Home » Analize »Cultura »Global / Europa »Societate/Life » Citesti:

À la recherche de l’Ėglise perdue?

Tereza-Brindusa Palade septembrie 18, 2016 Analize, Cultura, Global / Europa, Societate/Life
7 comentarii 1,695 Vizualizari

Eseul lui Pierre Manent, Situation de la France, tradus în limba română de Cristian Preda sub titlul Musulmanii, obstacolul inedit (Adenium, 2016) oferă, în opinia mea, mai multe ocazii de reflecție decît soluții viabile și realiste la criza provocată de asediul islamist asupra laicității franceze. Diagnosticul “situației Frantei” oferit de Manent ar putea fi rezumat astfel: întrucit o parte a islamului, cea mai fundamentalistă (sunnită), a declarat război țărilor democratice occidentale, în scopul impunerii shariei, statul (în particular, cel francez) e obligat să adopte o politică defensivă. De ce? Pentru că este slab, lipsit de autoritate în fața unui islam despre care autorul observă în mai multe rînduri că nu corespunde tradițiilor culturale și religioase franceze. Islamul, comentează Manent, nu este o religie ”abrahamică”, bazată pe Legămîntul unui popor cu Dumnezeu, ci una a supunerii. Această particularitate a religiei islamice pare să explice, între altele, disconfortul musulmanilor cu libertatea omului (efectul parteneriatului uman la Legămîntul cu Dumnezeu) specifică religiilor abrahamice.
Manent susține însă în spirit liberal acceptarea obiceiurilor musulmane fără presiuni laice pentru o “modernizare” a acestei religii ‒ excepție făcînd doar poligamia și vălul islamic care acoperă chipul, ce amintește în societățile europene doar de imaginea călăului. Dar această tolerare a obiceiurilor musulmane ar trebui să se producă simultan cu o consolidare a valorilor europene și a religiei specifice spațiului european, iudeo-creștinismul, într-un stat care ar continua să fie laic. Manent evocă rolul pe care Legămîntul cu Dumnezeu l-a jucat in istoria constituirii națiunilor europene (cu Israelul ca arhetip) și propune în consecință o resuscitare a unui creștinism/catolicism adresat “națiunii franceze”.

Musulmanii ar fi așadar bineveniți în Franța, dar, date fiind eșecurile de integrare a lor într-o societate golită de valori religioase și de o viață în comun, societatea franceză ar trebui să-și regăsească fundamentele iudeo-creștine și Biserica catolică ar trebui să devină o mediatoare privilegiată între iudaism, islam, protestantismul evanghelic și drepturile omului. De una singură, laicitatea societății franceze este precară în opinia autorului, și numai Biserica universală resuscitată și investită cu un rol central ar putea ghida “barca națiunii” prin furtuna crizei actuale, provocate de fundamentalismul musulman care se opune violent culturii occidentale.

Autorul recurge în fapt în acest eseu la un bine-cunoscut argument din filozofia politică, prezent mai ales în disputa “liberal-comunitariană”, conform căruia drepturile omului susțin implicit o formă de viață individualist-atomistă, ca și cînd individul ar trăi într-un vid de obligații civice față de binele comun. Această optică i-a făcut totuși pe cei mai mulți filozofi ”comunitarieni” (Charles Taylor, Michael Sandel, Alasdair MacIntyre) să amendeze tradiția liberală cu cea republicană clasică, care pornește de la Aristotel și Cicero și cunoaște un reviriment medieval în teleologia morală ”neo-aristotelică” articulată de Toma de Aquino. “Virtutea civică” e astfel o noțiune care completează, nu deconstruiește drepturile omului. Deși cel puțin doi dintre autorii de mai sus sînt ei înșiși catolici practicanți și cu toții sînt, chiar dacă în moduri diferite, critici ai liberalismului individualist contemporan, nici unul din ei nu recurge totuși la alternativa “societății creștine” la o societate liberală atomizată. Acești autori preferă să recupereze din filozofia clasică res publica și binele comun, susținînd o solidaritate civică ce promovează teleologic un bine care poate fi recunoscut și validat rațional.
Manent tace însă asurzitor în privința acestei tradiții civice greco-romane și invocă direct, e drept că în fața provocării islamice care nu apare în disputa sus-amintită dintre comunitarieni și liberali, tradițiile iudeo-creștine europene. Desigur, spre deosebire de autorii de mai sus, el are dezavantajul că trăiește într-o țară în care noțiunea de virtute civică a fost “compromisă” de asocierea sa cu teroarea iacobină, în timpul Revoluției franceze.
Aceeași Revoluție a suprimat, să nu uităm, un impopular regim condus de monarhie, aristocrație și cler. În fapt, în perioada monarhiei absolutiste, autoritatea Bisericii catolice din Franța a fost ea însăși “compromisă” prin alianța mult prea strînsă cu Cezarul. Legitimitatea catolicismului din Franța s-a resimțit puternic de pe urma acestei asocieri politice și chiar noțiunea de laicitate a devenit atractivă ca urmare a respingerii abuzurilor de autoritate politică ale clerului catolic. Franța nu are numai tradiții creștine fondatoare, ci și tradiții anti-clericale moderne foarte puternice.
Este surprinzător, de aceea, apelul lui Manent la aceeași Biserică catolică de a juca în prezent rolul central de mediatoare, în criza actuală provocată de confruntarea laicității franceze a drepturilor omului cu islamul, în condițiile în care nici el nu pare sa spere cu adevărat ca o Biserică ce a fost delegitimată cu atîta zgomot și furie ar putea redeveni un nucleu de autoritate, mai ales într-o societate post-creștină cum este cea franceză de azi.
Și mai surprinzătoare este ideea asocierii unei forme de viață comune creștine cu “națiunea”, ca și cum între cele două ar exista invariabil o armonie desăvârșită. În fapt, recunoașterea politică a autorității Bisericii, atît în perioada interbelică (în mai multe țări europene), cît și în timpul Guvernului de la Vichy, a coincis cu o ordine politică autoritară. Poate oare ”plictiseala de libertate” sau ”libertatea plictisitoare” despre care scrie autorul să legitimeze o cotitură politică mai abruptă de la ordinea drepturilor și libertăților la cea a impunerii autorității?

Manent insistă evident asupra eșecurilor Republicii (în particular, antisemitismul din secolul al XIX-lea), pledînd pentru un soi de întoarcere “luminată”, “liberală” la o ordine politică în care o Biserică renăscută să catalizeze întoarcerea la iudeo-creștinism. Acest proiect teologic-politic destul de reacționar omite însă faptul că Biserica catolică din Franța are o istorie (modernă). Această Biserică a stabilit între timp termeni cordiali cu Iluminismul și secularismul actual și nu mai are în acest moment nimic din pretențiile hegemonice de dinaintea Revoluției franceze sau chiar din timpul celei de-A Treia Republici. Nemaivorbind de faptul că, la ora actuală, Biserica din Franța folosește din plin “resurse umane” (preoți) din fostele colonii africane, care nu s-ar putea identifica, din motive evidente, cu o Biserică din secolele al XVIII-lea sau al XIX-lea. Instituția eclezială în discuție are în prezent un discurs mult prea multicultural (și o compoziție pe măsură) pentru a se putea erija, în răspăr și cu universalismul catolic, în barca de salvare a “națiunii” ‒ responsabilitatea pe care i-o atribuie aici Manent. Cu tot respectul pentru acest important filozof și istoric al ideilor politice, minimalizarea importanței istoriei recente a Bisericii din Franța, ce a făcut-o să devină ea însăși defensivă într-o societate post-creștină, nu face deloc realist proiectul său, conform căruia această Biserică ar trebui să reînceapă să joace un rol de prim-plan în societate.
Proiectul politic-eclezial în discuție nu face cinste nici revelației creștine în sine. Isus a afirmat clar că Împărăția lui “nu este din lumea aceasta”. Dacă creștinismul încearcă să facă viața mai bună pe pămînt, speranța sa fundamentală rămîne cea a Fericirilor eshatologice. Fără a apăra aici vreo formă de pietism, “viitorul națiunii” (un fetiș destul de riscant) nu este  prioritatea majoră a credinciosului creștin, deși este o preocupare umană legitimă a unui om politic creștin. Cît despre istoria Franței în care mariajul dintre coroană și Biserică a contribuit la constituirea unui tip de civilizație europeană, Franța nu are, așa cum intuiește și autorul, cum să dea ceasul înapoi. Monarhia absolutistă, pe care iacobinii francezi au abrogat-o violent la sfirșitul secolului al XVIII-lea, a fost instituția care a susținut în realitate influența covîrșitoare a Bisericii în societate pe care pare să o regrete autorul.
În final, voi vorbi puțin despre “elefantul din cameră”, speranța de neînțeles a autorului că musulmanii, dintre care o parte, chiar dacă minoritară, sînt azi fundamentaliști și teroriști, ar putea privi senin o “resuscitare” (mai curînd ipotetică) a catolicismului în Franța. Asasinarea Pr. Jacques Hamel de către doi militanti islamiști nu pare să transmită un mesaj congruent cu această speranță. Chiar dacă Franța ar putea fi re-evanghelizată, nimic nu ar putea asigura cordialitatea fundamentaliștilor islamici față de eventualii francezi recreștinati. Unii islamiști îi respectă poate mai mult pe credincioșii creștini care nu se tem de moarte (crezînd în mîntuire și în viața veșnică), decît pe ateii care au abandonat orice credință religioasă, dar, așa cum o dovedește istoria ultimilor ani, nu vor încerca să-i ucidă mai puțin pe credincioșii creștini (necredincioși, în lumina unei lecturi fundamentaliste a Coranului) decît pe atei. Problema e în primul rînd a fundamentalismului islamic, care politizează islamul în sensul jihadismului militant și al urii de alteritate. Autorul nu ignoră această problemă și observă cu realism că ea are legătură și cu dependența materială și spirituală a multor musulmani francezi de ajutoarele și personalul clerical provenite din țările din Golf, cu care de altfel și țările occidentale se poartă exagerat de servil. El propune, de aceea, ca Franța să taie legăturile financiare și de personal cu țările Golfului, în special cu ”Arabia Saudită și organizațiile sale wahhabite” care răspîndesc o ideologie islamică extremistă.

Influența ideologică pernicioasă a ultra-conservatorismului wahhabit e într-adevăr unul din factorii semnificativi ai ”radicalizării” unora din musulmanii francezi. Totuși, problema fundamentalismului islamic este mai profundă decît efectul acestei influențe. Ea se leagă și de o cultură a ”iraționalismului religios” foarte prezentă în islam. Din acest punct de vedere, ar fi salutar un Iluminism islamic (o infuzie de rațiune teologică și exegetică) și nu este adevărat, cum susține autorul, că ”modernizarea” islamului ar fi dorită doar de ateii occidentali. Ea este, în spiritul acestui Iluminism, și un deziderat al unor intelectuali musulmani care trăiesc în Europa și al multor creștini lucizi…

Autorul are însă dreptate să afirme că o laicitate defensivă, cum este cea a statului francez actual, nu poate ține piept cu succes asaltului fundamentalismului islamic. Dar laicitatea franceză a devenit defensivă în primul rînd din cauză că și-a uitat valorile iluministe fondatoare. Soluția cea mai realistă pare să stea în regăsirea unui vocabular rațional ce întemeiază civilizația europeană a drepturilor omului, alături de un limbaj comunitarist-republican al virtuților civice, nu în resuscitarea reacționară, destul de puțin probabilă, a unei Biserici ce ar oferi o “contrapondere religioasă” ce ar institui de la sine o simetrie și o armonie cu musulmanii. Pe scurt, nu cred că soluțiile conservatoare propuse aici de Manent sînt posibile sau chiar dezirabile. În plus, numai un segment care este el însuși tradiționalist din Biserica catolică ar putea adera la un asemenea tip de discurs. Mai mulți comentatori califică de altfel eseul lui Manent ca reprezentînd “dreapta catolică” – numai un segment din totalitatea catolicilor. Nu este locul și momentul să afirm că și eu, de pildă, cred că o confesiune creștină precum catolicismul de după Vatican II este infinit preferabilă islamului conservator, ”medieval”, care naște monștri în confruntarea cu civilizația occidentală. Totuși, clericalismul încurajat de atribuirea unei prea mari responsabilități politice Bisericii nu este la rîndul său dezirabil, așa cum o recunoaște și actualul papă. Gloria catolicismului și a creștinismului în general este paradoxală… Isus Cristos a fost ”glorificat” prin pătimirea și moartea pe Cruce. Bunul Pr. Jacques Hamel la fel, pe urmele lui Cristos… Despre ce ”dorință de glorie” vorbește autorul, care ”ar angaja principalele forțe spirituale ale lumii atlantice și mediteraneene”?

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "7 comments" on this Article:

  1. luci spune:

    O critica eleganta si pertinenta .
    Poate ca madam Le Pen va ,rezolva, situatiunea franceza , punind in aplicare programul maurrasian , in care Catolicismul nu e decit o ,ancila, a ultranationalismului mistic si neopagin , acest cult nietzscheano-darwinist al puterii in care neamul se confunda cu ,rasa, si europenismul cu arianismul maniheist . Brecht spunea ca pintecele care a dat nastere nazismului e inca fertil , va mai face pui ; ceea ce e valabil si pt. comunism , dar probabil ca e vorba de acelasi ,pintece, . Pui care se vor imbraca , fireste , in pas cu moda sau , odata cu victoria anuntata a neopopulistilor : spre putinizare globala . Are Murphy o vorba : daca azi e rau , sa zimbim , miine va fi si mai rau ! p.s. Da , stiu , Manent e un ,conservator, , din aceia neo- , ezoterici straussieni , dupa care lesina fecioarele noastre pasoptiste cu papion . L’elite , mon cher …

  2. Paul20 spune:

    Cardinal austriac, favorit sa devina urmatorul papa, a avertizat in privinta islamizarii Batranului Continent: Doamne, ai mila de Europa si de poporul tau:
    http://www.hotnews.ro/stiri-international-21289948-cardinal-austriac-favorit-devina-urmatorul-papa-avertizat-privinta-islamizarii-batranului-continent-dumnezeu-aiba-mila-europa-popor.htm

    • Tereza-Brindusa Palade T-B Palade spune:

      E vorba e Cardinalul Christoph Schoenborn, Arhiepiscopul Vienei, care se exprima cu destula franchete. El a spus totusi ceva de genul “multi musulmani ar fi fericiti cu ideea asta” nu a facut chiar o “profetie” nelinistitoare. Daca va ajunge papa va trebui sa aiba exprimari ceva mai prudente…

  3. Soumission, Houellebecq spune:

    http://www.lefigaro.fr/actualite-france/2016/09/18/01016-20160918ARTFIG00149-musulmans-de-france-28-d-ultras.php#xtor=AL-201

    Ancheta IFOP a folosit ca director de studii un universitar francez musulman, Hakim el Karoui, provenit dintr-o celebra familie tunisiana (unchi premieri si ministri, tata profesor la Sorbona, etc), pentru a evita reflexul pavlovian “antirasist” al celor care nu vor sa vada publice astfel de date.

    Articolul de prezentare, din Le Figaro, evita cu disperare orice comentariu care nu s-ar incadra la “corectitudine politica”.

    Ingrijorator, mai mult de jumatate din musulmanii francezi (numarul le este doar “estimat” la 3-4 milioane, pentru ca legislatia franceza interzice orice statistica etnica sau religioasa) nu sunt nici “secularizati”, nici “pe cale de a se integra in sistemul valorilor republicane”.

    25% considera ca “legea islamica” (sharia) este foarte importanta pentru ei, iar 28% “au adoptat un sistem de valori in totala opozitie cu republica franceza” (peste 1 milion de musulmani din cei aflati in Franta) !

    Studiul apreciaza ca numarul salafistilor ar fi 15-20.000 (in concordanta cu afirmatia premierului Valls care arata recent ca serviciile franceze supravegheaza 15.000 de persoane “radicalizate”), o majoritate provenind din familii magrebiene (Africa de Nord) si avand varste intre 30-40 de ani.

    Studiul nu a luat in calcul decat populatia franceza musulmana de peste 15 ani, stabilind ca aproximativ 6% din totalul populatiei ar fi musulmana. Insa recunoaste ca daca ar fi luat in calcul doar populatia sub 25 de ani, proportia de musulmani ar fi fost de 10%, ceea ce e un indicator al puternicului dezechilibru demografic actual in favoarea musulmanilor.

  4. Paul20 spune:

    1. Atât timp cât musulmanii sunt o minoritate nesemnificativă într-o
    țară creștină, ei pot trăi într-un mod prietenos, deoarece ei urmează
    legile țării care i-a primit. Dar pe măsură ce devin numeroși și
    organizați musulmanii devin agresivi și caută să impună legile lor,
    care sunt ostile civilizației Europene. Așa că în curând ei vor
    prelua controlul consiliilor noastre orășenești și vor transforma
    bisericile creștine în moschei. Atunci va trebui să devenim musulmani
    și să fim astfel captivii lor, fie să părăsim țara. Aceasta este natura
    profundă a Islamului.
    2. Evident ar fi benefică o întărire a catolicismului în Franța, ideea nu
    este nouă. Dar tot nu ar fi destul, din motivele de la punctul 1. Așa că
    ori musulmanii se convertesc la catolicism, ori părăsesc Franța.
    3. În Spania de după Recucerire biserica catolică era puternică,
    totuși, din motivele de la punctul 1, regii Spaniei nu i-au tolerat.

  5. Adrian Boboruta spune:

    Vorbind despre ignorarea deliberata a crestinismului in Occident cred ca vorbim de un complex al lui Oedip politico-cultural. Dar daca acesta este cazul Europei complexate de propriul trecut, in America lucrurile sunt diferite. Religia are un rol echilibrat in diversitatea discursului socio-politic. Deoarece Statele Unite ale Americii este singura societate modernă în care religiile occidentale prospera, sociologi sunt mult mai interesati. Deja în 1831, în timpul vizitei sale în Statele Unite ale Americii, Alexis de Tocqueville, uimit de vitalitatea religiei, a remarcat importanța rolului social jucat de rețeaua variată de biserici în această societate. Max Weber, cand a vizitat Statele Unite ale Americii la începutul secolului al XX-lea, de asemenea, și-a exprimat surprinderea și a subliniat faptul că pluralismul creștin exercita o funcție importantă în societatea americană. Sociologul american Peter Berger, care a văzut semne de secularizare a societatii Nord-americane, în 1960, a fost forțat să schimbe parerea cu 20 de ani mai târziu. Secularizarea este evidenta maidegraba în mediile intelectuale și academice. In 1980, sociologul american Andrew Greeley a arătat că funcția socială a religiei în societatea americană este umplut astăzi de către toate religiile: crestini, evrei, musulmani, etc. Sociologii recunosc că Revoluția Americană a condus la o formă de organizare a religiei necunoscute în Europa. Cele mai multe biserici din SUA au sprijinit Revoluția, inclusiv separarea dintre ordinea bisericească și ordinea guvernului. Bisericile au acceptat de bună voie regula de finanțare non-stat. Ei au fost pregătiți să se reorganizeze comunitățile voluntare, finanțate de proprii membri și cu respectarea pluralismului bisericesc. Aceste “denumiri” de comunitati, așa cum au fost numite, au fost o invenție americană. Desi “cultele” au fost independente de stat, toate laolalta erau mândre să fie americane, ajutand la formarea unei conștiințe naționale și împărtășită ideea mesianică a misiunii Americii în lume . Ceea ce, in opozitie pe Batranul Continent, ideea de European ca motiv mandrie nationala nu exista, fiecare stat cultivandu-si fantasmale trecutului national in enclave frontaliere unde religiile prezente nu au cum sa fie auzite sau sa joace un rol decat de sperietorii ale trecutului, nicidecum ca parteneri credibili in prezent.

  6. Maria Istoc spune:

    Soluția cea mai realistă pare să stea în regăsirea unui vocabular rațional ce întemeiază civilizația europeană a drepturilor omului, alături de un limbaj comunitarist-republican al virtuților civice, nu în resuscitarea reacționară, destul de puțin probabilă, a unei Biserici ce ar oferi o “contrapondere religioasă” ce ar institui de la sine o simetrie și o armonie cu musulmanii. Pe scurt, nu cred că soluțiile conservatoare propuse aici de Manent sînt posibile sau chiar dezirabile. În plus, numai un segment care este el însuși tradiționalist din Biserica catolică ar putea adera la un asemenea tip de discurs. Mai mulți comentatori califică de altfel eseul lui Manent ca reprezentînd “dreapta catolică” – numai un segment din totalitatea catolicilor. Nu este locul și momentul să afirm că și eu, de pildă, cred că o confesiune creștină precum catolicismul de după Vatican II este infinit preferabilă islamului conservator, ”medieval”, care naște monștri în confruntarea cu civilizația occidentală.

    Nu am citit cartea care este relativ recenta si ma bucur ca a fost deja tradusa in romana desi nu vad interesul prea mare. Nu sunt insa de acord cu calificativele sau tichetele puse pe biserica Catolica sau oricare alta bisrica, pe Crestinism. Sa nu uitam ca, asa cum afirma istoricul ateu Paul Veyne, Capodopera Religiilor, Crestinismul, a construit capodopara civilizatiilor, adica Civilizatia Occidentala. Asa cum biserica a jucat rolul cel mai important in crerea aceste civilizatii, in progresul ei asa il mai poate juaca inca iar termeni de genul “retrograd” nu ar trebui sa isi aiba rolul aici.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Tereza-Brindusa Palade


Tereza-Brindusa Palade

Profesoară de Filosofie și Etică Politică la Facultatea de Științe Politice (SNSPA, București), eseistă, publicistă și poetă. A publicat numeroase volume de eseistică f... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Că incompetența și corupția sînt legate, merg mînă în mînă, stau la aceeași masă, etc., ...

de: vintila mihailescu

la "Corupție sau incompetență?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)