Home » Cultura »Opinie »Societate/Life » Citesti:

Acest pustiu numit depresie

Andrada Ilisan ianuarie 8, 2019 Cultura, Opinie, Societate/Life
43 comentarii 29,724 Vizualizari

Două lucruri sunt tulburătoare în depresie. Pierderea dragostei de viață și absența strigătului de ajutor. Depresia nu piuie. Cum piuie, de pildă, frigiderul dacă i-ai uitat ușa deschisă. Un om e mort pe dinăuntru și nimic dinspre el nu trage semnalul de alarmă. Depresia nu strigă după ajutor. Omul firesc, omul de viață a fost înlocuit de omul mort. Are exact aceleași trăsături, dar nu mai e viu pe dinăuntru. Imbracă aceleași haine, are aceeași formă a degetelor și a trunchiului, are aceleași gînduri (nu s-au dus nicăieri) dar s-a lăsat vălul. Face toate gesturile de sub văl. Umblă, rîde, ia decizii, bea apă, se întinde pe pat sub văl. E mecanic ca un picior de masă, ca un cauciuc de mașină. De asta e șocant cum un om își poate lua viața după ce a fost la o întîlnire cu prietenii (“dar părea ok!”).

În depresie sunteți doi. Tu cel cuprins de depresie și tot tu, cel care vrei să ieși (să scapi) din depresie. Tu care nu ai nicio tragere de inimă și tu care vrei fii viu. Să trăiești. Sunteți doi, dar de fapt ești unul singur. Depresia ta e a ta și, în același timp, e împotriva ta. Depresia ta  e despre însăși viața ta și te doare, dar, în același timp, te împiedică să îți trăiești viața cu adevărat. Depresia e ca zmeul din tărîmul de dincolo din Prîslea cel voinic și merele de aur. Depresia-inamic cu care trebuie să mă lupt, s-o strîng în brațe, s-o ridic pe sus și s-o bag pînă la genunchi sau pînă la brîu în pămînt, exact cum a făcut Prîslea cel voinic. Mai mult decît orice, depresia e împotriva ta, ceva adăugat ție, ceva care îți denaturează firea. Depresia nu e însăși firea ta, ci abatere și deturnare.

Depresia e a neputinței și a vinovăției. Depresivul se simte inutil, și gol, și ratat, și lipsit de valoare. Colac peste pupăză, toate acestea sunt înecate în vinovație. În depresie (structura depresivă), e vorba foarte tare de vocile punitiv-(auto)distrugătoare. Imagini ale celor semnificativi adînc internalizate pînă devin una cu mine. De ce? Fiindcă personalitatea depresivă are la bază sensibilitate si suprapercepție a celuilalt. O interioritate fin granulată care capteaza cu fidelitate amprentele interpersonale. Cu atît mai mult va fi internalizată vocea/autoritatea punitivă. Interioritatea sensibilă nu o poate respinge, o ia în serios, crede în adevărul ei. Iată un uriaș devotament înnăscut pentru interpersonalitate, devotament pe care ulterior se va clădi disfuncționalitatea interiorității mele: “dacă spui că sînt rău”, “dacă spui că sunt oribil”, “dacă spui că sînt prost și incapabil”, înseamnă că așa e.

Eu voi fi tu.

Am practicat mereu verificarea omului deprimat prin cel nedeprimat (care a fost păzit in mod constituțional/natural de deprimare/akedia). M-am uitat mereu cu mare interes la amîndoi. Și am văzut “strînsoarea” psihică a celui dintîi în comparație cu “libertatea” psihică a celui de-al doilea. E remarcabil să vezi cum optimismul lasă liberă vederea, te face pragmatic, descurcăreț. Optimistului i se deschid opțiuni nenumărate, vii, pline de prospețime. Optimistul are viitor. În depresie/disforie, omul e împotmolit în el însuși; timpul e vag, fără direcție și îl sufocă neîncetat. Înăuntrul minții vs în afara mintii. Optimistul umblă prin lume, ăstalalt e în temniță. E o binecuvîntare (sună ciudat) să vezi (prin această verificare, a omului deprimat prin cel nedeprimat) cum depresivul e captiv la el în minte. Cum se hrănește cu gîndire pură. Depresivul crede ca este cel mai lucid (suprainformat) om de pe pămînt. Într-un fel e (vom vedea în rîndurlle ce urmează). Și că depresia lui e asumarea totală a acestei lucidități. Însa depresia e agravarea/vicierea lucidității. Depresivul nu poate fi “dus cu zăhărelul”. Și unde nu e măcar puțină dulceață (indulgență), intervine cinismul.

Pentru ca depresivul să iasă din depresie, ar trebui ca lumea (realitatea) să fie perfectă. Și depresivul să fie perfect. Un depresiv perfect nu ar mai fi depresiv. Ar fi mulțumit. Întregul ar fi întreg. Depresia nu e falsă. Nu e mincinoasă. Depresia contabilizează lipsa de perfecțiune a lumii. Contabilizează carențele. Lipsa de unitate. Depresia se naște pe fondul unui atașament adînc pentru unitate. Paradisul pierdut, știm. Depresia e varianta clinică a nostalgiei. A pierderii iremediabile. A căderii. Cînd privim spre un pahar plin pe jumătate – nu putem spune că cel care e înclinat să vadă jumătatea goală a paharului “greșeste”. Paharul e concomitent pe jumătate plin, pe jumătate gol. Depresia are partea ei de adevăr (și va profita la maxim de această situare a sa de partea adevărului negativ). Însă – dacă mă întrebați pe mine – e un adevăr care nu folosește la nimic. Sau, mai bine spus, un adevăr care folosește Nimicului.

Depresia e o suferință a lipsei de sens care numai și numai pe fondul lipsei de perfecțiune a lumii ajunge să devină profund elocventă. Lumea e așa cum e și depresivul vede tot. Depresia se însușește pe premise foarte legitime. Depresivul vede ce lipsește. Prin durerea lui el completează (consacră) în permanență ceea ce lipsește (lumii, lui însuși). Ceea ce lipsește marelui întreg. Vede tot ce nu merge, tot ce e bulit, tot ce e tras de coadă, tot ce e pretenție falsă, tot ce făcătură. Vede mereu cusătura de pe dos. Toate nodurile. Vede realitatea în toată mecanicitatea sa. Ăsta e pustiul din depresie. Primul pustiu din depresie. Fiindcă mai urmează unul. Pustiu în pustiu. O matrioșcă mare în care, în loc să se găsească, în mod consecutiv, matrioșce tot mai mici care să umple matrioska dinainte, există una singură mică care joacă în spațiul acela larg. Sună a gol (a pustiu) în matrioska mare fiindcă înăuntrul ei nu e decît ultima matrioskă, cea mai mică.

Materialitatea acestei lumi – fără suflu viu în ea – nu poate decît depresivă. Doar o simplificare dramatică a vieții (a lumii, a realității) l-ar scoate spontan pe depresiv din depresia sa. Dar noi știm că nu există o simplificare dramatică a vieții, știm că această pretenție e voința turbată și viciată din depresie. Știm prea bine că de răzbit trebuie să răzbim în aceste condiții. Nu în lipsă de condiții. Tu trebuie să răzbești în condițiile lumii tale. Iar eu trebuie să răzbesc în condițiile lumii mele. Doar depresia reușește să te convingă să crezi că ești în depresie din motivele cele mai obiective. Și că dacă le-ai da de capăt TUTUROR acestor (miliarde) de motive, ți-ar merge bine. Nu există așa ceva, să simplifici viața pînă la sînge. O viață capabilă de a fi simplificată pînă la sînge ar fi o viață perfectă. O viață pentru care soluțiile sunt mereu în altă parte nu e viață, e doar gîndire disforică (nostalgică la bază). Gîndirea din depresie e o gîndire absolutistă. Numai depresia ta îți gășește 200 (sau 10 sau 15) motive pentru care viața ta nu merge bine, 200 motive clare pentru care tu te simți așa terminat. Numai depresia e capabilă să se cramponeze într-o astfel de numărătoare mecanică și într-o astfel de luciditate seacă. Depresia e domeniul mecanicului și secului. Ăsta e pustiul din depresie. Cînd vezi tot. Dar nu cu indulgență. Cînd înregistrezi tot. Cînd nu îți scapă nimic. Cînd contabilizezi în mod absolut fiecare aspect, fiecare carență a vieții tale. Sufletul e amorțit și a preluat conducerea contabilitatea minții.

Revenind la Prîslea.

Față de frații cei mari, care au privegheat pînă s-au lăsat cuprinși de somn și au ratat hoțul merelor de aur, Prîslea, voinicul mic dar deștept, a știut că, pe lîngă hoț, trebuie luptat cu somnul care îl va cuprinde în toiul nopții. Așa că, pe lîngă arc și tolbă cu săgeți pentru ochirea hoțului (inamicul din afară), s-a echipat și arme și pentru somn (inamicul dinăuntru). Două cărți de citit și două țepuse pe care le-a bătut în pămînt și apoi s-a pus între ele, socotind că așa cum o tepușă îi vine din spate și alta dinainte, dacă îi va veni somnul și va moțăi, se va lovi cu barba în parul ascuțit dinaintea lui și dacă va da cu capul pe spate, se va lovi cu ceafa în parul ascuțit dinapoia lui. Nu s-a tratat pe sine cu indulgență, a privit cu luciditate pragmatică acea parte din el ca și cum i-ar fi împotrivă, ca și cum ar putea să îi saboteze șansele de reușită. Mi se pare că așa e și depresia. Te răpune dacă nu ești pe fază. Și te reține de la merele de aur. Depresivul își tratează propria depresie cu indulgență (Eu, depresivul), însă nu se tratează pe sine cu indulgență (Eu, dincolo de propria mea depresie).

Care sunt dușmanii depresiei? Capul e cel mai mare dușman al depresiei. Căpățîna. Gîndirea căpățînii. Și atașamentul depresivului de propria lui depresie, care tot gîndire e, pînă la urmă.

Și care sunt armele împotriva depresiei?

Regîndirea gîndurilor. Toate gîndurile acelea care au fost gîndite cu cea mai mare naturalețe anii la rîndul. Dezlipirea de propria depresie.

Lucrurile.

Și dragostea.

În depresie omul trăiește mai ales la el în cap, la el în minte, simte în permanentă că îi e rău, că îi e lehamite, că îi e greu să se ridice din pat, că nu are tragere de inimă spre nimic, că e neputincios. Capul lui e plin de o realitate mentalizată dureroasă. E asaltat in permanență de psihicul lui. Dacă s-ar simti bine, nu ar trăi la el in cap, ar trăi în lume, ar fi aproape una cu lumea. Viața noastră psihică prinde contur cînd e tulburată. Seninătății nu îi trebuie psihic. Psihicul e apanajul apatiei, indispoziției, disforiei, tulburării, agoniei. Oamenii senini nu sunt ființe psihologice. N-au psihic, iată. Psihologia le este inutilă. Numai individul indispus e psihologic, numai lui îi trebuie ceva cu care să își palpeze starea proastă.

Epistemologia afectivității negative e parșivă. Starea de rău ajunge să aibă valoare mai mare de adevăr (psihologic) decît starea de bine. Lucrurile cu adevărat reale sunt cele care dor. Viitorul “meu” e cel care îmi rezervă ceva rău. Binele în viața mea e ceva tranzitoriu. Binele nu are putere să îmi furnizeze certitudini interioare. Nu e chimie între mine și starea de bine (speranță). Mă simt pe mine abia cînd mă doare.

Există în deznădăjduit o aptitudine în a-l demobiliza pe optimist. (Atașamentul de deprimare). Există în toți deznădăjduiții un talent în a-i demobiliza pe optimiștii din jur. “Lasă, nu mai contează”. “Lasă, nu mai e nimic de facut.” “Asta e”. Optimismul pare inoportun. Cum să insiști pe lîngă deznădăjduit cînd el e expert în dezastru fiindcă trăiește în plin dezastru? Cei apropiați se tem, le e groază, nu indraznesc să il abordeze pe suferind. “Ce să îi spun?”, “Cum să îl abordez”? Le este jenă să se bage în dezastru. Le trebuie un limbaj special, manevre interpersonale speciale. “Nu știu ce să îi zic.” Suferindul lucrează/ține de un alt regim existențial acum. Dar adîncirii în sine, mentalității grave și impotmolite îi trebuie taman mentalitatea opusă (complementară): pragmatismul, exterioritatea, ușurătatea, acțiunea. Autoexilatul refuză tot, respinge planurile, respinge acțiunea. Deznădăjduitul teoretizează. E capturat întru totul vieții abstracte. Perspectiva din care izvorăște refuzul lui e una pur mentală. Va spune “Nu” fiindcă viitorul-din-minte e divorțat de realitate (stimuli vii) și prin urmare mai ușor de menținut în negație. Cînd mintea ta e plină de optimism, tu nu mai apuci sa stai in minte, tu ai trecut deja de partea lumii. Acționezi, participi. Optimistul e viu. Nu mai are legătură cu mintea, ci cu viața.

Vorba aceea “toți cunoaștem bartlebi, ființe bîntuite de profundul refuz al lumii”. Pînă la urmă Lumea iti ofera foarte multe motive pentru care să o refuzi. Deci putem pleca de la o prima premisa ca pesimismul (depresia) se clădește pe o carență reală. A lumii, în primul rînd, și apoi a subiectului. Dar apoi intervine zelul autoconservarii. Ce e carență ajunge sa fie cultivat cu încăpățînare (narcisism). “Voi nu intelegeți că așa sunt eu (depresiv)?”, “Eu sunt îndreptățit să nu pot fiindcă…”. Mă conserv așa cum sunt, bun, rău, cu 4 picioare sau 6 picioare depresive. Să schimb, să modific, să “umblu” la această homeostază ar necesita o energie, un elan vital pe care eu, depresivul, nu îl detin, sorry. Si așa ajungem la perseverența-în-deficiență, la pesimismul asumat în mod narcisist și capricios. La deprimirea activistă. Se știe ca îndărătnicia e unul dintre chipurile cele mai de preț ale negației.

Dar gîndirea nu poate rezolva durerea gîndirii. Uneori, cea mai bună soluție atunci cînd suferi lăuntric e să schimbi o perdea, să dai cu aspiratorul, să sapi în grădină, să strîngi frunzele, să speli vasele, să mergi pe stradă, să îți speli părul, să alergi, să ordonezi șifonierul. Să ieși din minte, așa cum ieși din casă. Să schimbi regimul, să nu mai consumi conținuturile pe care mintea le generează prin specificul ei. Vocația minții sunt gîndurile. Nu poți cere mărului pere și minții non-gînduri. Întrebarea care se pune e: de unde îi vin minții gîndurile? Din ce se trag ele? Cum se formează gîndurile în minte? O minte atotcreatoare, atotsuficientă ar trebui să fie capabilă să contramandeze durerea psihică. Dar știm cu toți, ca nu îi poți ordona durerii psihice: “Oprește-te!“. Nu poți răzbate spre starea-de-bine pe căi exclusiv mentale. Binele nu e apanajul exclusiv al mentalului. Gîndirii dureroase îi trebuie realitate materială, finită. În loc de stări, fapte. Nu “Ce simți?”, ci “Ce faci?”. Cînd ți-e bine, îți convine la tine în minte, cu binele multiplicat la infinit (prin aptitudinea minții de a genera neîntrerupt conținut abstract). Extazul e bun, ai putea să stai în extaz la nesfîrșit. Cînd ți-e rău, infinitul e insuportabil. Omul “zace”. Stă nemișcat, ori ghemuit în pat sau fotoliu și de fapt aceasta imobilitate înseamnă că de fapt omul stă blocat în el insuși, stă la el în cap, unde sufera in continuu. De aici recomandarea de a-și părăsi mintea, de a se ridica în lume. Trebuie ieșit de acolo. Cum ieși? Prin fapte. Sentimentul soluției îți parvine mai ușor după un număr x de fapte decît după un număr x de gînduri. Lipsa de “substanță” a psihicului e simultan pacoste și avantaj. Ca să lupți împotriva acestei volatilități (acestui neant) investești în gesturi materiale. Cînd devine autoimun, psihicul trebuie “aruncat” în lume.

Investiția în gesturi materiale (nu în produse materiale) contrabalansează investiția în abstracțiune, investiția în gînduri. Mintea depresivă e în definitiv o minte obsesivă. Mintea eo ipso are înclinații obsesionale. Există gînduri care odată ce au fost înregistrate, confruntate și acceptate, continuă să revină. Această revenire iar și iar a unor gînduri e un nărav, nu un semnal. E ca la regimul alimentar: luăm decizia să ținem regim alimentar fiindcă unele alimente (deși sunt irezistibile) ne fac rău. “Sunt nefericit, sunt nefericit, sunt nefericit, sunt nefericit” iar și iar. “Nu mai pot, nu mai pot, nu mai pot, nu mai pot”, “Nu mai suport, nu mai suport”. Regîndirea gîndurilor înseamnă disciplinare, reținere de la obsesie. În loc de imobilizare prin supraconsum, mobilizare prin refuz. Refuz să mai consum gîndurile fără niciun aport de “calorii”, fără utilitate psihică sau sufletească. Și acest refuz îmi deschide perspectiva.

Am citit la un moment dat un articol ce se chema “Extreme Athleticism Is the New Midlife Crisis” și am găsit acolo mărturia unui supraalergator depresiv. El spune: “Dacă o clipă ceva din structura/rutina asta super bine pusă la punct se destramă, simt că merg în jos”. Nu aleargă ca să atingă fericirea. Aleargă ca să nu îl mănînce vidul de viu. E un paradox interesant. Depresia e o caznă. Și nu o poți înlocui decît cu o altă caznă, daca stai bine să te gîndești. Pe depresivul cronic nu îl ajută o simplă alergare, ci o supraalergare. O altă suprarutină, însă una care să nu se desfășoare în ruminație sau lipsă de vitalitate, ci dimpotrivă, la lumină (odată cu răsăritul soarelui). Taman depresivul e capabil de superalergare fiindca superalergarea e silnicie, și el a trăit în regimul silniciei mentale, știe cum e să îi dedici ore și ore stării rele. Odată montat în direcția opusă, poate dedica ore și ore intregi rutinei alergatului.

Pe de altă parte, să ieși singur din depresie e ca și cum ai reuși să te gîdili singur. Ca să ieși din depresie, trebuie să acționezi în numele și de dragul altcuiva. Cineva care e, dar nu e tu. Abia obiectivele și nevoile celuilalt sunt intacte și pot scăpa necontaminate de interioritatea ta depresivă. “Ce pot face pentru celălalt?” e intrebarea pe care trebuie să și-o pună cel căzut în depresie. Nicidecum “Ce pot face ceilalți pentru mine?”. Pentru că, indiferent și oricît ar face și produce ceilalți pentru tine, acele servicii, acea înțelegere, acel sacrificiu, acea empatie, acel ajutor vor fi contaminate în cele din urmă de morbul depresiei. Orice primește depresivul din afară devine depresie. Abia cînd depresivul hotărăște să se mute din sine în altul (să îl mute pe celălalt în sine), are o șansă să scape de depresie. Abia cînd decide să facă din celălalt un scop personal, are parte de o miză reală, curată. Această cedare de sine e singurul act real de voință de care se poate achita depresivul. Și din depresiv să devină viu.

Dar tocmai voința este viciată la depresiv, ar spune cineva.

Depresivii de cursă lungă știu la ce sunt înhămați: au experiența silniciei depresiei și stiu că depresia nu dispare. Cele care trec sunt depresiile reactive. Dar depresiile endogene țin. Acest depresiv știe ca nu poate scăpa definitiv de depresia lui. Nu știe cît din el e depresie, și cît interioritate curată pervertită de depresie. Să ne imaginam o noua zi (proastă) a imobilizatului. Încă o zi în care se trezeste năclăit în veșnica neputință, silă și lehamite. Ar vrea să traiască, ar vrea sa fie viu (acest orizont al speranței există doar în cazul fericit al depresiei, cînd persoana încă mai are ceva instincte ontice rămase intacte și nu e complet virusat de “nimic nu are sens, totul e vid”), dar nu are cu ce. Nu are în el unelte să lupte cu lipsa de putere, cu lipsa de vitalitate. “Cu ce” să fie vital? Vitalitatea (și forța ei motivatoare de la sine înțeleasă) ar trebui să îl facă să trăiască, să îi dea energie. Ori la el e taman invers. Inert fiind trebuie să își facă singur respirație gură la gură. Însă, să nu pierdem ceva esential din vedere: DACĂ NU E MORT, înseamnă totuși ca e VIU. Morții nu au depresii. Dincolo de aceasta neputință, silă și sleire, se găsește sufletul lui. Are un suflet cu care resimte toată această “moarte” interioară care e însăși depresia lui. Și fix din pozitia lui de ființă însuflețită trebuie să se scoale din pat pentru a face ceva pentru el dar mai ales pentru alții. El va ști (din lupta lui cu depresia) ca acțiunea generează vitalitate. Atît doar ca depresia devitalizează / rade tot. Rade și memoria ieșirii din depresie. Și depresivul căzut iar în depresia lui nu poate accesa decît amintirea rece și neconvingatoare a metodei de ieșire din depresie. El “știe” (teoretic) că dincolo de țintuirea lui la pat, stă viața. Însă ca să dea de viață, trebuie să se scoale din pat. În acest paradox sta toată salvarea. Dacă el știe (chiar dacă această știință este asumată inițial în manieră mecanică și sterilă, cum spuneam) că dacă începe să “facă”, să acționeze în lume, starea lui se va schimba, atunci i se cere acest unic și esențial pas. Sigur că el se găsește într-o mare strîmtoare: trebuie sa acționeze în absența oricărei motivații. Corp sleit + memoria sleită a soluției. “Știu că există o soluție, însă AMINTIREA acestei soluții nu e prezentă și vie în mine cel deprimat”. Nu sînt conectat în mod real la memoria acestei soluții. Aici intervine și joacă un rol esențial experiența îndelungată a depresivului cu depresia sa. Aici e punctul critic în care depresivul e azvîrlit iar și iar: să acționeze împotriva lui însuși, împotriva non-voinței sale de viață și a voinței sale de moarte, împotriva corpului care îi spune “Las-o balta, nu ai energie pentru făcut duș, mers la cumpărături, făcut mancare”. “Las-o baltă și rezumă-te la soluții de avarie: stai în continuare in pat, nu face niciun duș, comandă ceva de mîncare prin telefon”. “Las-o baltă, nu ai energie să fii viu”. Dacă depresivul se poate spăla pe păr, își poate face duș și își poate face ordine în casă ca și cum ar spăla pe altcineva pe păr și i-ar face altcuiva duș și altcuiva curat în cameră, atunci are o șansă. Cînd se ridică din locul său și se mișcă în lume – chiar și în mod depresiv -  făcînd treabă “reală”, observă ca a pierdut o parte din pieile grele care îl trăgeau în jos. Observă ca sleirea se transformă încet în vitalitate. Și amintirea mecanică și rece a soluției împotriva depresiei se transformă în trăire vie: da, funcționează! E mirat și multumit că “Uite, încă o dată, am depășit paradoxul depresiei.”

Atunci cînd vine vorba de suferința psihică, e prioritar ca realitatea general valabilă să devină marea sursă de informație (de perspectivă), depășind interioritatea. Cînd suferi, ești sătul de suferință. Adică ești sătul de propria interioritate. Ești suprainformat cu tine. Spui „nu mai pot”. Spui „vreau să scap”, spui „vreau să nu mai doară”, spui „vreau să se termine.” Mi se pare că singura scăpare e să te dai pe tine în schimbul realității exterioare. Trebuie să îți cedezi din îmbolnăvire, oricît de greu îți va veni să te desparți de propria îmbolnăvire.

Ce vreau să spun cu asta? Că trebuie să faci pactul cu celălalt. Numai celălalt îți poate furniza realitatea exterioară (perspectiva/viitorul) la care tu nu mai poți avea acces, blocat fiind in prea multă subiectivitate (vom vedea — suferința psihică e un exces de subiectivitate). Cine e celălalt, the Other? Cel care merită dragostea ta. Cel care are încredere în tine. El te poate vedea cu alți ochi, despărțindu-te astfel de propria durere. Tu și el. Relația buberiană.

Tocmai fiindcă depresia e hranită din interior (cu ocazia asta nu poate fi niciodată „perfect” justificabilă, cum s-ar întâmpla dacă ar fi impusă în totalitate din afară), ea poate crește nelimitat. Poate ajunge una cu cel care o trăiește. Trăind deprimarea, omul o instituie ca realitate la care trebuie apoi să se adapteze. De aici încolo nu se va mai ști cît e din afară (distrugere), cît dinăuntru (autodistrugere). Pe acest fond al nediferențierii sursei suferinței proprii, prezența străinului e crucială. Deși în general străinătatea înseamnă separarea noastră, a unora de ceilalți, aici ne va fi de folos. Străinul e imun la substanța proprie a chinului meu, fiindcă vine in contact cu el dinspre exterior. Nu poate „contracta” substanța unică, esența unică a subiectivității mele: numai „eu” știu cum e să fiu „eu”.

Dar tocmai acea dominație (suveranitate) a subiectivității mele e cea care mă îmbolnăvește. Deci trebuie să găsesc căi prin care să provoc o deplasare între mine și trăirea mea îndurerată ca să mă pot debarasa de durere. Revenind la relația dintre străin și subiectivitatea exterioară lui — înseamnă că ce îl acaparează (întemnițează) pe subiect, nu îl poate acapara pe observator. Prin această deplasare devine posibil să acceptăm că disperarea, deși e trăită ca reală, ea nu există în realitatea comună. Disperarea e un văl. O temniță autoimpusă. Omul bolnav psihic tinde să se autodistrugă. Vedeți, e această situație că: pe om îl doare („nu are niciun rost”, „mi-e frică, frică” etc), dar dacă nu face ceva, durerea îl va păpa de viu, îi va hali mințile. Paradoxal, cu cît acceptăm că disperarea e foarte subiectivă, cu atît devine posibil să luptăm cu ea: înțelegînd ca funcționează ca o „adăugire”, ca o denaturare, ca o abatere. „Simt că mă doare de nu mai pot” — oricât ar fi de reală suferința mea, trebuie să acceptăm că trăirea proprie conține și multă eroare. Și scopul nostru e să ieșim din această eroare. E riscul major pe care îl poartă cu sine subiectivitatea: acela de au-to-sa-bo-ta-re: de la un punct încolo, subiectivitatea pierde contactul cu realitatea și se transformă în circuit închis: „îmi amorțește spatele, e clar că am cancer la coloană” — cu cît cred mai tare în gînd, cu atât îmi amorțește spatele mai tare confirmând temerea ca am dreptate/ “m-a părăsit M., nu pot trăi fără ea, o să mă omor” — în ambele cazuri, realitatea mentală se substituie realității general valabile, furnizoare de informație “proaspată”; subiectivitatea devine ca o cameră care nu mai primeste aer din afară și atunci trebuie să producă singură aer, însă nu are cum să facă asta (aerul nu poate veni decît din afară), așa că îl recicleaza pe cel deja existent, îmbîcsindu-l, răpindu-i orice înzestrare originară — aceea a respirabilității, a curățeniei. Numai prin relația cu cineva din afara ta poți descoperi că lucrurile tale pot fi văzute altfel (adică într-o altă lumină). Numai relația îți deplasează centrul (bolii), detașîndu-te de tine însuți. Fiindcă atunci cînd sufăr eu, sunt și suferind și sănătos totodată, trebuie să mă îndepărtez de mine cel suferind. Detașarea e pozitivă, denotă funcționalitate, aptitudine pentru viață. Trebuie să ajung să mă investighez, să lupt cu mine, să mă pun la îndoială. Întreaga argumentație e construită plecînd de la premisa că persoana vrea să iasă din propria temniță, că vrea să traiască într-o altă atmosferă psihică. Odată ce ne-am văzut lucrurile noastre prin alți ochi (ochii străinului), chiar și în cuprinsul unei clipe, începem să ieșim din suferință.

Cine se luptă cu depresia, se luptă o viață întreagă. Însă ce deosebire esențială între o interioritate depresivă difuză (nedefinită) și o interioritate bine conturată și ancorată cuprinsă episodic de depresie. E diferența dintre înecul care se repetă în furtună și corabia care trece prin furtună, cu mateloții ei bine echipați care văd valul uriaș ce se ivește din furtună: “Fiți pe fază, vine spre noi!” Cînd omul e cuprins de depresia brutală, se duce la fund. Și în timp, rămîne acolo. O stare permanentă de provizorat. I se trage fața de masă și atunci se duc la vale și tacîmurile și mîncarea. Nu știe cît e el acolo în starea mizerabilă și cît e depresia. “Nu mai pot”, “Nu mai vreau să trăiesc așa”. Omul zace in neștire (de sine). Dar cînd omul se cunoaște pe sine, suportă altfel depresia fiindcă depresia ca mod-de-a-fi se transformă în “episoade” de depresie. O diferență de la cer la pămînt. În modul pămîntesc (subteran) al depresiei, depresia îi acaparează persoanei ființa. Se duce la vale cu tot cu convingeri (“viața nu are sens”, “viața mea e mizerabilă”, “eu sunt un mizerabil”), cu tot cu voința persoanei (“nu pot”, “nu pot”), cu tot cu sens (“nu are rost”) și de aici, de la voință și lipsa de semnificație, cu toate planurile, cu tot viitorul (viitorul există cu adevărat numai pe fond de nădejde, nădejde complet incompatibilă cu condiția depresivă). În modul înalt de funcționare a tendinței depresive, interioritatea persoanei e decantată de reziduuri, spațialitatea interioară nu e vagă și amorfă (“mă doare tot” / “nu simt nimic” … “fiindcă nu știu cine sunt”). Interioritatea persoanei are contur și stabilitate. Și ce are contur și stabilitate, întemeiază o lume. Lumea mea interioară. Și atunci cînd mi-e rău știu că s-a abătut furtuna asupra micuței mele lumi interioare. Dar lumea mea există și dincolo de starea de rău. Lumea mea interioară (delicată, adîncă și subtilă) transcende diagnosticul clinic de depresie. De acum, interioritatea mea începe să aibă coerență, prin urmare începe să aibă și continuitate în timp. Sensul meu nu se mai duce la fund, viitorul meu nu se mai duce la fund. Aștept să treacă vijelia. Văd valurile. Nu mai mor în depresie.

Mie îmi pare că trebuie să ne înțelegem psihicul ca să ni-l putem răbda cu succes, nu ca să ni-l schimbăm neapărat. Fiindcă atunci cînd începem să ne punem problema propriului psihic, e prea tîrziu pentru revoluții, el e deja consacrat. Temelia nu se poate da la schimb pe o altă temelie. În schimbul respectiv ar pica șandramaua care se sprijină pe temelie. Dar verdictul nu e deloc pesimist, ci realist. Înțelegînd, putem răbda. Tocmai fiindcă știm ce răbdăm. Nu știm să răbdăm ininteligibilul. Însă știm să citim în haosul în care s-a făcut ceva lumină. Una e să bîjbîi pe întuneric și alta e să te chinui pe lumină. Cît timp nu înțelegem ce se petrece cu noi în criza psihică, suntem luați “pe sus”, răsturnați de pe picioare și compromiși de veșnicele tipare. Veșnicia tiparelor. Nimic nu e mai veșnic decît un tipar din care simți că nu poți ieși. “Nu o să se termine niciodată!” “Mereu o să fie așa!” Cînd începi să pui ordine în minte și haosul începe să se transforme in informație, înseamnă că faci trecerea de la tiparul în care cazi neputincios la tiparul pe care îl poți interpreta din afară, încetînd să mai fii una cu el. E un pas important, acesta al trecerii de la trăirea nemijlocită și turbată a crizei la interpretarea/nominalizarea crizei. Ăsta e tot șpilul procedural: să îți înveți furtunile pe de rost, să conduci corăbioara prin primejdie cu precizie chirurgicală. Să nu te duci la fund în timpul furtunii. Ci să îi ții piept. N-a reușit nimeni pînă acum să desființeze furtunile. Dar garantat se pot rafina manevrele pe timp de furtună.

Trăiască mateloții!

Dincolo de poziția psihologică împotriva depresiei, cred că adevărata luare de poziție în lupta cu depresia se poate clădi pe perplexitatea că, dincolo de materie, circuite și neurotransmițători, avem suflu în noi. Că nu din calcul cognitiv și psihologic vom învinge – gîndurile automate acestea și acestea depistate și disputate – fiindcă vedem de fiecare dată că starea noastră sufletească e mai mult decît suma (și calculul) gîndurilor, – ci gîndindu-ne că avem viață în noi. Nu că suntem plini de dezechilibre chimice pe dinăuntru, ci că suntem vii. Gîndind așa să luptăm pentru a ne recăpăta dragostea noastră de viață.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "43 comments" on this Article:

  1. Anonim spune:

    Am fost in depresie toata viata chiar daca nu am avut motive clare.

    Divortul prematur al parintilor, situatia tensionata din familie cand eram mic, desfasurarea evenimentelor, toate m-au marcat incat chiar daca n-o arat am o anxietate si o frica existentiala ce nu m-au lasat niciodata sa traiesc cu adevarat fericit si sa ma bucur de viata.

    Psihologi, terapii, dopamina, serotoninta, 5htp, meditatie, yoga, sport n-au ajutat nici cat negru sub unghie.

    Sunt deprimat dar in acelasi timp imi traiesc viata cat pot de normal chiar daca de multe ori trebuie sa ma ajut de “carje” (alcool, iarba, viagra) pentru ca altfel nu pot functiona.

    In ultimii ani am inceput sa am crize de depresie, perioade de 2-3 zile in care, fara un motiv anume, ma cufund intr-o totala dezolare si lipsa de sens in viata care alterneaza cu vechea depresie.

    Nu stiu daca se poate face ceva in cazuri de depresie inceputa din copilarie. Practic tiparele de gandire au fost influentate de frici, anxietati, nesiguranta sau violenta, nu mai vad cum pot fi schimbate.

    Uneori ma gandesc ca daca eu sufar de depresie ca urmare a divortului parintilor si a neintelegerilor dintre ei, cum s-or simti bietii copii care chiar au trait abuzurile violentei verbale si fizice ale parintilor?

    • bogdan192 spune:

      Cam la fel doar ca daca-s suficient de mici nu constientizeaza, pentru ca in cercurile lor sociale comportamentul respectiv e standard si acceptat, si cand o fac e, vorba autoarei, prea tarziu.

      @Autor: in psihologia moderna, sunt acceptate carje emotionale? Daca inteleg corect, gasirea Strainului care sa ne permita sa traim cu/langa/pentru el e solutia cea mai buna pentru iesit din spirala depresiei, dar pentru cei ce nu au norocul sa dea peste cineva dispus sa-i asculte, exista si alte solutii?

    • Harald spune:

      O schimbare radicală de dietă ați încercat? Depresia are uneori cauze mult mai triviale decât pare. Dramele personale sunt cele pe care se focalizează, dar sunt doar pretextele pe care mintea le găsește. Pe vremea lui Ceaușescu, atunci când în oraș nu se găsea benzină timp de zile întregi, oamenii făceau rost de benzină de 75 și mașina mergea, dar mergea în ultimul hal. Problema e că unii oameni continuau să pună benzină de 75 și atunci când nu mai era neapărată nevoie.

      Găsiți pe net detalii despre fiica lui Jordan Peterson, ea chiar a avut motive reale de depresie. Vă povestește ea cum a ajuns să nu mai aibă nevoie de anti-depresive, deși nimeni nu și-ar fi imaginat o asemenea soluție.

      • Anonimul spune:

        am incercat (si incerc) schimbarea radicala de care vorbesti.
        am fost pe rand, de-a lungul anilor: vegan, vegetarian, gluten free, iarasi vegan si vegetarian, apoi pesto-vegetarian cu aport de grasimi…
        nu am simtit o influenta prea mare….

        e vorba de tiparele din creier. depresia e ca o limbajul care iti batatoreste anumite patternuri mentale.

        De aceea Stef zice ca ne intoarcem mereu la depresie pentru ca de dorit n-o doresc dar daca in copilarie creierul s-a obisnuit cu o anumita chimie, sa-l schimbi radical ar insemna sa-l schimbi cu totul.

        • Harald spune:

          @Anonimul – aspectele pe care le menționezi demonstrează că n-ai căutat nimic despre fiica lui Jordan Peterson. Dieta ei constă exclusiv din carne, așa a scăpat de depresie. Și da, asta a modificat chimia creierului.

          • geo spune:

            Unii spun ca de fapt de vina erau pesticidele din alimentatia ei, nu vegetalele care le contineau. Deoocamdata carnea pare o solutie, dar pe termen mediu/lung vine cu probleme serioase de sanatate, doar ca de alt gen.

        • Mihai Bajureanu spune:

          Salut,

          Iti recomand sa citesti:

          Demonul amiezii. O anatomie a depresiei – Andrew Solomon‎

          Separat, pe langa medicamentatie, poti incerca sa aprofundezi invataturile crestine, care daca le intelegi iti pot aduce alinare in suferinta. E o boala grea si complexa a.i trebuie sa te ajuti de multe lucruri. Iarba si alcoolul nu sunt printre ele :)

          Multa sanatate si cele bune,

          Mihai.

    • Stef spune:

      Depresia și problemele nerezolvate se pot confunda uneori. Un medic bun poate pune diagnosticul exact. Depresie este atunci când esti intreabat: “bun, dar ce anume te face sa te simți așa? Probleme la servici, acasă, traume in familie?” Și tu stii că nu există un motiv exterior, totul merge normal pe toate domeniile, și totuși simți tristetea și lipsa de viata că te afunda. Atâta timp cât există cauze care pot fi discutate/tratate cu un psiholog bun, exista speranțe. Dar când nu există cauze evidente (nici dereglări hormonale care pot fi făcute ușor, 1-2 zile) …te simți afundat.
      Pe de altă parte, ne și place sa ne victimizam trăind în durere/tristețe. E adictiva. A fi nefericit este, de cele mai multe ori, mai comod. Ca și în cazul igienaei personale, când este mai comod să amânăm dusul. Ne găsim scuze, cum că am făcut duș alaltaieri, că nu am făcut efort și nu am transpirat … O fobie des întâlnită. Așa este și igiena tristeței/depresiei, ne place sa o “savuram” și să ramanem in ea. Sau, să ne întoarcem la ea după o “vreme” buna.

    • PAFI spune:

      Nu toti reactioneaza la fel. Exista depresia razboiului, a liniei intai. Chiar si Hitler, se spune, a suferit de ea, a avut un episod de orbire dupa un atac cu gaze, dar poate imbraca multe alte forme. Nu toti soldatii sufera sau au suferit de ea. Ce vreau sa spun e ca, in cazul unor copii care cresc in familii “neobisnuite” – adica nu simt iubirea parintilor sau sunt abuzati in orice fel – nu toti reactioneaza la fel, unii pot sa traiasca normal, ba chiar nu pot sa-i creada pe fratii sau fratele care sufera sau a suferit. Au fost cazuri numeroase de frati care au interpretat diferit ceea ce au trait impreuna si aici micile diferente se traduc, la maturitate, in adulti cu totul si cu totul diferiti (de exemplu copii de sex diferit sau de varste diferite, chiar crescuti in aceeasi familie traiesc in medii diferite). Nu mai vorbesc de mostenirea genetica, ea e de cele mai multe ori determinanta.

  2. Ovidiu spune:

    Concluzia mi-a amintit de un personaj din filmul „Șapte peceți” care, îm timp ce juca șah cu Moartea, se uita cu perplexitate la propria mână, spunându-și: „Sunt viu!”

  3. C spune:

    O lectura grea! Grea pentru cel care stie gustul frangerii. Dar o lectura buna! Multumesc!

  4. neamtu tiganu spune:

    Depresivul se simte inutil, și gol, și ratat, și lipsit de valoare.

    O mica corectie, inutil, gol, fara valoare, se potriveste dar ratat nu! Ma refer la tipul de depresie care apare atunci cind imbatrinesti si nu te mai simti util, chiar daca ai in spate o viata plina, cu multe succese, implinita sa spun asa. Dar cindva se termina seria succeselor, se termina dependenta altora de tine, nu mai intereseaza pe nimeni ce vrei, cum te simti, cine esti si nici macar cine ai fost.
    Stii ca nu mai urmeaza nimic decit … ce sens are sa te mai zbati, ce sens are sa mai mergi in insulele Maldive, unde ai fost deja de citeva ori pe vremea cind erai verde plin de optimism, de veselie? Sau unde altundeva sa mergi, chiar daca nu ai fost peste tot nu te mai intereseaza?

    • Omics spune:

      Nu cred ca e obligatoriu batranetea sa fie depresiva. Cât trăiești, să ai ceva de făcut. Știu un om care aștepta pensia ca sa scrie o carte (a murit inainte). Si multe alte exemple..

      Minunat și dens articol.

    • Harald spune:

      Există pe Youtube mai multe înregistrări cu Neagu Djuvara, după ce trecuse bine de 90 de ani. Ar fi una-alta de învățat de la el.

    • Stef spune:

      Pentru tine! Mergi in Maldive pentru tine însuți, nu este nevoie de sens exterior.
      Am observat că unele persoane au tendința să se auto-exileze din viața socială. “Nu mai este nevoie de mine” își spun, dar nu fac nici cel mai mic efort sa se facă utile. Părinți mei aproape că s-au auto-exilat după pensie din viața de familie. Cu un minim de efort din partea lor, ar putea plimba nepoții, ar putea face mâncare copiilor care ziua muncesc, ar putea ieși la teatru/film, m-ar putea însoți cănd ies la plimbat câinele. Dar pare mai comod pentru ei sa își plângă de milă că noi, copiii, îi neglijam. Ei nu suna, așteaptă să fie ei sunați. Ei nu vorbesc direct cu nepoții, așteaptă că nepoții sa ii sune. Facebook? Dar ce, ei nu vor să știe ce este aia! Netflix! Pfff, nepoții ăștia s-au stricat la cap, antena e cea mai buna!.
      Cred că depresia trece când învățăm să ne iubim pe noi înșine și învățăm să ne dam singuri un sens. Nu copiii trebuie sa ne dea sens, nu persoane exterioare, nu serviciul. Ci noi înșine. Pentru noi înșine.
      Când învățăm să ne iubim, învățăm să ne acceptăm și depresiile, și zilele proaste, și stările mai iritate. Ne purtăm noua, înșine, de grija.

      • neamtu tiganu spune:

        Stef, postarea ta e tipica celui care nu-ntelege ce e aia depresie. Afla ca exista si genul de depresie in care batrinul a scris o carte, inainte sa moara, cauta fiecare ocazie sa se joace cu nepotii, de abia asteapta sa se strice ceva in casa copiilor ca sa le repare (daca i se permite). Batrinul joaca fotbal, schiaza, lucreaza la gradina, merge la concerte, excursii, are blog, Facebook, whats ap.
        Dar totusi lipseste ceva f important..

        • Stef spune:

          (dacă îmi permiteți tristețea) da, lipsește ceva. Tinerețea! :|

        • Stef spune:

          Tristețe pe care o simt și eu, desigur, la 40+ :|

          • Adrian M spune:

            Ce s-a schimbat in cei 40+ de ani ca se devii nefericit/depresiv? Mintea a fost incarcata cu un contzinut de care nu are/ai nevoie cu adevarat. “Ego”-ul/atashamente au fost create.
            “Let go” – mergi inapoi la “beginner mind”. Curatza mintea de atashamente de care nu ai nevoie.

            Fericirea nu depinde de virsta, sau de stare de sanatate, sau de stare materiala. Fericirea depinde numai de cum gindesti; de ceee ce este in capul tau.

            Potzi sa fi fericit la o suta de ani.Potzi sa ai cancer si sa fi fericit. In general oameni cu stare materiala bogata, sint mai nefericitzi decit cei cu stare materiala proasta. Potzi sa mori fericit.

            Educatzia vine prin a invatza ceva nou in fiecare zi/moment. Intzelepciunea vine prin a uita/ierta ceva in fiecare zi/moment.

            Nu potzi sa iubesti viatza fara sa te iubesti pe tine insutzi. “Nu copiii trebuie sa ne dea sens, nu persoane exterioare, nu serviciul. Ci noi înșine. Pentru noi înșine.” deacord 100%.cu tine Stef.

        • Tman spune:

          Comentând despre ”alternativa la democrație” mi-am dat seama că mai există un tip de depresie, cea post-electorală (valabilă pentru cei care au rămas în țară!)
          Dar, oricum am suci lucrurile, Ceva lipsește…
          Iar Doctorul Sufletelor e unul singur…

  5. Lavi spune:

    Am fost depresiva dintotdeauna,dar am dat nastere la 3 copii si m-am concentrat pe cresterea lor , implicandu-ma foarte activ , ca sa uit practic de mine si de gandurile mele.Am avut o casnicie ratata, nefericita, dar care si ea mi-a abatut gandurile ,asa cum a fost .Acum copiii au crescut, sunt divortata, practic sunt doar eu si gaandurile mele.E obositor, practic simt ca m-am plictisit de mine, nu am asupra cui sa-mi abat atentia , lumea reala nu ma mai atrage si da, am ajuns sa simt ca nimic nu e cum trebuie, ca nu-mi mai place nimic din lumea exterioara, din viata reala.Ma fortez sa am o relatie cu copiii,dar simt si asta ca ceva indepartat, care nu-mi atinge sufletul, pare ca-s moarta pe interior.Inca mai rezist fiindca mai am mici preocupari care imi abat gindurile pentru momente de citeva minute , asa cum s-a spus in articol, ba un spalat, ba un dus, dar parca ,dar apoi raman eu cu gandurile mele despre cat de inutila a devenit viata pentru mine.

    • OC spune:

      Lavi: nu ne scrii ce varsta aici. In functie de varsta poti gasi diverse activitati care sa iti faca placere, remedii ale situatiei de acum.

      Realitatea este ca expresia “trebuie sa ne bucuram de viata, oricum ar fi ea” e mai degraba un catalist de depresie, atunci cand ea se instaleaza in stadiile incipiente. De asemenea sunt multi oameni care par foarte fericiti (exterior), chiar daca sunt foarte confortabili material, dar care sunt foarte nefericiti pe plan interior – vezi cati actori cunoscuti (deci care au reusit din plin in domeniul lor, foarte competitiv, lumea artistilor) s-au sinucis.

      Pana la urma depinde ce anume te nefericeste. Mi-ar placea sa mai continuam discutia.

      OC

      • Lavi spune:

        OC, multumesc pentru raspuns.Am ceva pe 55 de ani.Dar ma simt ca si la 20 de ani.Traiesc printre oameni,urasc singuratatea care ma face sa fiu doar cu mine, dar nici contactele cu oamenii nu ma fac sa ma simt bine.Traiesc , dar nici nu simt traiesc in acelasi timp.

  6. kairos spune:

    Dacă nu mai aveți la ce medita, cred că începutul din “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” se pliază destul de bine pe subiect:

    “Mai-nainte de a veni ceasul naşterii, copilul se puse pe un plâns, de n-a putut nici un vraci să-l împace. Atunci împăratul a început să-i făgăduiască toate bunurile din lume, dar nici aşa n-a fost cu putinţă să-l facă să tacă.

    – Taci, dragul tatei, zice împăratul, că ţi-oi da împărăţia cutare sau cutare; taci, fiule, că ţi-oi da soţie pe cutare sau cutare fată de împărat, şi alte multe d-alde astea; în sfârşit, dacă văzu şi văzu că nu tace, îi mai zise: taci, fătul meu, că ţi-oi da Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

    Atunci, copilul tăcu şi se născu; iar slujitorii deteră în timpine şi în surle şi în toată împărăţia se ţinu veselie mare o săptămână întreagă.

    De ce creştea copilul, d-aceea se făcea mai isteţ şi mai îndrăzneţ. Îl deteră pe la şcoli şi filosofi, şi toate învăţăturile pe care alţi copii le învăţa într-un an, el le învăţa într-o lună, astfel încât împăratul murea şi învia de bucurie. Toată împărăţia se fălea că o să aibă un împărat înţelept şi procopsit ca Solomon împărat. De la o vreme încoace însă, nu ştiu ce avea, că era tot galeş, trist şi dus pe gânduri. Iar când fuse într-o zi, tocmai când copilul împlinea cincisprezece ani şi împăratul se afla la masă cu toţi boierii şi slujbaşii împărăţiei şi se chefuiau, se sculă Făt-Frumos şi zise:

    – Tată, a venit vremea să-mi dai ceea ce mi-ai făgăduit la naştere.

    Auzind aceasta, împăratul s-a întristat foarte şi i-a zis:

    – Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ţi dau un astfel de lucru nemaiauzit? Şi dacă ţi-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac.

    – Dacă tu, tată, nu poţi să-mi dai, apoi sunt nevoit să cutreier toată lumea până ce voi găsi făgăduinţa pentru care m-am născut.”

    via http://www.povesti-pentru-copii.com/petre-ispirescu/tinerete-fara-batranete-si-viata-fara-de-moarte.html

    Deși se sfârșește printr-un eșec (cel mai mare eșec posibil de altfel – moartea), cred că povestea asta descrie foarte bine omul sănătos (psihic), așa cum l-au înțeles oamenii de-a lungul timpului.

  7. Polilogu spune:

    Depresia si generatiile… Fiecare generatie își poartă amprenta depresiei ei, reformulând-o.

    Depresia si entropia … Cine pe cine învinge?

    Depresia si cosmosul si big -bangul…Creste si are suflul infinit al viului

    Depresia si legea lui Lavoisier…Nimic nu se pierde,totul se tranformă.

    Depresia si Legea lui Einstien…vezi formula.

    Depresia si mecanica cuantică… vezi logica viului si toti laureatii nobeliști care au impins-o mereu si mereu înainte .
    Nu am întâlnit oameni fără depresie.Până si Iluminatii o au/au avut-o . Depistarea patologică a depresiei are alături pe Sisif.

  8. DG Ontelus spune:

    Depresia e varianta laică, psihologică a acediei. Din perspectivă ateistă ori agnostică, lucrurile se prezintă, în general, așa cum sunt descrise în text. Sfinții Părinți ai Bisericii au însă o altă abordare, care transcede orizontul psihologic. Urcușul duhovnicesc include și momente de cădere, dar speranța în mântuire, pentru cel credincios, nu poate dispărea, ci poate doar fi pusă la încercare de fenomenologia deșertăciunii, pe care lumea o etalează, mândră de sine, trufașă. Credinciosul nu disperă, știe că e sub protecția lui Dumnezeu.

    • Polilogu spune:

      Depresia a cuprins vreo 2 secole de ravagii la sfarsitul Imperiului Roman. A fost cauza principala a destramarii sale. Constantin cel Mare ,primul împărat crestin , i-a pus capăt . A schimbat paradigma launtrică promovând mai întâi Sole Victus ca fundament al SPERANTEI. Depresia este / a fost expresia tragică a DISPERĂRII.

  9. doru spune:

    eu cred ca depresivul isi da o prea mare importanta..de fapt, cine esti tu sa faci atita caz de tine insuti? si daca tot faci caz, fa pina la capat, desavirseste-te, arata cine esti si de ce esti in stare..demonstreaza ca meriti sa fii depresiv, ca iti permiti sa introduci sincope in socialul proxim, ca meriti sa suferi, ca meriti sa nu fii normal, demonstreaza ca ceilalti trebuie sa-si faca un ideal din felul tau de a-ti plinge de mila. cu ce platesti tu luxul acestei stari?…ti s-a furat cumva sansa de a fi geniu, erai gata sa le citesti din univers si prostii au ris de tine? ai incercat vreodata sa ajungi acasa la familie dupa o zi de munca? ai incercat sa cioplesti intr-un lemn, ai crezut vreodata in dumnezeu, te-ai indoit vreodata de dumnezeu, te-ai simtit vreodata cufundat in anonimatul linistit fara sa vrei cu tot dinadinsul sa simti asta? te-ai simtit vreodata bine, ignorind total faptul ca meriti sau nu sa te simti bine? te-ai simtit vreodata atit de bine incit erai gata sa incepi sa dai definitii fericirii, insa te-ai abtinut pentru ca erai ocupat cu treburi mult mai simple? de ce nu vrei tu depresivule sa suferi de vreo boala, de vreo idee, de ceva mai personal..cine esti tu sa crezi ca poti sa iei asupra ta imperfectiunile lumii?
    asa ca, inainte de a simti depresia trebuie sa simti rusinea..daca nu rusinea ca nu esti vreun special neinteles, macar rusinea ca nu esti responsabil, ca nu esti recunoscator, ca nu esti onest..macar pericolul c-ai putea sa te trezesti intr-o zi ca un penibil razgaiat metafizic.

    • Lavi spune:

      Depresia e o boala .De ce crezi ca creierul nu se poate imbolnavi, asa cum se imbolnaveste inima, ficatul,…?Creierul e si el un organ ca oricare altul.Poate fi o boala mostenita, cum sunt multe alte boli, sau se imbolnaveste si el din multe ,chiar foarte multe motive, ajungand in final sa fie o boala cronica, cu care esti nevoit sa traiesti toata viata.SA nu fim superficiali,asa am ajuns una dintre cele mai nefericite populatii, dar si campioni la boli de alta natura.

      • Stef spune:

        Așa cum poți cunoaște fericirea maximă, extazul, așa poți cunoaște nefericirea maxima, depresia, hăul. Daca depresia ar fi o boala, cu certitudine ea ar putea fi tratata. Dar este doar o stare a creierului, o simțire. Și îndrăgostirea este tot o stare o creierului, o simțire. Și nimeni nu îi spune boala. Ok, ești bolnav de dragoste, există expresia, dar e o ironie. Nu mergi la doctor imediat când ești îndrăgostit. Și doctorul nu tratează dragostea.

    • kairos spune:

      @doru,
      În “Tipuri psihologice”, C.G. Jung folosește “Prometeu si Epimeteu” de Carl Spitteler pentru a discuta dichotomia introvertit/extrovertit. Comentariul tău seamănă frapant cu acest fragment in care regele Epimeteu vrea să-şi vindece fratele în suferinţă:

      „Şi după ce au săvîrşit toate acestea, regele înainta, sprijinindu-se pe doi prieteni, unul de-a dreapta, celălalt de-a stînga, salută şi rosti aceste cuvinte, însoţite de gînduri bine intenţionate:
      «Din inimă îmi pare rău de tine, Prometeu, iubite frate! Dară să prinzi curaj, căci, iată, o unsoare am aici, în orice suferinţă încercată şi care miraculos tămăduieşte de arşiţă şi friguri deopotrivă, şi deci spre uşurare, ca şi spre pedepsire, tu poţi s-o foloseşti.»
      Şi vorbind astfel, luă o vergea, de ea legă unsoarea strîns şi cu mişcări solemne îi întinse totul, precaut. Dară Prometeu, de cum simţi mirosul şi privi unsoarea, cu silă îşi întoarse capul. Regele atunci glasul şi-i schimbă, să strige se porni şi să prezică, aprins de zel:
      «De mai mare pedeapsă tu cu adevărat duci lipsă, căci nu ţi-e de folos a sorţii tale de pînă-acuma învăţătură.»
      Şi rostind aceste vorbe, din haină scoase o oglindă şi toate lucrurile dintr-un început îi desluşi şi deveni limbut şi greşelile lui toate le ştiu.”
      (Cap. V – https://bloguldirigintelui.files.wordpress.com/2014/11/c-g-jung-tipuri-psihologice.pdf)

      Lucrurile cred că sunt totuși mult mai complicate de atât.

    • M.R. spune:

      Istoria si filosofia (si mai nou literatura) mi-au oferit cea mai buna cale de iesire din depresie; ideea ca de cand putem sa depistam istoric omul ca fiinta constienta, vedem cum s-a luptat de la bun inceput cu fortele mintii. Nu degeaba “cunoaste-te pe tine insuti” e unul dintre cele mai cunoscute dictoane din istoria omului pe pamant.

  10. kairos spune:

    Chiar dacă nu-l puteți “palpa”, psihicul uman este un sistem dinamic (poate chiar un atractor haotic – https://en.wikipedia.org/wiki/Attractor#Strange_attractor), care funcționează după “legi” asemenea legilor fizice și care are “formă” într-un plan dincolo de percepție, fiind, la rândul său, parte a unui sistem mai mare. Omul are pârghii să acționeze asupra acestui sistem dar, în loc să stea la cârma bărcii în care se află, plutește la întâmplare, purtat de împrejurări, un naufragiu pe cale să se întâmple.

    Trăiască CÂRMACIUL!

  11. Adrian M spune:

    Daca ai anxietate, mintea ta gindeste/traieste in viitor.
    Daca ai depresie, mintea ta gindeste/traieste in trecut.

    Tot ceea ce trebuie sa faci este sa te echilibrezi si sa traiesti in prezent.

    Trecutul nu este o puscarie, trebuie sa iesi din el, orice s-a intimplat in acel trecut care te tzine atasat.

    Viitorul nu exista. Numai prezentul exista, toate celelate timpuri sint proiecti mentale.
    Daca nu ma crezi, trage-ma de mineca, trimite-mi un email cind ajungi in viitor. O sa ittzi demonstrez sa este defapt prezent.

    Depresivul este afectat de o programare defectuoasa a gindiri. Aceasta programare defectuoasa creaza o adictzie; vrem ca realitatea sa fie cum vrem noi, nu cum este de fapt. Prin acest atasament la aceasta dorintza/adictzie, depresivul se separa de Dumnezeu. Dumnezeu este alpha si omega. Este totul. Depresivul se dezice, neaga si se pedepseste singur.

    Vrei sa te echilibrezi, practica mindfullness, wisdom and kindness.
    Prin mindfullness vrei trai in prezent.
    Prin wisdom, vei intzelege ca there is a greater plan.
    Pentru kindness, du-te si ajuta pe cineva care are nevoie de ajutor mai mult decit tine.

    Atunci o sa descoperi valoarea si sensul existentzei tale.

  12. Anonim spune:

    Exista o rana. Rana ma face sa sufar. Sunt trist. (Adica, e normal sa fiu trist daca am o rana, nu?). Daca nu imi accept tristetea ca pe o reactie normala la o suferinta, daca lupt cu tristetea (nu ma las sa fiu trist), ajung depresiv. Depresia e, paradoxal, o lupta. Chiar daca se arata ca o stare de nemiscare. Solutia sta in simtire, nu in gand. Sa ma las pe mine, cel ranit, sa simt. Sa imi ling ranile, sa imi zic pe bune, din adancurile mele, “saracul de mine”, sa ma iau in brate. Nu e lamentatie, e acceptare, e iubire de sine, conexiune adanca si profund umana. Aceasta conexiune imi va da, apoi, pe negandite, puterea sa trec la actiune.

    • Ana spune:

      Am iesit dintr-o criza acuta de depresie care a durat cam o saptamana intr-un mod care m-a uimit referitor la mecanismul care a actionat, Am fost acolo jos in fundul iadului unde nu puteam decat sa stau ghemuita in pat si sa gem de durere. Stiu ca ma rugam sa mor, ca singura dorinta pe care o mai aveam. Dintrodata m-a cuprins asa o MILA de mine , asa o mila si mi-am zis ceva de genul ca asa de rau a ajuns fiinta mea incat sa nu merite sa mai respire pe acest pamant ….nu pot sa exprim sentimentul. In acele clipe de mila depresia s-a risipit ca un nor negru si a aparut pacea pentru un timp.

  13. victor L spune:

    Cea mai grava este depresia omului sanatos. De care au suferit milioane de romani traversind desertul comunist, pina in `89.
    Nu e o gluma: sa traiesti o viata reprimindu-ti gindurile, ideile, dorintele, este groaznic. Asa ca dupa `89, era normal sa te eliberezi si sa crezi ca poti sa-ti spui parerile liber si civilizat, chiar daca nu corespund cu “linia” ori cu un autor, cit de bine este el situat.
    Dar nu este deloc asa, ti se inchide si acum gura la fel ca inainte, cu deosebirea ca nu mai risti sa faci puscarie.
    Nu vreau sa jignesc, dar cind un autor de articole pe Contributors, sa zicem, iti cenzureaza o opinie diferita de a sa, nu mai poti sa-l crezi, oricit de mare e caramida, ca e democrat si crede in egalitate.
    E depresiv sa tot bati din palme ca sa fii bagat in seama. Avem in insusirile noastre si fluieratul. “Eu cind vreau sa fluier, fluier!”
    NB,
    spun astea, pentru ca, in tinerete, in Iadul comunist am avut experienta cu doua ziare. Daca trimiteam scrisori cu laude si binele pe care ni-l facea Partidul si Guvernul, ma trezeam ca autor publicat. Daca incercam sa mai arat si negrul, si nu de la chelneri si frizeri, pateam ce patesc si acum. La unii autori.
    Nu iti vine ca din fandacsie sa dai in ipohondrie? vorba cuiva, nu spui cine :P

  14. Stancu Constantin spune:

    Mulțumesc tare mult pentru conținut. Este foarte documentat (se poate citi, nu trebuie să spun eu asta)! Cine a avut răbdare să citească tot articolul a avut doar de câștigat. Încă o dată mulțumiri!!! :)

  15. anonim spune:

    Pentru ca tot incepe articolul evocand cazul sinucigasului care dispare peste noapte, spre stupoarea tuturor celor apropiati care-l considerau perfect “normal”, cei care s-au confruntat in viata lor cu o asemenea situatie si n-au putut s-o inteleaga, pot citi o carte ceva mai veche, dar scrisa cu mult talent si mai ales cu multa umanitate: “The night falls fast: understanding suicide”.

    Cartea merita citita nu neaparat pentru ca e scrisa de o somitate in materie (profesor la Johns Hopkins), nici pentru ca autoarea insasi sufera de tulburare bipolara si a incercat sa se sinucida in tinerete si stie despre ce vorbeste din proprie experienta, ci mai ales pentru ca la final, in ultimele capitole, ni se adreseaza noua tuturor: “As a society” si “those left behind”. Cei care putem face ceva pentru cei bolnavi din jurul nostru cat sunt in viata si deopotriva cei care, atunci cand nu mai e nimic de facut, trebuie cumva sa treaca mai departe.

  16. Ioana Patrascoiu spune:

    Probabil cel mai bun articol pe tema depresiei pe care l-am citit pana acum. Multumesc!

  17. anca spune:

    bun articol, multumim. As fi vrut opinii mai mult din partea depresivilor autentici, dar acestia nu prea stau de comentari la articolele atora …

  18. PAFI spune:

    Cred ca nu toti vorbesc despre acelasi lucru. Obisnuim sa spunem ca suntem deprimati sau ca suntem depresivi si vrem cu asta sa spunem ca suntem dezamagiti sau ca avem o tendinta, din fire, catre tristete, melancolie, dezamagire. Dar depresia dpdv medical este cu totul si cu totul altceva iar manifestarile ei nu sunt intotdeauna aceleasi, difera de la persoana la persoana sau chiar de la un episod la altul, la aceeasi persoana. Cred ca exista si o anumita inclinatie, mostenita, catre depresie. Am un pic de experienta cu asta, mama mea sufera de depresie si cred ca nu mai e posibila vindecarea. A avut doua episoade, unul cand era mult mai tanara si unul care a debutat in urma cu aprox. 10 ani. L-a depasit pe primul, pur si simplu nu stiu cum, eram atunci destul de mic si habar nu aveam de ce anume sufera, stiam doar ca sufera iar suferinta asta – depresia – imbraca aspecte la care nu te-ai gandi. La primul episod avea dureri de cap, ameteli si lipsa de interes pentru orice, a fost banuita o sinuzita apoi chiar prezenta unei tumori cerebrale. Dar si-a revenit si ani, multi ani, n-a mai avut nimic. La cel de al doilea episod avea caderi de tensiune arteriala, palpitatii si ameteli, a fost internata la urgenta de mai multe ori cu banuieli de probleme cardiace, dar nu s-a confirmat nimic. Pana la urma a ajuns si la psiholog – dupa ce a trecut din sectie in sectie prin tot spitalul Universitar Bucuresti – si a venit imediat acest diagnostic. De ce se intampla asta, ce anume declanseaza criza, in cazul ei e vorba de familie, de probleme grave in familie si probabil de imposibilitatea – sau credinta ca nu exista posibilitatea – rezolvarii lor.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Andrada Ilisan


Andrada Ilisan

Psiholog clinician. Licențiată în psihologie la Universitatea Babeș-Bolyai (cu lucrarea "Mama Borderline și copilul dezorganizat. O investigație din perspectiva teoriei ataș... Citeste mai departe


E randul tau

Reducerea planului cadru Este absolut necesara. Cu indiferent ce scandaluri si riscuri. Nu as ...

de: Dedalus

la "Câteva sfaturi pentru viitorul ministru al Educatiei"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

octombrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Sep    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)