. Statul postcomunist este adevăratul moștenitor al PCR și timp de șapte ani (decembrie 1989-decembrie 1996) nici nu se pune problema decomunizării sale. Nu este vorba despre un stat monolitic. Există o dinamica politică în interiorul său. Dar este vorba despre o citadelă împotriva decomunizării, care prin cultura instituțională și golirea de conținut a instituțiilor democratice și a justiției devenea și o citadelă împotriva democratizării.
Prin FSN, apoi prin FDSN, cei care dețin puterea în instituțiile acestui stat nu acceptă să mai existe un partid conducător, ci transformă chiar statul într-un actor politic. Aparenta adaptare la democratizare ascunde deci o trecere de la partidul-stat la statul-partid. Un fenomen care ne poate ajuta să înțelegem multe din evoluțiile ulterioare a pseudo-sistemului nostru de partide.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Excelent articol, mai ales prin ceea ce promite prin unghiul său de abordare! Aștept cu sufletul la gură următorul episod.
Întrebarea este care ar fi fost calea de urmat după 1989, astfel ca industria și agricultura țării să sufere mai puțin? FSN a fost manipulat de foștii activiști și securiști, este clar. Cine ar fi putut veni în locul FSN-PSD? Populația nu știa cine sunt oamenii potriviți, a ales pe cei care vorbeau mai mult. De fapt intelectualii au avut o poziție defensivă, chiar unii au fost duplicitari. Cei care s-au retras din FSN au greșit, trebuiau să atragă oameni noi. Blandiana, Dinescu s-au retras, a venit Mazilu, a fost retras, dar era fost mare securist. Iliescu a manipulat mase de oameni. Azi PSD este al urmașilor iliesceni. PNL și Iohannis par oarecum dezorientați. Aceeași neadecvare la cerințele momentului , adică multă competență, claritate, cinste. Eheu, o tempora.
Întrebarea aceea e greșită, întrebarea corectă ar fi ce facem astăzi, în 2020, astfel încât măcar după 2025 plecarea din țară să nu mai fie considerată firească de oricine termină un liceu.
P.S. Interpretarea evenimentelor din 1992 e cel puțin greșită, dacă nu de-a dreptul tendențioasă. La vremea aceea Petre Roman reușise să preia controlul asupra FSN, cu o viziune reformatoare, iar Ion Iliescu și-a luat adepții conservatori și a fondat FDSN.
Într-un peisaj mai larg, astăzi există o tabără progresistă, înclinată spre un etatism și un autoritarism tot de sorginte marxistă, dar care încearcă să se legitimeze în fața electoratului printr-o retorică anti-FSN. În realitate, FSN-ul lui Roman, devenit PD-ul lui Traian Băsescu, a fost mereu mai la dreapta, mai anti-etatism, deci mai apropiat de ce ar trebui în România.
Teza autorului, demna de a fi luata in seama, este ca FSN-ul, FDSN-ul si mai tarziu PSD-ul sunt tinte false, niste masti si atat, ca in competitia electorala intra de fapt statul, care-si compune alte si alte masti, abandonandu-le pe cele vechi pe masura ce interesul cetatenilor fata de ele dispare. Adica – si aici cred ca se apropie de gandirea Dvs. – statul comunist a fost si inca mai este adevaratul dusman al democratiei si al progresului, partidele lui sunt numai niste vehicule pe care le construieste si/sau abandoneaza in functie de interesele electorale. Ceea ce urmareste este de fapt perpetuarea puterii statului si evident a birocratiei lui.
Ce vreau sa remarc eu este ca si capitalismul liberal s-a transformat, nu mai e societatea lui „laissez-faire” . Adica presupune o birocratie mare si puternica, o societate mult mai mult orientata catre echitate sociala, dreapta si stanga se apropie vertiginos. Nu mai e suficient sa dai Cezarului ce e al lui, sa lasi oamenii sa munceasca, sa gandeasca si sa castige bani potrivit aptitudinilor, facand un stat mic dar puternic, arbitru si atat. Nu mai poti scapa de birocratie doar mergand catre statul liberal, e un balast pe care esti nevoit sa-l suporti dar pe care trebuie sa stii cum sa-l gestionezi, care va sa zica ajungi la buna-guvernanta.
Corecte observaţiile!
De fapt acum ne aflăm în situaţia paradoxală în care toate partidele de pe eşichierul politic românesc sunt contaminate de marxism, unele îşi trag seva „ideologică” din vechiul nostru aparat de stat, altele din birocrația bruxeleză. Măștile sunt diferite, monstrul ideologic din spatele lor este același!
Tendința actuală e spre o imitare a statului chinez, cu liber la economie dar cu limitarea unor libertăți şi cu un control strict al minților prin intermediul ideilor vehiculate în spațiul public.
Iar „realitatea juridică” va fi dată în ceea ce îndeobște este cunoscut sub numele dosarul Revoluției.
Mecanismele unei revolutii, din Homo Deus al lui Yuval Noah Harari, e un capitol, Revolutia, care are ca exemplu fix Ceausescu, Romania si clica post-decembrista care e inca la putere. Romania si Egiptul sunt exemplele de manual, desi de Egipt se vorbeste 25%. Stie tot mapamondul cine ce a facut la Revolutie in Romania, si la noi, chipurile, nu se stie.
Citat :
*****************************
“În data de 21 decembrie 1989, Nicolae Ceașescu, dictatorul comunist din România, a organizat o demonstrație de susținere în masă în centrul Bucureștiului. În lunile anterioare, Uniunea Sovietică își retrăsese sprijinul acordat regimurilor comuniste din Europa de Est, Zidul Berlinului căzuse, iar revoluțiile cuprinseseră Polonia, Germania de Est, Ungaria, Bulgaria și Cehoslovacia. Ceaușescu, care condusese România din 1965, credea că va putea face față tsunamiului, deși pe 17 decembrie izbucniseră revolte împotriva dictaturii sale la Timișoara. Ca o contramăsură, Ceaușescu a organizat un miting de amploare la București ca să dovedească românilor și restului lumii că majoritatea populației încă îl iubea – sau, cel puțin, se temea de el. Aparatul de partid, care scârțâia, a mobilizat 80.000 de oameni care să umple piața centrală a orașului, iar cetățenii de pe tot teritoriul României au fost instruiți să se oprească din activitățile lor și să pornească radiourile și televizoarele.
În aplauzele mulțimii aparent entuziaste, Ceaușescu a ieșit pe balconul cu vedere spre piață, așa cum făcuse de zeci de ori în deceniile anterioare. Flancat de soția lui, Elena, de lideri ai partidului și de o mulțime de gărzi de corp, Ceaușescu a început să rostească unul din discursurile sale plictisitoare tipice. Preț de opt minute a ridicat în slăvi socialismul românesc, părând foarte mulțumit de sine, în timp ce mulțimea bătea mecanic din palme. Puteți vedea filmulețul pe YouTube. Căutați “ultimul discurs al lui Ceaușescu” și urmăriți istoria în acțiune.
Clipul de pe YouTube îl arată pe Ceaușescu începând altă frază lungă și spunând: “Doresc de asemenea să adresez mulțumiri inițiatorilor și organizatorilor acestei mari manifestări populare din București, considerând aceasta ca o …”, după care amuțește, ochii i se deschid larg și înlemnește, nevenindu-i să creadă ce se întâmplă. Nu și-a terminat niciodată fraza. În acea fracțiune de secundă puteți vedea cum se prăbușește o lume întreagă. Cineva din public a huiduit. Lumea nu s-a pus nici astăzi de acord cine a fost prima persoană care a îndrăznit să huiduie. Apoi a huiduit altă persoană, și alta, și alta, iar în câteva secunde masele au început să fluiere, să înjure și să strige: “Ti-mi-șoa-ra! Ti-mi-șoa-ra!”
Toate acestea au fost transmise în direct la televiziunea română, în timp ce trei sferturi dintre români stăteau lipiți de ecrane, cu inimile bătându-le să le sară din piept. Infama poliție secretă – Securitatea – a dispus imediat întreruperea transmisiunii, însă echipele de televiziune au refuzat. Cameramanul a îndreptat camera spre cer, pentru ca telespectatorii să nu vadă panica din rândul liderilor de partid de la balcon, dar sunetistul a continuat să înregistreze, iar tehnicienii au continuat transmisiunea. Toată România a auzit mulțimea huiduind, în timp ce Ceaușescu striga: “Alo! Alo! Alo!”, ca și când problema ar fi fost microfonul. Soția lui, Elena, a început să certe audiența: “Liniște! Liniște!” până când Ceaușescu s-a întors și a țipat la ea – tot în direct la televiziune – “Taci!”. Apoi, Ceaușescu a făcut apel la mulțimea agitată din piață, implorând: “Tovarăși! Tovarăși! Așezați-vă liniștiți!”.
Dar tovarășii nu au vrut să stea liniștiți. România comunistă s-a năruit atunci când 80.000 de oameni din piața centrală din București și-au dat seama că sunt mult mai puternici decât bătrânul cu căciulă de blană de la balcon. Ceea ce este însă cu adevărat șocant nu e momentul în care s-a prăbușit sistemul, ci faptul că a reușit să supraviețuiască decenii la rând. De ce sunt atât de rare revoluțiile? De ce masele aplaudă și aclamă uneori secole în șir și fac tot ce le poruncește bărbatul de la balcon, cu toate că, teoretic, ar putea să atace în orice clipă și să-l sfâșie în bucăți?
[…]
Totuși, atunci când puterea a alunecat din mâinile organizatorului stângaci de la balcon, ea nu a ajuns la masele din piață. Deși numeroase și entuziaste, mulțimile nu au știut cum să se organizeze. Astfel, la fel ca în Rusia anului 1917, puterea a trecut în mâinile unei mici grupări de actori politici al căror unic capital era o bună organizare. Revoluția Română a fost deturnată de autoproclamatul Front al Salvării Naționale, care era în realitate o perdea de fum pentru miile de demonstranți. Era alcătuit din membri de partid de nivel mediu și condus de Ion Iliescu, fost membru al Comitetului Central al Partidului Comunist și fost șef al departamentului de propagandă. Iliescu și tovarășii lui din Frontul Salvării Naționale s-au reinventat ca politicieni democratici, au trâmbițat la orice microfon disponibil că ei erau liderii revoluției, după care și-au folosit experiența îndelungată și rețeaua de acoliți ca să preia controlul asupra țării și să-și vâre în buzunare resursele acesteia.
În România comunistă, aproape orice lucru era deținut de stat. România democratică și-a privatizat rapid bunurile, pe care le-a vândut pe nimic foștilor comuniști, singurii care au înțeles ce se petrece și care au colaborat pentru a se îmbogăți reciproc. Companiile de stat care controlau infrastructura națională și resursele naturale au fost vândute foștilor lideri comuniști la prețuri modice, în vreme ce pălmașii partidului au cumpărat case și apartamente aproape pe degeaba.
Ion Iliescu a fost ales președinte al României, iar colegii lui au devenit miniștri, parlamentari, directori de bancă și multimilionari. Noua elită a României, care controlează țara până în ziua de astăzi, este alcătuită preponderent din foștii comuniști și familiile acestora. Masele care și-au sacrificat viața la Timișoara și București s-au mulțumit cu firimiturile, fiindcă nu au știut cum să coopereze și cum să creeze o organizare eficientă ca să-și urmărească propriile interese.”
*****************************
Reteta succesului PCR, continuata si adaptata de FSN pana la PSD :
aparatcici loiali in fruntea retelelor de cooperare
Impiedicarea formarii altor organizatii rivale
sprijinul international al altor partide comuniste externe
Cei din FSN au cooperat mai bine decat multimile prin cooperare mai flexibila decat structura rigida a lui Ceausescu. Au impiedicat formarea altor organizatii rivale prin modificarea legilor electorale in asa fel incat a fost greu sa se creeze partide noi si sa se coaguleze opozitie reala. Sprijin international, daca a fost, cel mai probabil tot de la Est a venit.
Speculatie personala
In momentul in care Dragnea a capatat rigiditate similara cu a lui Ceausescu, multimile au inceput sa se agite. Cei ramasi sunt doar mai flexibili, continua sa isi atinga scopul.
Va multumesc pentru observatii si pentru completare. Citatul din Harari/ Homo Deus este foarte binevenit in contextul acestei dicutii. Mai multe comentarii se refera la momentul revolutionar din decembrie, sigur ca el este decisiv pentru ce se intampla in 1990, in acest articol am incercat insa sa ma concentrez asupra FSN ca partid, sau fals partid, fondator al sistemului constitutional postcomunist. Din perspectiva politologica voi aborda si momentul revolutionar, dar acesta este mai usor de analizat dupa ce analizam ce-au facut cei care au preluat puterea. Dumneavoastra puneti accentul pe capacitatea superioara de cooperare a unor retele provenite din structurile partidului-stat. Intrebarea este daca aceasta capacitate este privata si culturala, sau e si institutionala, in cadrul unor ierarhii. Nu vad de ce din punct de vedere antropologic acestia sa fie superiori romanilor din opozitie. In prelungirea articolului de mai sus eu insist pe masura in care dimensiunea institutionala este aici decisiva. Harari se grabeste, dar nu numai el, vorbind despre rapiditatea privatizarilor in interes propriu. Privatizarile nu au fost atat de rapide si in parte nu au fost cu adevarat privatizari. Cheia este aici in ce masura aceste retele se desprind de stat, sau raman intr-o forma de interdependenta cu parti din interiorul statului.
Chiar numele de „front” este unul care tine strict de ideologia comunista. A fost folosit in numeroase tari comuniste. Pe la sfarsitul anilor ’30, inceputul anilor ’40 numeroase organizatii/aliante ale comunistilor se numeau „front” sau „bloc”: Ideea vine din URSS, unde Stalin a introdus in limbajul politic cuvinte din domeniul militar: Asa ca domnul Iliescu a camuflat bine un fost partid comunist in FSN, chiar sub nasul tuturor si nici macar nu a avut cine stie ce inspiratie in alegerea numelui. Nu mai spun de cei care faceau parte din el. Daca n-am avut lege a lustratiei … si acum, dupa 30 de ani, tot nu intelegem ca facem parte dintr-o democratie, suntem parte a UE si avem drepturi. Ca cetateni, acceptam sa ne fie luate drepturile cu zambetul pe buze, intr-o resemnare care intr-o democatie adevarata nu exista. Si ideea asta ca nu putem face nimic, ca suntem fara nicio putere, tot de la ei vine si tot in folosul partidului corupt si infractor PSD. Am zis!
In plus, exista un video care arata cum s-a luat decizia infiintarii FSN si cine era la masa tratativelor (Iliescu, Petre Roman, dar si alti generali cu state vechi in comunism). Daca il vedeti, o sa va dati seama la ce manipulare am fost supusi 30 de ani.
cred ca lucrurile sunt mult mai simple decat credem. Ceea ce merita sa ne intrebam este daca dupa cei 45 de ani de comunism, care nu doar a ucis oameni, ci si mentalitati, a mai ramas in Romania o masa critica de persoane capabile sa conduca tara altfel. Sigur ca ne dorim cu totii ca raspunsul la aceasta intrebare sa fie unul afirmativ, dar ma tem ca nu este, pentru ca o duzina de oameni nu e suficienta pentru a conduce o tara, vorbim de mii de persoane capabile, cu standarde morale si profesionale superioare. Lucru acesta este valabil nu doar pentru pentru Romania, ci pentru orice tara care trece printrun regim totalitar ce dureaza generatii. Ce mai putem face acum, e doar sa punem umarul cat putem fiecare la procesul lung de vindecare. Iliescu si FSN sigur ca au dat directia viitorului si ca datorita lor metehnele comunismului inca isi arata consistent capul, dar la fel de bine am fi putut fi in postura Bielarus sau Ucraina, daca nu tot ei ar fi ghidat Romania catre Nato si UE. Varianta in care toti nomenclaturistii comunisti ar fi facut supusi un pas in spate, toti conducatorii de institutii, fabrici, scoli, etc ar fi lasat pe cei saraci si asupriti sa faca legea, din experienta istorica stim ca nu se sfarseste mai bine. Valorile necesare nu exista nici la acestia, si daca prin absurd s-ar fi putut intampla asa, atunci revolutia Romana ar fi semanat mai degraba cu cea franceza decat cu una de catifea. In plus, sa nu uitam ca intre doua imperii oricat de suverani ne credem si pe oricine am accepta sa ne conduca, se poate face doar ce se poate face.
era necesară o evoluție de la etatismul comunist la economia privată, momentul a fost ratat, s-a mers pe jaf, distrugere, Băsescu a încercat ceva, târziu, acum numai o politică consecventă a unui nou parlament cu mai puțini pesediști ar putea relua procesul, dar caracatița este deja în floarea vîrstei
E nevoie de o schimbare de generații, atât pentru politicieni, cât și pentru electorat. De asta spuneam că începând cu 2025. Plus configurația internațională, care în prezent nu aduce nimic bun, cu Putin la Kremlin și Merkel la Berlin.
Motive de optimism vin dinspre Polonia, care e tot împotriva curentului, cum era și în anii ’80. Ca opinie personală, România e mereu cu 7 până la 10 ani în urma Poloniei, în materie de evoluție a societății și măsuri adoptate. Deci rămâne să vedem ce președinte și ce parlament alegem la sfârșitul lui 2024, iar asta depinde foarte mult de prezența sau absența lui Putin la Kremlin la acel moment.
Merkel la Berlin e numai o stafie si cat de curand se vor prefigura schimbari majore iar exemplul polonez nu poate fi urmat, Polonia fiind condusa de nationalisti alaturi de un cler ultraconservator. Daca privesc la fascistii din Polonia, cei germani sunt mici copiii asa ca las-o mai moale cu Polonia, tara care a profitat poate cel mai mult datoita fondurilor europene iar acum nu mai doreste sa respecte niste regului elementare. Mi-ar fi parut mult mai bine daca ei ar fi parasit UE decat englezii insa pentru un asemena pas nu au taria is nici anvergura necesara, prefera sa suga in continuare la bugetul UE dar si aici se vor produce schimbari, depinde de cine va ajunge concelar in Germania si sper sa fie unul de centru/dreapta cu pozitii ferme si clare si care se va desprinde atata de socilaisti cat si mai ales de verzi.
@Ursul Bruno – Merkel are 4 mandate, la fel ca Putin. Stafie sau nu, e a doua oară când a pus pe cine a vrut ea în fruntea Comisiei Europene. Ce zici, ne mai faci onoarea pe-aici, după ce dispar Merkel și Putin din peisaj? :)
Rezonez complet cu ideile din articol și completările din comentarii. Mă bucur că, măcar acum, avem oameni care ne pot lumina clar cum au stat și stau lucrurile.
Dupa 22.12.89 ca dupa fiecare revoultie prin care s-a schimbat o oranduire au urmat vremuri tulburi, vremuri in care s-a dat lupta pt. puterea politica in tara. A fost normal si firesc ca Iliescu si intrega s-a sleahta sustinuti de intreg aparatul de stat sa dispuna de cele mai favorabile conditii, pe langa aceste aspecte technice el avand si o sustinere larga in randul populatiei nedecontaminata de comunism, nici nu avea cum sa fie „curatita ideologic” intr-un timp atat de scurt.
Opozitia firava a partidelor istorice a fost pusa la zid prin metodele consacracate staliniste cu sustinerea si aprobarea multimiii.
Se tot incearca aruncarea responsabilitatii exclusiv pe seama autoritatilor de atunci , in opinia mea , raspunzatori fiind cei care au participat intr-un numar foarte mare la primele alegeri libere, alegand intr-un numar covarsitor FSN/PSD in fruntea tarii.
O alegere „fireasca” datorita inexistentei altor optiuni, alegatorii avand impresia si speranta ca FSN/PSD putand rezolva in scurt timp marile probleme, alagere facuta fara sa tin acont de trecutul comunist al celor alesi.
Nu a axistat aprope nici o sustinere pt Proclamatia de la Timisoara, proclamatie care ar fi trebui sa fie baza constitutiei Romaniei noi.
Au urmat evenimentele cunoscute cu toate implicatiile stiute si nestiute, astazi Romania fiind la o rascruce si se pune intrebarea daca electoratul doreste schimbarea catre un guvern si o administratie noua si moderna ori prefera sa fie condus de in continuare de PSD.
Totul depinde de discernamantul si maturitatea politica, de civismul si responsabilitatea electoratului care va avea ocazia sa demonstreza in acest an, crucial, daca doreste ceva nou s-au prefera baltirea in continuare.
De acesta optiune va depinde daca Romania se va goli in continuare de oameni sau se va instala un trend contrar.
Daca privesc la spatiul mediatic si politicienii care delfileaza cu fel si fel de tampenii prin parlament am impresia ca se doreste restauratia PSD, restauratie care poate fi oprita numai de votul oamenilor, e simplu !!!
@Harald- Întreb și eu , de ce influența lui Putin este mai mare aici, decât în Polonia? Depindem noi de Putin? Ne atacă Putin? Iar Putin nu va pleca în 2024, de nu o fi bolnav. Cred că tot din interior vin soluțiile.
Păi, hai să vedem cum a murit președintele Poloniei și ne lămurim repede de ce Putin nu mai are influență în Polonia. Tabăra socialistă de la Varșovia a fost luată de Merkel sub aripa ei. Și nu s-a dus la înmormântare, tot ca să nu-l supere pe Putin. Erau 50 de mile vizibilitate pe tot cerul Europei în ziua înmormântării, dar ea a consemnat toată zborurile civile la sol, pe motiv de erupție vulcanică în Islanda, în mijlocul Atlanticului.
Vrem nu vrem , cei mari pot discuta cu el, pe noi oricum nu ne baga in seama.
Adevărul este că noi românii nu am găsit adevărata separaţie a puterii: cea dintre partidele politice şi stat. Pur şi simplu partidele politice o dată ajunse la guvernare consideră că statul trebuie aservit lor. Ca urmare-toate-vor să-şi aservească TOATE puterile statului, inclusiv Justiţia, Parlamentul şi TOATE nivelele instituţiilor guvernamentale. Oricare partid vrea să fie partid-stat, ceea ce este total nedemocratic, ba chiar autoritarist. În democraţiile consolidate, statul este mai puternic ca partidele, în democraţiile estice, partidele vor să fie( şi adesea reuşesc!) mai puternice ca statul. Exemplu: regimul Dragnea şi tentativa de a OCUPA şi CONTROLA TOATE instituţiile de stat.
@Lucifer – cam asa era si in Statele Unite, de pe la 1870 (dupa Razboiul de Secesiune) si pana pe la 1920. Democratia functioneaza cel mai bine cu generatii care nu stiu ca se poate si altfel :)
Democratiile europene sunt toate mai tinere, nici Germania nu da pe dinafara de-atata cultura democratica. Acolo prezenta trupelor americane tine cat de cat situatia sub control, altfel s-ar intampla tot felul de lucruri interesante :)
Violenta, in viata politica dupa 1989, nu a fost introdusa de FSN, in Mai, Iunie 1990, ci de PNTCD, inca din Ianuarie 1990, apoi din nou in Februarie si Martie 1990.
Partidele ” istorice” au inregistrat un esec rasunator la 20 Mai, nu datorita eficientei propagandei FSN, ci din cauza propagandei proprii. In p1990, inca mai traiau din „beneficiarii” „democratiei cu ciomagul” servita de PNT inainte de razboi. Comunicatorii partidelor istorice incitau la ura si violenta, promovau „razbunarea”, nu dovedind culpa celor ce au facut nelegiuri, demascandu-i, ci, cerand pedepsirea in grup la gramada, fara proces, (a tuturor „comunistilor”, adica vre-o 30% din populatia activa)
Evident un om sanatos la cap, nu putea accepta asa ceva, si cum singura alternativa consistenta la ” turbatii” partidelor istorice era FSN, lumea a votat FSN. Acesta e motivul pentru care Iliescu a obtinut 83% in Mai 1990.
FSN nu a avut nevoie sa manipuleze nimic. Comportamentul majoritatii membrilor partidelor „istorice” a fost cea mai buna propaganda pentru FSN. Daca exemplul lui Ion Ratiu, ar fi fost urmat si de alti lideri, rezulatul alegerilor din 1990, era cu siguranta altul. Din pacate Ratiu, era o exceptie, la ceilati lideri ai partidelor „istorice” setea de razbunare era mai puternica decat respectul pentru regulile democratice. Asta i-a pierdut.
Mineriadele nu se pot justifica nicicum, nici nu se discută despre vinovați, țărăniștii erau dezorientați, normal, după 45 de ani de opresiune politică. Nu se poate nega nici manipularea fesenistă. Cine se gîndea la binele țării?