joi, martie 28, 2024

5 martie, moartea lui Prokofiev şi moartea lui Stalin

Cerul Madridului e din nou albastru curat, iar eu mă întorc cu maşina de la grădiniţă şi mă îndrept spre birou. În ultimii ani, am devenit melomană de nevoie. Ascult Radio Clásica, postul de muzică clasică al radioului naţional spaniol. A fost forma mea de terapie într-o perioadă punctată de convulsii politice care s-au repercutat într-un mod pe care nu l-aş fi bănuit niciodată asupra jobului meu cultural. Dar despre asta, într-un alt episod. Deocamdată ascult un concert de tinereţe al lui Prokofiev, m-am obişnuit cu armoniile disonante ale tînărului rebel, sonorităţi pe care, cu ani în urmă, pe cînd eram aproape analfabetă muzical, m-aş fi grăbit să le asemăn, ca unii dintre spectatorii din Pavlovsk în 1913, cu muzica produsă de lăbuţele pisicilor pe acoperiş. Dar excelentul post de radio spaniol, căruia aş vrea să-i dedic cîndva o carte, şi-a făcut bine treaba şi a scos din barbarie un ascultător lipsit de ureche muzicală, dar sensibil la frumos în toate formele lui, mai ales atunci cînd aceste forme sînt explicate fără emfază. Fragmentul se termină şi se aude vocea crainicului, plăcută, liniştită, fără nici o inflexiune patetică, fără să vrea să te intimideze aşa cum o făceau unii prezentatori de muzică de elită în patria mea, prin anii ´90. Spaniolul vorbeşte simplu despre Serghei Prokofiev, de la a cărui moarte se împlinesc azi exact 61 de ani. Compozitorul în vîrstă de 61 de ani, care suferea de mulţi ani de hipertensiune, s-a trezit în dimineaţa zilei de 5 martie 1953 şi a ascultat la radio ştiri despre starea gravă a părintelui popoarelor Iosif Visarionovici Stalin. Nu putem şti ce a simţit, dar nu e greu să ne imaginăm că bucurie. Chiar dacă după întoarcerea definitivă în Uniunea Sovietică în 1936 compusese cîteva piese pe linie, atitudinea rebelă a celui acuzat de „formalism decadent” de către oficialii regimului nu era un secret. Îi fuseseră interzise sau amînate concerte, opere şi, în ciuda notorietăţii mondiale, nu era un răsfăţat al sistemului. Nu ştia că, în dimineaţa de 5 martie, îl despărţeau doar cîteva ore de propria plecare. Cauza decesului a fost o hemoragie cerebrală. Crainicul povesteşte cum, din cauza mulţimii adunate în Piaţa Roşie în jurul sicriului dictatorului, sicriul compozitorului nu a putut fi scos din casă, Prokofiev locuia în zonă. Mai mult, puţinii prieteni ai acestuia nu au reuşit să găsească flori pentru că florăriile din Moscova fuseseră golite de cei care îl jeleau sau poate voiau pur şi simplu să-i vadă cadavrul lui Stalin. Un apropiat, pianistul Sviatoslav Richter, a adus o ramură de pin. Crainicul ne propune să medităm la faptul că tone de flori se ofileau în jurul celui care asasinase milioane de oameni, în timp ce pe sicriul unuia dintre cei mai mari compozitori ai lumii rămînea verde o singură ramură de pin.

Ajung la birou şi mă uit pe ştirile zilei din presă, ministrul de externe spaniol discută cu ministrul de externe al Rusiei despre situaţia din Ucraina. Caut mai multe informaţii despre  Serghei Prokofiev şi văd că s-a născut în 1891 în estul Ucrainei. De asemenea, că a fost căsătorit cu o spaniolă, Carolina Codina. Locuri, ani, date, geografie şi biografii – coincidenţele au cîteodată ceva frisonant.

Distribuie acest articol

11 COMENTARII

  1. Stalin a intrat incarcat de flori in groapa de gunoi.
    Prokofiev a ramas printre noi sa ne bucure cu muzica lui.

    Este ca diferenta dintre un patetic om cu fular de firma si un scriitor de Orbitor.

  2. Cazul Prokofiev este tipic pentru „a nu stii sa mori in momentul potrivit”. Tragismul situatiei a fost mult amplificat de SUTELE DE MORTZI calcatzi in picioare la coada ultimului omagiu pentru Stalin – episod puternic cenzurat pana si astazi in Rusia – descris sugestiv de Sudoplatov in „Misiunile sale speciale”. Din pacate nu erau ultimele victime ale stalinismului.
    Astazi coexista cuminte pe youtube baletul lui Romeo si al Julietei lui cu discursurile sangerosului Koba. Istoria cam are tendinta de a relativiza totul daca nu ne pastram MEMORIA.

  3. M-am bucurat sa citesc acest articol, frumos scris. Despre sincronicitati, si ceva mai mult: ”Crainicul ne propune să medităm la faptul că tone de flori se ofileau în jurul celui care asasinase milioane de oameni, în timp ce pe sicriul unuia dintre cei mai mari compozitori ai lumii rămînea verde o singură ramură de pin.”

  4. Ma bucur sa va re-aud, ca sa zic asa. N-am decit sa va spun ca munca d-voastra la ICR (unde sper ca mai lucrati) este mai importanta decit atacul zarghitilor comunistoizi de pe aici.

    Totusi, daca terapia d-voastra a ajuns sa fie muzica clasica, trebuie sa recunoasteti ca in fiecare rau e si un bine :) – cum eu fac slalom in fiecare dimineata printre asi-ai-volanului, indivizi nepoliticosi si indivizi cu fete impietrite, cu ochi goi, fara stralucire, nu mai pot merge decit cu prietenii mei: Bach, Mozart, Chopin, etc Devine suportabil.

    HTH

  5. O corectie, MARELE pianist Sviatoslav Richter. Si o un „Adagio”; singura revista de muzica din URSS a dedicat 64 de pagini lui Stalin si doar o pagina disparitiei lui S. Prokofiev.

  6. Prokofiev s-a intors de voie buna si nesilit de nimeni in URSS-ul lui Stalin fiindca nu obtinuse inca in Occident renumele la care aspira. I s-a promis sa-l obtina in tara de origine, si el a acceptat targul. Ce a urmat: jocul de-a soarecele si pisica cu cenzura, pericolul permanent de a fi trimis in vacanta all-inclusive intr-un lagar siberian de catre Tatucul criticilor muzicali, productiile la comanda, sedintele de autocritica… sunt pe undeva meritate; fiindca a ales, din interes, sa se intoarca in URSS.

    • Prokofiev s-a intors in URSS in 1936 dintr-o Europa aflata in pragul razboiului si nu era, la acea data, un necunoscut. Biografiile celor care au traversat asemenea timpuri nu sint atit de usor de rezumat cum o faceti dvs, iar motivatiile intoarcerii in patrie sint intotdeauna complicate, printre ele exista una, stranie, dar decisiva uneori, mai ales in cazul personalitatilor creativ-nevrotice, si anume dorul. Eu as zice ca e mult mai interesant sa incercam sa intelegem astfel e cazuri, decit sa le aplicam verdicte, mai ales ca e atit de usor sa le facem o nedreptate, iar ei nu se mai pot apara.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Luminita Marcu
Luminita Marcu
Asistent universitar în Facultatea de Litere din Universitatea Bucureşti, doctorat în filologie cu o lucrare despre presa culturală din comunismul românesc (profesor colaborator din 2001, titular în departamentul de Studii literare, din 2005). A publicat cartea Mansarda cu portocale. Puzzle spaniol în 2006 la Editura Polirom, traduceri din engleză şi spaniolă şi numeroase articole în presa din România. În curs de apariție la Editura Cartea românească, lucrarea ”Gazeta literară 1954-1968. O revistă culturală în comunism”. Aprilie 2010 - aprilie 2014, director adjunct al ICR Madrid. 2007-2010, consilier de presă al Institutului Cervantes din București. Din septembrie 2014, lector, prin concurs, la Universitatea din Salamanca (titular al cursurilor de Literatură română în cadrul Literaturilor romanice și de Limbă și civilizație românească).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro