Home » Analize »Cultura »Sinteze »Societate/Life » Citesti:

75 de ani după 23 august 1944: Cum a folosit puterea politică, în anii 90, reabilitarea lui Antonescu pentru a denatura meritele Regelui

Alexandru Muraru august 23, 2019 Analize, Cultura, Sinteze, Societate/Life
48 comentarii 8,418 Vizualizari

1991: Ritual oficial pentru a comemora execuția mareșalului în Parlament*

În 1991, cu ocazia comemorării a 45 de ani de la executarea lui Ion Antonescu, Parlamentul României a organizat sub cupola sa un ritual oficial. Astfel, în forul reprezentativ al naţiunii s-a păstrat un moment de reculegere pentru „serviciile” aduse statului român de către fostul conducător, Ion Antonescu, judecat, condamnat și executat pentru crime de război. Opt ani mai târziu, când alegerile generaseră o nouă majoritate parlamentară, care câştigase alegerile având pe fundal tocmai un mesaj prodemocratic şi prooccidental, se producea o nouă surpriză. A fost consemnată o nouă încercare de reabilitare a Mareşalului: un senator PNŢCD a propus atunci dezbaterea unei rezoluţii ce-l plasa pe Ion Antonescu în categoria marilor eroi, „care a luptat pentru ţara lui până la moarte” şi care ar fi salvat „sute de mii de evrei”, refuzând totodată pretenţiile Germaniei în acest sens. ( 1 ) Astfel, „democratizarea negaţionismului” şi-a găsit adepţi în toate formaţiunile politice, indiferent de orientarea ideologică, şi aceasta deoarece propaganda naţional-socialistă a creat o stare artificială de nemulţumire, de frustrare şi revendicare a unei noi memorii a dictatorului român.

Reabilitarea postumă a lui Ion Antonescu, cu girul necondiţionat al clasei politice, a servit din plin pentru o reinterpretare necritică a guvernării sale şi, în special – din punctul nostru de vedere –, pentru o revalorificare a sa într-o proximă bătălie politică. Modelul translatării deliberate dinspre un personaj politic către unul istoric, victimizat, cu anularea voluntară a crimelor de care se făcea vinovat, a legat astfel, în mod fraudulos, destinul şi sfârşitul său de persoana regelui Mihai. Minimalizarea gravităţii faptelor pentru care Antonescu a fost condamnat şi executat şi punerea sa în antiteză cu prezenţa postcomunistă a regelui a fost o metodă folosită şi cu alte ocazii în România posttotalitară, fenomen în care au fost implicate şi instituţii ale statului român. ( 2 ) Reprezentarea contemporană a Mareşalului, ca om de stat şi reper al politicii româneşti, păcătuieşte prin omisiuni deliberate, clişee brutale, exprimări istorice vagi, informaţii distorsionate şi, în final, acuzaţii abjecte la adresa monarhului român. De nenumărate ori, acesta a fost considerat drept principal vinovat pentru execuţia lui Antonescu. Însuşi regele constata ulterior lansarea tendențioasă și acuzatoare a argumentului potrivit căruia, dacă Antonescu nu ar fi fost înlăturat, România ar fi parafat un tratat de pace cu Aliaţii care ar fi evitat ororile de mai târziu. ( 3 )

23 august 1944, ca vendetă împotriva Regelui: teza trădării

De altfel, cel mai semnificativ element al vendetei purtate împotriva Regelui Mihai a fost reprezentat, în memoria colectivă, de expresia ponderii actului de la 23 august 1944. Considerat, în mod tendențios, drept debutul comunizării în România, acesta a influenţat masiv evenimentele care au urmat, o importanţă covârșitoare fiindu-i atribuită lui Ion Antonescu şi, în speţă, procesului în care a fost judecat şi condamnat. Vasta literatură generată de procesul Mareşalului ( 4 ) poate sta mărturie pentru atitudinea neutră a regelui. Detaliile cu privire la modul în care monarhul a încercat, prin câteva strategii de moment, să comute pedeapsa lotului Antonescu, intrând chiar în conflict direct cu liderii comunişti, sunt cunoscute de istorici. Însă întreaga arhitectură juridică postbelică în problema graţierilor făcea imposibilă ştergerea condamnării. Regele nu putea graţia persoanele condamnate pentru crime fără aprobarea prealabilă a unui ministru. Acest fapt atrăgea răspunderea Guvernului, care-l scotea, prin urmare, din acest algoritm pe rege. ( 5 ) În plus, soarta dictatorului a fost decisă la Moscova, indiferent de posibilele opţiuni ale monarhului român. ( 6 )Mai mult, Antonescu nu a cerut personal graţierea. Regele confirma în 1990: „N-a cerut-o! Nici dacă ar fi ştiut că o va obţine, n-ar fi cerut-o. Şi dacă i s-ar fi acordat, ar fi refuzat-o.” ( 7 ) Cu toate acestea, regele a emis un decret de comutare a pedepselor pentru trei condamnaţi din lotul Antonescu (Eugen Cristescu, Radu Lecca şi Ion Pantazi), dar nu a respins niciodată apelurile la graţiere pentru Mareşal şi ceilalţi. ( 8 ) Alte mistificări au făcut ca teoria refuzului de a-l graţia pe Mareşal să fie utilizată abrupt în pleiada de acțiuni pentru compromiterea lui Mihai I; una dintre acestea enunța că abdicarea monarhului avea drept cauză refuzul de a-l graţia pe Antonescu. ( 9 )

Lovitura de stat, ca o conspirație internațională

Teza adiacentă arestării mareșalului Antonescu a fost inclusiv sedimentată cu anumite detalii, fragmente de adevăr, zvonuri, informații neverificate și probe documentare fragmentare sau unele chiar tendențios prezentate sau interpretate, astfel încât aceasta a ajuns să fie o veritabilă teorie a conspirației. Varianta potrivit căreia actul de la 23 august 1944 n-a fost altceva decât produsul unei conspirații internaționale, pusă la cale de către serviciile de spionaj sovietic, american, britanic și susținută de opoziția reprezentată de Partidul Național Țărănesc, Partidul Național Liberal, Partidul Social Democrat și partidul Comunist Român „printr-un cec în alb” dat de aceste formațiuni Regelui Mihai, a beneficiat de o ranforsare pe măsura campaniei de compromitere a monarhului și de transformare a lui Antonescu într-o victimă, iată, de această dată, a marilor puteri. Oficiosul condus de Corneliu Vadim Tudor a articulat această teorie într-o armă de atac împotriva Suveranului în contextul politic cunoscut și în condițiile anilor 90, atunci când, în cea mai mare parte a dezbaterilor și disputelor, Mihai I nu avea ocazia să reacționeze, să ofere puncte de vedere imediate sau să ofere replici pe măsura valului de acuzații. Pentru adepții acestei teze, arestarea lui Antonescu și mai ales capturarea sa ulterioară de către o miliție para-militară comunistă a întărit versiunea conspirativă internațională dar și cea a trădării: „(…) predarea mareșalului, în seara zilei de 23 august 1944, comuniștilor, a fost o faptă incontestabilă cu onoarea militară care-l descalifică în fața Istoriei Naționale pe ex-Regele Mihai I, Comandantul Suprem al Armatei Române din acea vreme”. ( 10 )

Propagarea unor neadevăruri legate de confruntarea memorială dintre rege şi Mareşal a avut reverberaţii importante în întregul spectru politic. Desfășurarea loviturii de stat de la 23 august 1944 continuă să fie un subiect vast, amplu dezbătut, cu variante şi detalii multiple. ( 11 ) Regele însuşi şi-a reconfirmat versiunea în legătură cu arestarea, anchetarea, judecarea, condamnarea şi executarea lui Ion Antonescu ori de câte ori a avut ocazia ( 12 ), accentuând, cu amănunte, detaşarea de poziţia Mareşalului faţă de Germania nazistă şi aliaţii săi. Aşadar, monarhul a trasat o distincţie clară a politicilor şi consecinţelor survenite în urma deciziilor antonesciene. Alţi istorici au insistat asupra multiplelor variante privind derularea exactă din timpul şi din preajma zilei de 23 august 1944, sugerând că tocmai din confruntarea acestor legende s-a născut şi disputa asupra memorializării evenimentului şi a principalilor protagonişti. ( 13 )

Extremiștii fac front comun împotriva Regelui

Pentru condamnarea morală a regelui Mihai s-au pus în mişcare forţe semnificative, care au produs un fenomen neaşteptat pentru felul în care erau amplasate curentele doctrinare şi actorii politici postdecembrişti: întâlnirea susţinătorilor lui Ion Iliescu cu admiratorii dictatorului Ion Antonescu. Liantul acestei „coaliţii” neaşteptate a fost ipostaziat în special de naţional-socialiştii din jurul Partidului România Mare şi din diverse formule de asociere grupate în apropierea acestui partid, dar şi mişcări extremiste de dreapta care propagau cultul antonescian. Astfel, Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Gheorghe Buzatu, Eugen Barbu, numeroşi parlamentari din partea PRM sau PUNR, dar şi din alte formaţiuni politice ( 14 ), după cum am exemplificat mai sus, s-au pronunţat deschis pentru reconsiderarea memoriei unui criminal de război, în dauna imaginii regelui. De asemenea, organizaţii precum Liga Mareşal Ion Antonescu ( 15 ), revistele Mareşal Ion AntonescuRomânia MareTricolorul sau Europa au instigat direct sau indirect la calomnierea persoanei regelui, acuzat de asasinarea conducătorului statului ( 16 ) din perioada septembrie 1940 – august 1944. După cum remarcă şi politologul Michael Shafir, desfăşurarea flagrantă a „negaţionismului selectiv”, conform căruia nu Ion Antonescu a ordonat uciderea evreilor din România, s-a asociat, într-o bizară combinaţie, cu contestatarii de facto ai lui Mihai I. ( 17 )

În mod particular, reabilitarea mareșalului Ion Antonescu în antiteză cu calomnierea, denigrarea și compromiterea Regelui a reprezentat un subiect central, ideologic, propagandistic, revizionist și cu o apreciabilă încărcătură politică, în campaniile publice și media ale Partidului România Mare. Chiar de la momentul lansării programului său politic, în 1991, acest partid – profund antieuropean, xenofob, antisemit – își anunța tezele naționaliste și revizioniste, între care putem decripta cele adiacente reabilitării lui Ion Antonescu. Săptămânalul România Mare, oficiosul PRM, a fost principalul vector publicistic al campaniei purtate pe parcursul a mai bine de un deceniu, cu scopul de a distorsiona discursul public asupra trecutului recent. Astfel, fostul dictator „este caracterizat ca fiind «un adevărat patriot», cu o «personalitate puternică», «erou între eroii nației române», în vreme ce Mihai I este descris ca fiind «necoptul suveran», «vânzător de țară», «deșeu toxic»”. ( 18 )

Actul de la 23 august 1944 a continuat să fie legat de imaginile concurente ale regelui Mihai şi a Mareşalului Ion Antonescu, dar şi de prezent. Regele a declarat că restabilirea adevărului istoric ar putea fi temelia reconcilierii naţionale. ( 19 ) Fosta sărbătoare naţională a României timp de mai bine de patru decenii nu a beneficiat, imediat după 1989, de o valorizare corespunzătoare şi la realul său potenţial. Însuşi regele aprecia că schimbarea zilei festive a României pentru cinci decenii a însemnat pentru istoria noastră o mistificare ce i-a răpit adevăratele sensuri politice şi militare, devenind, prin propaganda teribilă desfăşurată, „un simbol comunist şi o poartă prin care să pătrundă forţele comunismului” ( 20 ). Ulterior, despre utilitatea şi însemnătatea acestui eveniment s-au pronunţat, în repetate rânduri, istorici avizați care au recunoscut meritele monarhului în scurtarea conflagraţiei mondiale şi salvarea unui număr semnificativ de vieţi omeneşti. ( 21 ) Totuşi, în primii ani postdecembrişti acest aspect a fost complet neglijat. Însuşi artizanul loviturii de stat afirma că „niciunul dintre evenimentele istorice din viaţa poporului nostru nu a fost atât de profund falsificat ca Actul de la 23 August 1944. S-au produs munţi de literatură în scopul de a povesti sau inventa ceea ce s-a întâmplat, ceas cu ceas, în acea zi.” ( 22 ) Istoricul Mihail Ionescu crede că acest eveniment are semnificaţii mult mai profunde, apreciind, retrospectiv, că evenimentul care a scurtat soarta celui deal Doilea Război Mondial reprezintă „ultimul moment în care România a putut acţiona pentru a avea un cuvânt de spus în ceea ce priveşte propria soartă ulterior” ( 23 ). Corneliu Coposu detalia, la rândul său, beneficiile actului şi consecinţele care ar fi decurs din neîndeplinirea sa, apreciind că ţara ar fi fost distrusă de luptele care şi-ar fi mutat epicentrul aici. ( 24 )

Încercări de reabilitare juridică a mareșalului Antonescu și miza reintegrării în Europa

Propulsarea lui Antonescu prin reabilitarea sa juridică în detrimentul anihilării meritelor lui Mihai I și al transformării acestuia în acuzat, a devenit un instrument de atac al fundației patronate de Iosif Constantin Drăgan. Astfel, la începutul anilor 90, calea instanțelor de judecată a luat locul dezbaterilor istorice și politice, tocmai pentru a antrena instituții ale statului și a atrage în acest proces oprobiul public împotriva Suveranului, dar și anvergura unui sistem care avea încă împământenite ingredientele naționalismului comunist și tezele revizioniste ale comunismului târziu în rândul magistraților. Acțiunea îndreptată împotriva „cetățeanul(ui) Mihai de Hohenzollern pentru asasinarea fostului conducător al statului” era de fapt actualizarea unui alt proces, deschis la sfârșitul anilor `80, pe rolul instanțelor de judecată comuniste din România, prin care cerea anularea sentinței numărul 17 din 17 mai 1946, prin care Tribunalul Poporului de atunci îl condamna la moarte pe Ion Antonescu pentru „pentru dezastrul țării și pentru crimele de război”. ( 25 )

Tema trădării a avut o amplitudine apreciabilă în panoplia de teze și teorii menite să provoace o reabilitare postumă a mareșalului Antonescu în dublu sens. Pe de o parte, mareșalul era prezentat drept o victimă a jocurilor de culise și pentru putere de la nivelul politicii și administrației românești din anii `40, iar pe de altă parte martirologia și eroizarea sa erau adăugate într-o construcție care-l proiecta pe mareșal, drept cel care stătuse pavăză în calea comunizării țării, iar „eliminarea” sa făcuse posibil practic instaurarea comunismului. În acest sens, au fost publicate lucrări care făceau trimitere la tema trădării încă din titlurile ( 26 ) lor. Susținerea monarhiei de către Ion Antonescu, prezentarea acestuia în postura de protector al Reginei-mamă Elena și în cea „părintească” față de Regele Mihai constituie argumente în teoria trădării, ipoteză ce apare ca fiind neașteptată în contextul evoluției evenimentelor din perioada 1940-1944: „cine ar fi bănuit că cel de al patrulea Hohenzollern român, va deveni trădătorul de la 23 August 1944?”. ( 27 )

Victimizarea şi apoi reabilitarea postumă a dictatorului român s-a purtat în jurul a două concepte-cheie: onoare şi patriotism. ( 28 ) Ambele au fost în aşa fel mânuite, încât în mai toate ocaziile cei doi protagonişti – regele Mihai şi Mareşalul Ion Antonescu – erau circumscrişi utilizării termenilor. Prin întrebuinţarea lor, dezbaterea a devenit în mod automat actuală şi nu a putut sfârşi altfel decât prin etichetarea şi alăturarea unor epitete vii, interşanjabile, celor două personaje istorice. Spre exemplu, până şi memoria ritualurilor simbolice a fost neglijată şi distorsionată; puţină lume cunoaşte detaliul potrivit căruia însuşi titlul de Mareşal al lui Antonescu i se datorează, formal, regelui Mihai. ( 29 ) Totuşi, specialiştii apreciază că folosirea termenilor citaţi mai sus în cazul Mareşalului este „neadecvată” şi atrage o discuţie mai amplă asupra valorilor pe care autorităţile din acei ani le-au întrebuinţat şi propagat în societate. Ele au inclus în mod formal rezonanţa politicii asupra memoriei în primii ani postdecembrişti. ( 30 )

Însă dezbaterea privind reprezentările recente asupra trecutului a avut şi un înţeles mai amplu din prisma ultimei dictaturi, care a schimbat complet naţiunea într-o jumătate de secol. Revenirea la democrație reprezintă o luptă pentru un monopol care ar fi putut să statueze deținătorul unei eventuale formule miraculoase, a unei „dovezi istorice” pentru a aduce lucrurile pe un făgaș normal. Miza discursivă a fost uneori reintegrarea ţării în Europa, pe care o consfințise actul de la 23 august, cum sugerau subtil susţinătorii regelui – prin desprinderea de alianţa cu Germania nazistă –, dar pe care, din nefericire, anii comunizării României au anulat-o. În antiteză, perdantul acestei bătălii putea fi substituit drept un continuator al operei de distrugere şi izolare a ţării. Polemica a căpătat uneori accente cu miză majoră, statală, dacă luăm în considerare declarația lui Ion Iliescu din 1994, în care aprecia că regele Mihai nu poate revendica recăpătarea prerogativelor sale monarhice deoarece a pactizat atât cu Hitler, cât şi cu Stalin. ( 31 )

În alte împrejurări oficiale, imaginea regelui a fost distorsionată prin reactualizarea posturii de „trădător” şi „criminal” şi, implicit, prin asocierea directă cu urmările nefaste ale actului de la 23 august. Aşa se face că, spre exemplu, în contextul pregătirii unei vizite a regelui în ţară, într-un moment cu semnificaţii politice largi, cum a fost acela al celebrării, pe 1 decembrie 1993, a Marii Uniri de la 1918, liderul naţionalist Gheorghe Funar a găsit de cuviinţă să aducă în discuţie teza confruntării memoriale a regelui Mihai cu Mareşalul Ion Antonescu, subliniind totodată glorificarea cultului celui din urmă. Opunându-se accesului în ţară al monarhului, Funar sugera ca Mihai I „să-şi amâne vizita dacă vrea binele poporului român, s-o lase pe anul viitor, şi-l invit la Cluj-Napoca de 23 August, când sper să-i înălţăm o statuie lui Ion Antonescu. Aşa cum ştiţi, întotdeauna criminalul se întoarce la locul faptei. Îl invităm în România la dezvelirea statuii lui Ion Antonescu.” ( 32 )

1994: Ion Iliescu aniversează singur 50 de ani de la 23 august 1944 cu un discurs de lider comunist

În același an, după ce în iunie, liderii Națiunilor Unite participante la cel de-al doilea an aniversaseră debarcarea din Normandia – hotărâtorul sprijin aliat printr-o operațiune unică în istoria militară ca amploare și desfășurare –, Ion Iliescu susține un discurs la Cercul Național Militar, în cadrul unui simpozion organizat de Academia Română și Ministerul Apărării Naționale, la care au fost invitați inclusiv oameni politici, precum Ion Rațiu ( 33 ). Atmosfera din țară tensionată în contextul în care opoziția și societatea civilă constatau ( 34 ) că puterea de la București că România era singura țară europeană, participantă la cea de-a doua conflagrație mondială în care nu se celebrase debarcarea din Normandia, iar Regelui îi fusese refuzată din nou viza de intrare în România. Mai mult, în acele săptămâni, existau ( 35 ) negocieri avansate între PDSR, partidul lui In Iliescu, și extremiștii lui Corneliu Vadim Tudor, pentru ca aceștia din urmă să sprijine în Parlamentul guvernul în schimbul unor portofolii ministeriale. Adică exact partidul care vitupera împotriva Regelui și a Occidentului, transformând, de câțiva ani, în țel politic reabilitarea mareșalului. Apropierea aniversării lui 23 august 1944 a creat din nou, așadar, prilejul pentru Ion Iliescu de a lansa acuzații împotriva partidelor istorice și a Suveranului român. Opoziția a organizat separat o altă manifestare cu specialiști, oameni politici din opoziție și reprezentanți ai societății civile. Simpozionul „23 august 1944 – între adevăr și mistificare”, organizat la Muzeul Țăranului Român, beneficia inclusiv de un mesaj personalizat al Regelui, care îndemna la aducerea aminte „pe toți cei care au plătit cu multe suferințe și chiar cu viața patriotica lor atitudine”, dar și recunoașterea și aprecierea meritelor a celor care „prin puncțiile și atribuțiile oficiale (…) m-au ajutat în acele momente grele: Ionițiu, Generalii Sănătescu și Mihail, Niculescu-Buzești, Mocsony-Stârcea și atâția alții” ( 36 ).

Mesajul oficial al șefului statului român de la acea vreme reia practic toate tezele, conceptele și limbajul regimului comunist cu privire la actul de la 23 august 1944 ( 37 ). Beneficiar direct al campaniei naționale orchestrate de calomniere a monarhului, Iliescu plasa semnificația titratului eveniment pe umerii unei spontane acțiuni populare: „imens act de voință națională, a unei dificile, dar absolut necesare reafirmări a dreptului inalienabil al poporului român de a-și croi soarta conform intereselor și aspirațiilor sale firești”. De la cea mai înaltă poziție a statului român, Iliescu relua brutal, în mod direct și vituperând acuzațiile îndreptate împotriva partidelor politice și a Casei Regale, culpabilizându-i nu doar pentru faptul că-și arogaseră meritele loviturii de stat, cât mai cu seamă pentru aceștia se făceau răspunzători de situația în care ajunsese România: „De-a lungul timpului, în cei 50 de ani care s-au scurs de la momentul 23 August 1944, nu puţini au fost cei care s-au străduit să-și însușească toate meritele. Începând cu partidele active atunci pe scena politică românească și până la Casa Regală, nimeni nu și-a mai amintit, nici atunci, nici de-atunci încoace de răspunderile pe care le purtau pentru politica falimentară premergătoare războiului și pentru faptul că România a fost adusă în situația disperată, în care se afla la 23 August 1944”. ( 38 )

Președintele post comunist lansa totodată acuzații de colaboraționism și complicitate asupra liderilor opoziției politice din anii 40 și a Regelui, ceea ce arăta practic că bătălia asupra ultimilor 50 de ani de istorie era în plină desfășurare. Iliescu încerca, precum comuniștii, să dea crezare teoriei potrivit cărora răspunderea era aproape generalizată și egală în ducerea țării către o catastrofă prin deciziile și evenimentele de la sfârșitul celui de al doilea deceniu interbelic. Negarea unui „vid politic și instituțional” peste perioada guvernării antonesciene limitează practic la o ecuație simplistă și chiar revizionistă de tip cauză-efect plasarea în opoziție a partidelor politice și a Regelui. Pe lângă faptul că acestora li se impută lipsa de reacție, fostul președinte nu amintește nimic despre suspendarea Constituției de la 1923, eliminarea partidelor politice și a vieții parlamentare: „Clasa politică a ţării și cei investiți de Constituție cu exercitarea puterii în stat nu se pot prevala doar de meritele lor în organizarea actului de la 23 August 1944 pentru a face uitate răspunderile directe ce le revin, atât în prăbușirea sistemului constituțional al țării, în 1938, cât și în derularea regimurilor de dictatură care s-au succedat. Chiar și atunci când Antonescu era «Conducătorul» țării, atât partidele politice cât și Regele au fost parte din jocul politic respectiv, iar acțiunile lor în epocă vorbesc mai degrabă despre conivenţă și colaborare, decât despre rezistență sau nesupunere”. ( 39 )

Mesajul lui Ion Iliescu relua și alte teme ale comunismului târziu. Una dintre acestea era aceea că acțiunea lui Mihai I la 23 august 1944 viza de fapt interese politice personale legate de păstrarea Tronului: „(cercurile Palatului – n.n.) au văzut în această acțiune singura cale de supraviețuire a monarhiei”. Folosirea repetativă a formulei „cercurile Palatului” persistă de fapt prin trimiterea la un grup obscur din jurul monarhului, teorie vehiculată de istoriografia comunistă. În același mesaj, fostul șef al statului transmitea indirect că, de vreme ce inclusiv sovieticii, în frunte cu Ana Pauker, i-au acuzat pe comuniștii autohtoni – în special pe Pătrășcanu – de coalizarea cu partidele „« burghezo-moșierești» și cu Palatul”, atunci alianța din cadrul Blocului Național Democrat era una nefirească, plină de complicități chiar. ( 40 )

Mesajul a fost amendat în consecință de opoziția politică și de istoricii avizați. Unul dintre aceștia, cercetătorul Șerban Rădulescu-Zonner, fost deținut politic, a criticat în termeni duri poziția lui Ion Iliescu asupra evenimentelor care au dus la încetarea alianței cu Germania și alăturarea de aliații occidentali, pe care a calificat-o drept „o lecție de învățământ politic”. Rădulescu Zonner a apreciat atunci că, reluând în aceeași termeni ceea ce s-a spus despre 23 august în istoriografia comunistă, Iliescu dovedea de fapt că nu-și schimbase mentalitatea.  ( 41 )

(
)

Merită totodată menționat că discursul lui Ion Iliescu a avut, simbolic, indirect, parte de o contrapondere ce sublinia versiunea recunoscută internațional a titratului eveniment. În chiar ziua marcării a jumătate de secol de la actul de la 23 august, Congresul Statelor Unite ale Americii aducea un important omagiu Regelui, recunoscând astfel meritele sale, acțiunea sa și consecințele în configurația alăturării României de tabăra Națiunilor Unite. Senatorul republican Claiborne Pell, Șeful Comisiei de politică Externă declara atunci în plenul camerei Congresului: „trebuie să ne amintim de alianța din timpul războiului cu forțele democratice din România – alianță întreruptă doar de intervenția lui Stalin – pe care suntem astăzi fericiți să o reînoim”. Declarația senatorului aducea alături, pe prima pagină a „Congressional Record”, jurnalul oficial al Congresului Statelor Unite, decretul președintelui Harry Truman prin care monarhului român îi era oferită cea mai înaltă distincție a Americii – Legiunea de Merit. ( 42 )

În acest context, al marcării a jumătate de secol de la 23 august 1944, Guvernul găsea de cuviință să interzică din nou venirea monarhului acasă. Guvernul declara astfel, la începutul lunii septembrie, prin purtătorul său de cuvânt: „Întrucât declarațiile publice ale fostului rege, făcute inclusiv în ultima perioadă, pun în discuție legitimitatea însăși a Constituției României, care consacră republica drept sistem de guvernământ, guvernul nu apreciază ca potrivită prezența fostului suveran în țara noastră” ( 43 )

Neo-Legionarii împotriva Regelui

Subiectul polemic al confruntării memoriale dintre regele Mihai şi Mareşalul Antonescu în societatea românească de după 1989 este unul vast. Acţiunea de denigrare şi culpabilizare a regelui a venit şi dinspre mişcările neolegionare care au populat spaţiul civic după 1989. Astfel, într-o încercare de reconsiderare necritică a Mişcării Legionare şi a liderilor săi, Horia Sima sublinia că regele ar fi părăsit „linia neamului” şi, prin urmare, a devenit „exponentul unui grup aservit intereselor streine”. Acuzaţiile aduse de Horia Sima arată că Mihai I s-ar fi îndepărtat de idealul dinastic al regelui Ferdinand, preferând să preia modelul tatălui său. ( 44 ) Deşi îi recunosc regelui limitările empirice în arhitectura decizională a statului român din perioada 6 septembrie 1940 – 23 august 1944, impuse monarhului de Ion Antonescu, adepţii lui Zelea Codreanu şi Horia Sima nu găsesc „justificări istorice” în gestul regelui de la 23 august 1944. Aceştia au considerat că „o poziţie de prim rang pentru soarta Europei răsăritene, cum este cea a României, nu se abandonează fără nicio garanţie sau perspectivă”. Cedarea doar prin luptă pare să fie, retrospectiv, singura opţiune pe care ar fi îmbrăţişat-o şi legionarii, iar acţiunea regelui de întoarcere a armelor este pusă sub auspiciile vârstei, ale „amărăciunilor personale” sau ale „anturajului dubios”: „Cu toate că Regele şi-a asumat formal toate responsabilităţile actului de la 23 August, istoria nu îi va concede decât rolul unui pion împins şi manevrat de alţii. Autorii complotului s-au servit de neştiinţa lui şi de ura care mocnea în sufletul său împotriva lui Antonescu pentru a-şi realiza planurile lor.” ( 45 )

  • *Acest text face parte dintr-un volum de studii inedite semnate de istorici români și străini (Dennis Deletant, Matei Cazacu, Ioan Stanomir, Lavinia Betea, Cristian Vasile, Ottmar Trașcă, Cristina Diac, Radu Ioanid, Mioara Anton ș.a.), care va ieși de sub tipar în această toamnă la prestigioasă editură Polirom. Volumul Întoarcerea Regelui: 23 august 1944, controversata istorie a unei zile care a schimbat soarta României. Mihai I și Mareșalul Antonescu între Germania lui Hitler și Rusia lui Stalin, prin cele 15 studii ale sale, aduce, în atenția istoricilor și a publicului larg, evaluări și reinterpretări despre cea mai importantă zi a istoriei recente românești, oferind perspective inovatoare, interdisciplinare și marcând astfel trei sferturi de veac de la momentul care a scos România din alianța cu Germania Nazistă și a alăturat-o Națiunilor Unite.

NOTE_________________

1 Mediafax, 14 iunie 1999, apud Elie Wiesel, Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihail E. Ionescu (editori), Raport final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România, Polirom, Iaşi, 2004, p. 355.

2 Vezi, spre exemplu, încercările repetate în primii ani postdecembrişti, atingând punctul culminant în 2003, de reabilitare ale lui N.C. Paulescu, ignorându-se aproape complet activitatea sa politică antisemită majoră, acesta putând fi cu uşurinţă considerat unul dintre principalii ideologi ai extremei drepte din România interbelică („campionul antisemitismului în istoria României”, potrivit formulei folosite de Radu Ioanid). De un antisemitism brutal şi primitiv şi punând ştiinţa în folosul tezei sale ideologice, Paulescu a susţinut inferioritatea biologică a evreilor. În încercările postdecembriste de reabilitare ale lui N.C. Paulescu au fost implicate instituții precum Academia Română şi persoane publice, membre ale Parlamentului României sau ale altor organisme statale (pentru detalii, vezi Peter Manu, Horia Bozdoghină, Polemica Paulescu: ştiinţă, politică, memorie, Studiu introductiv de William Totok, Postfaţă de Radu Ioanid, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2010, passim şi în special pp. 6-12, 243-280). În procesul reabilitării unor personaje care se fac vinovate de proliferarea unor teorii antisemite şi antidemocratice se înscrie şi încercarea de reabilitare juridică a unor membri ai guvernului Antonescu, criminali de război, care, în mod surprinzător, nu s-a produs în timpul guvernării FSN şi apoi PDSR, ci după 1996, la solicitarea unui senator PNŢCD (vezi Petre Ţurlea, „Comemorarea morţii lui Ion Antonescu la 1 iunie 1946”, în cadrul şedinţei Camerei Deputaţilor din 21 mai 1996, http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=488&idm=1,03&idl=1(13 martie 2011). Astfel, Sorin Moisescu, procurorul general al României de la acea vreme, apela, prin metoda recursului în anulare, la ştergerea sentinţelor pentru nu mai puţin de opt membri ai Executivului condus de Mareşal. Intervenţiile a doi senatori republicani americani au făcut ca acest demers să nu se transforme într-un scandal internaţional. Dezbaterea ar fi pus în discuţie „sinceritatea angajamentelor României în ceea ce priveşte valorile fundamentale occidentale şi poate atrage după sine reconsiderarea sprijinului acordat candidaturii României pentru integrarea în instituţiile economice şi de securitate”. Curtea Supremă de Justiţie a decis la 26 octombrie 1998 să consemneze retragerea recursurilor în anulare formulate iniţial de procurorul general pentru membrii lotului Antonescu. (Vezi „Iosif Iacobici”, http://ro.wikipedia.org/wiki/Iosif_Iacobici (în 13 martie 2001))

3 „Cuvântul Regelui Mihai, în seara zilei de 30 decembrie, cu ocazia comemorării a 50 de ani de la abdicarea forţată din 30 decembrie 1947”, în Liviu Vălenaş, Regele Mihai printre noi (1989-1999), Pref. de Liviu Antonesei, Editura Ars Longa, Iaşi, 1999,, pp. 634-631.

4 Pentru o bibliografie selectivă, vezi Marcel-Dumitru Ciucă (ed.), Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, vol. 1-3, Saeculum şi Europa Nova, Bucureşti, 1995, passim; Ioan Dan, „Procesul” Mareşalului Ion Antonescu, Lucman, Bucureşti, 2005, passim; Radu Ioanid (ed.), Lotul Antonescu în ancheta SMERŞ, Moscova, 1944–1946. Documente din arhiva FSB, Polirom, Iaşi, 2006; Academia Română (Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie), Istoria Românilor. Vol. IX: România în anii 1940-1947, Dinu C. Giurescu (coord.), membru titular al Academiei Române, Florin Şperlea (secretar), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2008, pp. 573-581; Florin Constantiniu, Mihail E. Ionescu, August 1944. Repere istorice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984; Ion Pantazi, Am trecut prin iad, ediţia a II-a, Constant, Sibiu, 1992, pp. 307-310; Iosif C. Drăgan, Antonescu, Mareşalul României şi războaiele de întregire, pp. 495-497, Milano, 1991; Gheorghe Magherescu, Adevărul despre Mareşalul Antonescu, Editura Păunescu, Bucureşti, 1991, pp. 323-326.

5 Dennis Deletant, Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu şi regimul său. 1940-1944, trad. de Delia Răzdolescu, Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 274.

6 Cf. Interviuri cu Doina Uricariu, „Ex-Rex?”, Bucureşti, 1990, apud Mihai I al României, Cuvinte către români. Proclamaţii, interviuri, declaraţii selectate, comentate şi editate de Gh. Buzatu, Editura „Glasul Bucovinei”, Iaşi, 1992, p. 56.

7 Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 159-160.

8 Dennis Deletant concluzionează: „De fapt, guvernul Groza a fost acela care a respins apelurile la clemenţă; comutarea sentinţei se afla doar în puterea sa de a o da sau nu. O listă de nume a celor şapte persoane condamnate la moarte avea lângă fiecare nume scris de mână «executare» sau «comutare» şi este semnată de Petru Groza.” (Cf. Marcel-Dumitru Ciucă (ed.), op. cit., vol. 2, p. 423; Dennis Deletant, op. cit., p. 371, nota 53.)

9 Elena Ştefoi, „Republică sau monarhie – o problemă de seriozitate civică” (Dialog între Andrei Pippidi, Răzvan teodorescu, Dan Berindei şi Nicoale Şerban Tanaşoca, moderat de Andrei Pleşu), în Dilema, Anul I, nr. 50, 24-30 decembrie 1993, pp. 6-7.

10 România Mare, 2 iulie 1999, apud Adrian Simion, op. cit., p. 394.

11 Arthur Gould Lee, Coroana contra secera şi ciocanul: Povestea regelui Mihai al României, trad. de Maria Bica, ediţia a II-a, Humanitas, Bucureşti, 2001, pp. 87-103; Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Humanitas, București, 1997, pp. 18-36; M.S. Regele Mihai I al României, O domnie întreruptă, Convorbiri cu Philippe Viguié-Desplaces, trad. de Ecaterina Stamatin, Libra, Bucureşti, 1995, pp. 89-96; Liviu Vălenaş, op. cit., pp. 34-54; Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor, Humanitas, Bucureşti, 1999, pp. 205-206; Ecaterina Rădoi, Viaţa Regelui Mihai I, Editura Maşina de scris, Bucureşti, 1998, pp. 165-183; Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi,Volumul IV: Mihai I, ediţia a II-a, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, pp. 57-93; Guy Gauthier, Acvile şi lei: O istorie a monarhiilor balcanice, trad. de Ludovic Skultéty, Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 213; Ion Mamina, Regalitatea în România, Compania, Bucureşti, 2004, pp. 176-179; Keith Hitchins, Românii: 1866-1947, trad. de Delia Răzdolescu, Humanitas, Bucureşti, 2004, pp. 569-570; pentru o viziune ceva mai largă, contextuală şi bogat documentată, vezi Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947: Preliminarii militare si consecinţe politice, Documente selectate şi adnotate de Mircea Chiriţoiu, Prefaţă de dr. Florin Constantiniu, Editura Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997, passim.

12 „Regele Mihai I de România: «Soarta mea se află în mâinile fiecărui român»” (Interviu realizat de Rodica Palade), Revista 22, anul V, nr. 22 (225), 1-7 iunie 1994, p. 7.

13 „Documentul «Adevărul depinde finalitatea actului»” (Interviu cu istoricul Ioan Scurtu realizat de Cezar Paul Bădescu), Dilema, anul V, nr. 207, 10-16 ianuarie 1997, p. 8.

14 Radu Ioanid, Tuvia Friling, Mihail Ionescu (editori), op. cit., p. 354.

15 Liga Mareşal Ion Antonescu este un apelativ asociat fundaţiei cu acelaşi nume constituite juridic. Michael Shafir explică faptul că fundaţia a fost înfiinţată în 1990, în paralel cu liga ce purta acelaşi nume, magnatul român Iosif Constantin Drăgan fiind preşedintele ambelor organisme. Unificarea acestora s-a produs la 31 martie 2001, Drăgan devenind astfel preşedinte de onoare al fundaţiei. (Vezi România Mare, 6 aprilie 2001; Michael Shafir, „Marshal Antonescu’s Post-Communist Rehabilitation: Cui Bono?”, în Randolph L. Braham (ed.), The Destruction of Romanian and Ukrainian Jews During the Antonescu Era, Columbia University Press, New York, 1997, p. 358; Michael Shafir, Între negare şi trivializare prin comparaţie: Negarea Holocaustului în ţările postcomuniste din Europa Centrală şi de Est, ed. cit., p. 90.)

16 Mircea Ciobanu, op. cit., p. 160.

17 Michael Shafir, op.cit., p. 89.

18 Adrian Simion, op. cit., pp. 390-392.

19 Doina Cornea, „Scrisoare către Ion Iliescu”, Revista 22, V, nr. 45 (248), 9-15 noiembrie 1994, p. 12.

20 Mesajul M.S. Regele Mihai către ţară – 23 August 1944-23 August 1994, „România poate sta cu fruntea sus în faţa popoarelor”, Cotidianul, anul IV, nr. 197(935), 23 august 1994, p. 1.

21 Şerban Papacostea, „Însemnătatea excepţională a actului regal”, Revista 22, anul V, nr. 34 (235), 16-23 august 1994, p. 8.

22 „Din partea Biroului de Presă al Majestăţii Sale Regelui Mihai”, Ibidem, anul I, nr. 34, 7 septembrie 1990, p. 16.

23 Declaraţia lui Mihail Ionescu despre actul de la 23 august 1944, în Delia Radu, serialul „Ion Antonescu şi Asumarea istoriei”, BBC România, 1 august 2008, http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2008/08/080801_serial_antonescu_episod3.shtml (14 martie 2001).

24 Constantin Rădulescu-Motru, P.P. Panaitescu, Tudor Vianu, Nicolae Iorga, Mircea Vulcănescu, Mihail Polihroniade, Constantin Moisil, Mircea Ionniţiu, Teşu Solomovici, Monarhia românească. Carol I – Ferdinand I – Carol II – Mihai I, Teşu, Bucureşti, 2008, pp. 192-193.

25 România Mare, 8 mai 1992,nr. 153, și Revista 22, nr. 153, din 7-13 ianuarie 1993 apud Adrian Simion, Naționalismul românesc în primul deceniu postcomunist, ed. cit. p. 393 (n. 937, 938).

26 Vezi spre exemplu, Nicolae Păun, Mareșalul Ion Antonescu, victimă a trădării de la Palat din 23 august 1944, „Pro Basarabia și Bucovina”, Paris, 2014, passim.

27 Ibidem, p.6 și următ.

28 Dennis Deletant, op. cit., pp. 286-287.

29 La 10 mai 1940, pentru a beneficia el însuşi de gradul de Mareşal, Ion Antonescu îl investeşte pe tânărul Rege Mihai cu acest titlu în calitate de conducător al armatei, iar pe 21 august 1941, Regele Mihai – pentru „servicii aduse naţiunii” – îl investea pe generalul Ion Antonescu cu acest grad. Regele Mihai rămâne astfel, până astăzi, singurul Mareşal în viaţă al Armatei Române. (Camelia Cristea, „Bastonul de mareşal al lui Averescu”, Historia, An X, nr. 98, februarie 2010, p. 11.)

30 Vezi şi comentariul lui Costel Ionescu, „Cum aniversăm 23 august?”, Cotidianul, anul IV, nr. 188 (926), 12 august 1994, p. 2.

31 Octavian Iliescu, „Confiscarea şi măsluirea istoriei”, Ibidem, anul IV, nr. 192 (930), 17 august 1994, p. 2.

32 Lucian Gheorghiu, „Lideri politici despre hotărârea M.S. Regelui de a participa la sărbătoarea de la Alba Iulia”, în Ibidem, anul III, nr. 267 (699), 12 noiembrie 1993, p. 2.

33 „23 August – un act de justificată viziune politică (Cuvântul dlui Ion Rațiu la simpozionul dedicat zilei de 23 August, organizat de Ministerul Apărării Naționale și Academia Română la Cercul Militar Național, luni 22 august 1994)”, în Cotidianul, Anul IV, Numărul 198(936), 24 august 1994, p. 5.

34 „România – singura țară care nu aniversează trecerea a 50 de ani de la ofensiva antinazistă”, în România Liberă, , Serie nouă, nr. 1340, 23 august 1994, p. 5.

35 Roxana Iordache, „Extremism guvernamental”, Ibidem, Serie nouă, nr. 1344, 27 august 1994, p. 1.

36 „Mesajul M.S. Regele Mihai către participanții la dialogul «23 August 1994 – între adevăr și mistificare», desfășurat duminică după-amiază la Muzeul Țăranului Român din București”, Adevărul, Serie nouă, nr. 1343, 23 august 1994, p. 9.

37 Bogdan Burileanu, „23 August: după o jumătate de veac. Ion Iliescu, moștenitor legitim al Anei Pauker”, în România Liberă, Serie nouă, nr. 1341, 24 august 1994, p. 3.

38 „Alocuțiunea Președintelui României, Ion Iliescu la 22 august 1944”, accesibil online la https://www.presidency.ro/ro/media/discursuri/alocutiunea-presedintelui-romaniei-domnul-ion-iliescu-la-simpozionul-350-tiintific-cu-tema-50-de-ani-de-la-trecerea-romaniei-de-partea-coalitiei-natiunilor-unite-semnificatii-interne-si-internationale-br-br-bucuresti-22-august-1994 (15 august 2019).

39 Ibidem.

40 Ibidem.

41 Andrei Bădin, Marius Ghilezan, „«Numai Majestatea Sa Regele Mihai poate salva acum țara, la fel ca și la 23 August 1944», România Liberă, Serie nouă, nr. 1342, 25 august 1994, p. 5.

42 „The 50TH Anniversary of King Michael of Romania’s Courageous Act”, Congressional Record, 103rd Congress (1993-1994) Senate – August 23, 1994, accesibil online la https://webarchive.loc.gov/congressional-record/20160316121946/http://thomas.loc.gov/cgi-bin/query/D?r103:6:./temp/~r103PkrCgN:: (17 august 2019).

43 „Guvernul se opune prezenței în România a fostului rege Mihai”, în Adevărul, Serie nouă, Nr. 1359, 10-11 septembrie 1994, p. 1.

44 Horia Sima, Regele şi Monarhia, Cuvânt înainte de Gh. Buzatu, Editura „Agora”, Iaşi, 1997, pp. 15-21. Ce-i drept, aceste afirmaţii ale liderului legionar veneau după disputele care au cuprins exilul, când regele a anunțat că refuză o colaborare apropiată cu membrii din afara ţării ai grupării extremiste.

45 „Regele şi Monarhia – Mişcarea Legionară şi Monarhia”, în Romanian Historical Studies, f. e., 1997, p. 4, http://www.scribd.com/doc/348283/REGELE-SI-MONARHIA-MISCAREA-LEGIONARA-SI-MONARHIA (20 martie 2011).

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "48 comments" on this Article:

  1. clencix spune:

    Omul e sub vremi. Și regele Mihai, și “conducătorul” Antonescu, au avut merite și defecte, acțiuni de curaj și de lașitate, memoria ii are pe amândoi la locul fiecăruia, pe care nașterea, educația și șansele i-au potrivit pe drumurile istoriei. Nimeni nu le neagă bunele lor intenții și nici nefastele urmări ale unor fapte regretabile, asa că a nu se folosi unul împotriva altuia pentru interesele politice de azi, cele ce vor să tragă împotriva democrației. Nici dictatura antonesciană, nici dictatura regală nu au fost bune, asa că nu ne trebuie nici imnuri de idoli și nici huiduieli de vrăjmași, mai degrabă sunt binevenite analize să vedem ce au făcut bine sau rău și să învățam de acolo, pentru comunitatea de azi. Istoria le face parte exact de ce au meritat fiecare.

    • Mihai Badici Mihai Badici spune:

      nu știu dacă e o confuzie voită sau indusă, dar “dictatura regală” e a lui Carol al doilea. Regele Mihai dimpotrivă, a reinstituit regimul parlamentar. ( desigur, o fi avut și el defectele lui, dar hai să nu facem abstracție de realitate…)

      • clencix spune:

        Regalitatea în general e tot o utopie, a nu se închina la idoli … Puterea prin moștenire se bate cu meritocrația. Arbitrul trebuie generat de un algoritm social distribuit în mulțime, nu doar de o simplă și fragilă regulă genetică. A se vedea zigzagul Carol Ferdinand Caraiman Mihai Duda.

  2. Klopo_Tare spune:

    Mișcarea neo-legionară este direct inspirată și controlată de vechea Securitate/membrii acesteia și de resturile rămase în SRI. Ca măsură de siguranță și evitare a unei veritabile resurecții a mișcării legionare.
    Ca multe dintre mișcările politice post-decembriste, membrii ei sunt din două categorii: bătrânii nostalgici și tinerii dornici de acțiune și schimbare. Mulți naționaliști au optat pentru această mișcare, având de ales între ea și România Mare a lui Vadim.
    Regele și Corneliu Coposu au fost spaimele cele mai mari ale kripto-komunistoizilor din Securitate și eșalonul II birocratic al PCR, în frunte cu Iliescu.
    Mai ales când mai mult de un milion de români au vrut să-l vadă pe rege la întoarcerea Majestății Sale Mihai…. La următoarea vizită, Iliescu i-a interzis accesul în țară, adăugând încă un abuz la multele comise de acest nefast personaj politic.

  3. Mircea M. Cociu spune:

    Pentru început: NU Ion, ci Constantin Pantazi! Pare minoră precizarea, dar urmează! Domnul în cauză nu este istoric, ci fan interesat al fostului rege. De aici și amestecarea realităților de acum cca 75-80 de ani.

  4. ArdeleanTancred spune:

    Ce înseamnă 75 de ani, pornind din miezul “secolului vitezei”, al XX-lea, cu cele două războaie mondiale care au schimbat sistemele politice și sociale?
    Parcă a fost ieri când rușii în această țară însemnau și semănau teroarea, iar americanii, pe la colțuri și pe unde radio interzise, rămâneau singura speranță. Atunci, în anii următori, odată împărțeala făcută în spatele Cortinei de Fier, cui îi mai păsa de cuvântul dat prostește de generalul Mareșal, poreclit Câinele Roșu, neiubit de nimeni, chiar dacă teoretic s-a calculat istoricește că a salvat un stat ca nume și administrație. După război nu l-a regretat nimeni, doar din ‘89 încoace neocomuniștii și nostalgicii patologici i-au reinventat ca pe un erou fără nimic eroic în existența de cătană galonată.

  5. cetatean spune:

    dupa cateva decenii in care 23 August era sarbatorita drept “Insurectia armata antifascista si antiimperialista condusa de PCR” am aflat ca de fapt a fost o lovitura de stat executata cu maiestrie de un tanar care astfel a salvat romanilor vieti si resurse materiale importante…
    Lucretiu Patrascanu, unul din liderii unui partid cu aprox 800 membri, inexistent in viata politica a vremii, s-a stropsit la tanarul rege cu o remarca de genul “…ne-ati nenorocit” – asta pentru ca scenariul preluarii sovietice, pus in practica in Varsovia, se baza pe distrugerea capitalei, personalitatilor politice si sociale etc intr-un conflict militar trenant, pe care tanarul rege l-a dejucat cu dibacie…
    - Dl Iliescu sustine ca 23 August a fost o reparatie necesara a unor greseli de sistem (regalitatea? dictatura regala? dictatura militara?) perpetuate cateva decenii…aceeasi logica ar fi impus ca pe 23 decembrie 1989 sa il invite pe Dl Ceausescu la sediul Editurii Tehnice si sa-l aresteze pentru a corecta greselile sistemului si a preveni moartea multor conantionali…
    In fine, pentru ca pe 23 August s-a semnat Ribentrop Molotov, e de remarcat ca “alianta” germano-sovietica a dat URSS circa 25% din Romania, insa cativa ani mai tarziu Churchill a dat aceleiasi URSS 90% din Romania
    In anii 30 Romania avea importanta strategica datorita industriei si rezervelor petroliere, acum probabil ca cea mai buna sansa e de a a fi un Singapore European, si astfel si un partener de incredere US

    • Cinicul spune:

      Cred ca faceti o confuzie mare intre Patrasacanu si si Mme Pauker.
      Patrascanu a fost implicat direct in arestarea lui Antonescu si este f improbabil ca ar fi spus asa ceva. Cei care au vazut actul de la 23 August sunt comunistii “romani” aflati la Moskova, Ana Pauker, Roman (Neulander), Tismanksy, etc.

      • cetatean spune:

        merita vazut integral; daca nu, intre 27:30 – 28:30 numele Patrascanu este inconfundabil

        https://www.youtube.com/watch?v=IOXJ4Bz1vQk

        Ceva mai inainte Regele Mihai spune ca pentru I Antonescu cuvantul dat (lui Hitler) era mai important decat interesul national; se pare insa ca si pentru Patrascanu interesul de grup era mai important decat cel national

        in alta relatare am inteles ca tanarul capitan Ion Antonescu a deschis focul (cu consecinte fatale) in raionul Galati in 1907 asupra unor tarani rasculati…asta nu stiu unde se poate confirma

        • Cinicul spune:

          Implicarea lui Antonescu in reprimarea revoltei din 1907 este reală.
          Totusi Pătrășcanu a negociat cu Maniu actul de la 23 Aug și nu putea spune asa ceva, era practic împotriva intereselor sale sa afirme asa ceva.

        • Josef Svejk spune:

          Chestia de la Galați e o informație falsă. Sublocotenentul de cavalerie Ion Antonescu (nu era încă căpitan) a fost decorat și avansat în grad tocmai pentru că a reușit să calmeze spiritele cu ocazia răscoalei din 1907 într-o comună din apropierea Galațiului fără a trage niciun foc de armă și fără a apela la nicio formă de violență. Informația apare în volumul X al Isoriei Românilor a lui Iorga, unde acesta prezintă în contextul primului război mondial o foarte scurtă biografie a maiorului Antonescu numit în epocă „creierul lui Prezan”. Prezan modest și capabil, viitor prim mareșal al României și cel mai de succes general român al epocii, deci obiectul unei uri înverșunate și al unui munte de calomnii… Antonescu i-a fost aghiotant și apoi șef de stat major, Relația dintre ei rămând strânsă până la moartea lui Prezan în anii 30, chiar și după ce Antonescu ajunsese el însuși general și apoi ministru.

        • Cinicul spune:

          Am vizionat filmuletul cu pricina. Regele Minte, sau pur is simplu confunda actorii momentului. Cum spuneam mai sus Patrascanu a participat direct la prgatirea loviturii de stat. Comunistii de la Moscova era furiosi actul de la 23 aug a ferit ocuparea integrala a R.

          În lucrarea lui Alexandru Șiperco, „Confesiunile elitei comuniste. România 1944-1965: rivalități, represiuni, creime”, volumul I, mărturia lui Gheorghe Apostol este edificatoare: Ana a făcut mare scandal când a sosit în țară: „De ce s-a realizat 23 august? Fără el, țara ar fi fost ocupată de trupele sovietice, s-ar fi instaurat dictatura proletariatului de la început, nu s-ar fi dat timp de respirație burgheziei!”

          Patrascanu a platit cu viata pentru prostia de a se alia cu comunistii alogeni de la Moscova (Pauker, Roman-Neulander, Kisinevski, Timanski, Dimitrov, etc) si cu tradatorul ucraino-roman, Botnaras.

          • Cinicul spune:

            Adevărul citează și surse externe. Si acelea sunt de sranga?
            Btw numai sursele de dreapta sunt credibile? Poate și Iorga era vandut stângii.

  6. Caderea Bastiliei spune:

    Imi pare rau pentru acei nostalgici rupti de realitatile lumii de azi, insa viata merge inainte iar noi inca nu ne-am revenit dupa 23 August 1939 – data la care s-a semnat Pactul Ribbentrop-Molotov – in urma caruia au rezultat in mare si realitatile in care inca ne zbatem azi!
    Ambii conducatori au avut rolul lor, ambii au avut o soarta – ambii sunt istorie si victime ale ISTORIEI!
    (unul a luat puterea intr-o Romania mutilata aflata in pragul catastrofei din toate punctele de vedere, altul si-a exercitat puterea tutelat de altii – iar noi am ramas din multe puncte de vedere la momentul 1939, daca nu mai rau avand in vedere Tinutul Hertza si decuparea celei mai importante parti din BASARABIA)
    Adica, nu ne-am revenit inca pentru a putea gand la rece toate cele inamplate traind in cel mai sarac, inapoiat si frana viitor stat din UE cu aproape un sfert din teritoril national actual tzinut blocat de rusi -pe relatia cu Ucraina&rep.moldova – cu ajutorul oamenii lor din ROMANIA care ne saboteaza din interior cu perversitate. Cei care s-au cuibarit pe toate forumurile posibile, desigur si pe aici cocolositi de te miri cine!

    • caderea spune:

      https://ro.wikipedia.org/wiki/Pactul_Ribbentrop-Molotov
      Pardon, TRANSCARPATIA/ Ucraina transcarpatica nu Tinutul HERta.
      Dupa cum observati pe Harta, sovieticii au incalcat imediat Tratatul si toate anexele sale in 1940 ocupand LITUANIA, de sub nasul germanilor, iar Finlanda a primit sprijin militar german consistent.
      Frapant e cum de, in Pactul incheiat intre Hitler si Stalin, “Galitia” austriaca cade in Plasa sovieticilor, desi Lituania urma sa se alipeasca Prusiei Orientale – sa fie o scapare voita, o finalizare de negociere tipica intre fortele raului/ fiare fara cuvint? Samanta de scandal care sa genereze un viitor conflict, cred eu. Pactul devenind nul de la sine dupa declansarea Operatiunii Barbarossa – dar OBECTIVELE geostretegice rusilor s-au pastrat aceleasi si dupa 1945 pana azi = CTRL culoarului strategic dintre mari!

  7. Josef Svejk spune:

    Treburile nu-s deloc alb-negru, asa cum le vede autorul.

    Daca maresalul Antonescu ar fi avut parte de un proces echitabil n-ar fi fost nicioodata codamnat. E de-a dreptul penibil modul in care se face refereire la “crimele” constatate de ceea ce in lumea anglo-saxona se numeste “kangaroo court” (tribunalul cangurilor). “Tribunalul” ce l-a judecat pe Antonescu era o chesie organizata de comunisti dupa modelul proceselor-spectaol de la Moscova din anii ’30. Nu era vorba de justitie, ci de circ si linsaj public. Este de altfel relevant momentul in care cea mai proeminenta personalitate a democratiei romanesti din epoca, Iuliu Maniu (om politic de o integritate si demnitate incontestabile), chemat ca martor la procesul lui Antonescu, s-a indreptat spre boxa acuzatilor si a dat mana cu maresalul, cu toate ca in epoca in care Antonescu a fost la putere Maniu i-a fost adversar si critic inversunat. A fost o recunoastere muta a faptul ca procesul nu era un act de justitie, ci doar circ propagandistic.

    Regele la randul sau nu e nici el Sfantul Gheorghe in lupta cu balaurul. Fara indoiala ca lovitura dde stat in fruntea careia s-a pus el cu mari riscuri pe 23 August 1944 a fost un act de mare curaj. Gestul sau a salvat tara de la a deveni camp de lupta intr-un razboi deja pierdut. Proabil ca a salvat astfel sute de mii de vieti oemnesti. Daca prima ofesiva de pe frontul Iasi Chisianu a fost respinsa cu succes de trupele romane si germane in primavara lui 1944, cea de-a doua ofesiva rusa, din August 1944 a provocat colapsul armatei romane. Regimente intregi paraseau pozitiile fara lupta lasandu-i pe aliatii germani ce luptau cu disperare intr-o tara ce nu era a lor, cu flancurile descoperite. Iasiul a fost abandonat de armata romana aproape fara a se trage un foc de arma. Romania n-a mai fost capabila in 1944 sa repete miracolul de la Marasesti din 1917 – in care Antonescu isi pusese toate sperantele. Inca odata, gestul regelui era unica solutie de a salva tot ce se mai putea salva.

    Totusi dupa aceea, in cei ttrei ani scursi pana ce a fost fortat sa abdice, regele a avut de multe ori o comportare ambigua si uneori aproape colaborationista. Nu cred caz el putea impiedica singur preluarea tarii de catre comunisti, dar din pacate nici n-a fost in postura lui Francisc I sa poata spune: “Totul e pierdut in afara de onoare!”. El a cam pierdut si onoarea…. Marita de asemenea amintita remarca lui Stalin de la intalnirea cu Groza si Dej de dupa abdicare, cand acestia i-au povestit cum au decurs faptele. Stalin ar fi zis razand saisfacut: “Sa dea Dumnezeu tuturor un astfel de rege!”.

    Intr-adevar in anii ’90 PSD-ul a dus o violenta campanie antimonarhista. Munti de scarna si minciuni din cele mai abjecte sunt aruncate in carca lui Mihai si a familiei sale. Dar cu timpul lucruile s-au nuantat binisor. In perioada 2000-2004 guvernul PSD al lui Nastase a intors foaia. PSD-imii imburghezite a inceput sa nu-i mai puta monarhia. Dimpotriva! Bag seama ca deja alde Nastase, Geoana, sau Vanghelie se si visau visau inobilati Ducele de Cornu, Marchizul de Dabuleni, sau Contele de Ferentari :) Iar casa regala s-a prins in joc fara prea multe nazuri.

    Poate ca momenthl definitoriu al inceptutului decaderii a fost casatoria principesei Margareta cu ex-propagandistul UTC Radu Duda. Care Duda probabil mai spera si acum sa ajunga odata si odata Duda-Voda :). Asta a spurcat tot ce mai era de spurcat. Ca rasplata, guvernul Nastase l-a numit “emisar” al guvernului roman pe langa NATO si UE si la intzolit pe cabotinul penibil intr-o uniforma papagaliceasca de colonel.

    Apoi PSD intelegand pe deplin ca fiecare om are pretul lui, a inceput un proces de retrocedare al bunrilor si proprietatilor casei regale. Cu toate ca regele anuntase in 1990 ca nu doreste nimic inapoi afara de dreptul de a locui in Romania, nu a respins fructul otravit nici macar asa de forma…. Dimpotriva s-a infruptat din plin aruncandu-se cu arme si bagaje in caruta PSD-ista a luiptei impotriva lui Basescu si implict a justitiei. Culmea penibilului a venit in toamna lui 2011 cand in timpul campaniei disperate a USL de cucerire a puterii si rasturnare a guvernului Boc batranul rege a fost tarat in parlament sa citeasca de pe o foaie de hartie un discurs”antibasist”. Adica pentru prima oara de la 1866 un suveran al Romaniei (chiar daca era uin fost) se arunca pe fata in lupta politica meschina dintre partide. Penibila si trista iseire din scena a celui ce a fost ultimul rege al Romaniei…

    • Peter Manu spune:

      “Daca maresalul Antonescu ar fi avut parte de un proces echitabil n-ar fi fost nicioodata codamnat”.

      Antonescu ar fi fost condamnat la moarte de tribunalul de la Nurnberg cel putin pentru masacrul de la Odesa (1941) in care au fost ucisi mii de oameni nevinovati .

      • Josef Svejk spune:

        Primo: Vă repet: Antonescu n-a avut parte de un proces echitabil. În lumea civilizată nimeni nu poate prezice cu certitudine rezultatul unui proces înainte de încheierea sa. Procesele cu sentința cunoscută dinainte sunt caracteristice doar lumii tiraniilor sordide.

        Secundo: Horthy și Mannerheim au avut pe consțiință ceva mai mult ca Antonescu. Niciunul nu a fost condamnat niciunde. Horthy de altfel a apărut ca martor în procesul de la Nueremberg dar nu a fost inculpat cu toate că isprăvile armatei maghiare în Zakarpatia si estul Ucrainei depășeau binișor episodul de la Odessa. Sub conducerea lui Mannerheim, Finlanda a lăsat zeci de mii de ruși să moară de foame în lagărele sale în prima iarnă de război. Nimeni nu l-a judecat sau condamnat vreodată…

    • Absurdistan spune:

      Domnul Svejk, aveti dreptate ca procesul (ca mai toate porcariile inscenate de noul regim bolsevici) a fost un circ. “Maresalul” insa merita executat (preferabil in urma unui process adevarat, legitim, dar n-a fost) de cincizecidemii de ori pentru crimele lui oribile.

      Un comentariu NU despre dv., dar Imi doresc citeodata sa vedem mai mult centrism (realism) pe problemele crimelor de razboi/politice/economice/impotriva umanitatii , comise ATIT de Antonescu si de legionari, cu sau impotriva lui Antonescu, CA SI de comunisti (care au avut mai mult timp, aproape jumatate de secol, sa isi puna in practic demonicele precepte). Nu e una sau alta. “E” amindoua.

      Nici maresalul n-a fost vreun erou (un asasin in masa, “conducator” aproape la fel de idiot precum Ceausescu, plin de hybris, mai degraba), nici comunistii n-au fost toti, nici macar in majoritate evrei (cum se sugereaza mai sus prin numirea rituala a celor evrei sau cu nume suspectate de a fi evreiesti), dar nici nu e corect sa se sugereze, din sursele asteptate stingiste, de aici sau chiar strecurate peste ocean, ca crimele comuniste sint mai de inteles, ca vezi Doamne au fost facute cu intentii bune.

      Sa ne rezumam la REALITATE, complexa si neplacuta asa cum e.

      Important, sint mai aproape de dv. in estimarea regelui.

  8. Cinicul spune:

    Traim astazi o re-rescriere a istorie de istorici sau artisti re-educati pe aiurea. Niste tineri istorici sau regizori pleca cu o bursa de 6 luni prin Occident si se intorc sa rescrie istoria Romaniei dupa scenarii dictate de un political correctness interesat sa mentina o culpabilitate continua a Romaniei.
    N-a fost de ajuns ca l-am avut pe marele actor si regizor Sergiu Nicolescu sa ne invete istoria dupa manualele lui Popescu-Dumneziu si scenariile lui T Popovici, apoi dupa 1990, dupa scenarii scrise de sine, cu modesta-i cultura si intelegere de inginer. Vine apoi Jude si ne face si mai mari criminali fara sa explice contextul tragic al unor evenimente din timpul celului de-al doilea razboi mondial.
    Am ajuns in Romania sa nu putem ridica o statuie a lui Antonescu pentru ca vin unii si ne spun s-o dam jos pentru ca Antonescu a fost un criminal.
    Political correctness plecat din US (unde pana si satuia lui Columb a fost distrusa de activisti cretini) ne sufoca si ne face sa nu putem sta jos si judeca cu obiectivitate ceea ce s-a intamplat in istoria noastra. Acest political correctness alimenteaza ractia celor mai primitive minti ale Romaniei.

    Revenind la articolul de mai sus.
    Antonescu a fost o figura tragica si a platit cu viata pentru indartnicia prostesca de a-si apara cuvantul dat si onoarea, intr-o lume lipsita de onoare.
    Predarea sa comunistilor este o crima de neiertat si de asta sunt vinovati regele Mihai si taranistii, oricat de tare ar incerca unui precum C Coposu sa-i scoata basma curata.

    Regele Mihai ordona arestarea lui Antonescu si apoi fuge din Bucuresti. Un act de lipsa de curaj si de tradare.
    Maniu comploteaza cu Patrascanu pentru arestarea lui Antonescu dar la momentul cheie taranistii nu au in Buc macar 5 oameni inarmati ca sa-l preia pe cel arestat, care ajunge sa fie predat unui spion sovietic (Botnaras).
    Acestea sunt fapte si oricat de partizani am fi nu le putem rastalmaci.

    • Josef Svejk spune:

      Fără lovitura de stat de la 23 August 1944 România ar fi ajuns câmp de război. Sute de mii de oameni ar fi pierit degeaba. Câteva de luni de lupte pe terirotiul României nu mai schimbau cu nimic deznodământul războiului. Poate că însuși statul român ar fi dispărut cu totul. Asta da de da de veți îmțețegeți importanța și senificația sa.

      • Cinicul spune:

        Actul de la 23 aug a fost necesar dar pregătit de niste amatori (Mungiu și Regele Mihai) de care su profitat comunistii din țară.
        Amatorismul execuție acestui act a dus la capturarea a intregi divizii românești care n-au fost anunțate și de care au profitat rusii.
        Predarea Antonescu rămâne un act de trădare. Francezii nu l-au predat pe Petain care făcuse compromisuri mult mai mari.
        Regele Mihai a ordonat arestarea lui A și apoi fuge din Buc. Asa ceva nu se face.

        • Cinicul spune:

          Erată: Maniu nu Mungiu.

        • Josef Svejk spune:

          Si cum ar fi trebuit sa o faca “profesionistii”?!

          Singurul care cred ca o putea face “profesionist” era Antonescu. Atata doar ca in August 1944 Antonescu se pare ca traia intr-o realitate paralela si astepta miracole ce nu aveau cum sa se intample. Nu exista nicio dovada ca Antonescu arfi fost dispus sa recurga la capitalre pentur a evita munti de cadavre si distrugeri greu de inchipuit. Dimpotriva organiza noi “linii de aparare” fantasmagorice precum Namoloasa-Galati…

          Diviziile romanesti capturate de rusi erau cele ce parasisera linia frontului si fugeau in deruta. Dupa unele estimari aproape 100000 de mii de militari romani ce fugeau de pe front au fost culesi ca iepurii de rusi dupa producerea loviturii de stat. Predarea lui Antonescu catre rusi prin intermediul comunistilor romani a fost tocmai o incercare disperata de a demonstra ca ruptura cu Hitler e una sincera si ireversibila. Petain nu a fost predat nimanui pentru ca a fost capturat (impreuna cu intregul sau guvern) de americani si predat francezilor :)

          Pleacarea regelui din Bucuresti imediat dupa lovitura era o masura logica, rationala si necesara. Germanii au atacat orasul imediat dupa lovitura. Nimeni nu putea garanta ca nu-l vor cuceri. Va puteti imagina ce ar fi insemnat caderea sefului statului in mana inamicului?! Mai ales dupa ce lovtura de stat in sine demonstrase ca regele e singura si ultima forta de coeziune a tarii. Era singurul personaj pe care sefii armatei si administratiei l-au ascultat fara rezerve.

          • Cinicul spune:

            “Petain nu a fost predat nimanui pentru ca a fost capturat (impreuna cu intregul sau guvern) de americani si predat francezilor :)”
            Bravos natiune!
            Guvernul de la Vichy a fost relocat de nemti la un castel in Alemania (Sigmaringen) de unde Petain s-a intors in Franta din proprie vointa si n-a fost nici o secunda arestat de americani. S-a predat singur guvernului lui de Gaule.
            Spre desebire de Horia Sima, seful guvernului fantoma de la Viena format de nemti dupa 23 august, si de Mussolini, Petain a refuzat sa mai colaboreze cu nemtii la Sigmaringen.

            • Josef Svejk spune:

              Asa, si.?!

              Sigmaringen era in zona de ocupatie americana. Petain nu circula de capul lui.

          • Cinicul spune:

            ….perseverare dianolicum.

            Sigmaringen nu era in zona de ocupație americana pentru ca aceștia nu ajunseră acolo. Nemtii l-au condus pe Petain la frontiera elvețiană. Petain a traversat Elvetia si s-a predat autorităților franceze la frontiera franceza.
            Compris?

  9. ion adrian spune:

    Sa nu lasam trecutul in urma cu indiferenta si de fapt cu nipriceperea lui:

    a) Sa nu uitam pactul cauzator al celui de al doilea razboi mondial : Pactul Ribentrop -Molotov desecretizat. Bravo Putin .Deci: Pactul Ribentrop -Molotov a fost un act criminal un act care a ridicat politica URSS si GERMANIA la nivelul crimelor impotriva umanitatii pentruca a constituit cu certitudine cauza eficienta a declansarii celui de al doile razboi mondial Hitler cedand O mare parte din Polonia si tarile baltice sovieticilor acceptand ca acestia sa faca legea in est iar URSS acceptand ca Hiter sa cotropeasca Europa de vest. Faptul ca Hitler a fost mai siret se vede din aceea ca rusii au fost surprinsi de alicareaplanului Barbarosa pe care-l credeau eliminat prin acest pact.
    Pactul a lovit in Romania si practic a fost aplicat si dupa terminarea razboiului sovieticii vazand in occident(SUA, Anglia, Franta inlocuitorii lui Hitler la impartirea Europei si chiar a lumii intre ei si occident. In schimb Polonia a fost acel casus belli de care aceau nevoie nemtii ca sa intre in rzboi in apus asigurandu-si un timp spatele cu sovieticii..Ps Evident ca sovietici inseamna de fapt rusi caci ce era URSS s-a vazut dupa 1990

    b)Am mai spus si repet cauza pentru care sunt destui cei care regreta regimul comunist si iepoca de aur: Regretul vine de la acea parte a populatiei aproape jumatate care direct sau difuz exploata pe cealalta parte si care o exploateaza si acum .Atunci toti cei care fenctionau in serviciul statului comunist iar acum toti bugetarii de lux adica care nu fac nimic util si asistatii social icare nu justifica acest statut de asistat social. Ei reprezinta si azi aproape de 15% din populatia Romaniei si vor fi antenisti si psdisti indiferent ce am spune noi caci asta ete de fapt un soi de lupta de clasa intre hoti si cei care doresc sa munceasca cinstit

  10. Ghita Bizonu' spune:

    Mda insa se cam uita ca principala crima ptr care a fost condamnat Maresalul a fost “„cea mai mare crimă petrecută în istoria poporului român, alăturându-se Germaniei hitleriste la agresiunea contra popoarelor din Rusia Sovietică, care doreau o colaborare paşnică cu poporul român” . Mda de dragl colaborari pasnice cu Bastionu Pacii familia mea (extinsa) s-a refugiat din Basarabia in Romania numai cu hainele de pe ei si numara : 1 impuscat la Fantana Alba, 2 disparuti (in gropile cu var se presupune) la Chisinau, 1 deportat. Si daca Antonescu mai tandalea pe partea asta a Prutului ….. e de presupus ca aia mai tineri din familia mea (extinsa) ar fi ajuns in Siberia nitel mai la N de Cercul Polar.

    Si astea ar fi motivele ptr care il consider pe Ion Fara de Mormant un EROU si nu pe Mihai Fara Tara.

    Ma asteot ca in buna tradutie comunista (aia care considera ultimatumul soviectic derep-t gest prietenesc!) ca acest post sa fie cenzurat

    • Peter Manu spune:

      Antonescu a fost in primul rand incompetent. S-a aliat cu cei care pusesera la cale amputarea Romaniei (Basarabia, Ardealul de Nord). I-a slujit pana la sfarsit, cu pretul a 200 de mii de soldati romani. A comis, desigur, si crime de razboi (masacrul de la Odesa) si crime impotriva umanitatii (deportarea in Transnistria a evreilor si tiganilor).

      • Mihai Badici Mihai Badici spune:

        Noi tindem să îi ironizăm pe politicieni și să îi tratăm “de sus” . Totuși de exemplu instituția demisiei a fost inventată exact pentru situațiile în care e necesar să îți salvezi onoarea fără să distrugi țara. Antonescu n-a uzat de ea, nefiind politician și fiind educat în tradiția sacrificiului, dar probabil încă după “Cotul Donului” ar fi fost cazul…. La momentul ăla se cam știa că războiul e pierdut, și probabil o știa și el. Un politician ar fi plecat și ar fi lăsat pe alții; nu știm ce s-ar fi întâmplat dacă am fi avut o armată validă pe Nistru și eram ieșiți din război în momentul ofensivei sovietice… îugoslavii au reușit :) Evident asta e istorie contrafactuală, doar am vrut să subliniez că uneori “lașitatea” politicienilor e de preferat “eroismului” războinic. Rușinea cea mare e că ne-a prins războiul în izmene și că am acceptat și cedarea Transilvaniei și a Basarabiei fără un foc de armă. Și asta e o altă dovadă a incapacității dictaturii de a face cu adevărat o țară să progreseze…

        • Cinicul spune:

          Singurul care a reusit desprinderea de Axa asumandu-si riscuri f mari a fost Mannerheim si asta pentru ca era un teatru de razboi secundar si Finlanda cedase deja rusilor teritoriile pe care acestia le voiau.
          Badoglio l-a parasit pe Il Duce numai cand trupele americane si britanice au ajuns in Sicilia.
          Daca Antonescu demisiona cine ar fi luat puterea? La 1938 nici un singur politician roman n-a protestat cand Carol Caraiman instaura dictatura regala si defiinta partidele politice, asta intr-o situatie mai putin riscanta pentru siguranta lor personala.
          Dvs ignorati ca politicieni experimentati precum C.I.C. Brătianu si Maniu s-au comportat ca niste lasi, stand la cald in Buc si scriindu-i epistole lui Antonescu, dar nici unul n-ar fi luat puterea in astfel de vremuri. Cititi replicele lui Antonescu la catre acestia si veti vedea cine ar fi putut lua puterea in R.
          https://gandeste.org/general/maresalul-ion-antonescu-scrisoare-catre-tradatorii-acestui-neam-liberalii-si-taranistii-1940/56950

          • Mihai Badici Mihai Badici spune:

            Acum sincer, dacă dumneavoastră ați fi primit o astfel de scrisoare, nu l-ați fi băgat în …. aia lui de APV-ist, mai ales dacă v-ar fi chemat Brătianu? Textul citat de dvs reprezintă punctul de vedere al Mareșalului. Eu unul sunt sătui de oameni care ar demisiona săracii, dar nu îi lasă poporul, datoria, râul ramul. Avem și acum unul la Jilava din această categorie… În momentul în care războiul a devenit pierdut putea să demisioneze. Era treaba regelui să găsească o soluție. Ce, ăsta e motiv , că nu poți lăsa depozitele în mâinile germanilor? În final ce s-a ales de depozitele alea? Au ajuns pe mâna rușilor, mare brânză a făcut …. Regele trebuia să găsească o soluție, bună, rea… măcar ar fi încercat, așa n-am încercat nimic. E greu acum să facem istorie contrafactuală, ce-ar fi fost dacă n-ar fi fost, dar demisia mi se pare un act normal și e singura ieșire dintr-o situație fără ieșire. Militarii ar mai avea una, cea a lui Milea, dar hai să nu cerem prea mult….

            • Cinicul spune:

              Regele trebuia sa gaseasca o solutie!. Nimeni nu voia sa ia acest cartof fierbinte in mana (poate doar Patrascanu, care era orbit de a dorinta de a ajunge la putere).
              In plus cred ca-l supraestimati pe regele Mihai. Da, a gasit in final o solutie, ea s-a numit Sanatescu, un general mediocru care a gestionat catastrofal situatia de dupa 23 Aug.

      • Ghita Bizonu' spune:

        Deprtarea si uciderea rudelor mele se pune?!

  11. Ardelean Tancred spune:

    Dintre cele mai avizate comentarii, aș răspunde Cinicului:
    Pentru onoarea cuvântului dat prostește au murit câteva sute de mii de români. E de neconceput și de neiertat , atunci când un Mareșal mai puțin încăpățânat, finlandezul
    Carl Gustaf Emil Mannerheim, a pus pe prim plan cuvântul de onoare a salvgardării poporului său, așa cum rezultă din faptele sale în și între multele războaie ale secolului XX. Un Mareșal, onorat pe bună dreptate și cu Ordinul românesc Mihai Viteazul.

    • Cinicul spune:

      Cititi va rog replicele mele de mai sus.
      N-am spus ca a fost bine ca Antonescu credea in cuvantul dat, mai ales fata de Hitler care nu dadea doi bani pe romani (vezi Mein Kampf).
      Antonescu este o figura tragica, si-a asumat un rol imposibil intr-o situatie fara iesire pentru Romania. In Franta Petain si-a asumat un rol si mai ingrat, chiar si de Gaule a inteles ca fara un armistitiu cu Hitler si mentinerea unui minim stat francez Franta ar fi ajuns mult mai rau, motiv pentru care i-a comutat pedeapsa cu moartea.
      Este usor sa judecam astazi ce trebuia facut, dar nu trebuie sa uitam mai tragic este in perioada respectiva n-a existat nici o alta mare personalitate in Romania.
      Principalii artizani ai actului de la 23 august au fost niste amatori, n-au avut un plan de actiune, au actionat alandala si din acest punct de vedere merita compatimirea noastra pentru ca la randul lor au fost sub vremi. Datorita neprofesionalimsului lor divizii intregi de soldati romani au fost luate prizioneri in confuzia creata, armistitiul cu rusii a fost semnat la Moscova abia peste 19 zile, in conditii care anulau actul de la 23 August., occidentalii nu ne-a recunoscut cobeligeranta, etc.

      • Mihail spune:

        Rusii sunt cei care recunosc cobeligeranta, nu occidentalii. Si azi ambasadorul rus vorbeste doar de Div. T. Vladimirescu, desi pe Frontul de Vest a fost toata Armata Romana.
        Actul de la 23 aug era o conspiratie. Situatia se schimba de la ora la ora. Conspiratia a reusit si nu a fost dejucata.
        Cei mai norocosi prizonieri rusi au fost eliberati in trenuri spre Siberia, restul au fost impuscati de propria lor armata cand a “eliberat” Estul Europei. http://www.contributors.ro/cultura/mor%c8%9bii-nimanui-din-lagarul-prizonierilor-de-razboi-de-la-ruga%c8%99e%c8%99ti-jud-cluj/#comments . Mai multi prizonieri romani decat rusi s-au intors la casele lor. In armata sovietica domnea faradelegea si comunicarea era vraiste. A se citi Svetlana Alexeievici. Singurul lucru pus la punct era teroarea pentru soldatii proprii si pentru dusmani. Nici nu se punea problema de drepturi ale omului la militarii rusi sau la prizonieri. Eliberatorii erau jegosi, parosi, imprastiati, hoti, violatori, infestati la propriu cu plosnite. Asa au fost si la Praga in 68 si in Georgia in 2008.
        23 august a fost comunicat comandamentului sovietic si aia trebuiau sa dea ordine mai departe la trupa lor, nu romanii. Daca erau cinstiti si eficienti, cum vreti sa ne convingeti, trebuiau sa ii elibereze pe cei luati prizonieri “din greseala” (s-a intamplat si asta f rar).
        Maniu nu a vrut sa ia parte la guvern intr-o dictatura sau sa fie nevoit sa faca concesii teritoriale. Credea ca asta e treaba militarilor.

        • Mihail spune:

          Rusii sunt cei care NU recunosc cobeligeranta. Scuze!

          • Cinicul spune:

            Sa lasam iluziile.
            Nici o putere occidentala nu ne-a recunoscut contributia de dupa 23 aug, nu numai rusii.
            Churchill le spunea ungurilor ca daca aveau un singur regiment pe frontul impotriva nemtilor ar fi sustinut mentinerea Transilvaniei de N la Ungaria.
            Asa se face istoria.

  12. Mihai Badici Mihai Badici spune:

    Nu vă contrazic. Soluțiile politice sunt totdeauna suboptime ( dacă nici alea inginerești nu sunt optime, ce să mai zicem de societate, unde nu avem formule să calculăm…) Ideea e că oricum a fost soluția dată de rege, a fost mai bună decât nici o soluție, pentru că asta oferea Antonescu. Practic noi nu aveam de unde să scoatem o soluție “bună”, trebuia să vedem care e cea mai puțin catastrofală :) Nu vreau să îl idealizez pe rege, dar politica trebuie lăsată politicienilor. Acum, dacă ar fi să jucăm puțin șah, poate merita să încerce să îl pună pe Pătrășcanu premier, nu cred că ar fi fost șanse prea mari de a schimba ceva, dar nici prea multe de pierdut nu erau. Dar asta iar e judecată post-factum, doar de dragul jocului… Dictaturile interbelice au reproșat politicienilor că au “distrus” țările lor, însă în realitate ele au fost cele care au dus la criza politică și la război, mediocritatea politicienilor a evitat confruntarea cât s-a putut, și bine a făcut … Suntem azi cam în același punct și mi se pare îngrijorător că putem valoriza soluțiile “eroice” azi, când știm deja unde duc. Bunicii au scuza că nu știau…

    • Cinicul spune:

      Interesantă ideea dvs, Pătrășcanu premier. Poate asta ar fi stopat accesul la putere a grupului Pauker-Kisinevski-Luca. Greu de spus. Oricum Pătrășcanu era singurul roman cu ceva educație din grupul comuniștilor aflați în țară. Cei de la Moscova erau toți alogeni.
      Din pacate, asa cum spunea Napoleon, istoria este o tarfa.

      • Mihai Badici Mihai Badici spune:

        Ăsta e exemplul tipic de istorie contrafactuală: acum știm sigur că nu a existat un arbitraj al aliaților și rușii au putut face ce vor. Deci orice variantă fără comuniști la conducere e clar că ar fi picat așa cum a picat cea din lumea reală. Singura variantă care ar fi putut avea șanse mai bune ar fi fost asta, să își pună regele comuniștii “lui” . Nu cred că ar fi fost multe diferențe, dar dacă represiunea ar fi fost doar un pic mai blândă și nu ar fi dus la eliminarea fizică a atât de multor oameni de valoare (ci doar la eliminarea din viața publică o perioadă) destalinizarea cred că ar fi arătat altfel și multe s-ar fi schimbat. Însă e o prostie să dai mai mult de doi bani pe aceste jocuri teoretice :) Evident, asta nu o știa nimeni în 1944, din păcate globul de cristal a dispărut de la curtea regilor cu mult înainte …

    • Cinicul spune:

      Dacă n-ati citit cele două volume ale jurnalului lui Petre Pandrea, cumnatul lui Pătrășcanu, le recomand ca fiind un extraordinar document pentru perioada 1928-58.
      Apare aici alt portret al lui Pătrășcanu decât cel Patrasvanu victima, descris de propaganda comunistă de dupa 65.
      Un Pătrășcanu crud, fanatic și, paradoxal, hedonist. Un Robespierre întârziat care a sfarsit ca și înaintașul sau.
      Sunt și alte portrete ale unor personalități ai eoocii: Arghezi, Sadoveanu, Galaction, Tătărescu, Antonescu, Carol Caraman, Ana Pauker, Gh Dimitrie, Tito, Stalin, etc.

      • Mihai Badici Mihai Badici spune:

        Mulțumesc de sugestia de lectură, nu am citit, o să caut. Mi s-a părut o joacă interesantă, evident fără sens practic să ne gândim ce soluții ar fi fost :) Situația era cu adevărat disperată și o soluție bună nu prea aveai de unde să scoți, de aia m-am și gândit la o “cacealma” .
        Acum serios vorbind, Antonescu a reușit să fie un Don Quijote, vremurile cavalerismului apuseseră deja în vremea lui Cervantes. Generația lor pare că a ignorat această învățătură….



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Alexandru Muraru


Alexandru Muraru

Alexandru Muraru este doctor în științe politice, cercetător științific și cadru didactic în Departamentul de Știinţe Politice, Relații Internaționale și Studii Europe... Citeste mai departe


E randul tau

Wage led growth e doar un nume sofisticat pentru ceea ce numim de obicei, in termeni si mai "tehnici...

de: r2

la "Direcții alternative în economie"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

noiembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Oct    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)