Home » Analize »Cultura »Sinteze »Societate/Life » Citesti:

Acorduri secrete româno – vest-germane privind emigrarea etnicilor germani din România

Petre Opris septembrie 10, 2015 Analize, Cultura, Sinteze, Societate/Life
37 comentarii 1,680 Vizualizari

Politica românească privind emigrările – partea a doua

În primăvara anului 1973, autorităţilor de la Bonn erau preocupate de soarta membrilor comunităţii germane din România. În acest sens, Societatea de Cruce Roşie din R.F.G. a propus Societăţii de Cruce Roşie din România să se înceapă negocieri în scopul soluţionării „cazurilor de reunire a familiilor încă nerezolvate”. Practic, se dorea obţinerea aprobării guvernului de la Bucureşti pentru emigrarea a 60.000 de cetăţeni români, de naţionalitate germană, în Republica Federală Germania, înainte de vizita oficială la Bonn a lui Nicolae Ceauşescu (26-30 iunie 1973).

Răspunsul guvernului român la scrisoarea primită de la Societatea de Cruce Roşie din R.F.G. a fost formulat la 13 iunie 1973 de George Macovescu (ministrul Afacerilor Externe) şi aprobat de Ştefan Andrei (prim-adjunct al Secţiei Internaţionale a C.C. al P.C.R.), astfel:

„1. Societatea de Cruce Roşie din R. S. România să nu accepte negocieri, de nici un fel, cu Societatea vest-germană de Cruce Roşie în chestiuni legate de reunirea familiilor.

2. În răspunsul pe care Crucea Roşie a R. S. România urmează să-l transmită la scrisoarea Crucii Roşii vest-germane, să se exprime poziţia noastră de principiu în această chestiune, subliniindu-se, în principal, următoarele:

a) Examinarea cererilor în scopul reîntregirii familiilor este o chestiune de competenţa exclusivă a organelor de stat române. Asemenea chestiuni cu caracter umanitar nu constituie obiect de negocieri.

b) Autorităţile române au soluţionat un număr important de cereri pornind de la considerente strict umanitare.

c) După aproape trei decenii de la încheierea războiului, procesul de reîntregire a familiilor dezbinate pentru cauze de război, la care se referă unele rezoluţii ale C[onsiliului] I[nternaţional al] C[rucii] R[oşii] poate fi considerat încheiat.

Eventualele cazuri izolate vor fi examinate de autorităţile române competente, cu bunăvoinţă, având în vedere elementele de ordin umanitar”.

Deşi răspunsul a fost în mod categoric negativ, autorităţile române şi cele vest-germane erau deja implicate într-o acţiune ultra-secretă de amploare, prin care cetăţeni români, de naţionalitate germană, au emigrat în R.F.G. în schimbul unor sume de bani oferite României de autorităţile de la Bonn, începând din anul 1962. Despre operaţiunea desfăşurată prin intermediul unor generali şi ofiţeri de Securitate aveau cunoştinţă Nicolae Ceauşescu şi Vasile Voloşeniuc (preşedintele Băncii Române de Comerţ Exterior) – ambii participând şi la şedinţa din 18 iunie 1973 a Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R., în cursul căreia a fost respinsă propunerea Societăţii de Cruce Roşie din R.F.G. de a începe negocieri cu Societatea de Cruce Roşie din România, în scopul reunificării familiilor unor etnici germani din România.

Totodată, se cuvine să menţionăm faptul că, în luna mai 1973, a fost încheiat un acord secret între autorităţile de la Bucureşti şi Bonn, prin care R.F.G. acorda României un credit în valoare de 200 de milioane de mărci, pentru o perioadă de opt ani – cu o dobândă anuală de 9,25% şi patru ani de graţie. Guvernul vest-german a acceptat să achite mai mult de jumătate din dobânda respectivă (5,25%) şi autorităţile de la Bucureşti au fost de acord să plăteacă o dobândă anuală de doar 4%, în schimbul a 40.000 de cetăţeni români, de naţionalitate germană, care doreau şi urmau să emigreze în R.F.G., în perioada iulie 1973 – iulie 1978. O parte din dobânda promisă de vest-germani, în valoare de 29 de milioane de mărci, a ajuns până la sfârşitul anului 1975 în două conturi româneşti: TN 73, respectiv un cont existent la Banca Română de Comerţ Exterior (probabil al Securităţii sau al Secţiei Gospodărie a C.C. al P.C.R.).[[1]]

Autorităţile de la Bucureşti au utilizat 9.913.517 dolari din contul TN 73, în scopul achitării ratelor pentru cele trei avioane „Boeing 707” comandate la începutul anului 1973 în SUA[[2]], în numele companiei „Tarom”.[[3]] Totodată, în semn de apreciere a acordului secret anterior privind emigrarea cetăţenilor respectivi (Bucureşti, 12 februarie 1968), avocatul Ewald Garlepp (reprezentantul special al guvernului de la Bonn) a furnizat la 10 mai 1971, în mod gratuit, un autoturism de lux „Mercedes 300 SEL”, la solicitarea colonelului de Securitate Gheorghe Marcu. Limuzina era nouă, decapotabilă, de culoare neagră şi a fost dotată cu radio şi televizor de către compania constructoare, ca urmare a ordinului dat de preşedintele Consiliului Securităţii Statului, Ion Stănescu.

În paralel, reprezentanţii României au încercat să stabilească un plan de cooperare cu compania vest-germană „Volkswagen” la începutul anilor ’70, fără a se obţine un rezultat favorabil, iar în cursul întâlnirii dintre Nicolae Ceauşescu şi Kurt Hans Biedenkopf, secretar general al Uniunii Creştin-Democrate (Bucureşti, 27 iunie 1974), liderul român şi-a exprimat regretul pentru faptul că „participarea «Volkswagen» într-o companie mixtă româno-germană nu a fost materializată până acum”.

Una dintre cauzele refuzului respectiv a avut probabil legătură cu intenţia autorităţilor de la Bonn de a dezvolta colaborarea cu cele de la Berlin. Astfel, în schimbul a 10.000 de autoturisme „Volkswagen Golf” care se exportau în anul 1978 în Republica Democrată Germană, în conformitate cu contractul dintre firma din Wolfsburg şi Agenţia de Comerţ Exterior Transport-Utilaje din R.D.G. (Berlin, 5 decembrie 1977), autorităţile est-germane au acceptat să livreze în R.F.G., în perioada 1978-1979, utilaje, echipamente şi componente industriale, pentru a achita autovehiculele vest-germane importate. În acelaşi timp, România continua exporturile de automobile în R.D.G. şi, în noiembrie 1979, a fost atins nivelul de 35.000 de exemplare „Dacia 1300” realizate pentru onorarea cererilor de pe piaţa est-germană.

Acordul româno-vest german în domeniul emigrării a fost prelungit cu cinci ani (30 iunie 1978 – 30 iunie 1983) după negocierile secrete la care au participat consilierul prezidenţial Vasile Pungan şi secretarul de stat Günther van Well (Bucureşti, 6-7 ianuarie 1978). Cu acel prilej s-a stabilit ca R.F.G. să garanteze un credit de 700 de milioane de mărci (echivalent cu 350 de milioane de dolari, la cursul mediu de referinţă din 1978), pentru o perioadă de opt ani, guvernul de la Bonn urmând să achite şi o parte din dobânda stabilită la acel credit (în total: 160 de milioane de mărci). La rândul lor, autorităţile de la Bucureşti au fost de acord să permită emigrarea anuală în R.F.G. a circa 9500 de cetăţeni români, de naţionalitate germană, şi să primească 4000 de mărci în schimbul fiecărui emigrant. De la 1 ianuarie 1981, tariful a crescut cu 1000 de mărci, concomitent cu numărul de persoane care urmau să primească paşapoarte româneşti pentru a emigra în R.F.G. (12.200 de cetăţeni, anual, în opinia părţii române, respectiv 13.500 de persoane, potrivit părţii germane).

Astfel, în perioada 1978-1983, autorităţile române s-au bazat atât pe sumele oferite pentru fiecare emigrant român de etnie germană, cât şi pe primirea anuală, în secret, a 32 milioane de mărci de la guvernul vest-german – bani achitaţi sub formă de dobândă anuală la creditul acordat de R.F.G. în anul 1978 (pentru garantarea importurilor româneşti de produse vest-germane, în cadrul programului „Hermes”) şi care nu fusese utilizat în întregime de guvernul de la Bucureşti până la 25 august 1982. Stoparea operaţiunii respective de către autorităţile de la Bonn, în toamna anului 1982, l-a luat prin surprindere pe colonelul de Securitate Stelian Octavian Andronic, şeful Compartimentului Acţiuni Valutare Speciale din cadrul Centrului de Informaţii Externe. Ofiţerul a menţionat în scris opinia vest-germanilor despre transferurile trimestriale efectuate de R.F.G. în favoarea României (în valoare de 8 milioane de mărci), cu scopul de a continua în condiţii cât mai favorabile negocierile cu reprezentantul guvernului de la Bonn (Köln, 26 octombrie 1982), însă Tudor Postelnicu a avut o reacţie extrem de dură şi nedreaptă faţă de colonelul Stelian Octavian Andronic, consemnată pe nota-raport din 27 august 1982 astfel: „De ce intraţi în probleme care vă depăşesc atribuţiile?”; „Nu înţeleg de când se depăşesc nişte atribuţiuni ale Compartimentului A.V.S.? Este treaba noastră să ne ocupăm de problema de la punct. 2 ? (subl.n.)”[[4]].

Achitarea trimestrială a 8 milioane de mărci într-un cont al Secţiei Gospodărie a C.C. al P.C.R. a fost întreruptă de guvernul vest-german din cauza emiterii de către autorităţile române a Decretului Consiliului de Stat nr. 402 din 1 noiembrie 1982 „privind obligaţiile persoanelor care cer şi li se aprobă să se stabilească definitiv în străinătate de a plăti integral datoriile pe care le au faţă de stat, organizaţii socialiste şi persoane fizice, precum şi de a restitui unele cheltuieli suportate de stat cu şcolarizarea lor”. Guvernul de la Bonn a considerat că partea română nu respecta acordul secret din 1978, valabil până la 30 iunie 1983 şi care, în mod implicit, îi scutea pe cetăţenii români care emigrau în R.F.G. de plata aşa-numitei „datorii pentru şcolarizare”, pe care ar fi avut-o faţă de statul român.

După noi schimburi de păreri, în contradictoriu, cu reprezentanţii României, autorităţile vest-germane au reluat achitarea trimestrială a 8 milioane de mărci – menţionate în acordul secret din 6 ianuarie 1978 şi reconfirmate de miniştrii de Externe ai celor două ţări, Ştefan Andrei şi Hans-Dietrich Genscher, pentru perioada 1 iulie 1983 – 30 iunie 1988 (Bucureşti, 31 mai – 1 iunie 1983).

În paralel, autorităţile de la Bucureşti au încheiat cu mari dificultăţi contracte privind importul unor mărfuri vest-germane în perioada 1982-1984 – garantate de guvernul de la Bonn, în limita a 700 de milioane de mărci (sumă echivalentă cu 288 de milioane de dolari, la cursul mediu de referinţă din anul 1982), prin intermediul a două companii federale de asigurări comerciale: „Hermes Kreditversicherung Aktiengesellschaft” şi „Treuarbeit Aktiengesellschaft”. Deoarece Nicolae Ceauşescu a hotărât să limiteze drastic importurile României şi să fie achitată în întregime şi în mod anticipat datoria externă a ţării, reprezentanţii comerciali ai regimului de la Bucureşti au fost constrânşi să contracteze în 1984 doar patru credite din programul de tip „Hermes”, la băncile „Kreditanstalt für Wiederaufbau”, „Bayerische Vereinbank”, „Badische Kommunale Landesbank” şi „Bank für Gemeinschaft”. Valoarea totală a importurilor vest-germane acceptate de partea română şi garantate prin „Hermes” era de circa 100 de milioane de mărci, însă până în vara anului 1988 au ajuns în România mai puţin de 50% din produsele pentru care fuseseră convenite credite la băncile vest-germane pe care le-am menţionat şi, începând din anul 1984, autorităţile de la Bucureşti nu au mai încheiat nici un contract de acest gen.

Prin expedierea trimestrială a sumei de 8 milioane de mărci într-un cont al Secţiei Gospodărie a C.C. al P.C.R. şi acceptarea României în programul „Hermes”, autorităţile vest-germane au încercat să grăbească plecările cetăţenilor români de origine germană din România şi, în acelaşi timp, au dorit să recupereze sumele trimise la Bucureşti, în schimbul emigranţilor, prin creşterea volumului şi valorii produselor vest-germane vândute pe piaţa românească. Planul nu a coincis cu cel al autorităţilor române deoarece Nicolae Ceauşescu a încercat să utilizeze acele sume şi creditele „Hermes” pentru a forma în jurul Timişoarei o zonă specializată în electronică, electrotehnică, echipamente hidraulice şi roboţi industriali, începând din anul 1982. Totodată, au existat zvonuri privind implicarea companiei „Volkswagen AG” într-un proiect al „Întreprinderii de Autoturisme Timişoara” (fosta fabrică „Tehnometal”), însă acestea nu s-au concretizat.[[5]]

Preşedintele român urmărea astfel o creştere a numărului de locuri de muncă în Banat, iar produsele fabricate cu ajutorul licenţelor vest-germane ar fi fost vândute atât în România, cât şi în vestul Europei şi America de Nord. Beneficiile noilor uzine româneşti puteau să crească în mod exponenţial, în timp ce profitul economic al autorităţilor de la Bonn s-ar fi diminuat dramatic deoarece produsele româneşti ar fi avut un preţ mai mic decât cele realizate în Occident, iar companiile vest-germane pierdeau pieţele de desfacere ale propriilor produse.

În consecinţă, autorităţile de la Bonn au invocat o serie de restricţii COCOM – numeroase produse de importanţă strategică se aflau sub un embargou occidental strict, însă erau dorite de reprezentanţii statelor din blocul comunist – şi negocierile secrete cu autorităţile de la Bucureşti au continuat în perioada 1982-1989 fără a se ajunge la concretizarea planului conceput probabil de Nicolae Ceauşescu – de obţinere într-un mod rapid şi ieftin a unor tehnologii industriale de vârf.

Schimbările politico-sociale dramatice care au avut loc în toamna anului 1989 în Europa Centrală şi de Est au influenţat, în opinia noastră, deciziile lui Nicolae Ceauşescu în domeniul politicii externe româneşti. Una dintre acestea a urmărit probabil îmbunătăţirea rapidă a relaţiilor cu guvernul de la Bonn, prin denunţarea unilaterală, de către autorităţile române, a convenţiei speciale privind emigrarea în R.F.G. a cetăţenilor români de origine germană – reconfirmată în anul 1983 de Ştefan Andrei şi Hans-Dietrich Genscher. Astfel, la începutul lunii decembrie 1989, maiorul de Securitate Constantin Anghelache (pseudonim: Gelu Eftimie) l-a înştiinţat pe reprezentantul special al guvernului vest-german despre hotărârea irevocabilă a părţii române (Bucureşti, 4 decembrie 1989).

Nicolae Ceauşescu a fost informat de Tudor Postelnicu despre misiunea pe care a îndeplinit-o şeful Compartimentului Acţiuni Valutare Speciale din cadrul Centrului de Informaţii Externe, însă atitudinea critică a autorităţilor de la Bonn faţă de regimul de la Bucureşti nu s-a modificat.

NOTE


[[1]] Acţiunea «Recuperarea». Securitatea şi emigrarea germanilor din România (1962-1989), editori: Florica Dobre, Florian Banu, Luminiţa Banu, Laura Stancu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2011, p. XLVII-XLVIII, 194; 356; 784.

[[2]] Aparatele respective au fost livrate în anul 1974, astfel: YR-ABA (la 21 februarie 1974), YR-ABC şi YR-ABB (împreună, la 3 iunie 1974). Ulterior, „Pan American World Airways” a furnizat companiei „Tarom” două aparate-cargo „Boieng 707-321 C”, ambele având o vechime de opt ani. Acestea au ajuns la Bucureşti în august 1975 (YR-ABM), respectiv în decembrie 1976 (YR-ABN).

[[3]] În acea perioadă, autorităţile de la Bucureşti utilizau conturi secrete pentru achiziţionarea unor produse speciale din Occident (tehnologie industrială, armament, muniţii etc.). Acestea se aflau sub un embargou impus de SUA şi aliaţii săi din NATO, însă uneori puteau fi procurate ilegal de spionii români. De exemplu, la 9 decembrie 1976, generalul de Securitate Nicolae Doicaru a primit al treilea exemplar al adresei emise de Cancelaria C.C. al P.C.R., prin care i se comunica faptul că Nicolae Ceauşescu a fost de acord cu achitarea sumei de 200.000 de dolari din contul TN 73 „pentru procurarea unor furnituri speciale ce nu se pot obţine sub nici o formă pe căi normale (furniturile respective fiind supuse unui strict embargo)”.

[[4]] Pentru detalii privind unităţile Departamentului Securităţii Statului implicate în alte tranzacţii valutare speciale, vezi Florian Banu, Din culisele operaţiunilor valutare ale Securităţii, în „Magazin istoric”, anul XLVII – serie nouă, nr. 7 (556), iulie 2013, p. 24-28.

[[5]] În final, la „Întreprinderea de Autoturisme Timişoara” s-a realizat proiectul românesc „Dacia 500 Lăstun”, în perioada 1988-1991 fiind produse 6532 de exemplare. Acest autoturism avea un motor monobloc, prevăzut cu doi cilindri (răciţi cu aer). Proiectul a fost propus în 1979 lui Nicolae Ceauşescu de către conducerea Institutului Naţional de Motoare Termice (I.N.M.T.). Pentru a micşora consumul de combustibil, inginerii români au secţionat transversal un motor de 1129 cm3 (preluat sub licenţă franceză şi utilizat la autoturismele „Oltcit 11 R”, fabricate la Craiova), au montat o pompă electrică de benzină şi au adaptat un carburator folosit la „Dacia 1310”. O altă idee a fost de a utiliza motorul francez de 652 cm3, preluat de la „Citroën Visa Spécial” pentru autoturismele „Oltcit Special”. Deoarece compania franceză a refuzat cedarea pentru o sumă derizorie a echipamentelor şi tehnologiei de fabricaţie a motorului de 652 cm3, autorităţile de la Bucureşti s-au văzut nevoite să echipeze „Dacia 500 Lăstun” cu tipul de motor secţionat de inginerii de la I.N.M.T., a cărui fiabilitate avea de suferit atât din cauza concepţiei sale, cât şi a fabricării acestuia fără respectarea de către muncitorii de la Timişoara a parametrilor din caietul de sarcini. Probleme deosebite s-au înregistrat şi în privinţa realizării altor părţi componente ale autoturismului respectiv.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "37 comments" on this Article:

  1. Andrei A. spune:

    Din cât mi-aduc eu aminte din anii ’70-’80, timpul necesar emigrării unei familii de etnici germani din România era considerabil mai lung decât cel al evreilor către Israel. Vorbim de 5 sau uneori chiar 10 ani, respectiv 1-2. Cum se explică aceasta ? Ceaușescu și ai lui erau mai îndrăzneți cu autoritățile de la Bonn și mai timizi față de SUA ?
    Când ne referim la etnicii germani deseori folosim genericul de “sași”, deși știm că istoric nu este corect, nefiind nici o legătură între Saxonia și cei care au venit să se stabilească începând din secolul XII, încurajați de regii maghiari- și evident, facem abstracție de șvabi. Ca un fapt pur anecdotic, am întâlnit în SUA un șvab originar dintr-un sat de lângă Mihail Kogălniceanu- se vorbește mai rar despre șvabii din Dobrogea. În 1940, familia a dat curs initiativei de germanizare a marelui Reich și s-a îmbarcat pe un șlep la Cernavodă care I-a luat cu cățel și purcel. Au ajuns în fosta Cehie (probabil în ferma unui “slav”) iar de acolo au fost alungați la sfârșitul războiului în Austria, de unde au decis să emigreze în Statele Unite.

    • victor L spune:

      Numarul cererilor de plecare era mai mare decit “cota” convenita. Si atunci se intervenea la diferite otoritatii pentru a fi trecut in fata. Acolo era o “cotizatie” personala si separata de suma convenita. Trebuia sa ai cunostiinte pentru a face demersuri sau sa insisti co “obraznicie”. Pentru asta, uneori, termenele erau mai lungi.
      Cunosc cazuri ale şvabilor banateni.
      ( Nu folosim genericul “saşi” pentru toti etnicii germani din Romania; etnicii germani din Transilvania se numesc saşi, iar cei din Banat şvabi. Dialecte diferite.)
      Despre evrei, am intilnit cazuri de plecare, nu am stiut ca pleaca in schimbul unor sume de bani, dar despre etnicii germani o stiam chiar de la unii care plecau, amici. Nu stiu daca e asa, dar imi spuneau ca sumele date in schimbul lor, le returnau in rate dupa ce se angajau in Germania.

      • Andrei A. spune:

        Mulțumesc, nu știam că sînt două dialecte- eu am crescut cu săsoaică :) .
        Sincer, nu cred că cei emigrați în Germania rambursau datoria- oricum, pensionarii erau exceptați din principiu. În Israel, rambursai sumele cheltuite pentru tine dacă plecai din țară la mai puțină vreme decât o perioadă considerată de “amortizare”- era vorba de câțiva ani, parcă.
        În ce privește trecerea peste rând la cereri de plecare, am auzit și eu fel și fel de legende urbane- deci le dau ca atare- chipurile, la cancelaria dictatorului se aducea un teanc de dosare la semnat- pe unele le “blagoslovea”, pe altele nu. Am înțeles că era esențial ca dosarul tău să-i fie vârît în față dintre primele ale teancului, spre a avea șanse mai mari. Nu am auzit să se fi cumpărat pașapoarte cu bani, deși nu m-ar mira. Am auzit însă în anii în care totul era de vânzare (și nu ca în filmul lui Wajda), că jocul de-a capra la cererile de pașaport (deci săritul peste rând), ajunsese la vreo 75000 în perioada în care salariul mediu era cam de 2500.
        “Săsoaica” mea era din Sibiu și soțul ei a murit în prizonieratul sovietic- ea a făcut niște ani
        de deportare în Donbas iar după ce s-a întors a început să lucreze ca “nemțoaică” la București, perioadă în care și-a crescut și unicul fiu. “Pașapoartele” nu lucrau previzibil în ce privește anumite emigrări- spre o pildă, băiatul ei a primit aprobare din prima, ea a fost refuzată de câteva ori. Apoi s-a săturat și a făcut cerere de excursie în Austria, unde guess what, a și rămas :) (asta era prin 1968).
        Aproximativ 12 milioane de nemți au fost dizlocați după război- e un episod mai puțin discutat și nu mai puțin tragic decât al altora. Eu nu cred în pedeapsă colectivă fără însă a considera că popoarele sau națiunile sînt îngeri.

    • Petre Opris Petre Opriş spune:

      Din păcate, nu am reuşit să găsesc dovezi palpabile privind modul în care aproba Nicolae Ceauşescu dosarele de emigrare (dacă a procedat vreodată în acest fel).
      Am evitat să povestesc despre situaţia din familia mea, rezumându-mă la documentele pe care le poate citi toată lumea. Ştiu despre anumite cercuri germane care se ocupau de soarta germanilor din România şi suma pe care o plăteau, în funcţie de pregătirea profesională a fiecărui emigrant. Nu pot însă confirma cu documente ceea ce am auzit în familie.

  2. Cinicul spune:

    Spre surpriza mea un articol echilibrat.
    Sunt sigur ca-i voi contraria pe multi cititori (si mai ales pe autori) cand voi afirma ca obtinerea unei compensatii pecuniare pentru emigrantii educati in Romania se justifica atunci si se justifica si mai mult acum.
    Intr-o lume in care platesti direct sau indirect pentru drepturile de autor, patente, etc, a nu plati pentru importul unei marfi gata educate este imoral. Si mai imoral este a-i obliga pe unii cetateni sa sponsorizeze un export din care nu beneficiaza cu nimic. Este ca si cum ai cere lui Apple sa vanda telefoane in Congola pretul de cost (ca sa nu mai vorbim de sub pretul de cost).
    In majoriatea tarilor din W (mai putin in Scotia, cat va mai tine) daca faci o facultate platesti pe loc taxe sau folosesti un imprumut pentru privilegiul de a fi educat peste nivelul cetatenilor de rand. Costurile acestui privilegiu sunt acoperite de necajitii care nu au acces la el. De ce ar trebuie un muncitor din Copsa Mica (daca mai exista muncitori acolo) sa plateasca pentru un medic sau inginer care mai traziu vrea sa traiasca in UK, Franta sau US ?

    Cand Alecsandri, Kogalniceanu sau Golestii plecau la Paris sa studieze erau sponsorizati din veniturile de pe mosiile parintilor lor, ie de necaijitii de atunci, inclusiv de porojani. Toti acesti pasoptisti s-au intors in tara desi la Paris, Charlottenburg sau Heidelberg femeile erau mai bine imbracate sau arfumate, vinul era mai spumos si in genere viata era mai dulce.
    Nu, nu cer martiriul doctorilor sau inginerior romani, pur si simplu este corect ca la intrarea in universitate sa semneze un contract in care sa se angajeze sa lucreze un numar minim de ani in R (5 ?). Ceva in spiritul burselor in strainatate date de Dinu Patriciu (daca mostenitorii le vor mai onora).

    • Petre Opris Petre Opriş spune:

      Propunerea dumneavoastră este foarte sensibilă, însă nu mă contrariază. Este normal să ne gândim la exodul românilor în Occident şi la pierderile financiare suferite de statul român din cauza incompetenţei politicienilor din România. Mă gândesc la politicienii de genul Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, Petre Roman, Nicolae Văcăroiu, Victor Ciorbea, Radu Vasile, Adrian Năstase, Călin Popescu-Tăriceanu, Emil Boc, Mihai Răzvan Ungureanu, Victor Ponta (am ratat vreunul? vă rog să mă scuzaţi), care nu au reuşit să creeze un cadru de dezvoltare economică şi socială compatibil cu năzuinţele celor care au plecat în cele din urmă în străinătate (a se citi: unde au văzut cu ochii!)

    • Petre Opris Petre Opriş spune:

      Corrigenda:
      Să nu-i uităm pe predecesorii celor enumeraţi în comentariul precedent, care au contribuit la rândul lor la exodul din România a unor oameni capabili şi la exterminarea elitei poporului român: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu, Petru Groza, Chivu Stoica, Ion Gheorghe Maurer, Manea Mănescu, Ilie Verdeţ, Cnstantin Dăscălescu ş.a.m.d.

    • Harald spune:

      Atât timp cât România Socialistă pretindea că învățământul e gratuit, era cam greu să pretindă rambursarea costurilor după aceea. Juridic vorbind, atât timp cât la începerea facultății nu era clar stabilit costul studiilor (pe care-l suporta statul, nicio problemă) respectivul stat nu putea pretinde absolventului că el datorează ceva peste ”n” ani, în cazul în care emigrează.

      Asta pe lângă faptul că studiile nu au o valoare în sine, ci doar niște costuri. Un absolvent poate lucra în orice alt domeniu, fără nicio legătură cu facultatea absolvită, deci valoarea studiilor sale este zero. În cazul în care studiile se taxează, nicio problemă: ori e pierderea lui, ori trabuie să ramburseze creditul. Dar când studiile nu se taxează (și pentru cetățenii români nu se taxau, în România Socialistă) atunci statul nu are nicio justificare spre a pretinde rambursarea costurilor.

      Tot juridic vorbind, statul unde absolventul emigrează nu poate fi niciun caz responsabil pentru plata studiilor acestuia, mai ales că acel stat nu este de-obicei cunoscut, în momentul studiilor. Orice posibilă responsabilitate revine doar absolventului.

      Ăsta este genul de românism tipic, hai să mai ”mulgem” ceva de la ăia care pleacă. De parcă valoarea universităților românești ar fi fost cu două clase peste cele americane sau britanice sau de parcă diplomele românești ar fi fost recunoscute în Vest la vremea aceea.

      • Cinicul spune:

        “De parcă valoarea universităților românești ar fi fost cu două clase peste cele americane sau britanice sau de parcă diplomele românești ar fi fost recunoscute în Vest la vremea aceea.”
        Sunt convins ca atin intalnit multi Romania absolveni ai unv romanesti din acei ani care sunt foarte competitivi in W. Poate si dvs. Eu am trecut si printr-o univ din W si pot spune ca si acolo sunt univ slabe, al caror scop este sa faca bani, si univ mai bine. Chiar si cele bune au standard diferite pentru studentii straini platitori de taxe mult mai mari.
        Dca esti student la o univ din US trebuie sa platesti taxele sau imprumutul pentru ele chiar daca te muti in Burkina Fasso.

        • Harald spune:

          Competitivitatea acelor absolovenți este meritul lor, nu al universității unde au absolvit. Cât privește aserțiunea ”Eu am trecut si printr-o univ din W si pot spune ca si acolo sunt univ slabe”, aceasta este complet paralelă nu doar cu principiile juridice, dar și cu logica.

          • Cinicul spune:

            <> Ma intreb ce legatura asta cu principii juridice.
            Cat despre logica cand faci declaratii abrupte fara argumentare, las pe altii sa judece. Mie imi par doar niste convingeri personale.
            “Competitivitatea acelor absolovenți este meritul lor, nu al universității unde au absolvit.”

            Asta se bazeaza pe ce date? Ca sa va citez a emite judecati fara o acoperire faptica este cam paralel cu logica.

            • Harald spune:

              Se bazează pe faptul că nu toți absolvenții aceleiași universități sunt competitivi. Se pare că nu prea înțelegi ce reprezintă de fapt o diplomă universitară. Ea nu certifică nimic în privința competențelor tale în lumea reală, într-un loc de muncă real. Ea doar certifică faptul că ai absolvit o formă de învățământ și că ai atins un anumit nivel cerut de respectiva formă de învățământ. Ceea ce ar putea să aibă sau ar putea să n-aibă ceva în comun cu cerințele profesionale din lumea reală.

              De aceea există medici buni și medici incompetenți, de aceea există avocați buni și avocați incompetenți. Diploma poate fi o cerință legală, atunci când vrei să practici o meserie în care poți pune în pericol viața sau libertatea oamenilor, dar ea nu spune nimic despre nivelul tău real de competență, atunci când ești confruntat cu problemele reale din domeniul profesional.

              Nu cred că poți înțelege și accepta ceea ce am scris, dar alții vor înțelege.

        • Josef Svejk spune:

          Daca esti student la o universitate americana platesti INAINTE de a face cursurile. E treaba ta ce faci dupa absolvire (din buzunar, bursa, credit bancar pentru studii) . Nu vine nimeni sa-ti spuna, stai sa vezi nene ca ai facut acum 5-10-15 ani o scoala de kakao si atata costa. Asta era pur si simplu o tziganie.

          Oricum asta e o discutie 100% inutila. Oamenii calificati vor continua sa paraseasca Romania intr-un ritm tot mai alert. Poti refuza sa-ti incasezi pensia in semn de protest ;-)

      • dusu spune:

        rominul majoritar nu foloseste logica dvs;el o are pe a lui,patrioata si revansarda
        si ptr a completa tabloul;sigur multi,poate majoritatea germanilor au dorit sa emigreze( dar oare citi altii nu doreau!?),dar sa folosesti “au plecat,au parasit” se cheama cinism.a fost o comunitate inchegata si avea aci radacini de peste 800 ani.erau printre cei mai civilizati si mai instariti.statul romin nou infiintat i a vizat in mod deosebit,aducindu i la disperare.cu toate astea unii chiar nu au vrut sa plece;ha ha si atunci organili faceau presiuni; am cunostinta de caz in care tatal familiei a fost batut in fata sotiei si copilului ptr a cere emigrarea; avea o casa pe care un tovaras si o dorea

    • Josef Svejk spune:

      Toate bune si furmoase numai ca rationamentul dumneavoastra are o buba imensa. Aceea ca nu se mai pot obtine parale post factum. Sau ma rog puteti veni sa va smiorcaiti in fata casei mele. Atat timp cat nu calcati pe gazonul si ramaneti pe drumul public puteti sa va tanguiti dupa pofta inimii.

      Apoi (mde, reflexul omului care a trait toata viata pe spinarea altora) plecati de la prezumptia ca cel care a beneficiat de serviciile de educatie trebue sa platesca si ca el nu are nimic de incasat. Par examplu cum ramane cu taxele platite de parintii mei?! Cum facem balanta? Cum ramane cu taxele platite de mine patriei romane inainte de a pleca?!

      Daca e asa, atunci hai sa facem un targ: Eu imi platesc tote cheltuielile de studii cu banu’ jos daca statul roman imi restituie taxele platite de mine aiurea in Romania (doar in ultimii 3 ani pierduti in Romania am decartat patriei recunoascatoare peste $100000 in taxe), cele 9 luni de serviciu militar obligatoriu, etc. Daca trag linia, patria romana imi e datoare cu suficiente parale ca sa trec de la avionul ultrausor pe care-l am acum la unul usor sau poate chiar la un reactor la second hand ;-)

      Chestia corecta este ca facultatilr sa fie pe bani. Asta ar ajuta enorm Romania. Ar curata 90% din invatamantul superior care este balast. Ce ar ramane ar fi cu adevrat de calitate..

      Si mai e un detaliu, care nu e de neglijat. RFG, SUA, Franta, Israel, etc. nu si-au pus nici o clipa problema sa ceara parale nimanui pentru cetatenii lor care emigrza oriunde (inclusiv in Romania). De ce oare?!

      Nu in ultimul rand, de ce Romania n-avea aceeasi problema inainte de comunism. 99% din studentii romani ce studiau in afara tarii se intorceau inapoi. Azi se mai intorc doar aiai care si-au pierdut cu totul mintile. De ce ?!. Bunicul meu, baiat sarac de la tara a studiat intre 1927 si 1932 chimia industriala la Munchen. A fot bursier al fundatiilor regale care insa nu-l conditiona cu nimic..Imediat ce a absolvit s-a intors glont in Romania (eroare fatala pe termen lung ;-) , nu si-a iertat-o pana in clipa mortii ) unde un inginer chimist era platit mult mai bine ca-n Germania…

      Inainte de venirea comunistilor la putere, Romania era o tara care atragea specialisti din toate domeniile si imigranti in general. Comunismul a cauzat un dezastru atat de mare incat fenomenul emigratiei oamenilor calificati sau nu va mai dura deceni bune de acum inainte…

    • Paganel spune:

      @ Cinicul

      Înainte de/în loc de a răspunde ideilor dumneavoastră, iată ce spun(eau) două acte fundamentale: Constituția RSR și Constituția (actuală) a României:
      Din Constituția RSR:
      http://www.monitoruljuridic.ro/act/constitutia-republicii-socialiste-romania-republicata-emitent-marea-adunare-nationala-publicat-n-buletinul-oficial-nr-65-din-14938.html

      „ART. 13
      În Republica Socialistã România, intreaga activitate de stat are drept scop dezvoltarea orinduirii şi inflorirea naţiunii socialiste, creşterea continua a bunastarii materiale şi culturale a poporului, asigurarea libertãţii şi demnitãţii omului, afirmarea multilaterala a personalitãţii umane.
      Pentru aceasta, statul socialist roman:
      Organizeazã, planifica şi conduce economia nationala;
      Apara proprietatea socialistã;
      Garanteazã exercitarea deplina a drepturilor cetãţenilor, asigura legalitatea socialistã şi apara ordinea de drept;
      Dezvolta învãţãmîntul de toate gradele, asigura condiţiile pentru dezvoltarea ştiinţei, artei şi culturii, înfãptuieşte ocrotirea sãnãtãţii;
      Asigura apãrarea tarii şi organizeazã forţele sale armate;
      Organizeazã relaţiile cu celelalte state.”

      Constituția României (în vigoare)
      http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?den=act2_1&par1=2#t2c1s0sba15
      „ARTICOLUL 47
      (1) Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.:”

      Eu vin și vă întreb, doar: când A RESPECTAT statul numit „Republica Socialistă România”, respectiv actualul stat cu numele România CU ADEVĂRAT, aceste prevederi??? Despre care „asigurarea libertãţii şi demnitãţii omului” era vorba în așa-numita „Românie socialistă”??? Aia în care aveai „dreptul” și „libertatea” de a sta la cozi la lapte, pâine, ouă, carne, ulei, benzină, pe cartelă? Aia în care erai „liber” și „aveai dreptul” să stai în casă, pe frig și pe întuneric? Sau „libertatea” și „dreptul” de a-l „pupa în cur” pe Ceaușescu de două sau de douăzeci de ori pe zi? Știți dumneavoastră că pe pașapoartele pe care statul comunist le „elibera” cetățenilor (coperta 3) scria că, citez din memorie: „În termen de 48 de ore de la întoarcerea din călătoria în străinătate, cetățeanul ESTE OBLIGAT să predea pașaportul la cel mai apropiat organ de miliție”?
      Iar despre statul de după 1989: când a respectat acesta articolul 47 din Constituție, citat de mine mai sus? În condițiile în care, prin acțiunile sale, statul consideră că cel mai mare dușman al său este cetățeanul român, de ce ar mai sta românii de etnie română în această țară, dară-mi-te cei de altă etnie (germanii fiind cei mai norocoși că au avut unde pleca, țara de origine și de limbă a strămoșilor lor având un nivel de trai mult peste al României)? Și, au menționat și alți ante-scriitori, mai sus, cum returnează statul către cei ce vor să emigreze taxele plătite de strămoșii celor care vor să plece? Cum le poate da statul înapoi comunităților de germani care au trăit aici și au ridicat din punct de vedere al civilizației, 800 de ani, aceste meleaguri, toată contribuția lor și a strămoșilor lor, ca să-și permită tupeul de a cere „plata studiilor”? Și ce stat e acela care investește în tine ca specialist 3+8+4+3+2+3 = 23 de ani (astăzi = 3 ani – grădiniță, 8 ani – școală generală, 4 ani – liceu, 3 ani – studii universitare, 2 ani – studii masterale, 3 ani – doctorat, fără plagiat!), din sărăcia lui de stat, dar nu are o planificare făcută, încât „piața muncii” să te și primească, să-ți poți găsi, prin competiție liberă, dar corectă, un loc de muncă în conformitate cu această pregătire? Haideți, vă rog, să nu fim ipocriți!… Și, mai ales, nu îl mai proslăviți pe Patriciu (fie-i țărâna ușoară!), că și din cauza hoțiilor lui sunt mulți dintre români „afară”! A dat burse din bani furați și ăsta nu este un merit!

      • dusu spune:

        vedeti dvs domnule Paganel; statul acela si statul asta (e clar ptr oricine gindeste ca este acelasi redenumit in alta conjunctura regional-globala) sint de fapt indivizi:-escu,-anu,-oaie si ceilalti care au cistigat pardida.minoritatili si cei care nu s au dat cu ei au pierdut.sa vedem incontinuare cum vor evolua ievenimentele in romanica mare
        in zilele astea se poate observa clar diferenta intre blocul primitivilor si blocul civilizatilor; unii socotesc refugiatii o amenintare,ceilalti o oportunitate chiar

  3. Hantzy spune:

    Asta imi aduce aminte de o intamplare oarecum hazlie. Parintii depusesera actele pentru repatriere in BRD in 1984, cand eram licean. Pana sa vina aprobarea din partea autoritatilor romane, eu facusem si armata, eram la facultate, und ajunsesem in anul doi sef de grupa. Era in 1988. Inaintea vacantei de iarna sunt chemat la secretariat si mi se pune in brate un dosar pe care trebuia sa-l predau complet dupa vacanta. Ma gandeam ca a sosit in cele din urma aprobarea si trebuia sa intrerup studiile. Din pacate, ma voiau pecerist. M-am intors cu dosarul incomplet si l-am predat. la doua zile sunt chemat la biroul activistului, care ma ia in focuri cum imi Permit sa-mi bat joc de onoarea care mi se face.
    “_Stiti, noi …” incercam eu timid sa intervin, dar fara succes.
    “_Baga-ti,bai, mintile-n cap! Daca ne luam mana de pe tine, cu numele asta ajungi sa speli weceurile.” imi repeta activistul. “Ia dosarul si adu-l in doua saptamani complet!”
    “_Stiti noi am depus actele pentru plecare definitiva!” trantesc in cele din urma.
    Stupoare!
    “_Cum naiba te-au gasit tocmai pe tine sa fii sef de grupa! Hai valea!”

    Aprobarea n-a venit, dar a venit decembrie 1989.

    • dusu spune:

      imi aduc aminte ca in anul trei un coleg primise aprobare si urma sa plece
      indrumatorul de an, avea si curs la noi; a venit intr una din zile rosu de minie si a inceput sa strige ceva de genul : de astia imi sinteti ? sa tineti printre voi un tradator ? adica colegul era tradator si uite asa am aflat si noi ca tradeaza patria si partidul.individu mare profesor ii stab mare la romanica azi

      • Andrei A. spune:

        Eu am fost dat afară din UTC pentru că urmasem tradiția părinților și nu m-am grăbit să mă înscriu în partid :) . A fost să zicem destul de decent în condițiile vremurilor acelea- ce vreau să spun este că s-a îndeplinit o formalitate și cu asta basta, fără a ajunge la tirade de înfierare revoluționară. Pe de altă parte, am fost retrogradat ca muncitor necalificat dar nu-I pot reproșa absolut nimic directorului care a făcut asta, pentru că implicit m-a lăsat să rămân în București, în loc să ajung transferat la “dracu’ cu cuci :) ”- deci mi-am păstrat salariul (culmea) și am putut să-mi continui toate alergăturile pentru acte în capitală (altfel, trebuia să retransfer totul în provincie și o luam practic de la început). Ca muncitor necalificat am descoperit o “flora” și o “fauna” colosale, cu personaje demne de Marquez, dar pe care nu le pot cita textual, dată fiind limba lor spurcată :) În general, toți din colectiv au fost OK cu mine- era unul, provocator de meserie, pe care l-am evitat (din prima zi mi-a spus că se leagă cu lanțul de poarta ambasadei SUA). Mai era unul care avusese pașaport și viză de SUA dar renunțase- și ăsta mi s-a părut suspect. Și mai erau alții, cu siguranță, pe care nu-I știam, dar concret, indiferent de ce au raportat, nu mi-au făcut nici un rău. Teoretic eram deja la tiribau :)

  4. Andrei A. spune:

    Revenind oarecum la tema articolului domnului Opriș, ar trebui să ne aducem aminte și de “românii nimănui”- e vorba de cei care nu aparțineau vreunui grup etnic “favorizat”, nu aveau nici rude în străinătate care să plătească o răscumpărare în valută forte, nici altele care să intervină pe lângă un politician occidental spre a face presiuni, și nici membri ai unei religii/secte care să-și ajute coreligionarii pentru a ieși din blocul comunist (cum erau baptiștii, de exemplu). De-a lungul timpului, situația acestor români care pur și simplu se săturaseră și voiau să emigreze în Occident, a trecut prin diverse “purgatorii” ale birocrației totalitare. Nu am destule date pentru a face istoricul de la bun început, dar la mijlocul anilor ’80, puteai să-ți depui actele de plecare definitivă din țară, cu sau fără șanse de a dobândi intrarea în țara de destinație (SUA, Canada, Australia, etc.) Am cunoscut câteva cazuri care au dobândit din partea autorităților române pașaportul de plecare definitivă din țară, fără a fi putut obține viza de imigrare în SUA, de exemplu. Procedura birocratică era de asemenea natură încât pentru a obține acest pașaport, trebuia să predai buletinul, livretul militar, să-ți dai demisia de la serviciu (riscând să fii condamnat pentru parasitism), etc. Urma o căutare disperată de vize, fie ele și de transit, sau cu destinații exotice (vă puteți imagina coadă în fața ambasadei Uruguaiului la București ?). Aceasta pentru că, fie și dacă aveai banii necesari călătoriei, nu puteai ieși din țară cu acel pașaport fără a avea o viză pe el.

    • Petre Opris Petre Opriş spune:

      Mulţumesc, domnule Andrei A., pentru readucerea aminte a unor situaţii concrete şi, din păcate, extrem de neplăcute. Sper să pot utiliza în studiile viitoare toate informaţiile existente în comentariile de mai sus.

      Un fapt divers:
      În timp ce 1090 de cetăţeni români rămâneau în străinătate în anul 1973, Emil Bobu (ministru al Afacerilor Interne) era nemulţumit de faptul că Nicolae Ceauşescu aprobase în anul 1972 sistarea efectuării de concedii de odihnă în statele socialiste, pe bază de reciprocitate, de cadrele din ministerul pe care îl conducea.
      Pentru a modifica decizia respectivă, Emil Bobu a întocmit un raport la 28 februarie 1974 şi l-a trimis lui Nicolae Ceauşescu. Ministrul Afacerilor Interne a propus în acel document „să se realizeze schimbul reciproc de cadre la odihnă cu organele de interne ale URSS”, iar „în cazul în care şi alte organe similare din ţările socialiste vor solicita efectuarea schimbului reciproc de cadre la odihnă, să venim în întâmpinarea propunerilor lor, cu condiţia ca iniţiativa realizării unor asemenea acţiuni să nu aparţină ministerului nostru”. Totodată, Emil Bobu a menţionat „să fie primite la odihnă în ţara noastră cele două cadre ale securităţii algeriene”, în anul 1974.
      În acelaşi raport s-a precizat faptul că „schimbul de cadre la odihnă să se facă, pe bază de reciprocitate, până la maximum 10 familii (faţă de 17 familii în anii anteriori) cu organele similare ale URSS şi până la maximum 5 familii cu organele din celelalte ţări socialiste, fără cheltuieli valutare, ţara gazdă suportând întreţinerea cadrelor primite la odihnă şi tratament, inclusiv transportul pe teritoriul propriu”, iar „transportul internaţional să se suporte de către fiecare parte pentru cadrele proprii”.
      Pentru efectuarea unui concediu de odihnă într-o ţară socialistă, în condiţii privilegiate, cadrele Ministerului de Interne achitau câte 88,50 lei pe zi, sumă cu care se acopereau parţial cheltuielile efectuate cu omologii străini veniţi în România la odihnă, iar fiecare membru de familie care beneficia de concediul respectiv trebuia să plătească suma de 400 de lei (costul mediu al transportului).
      Emil Bobu şi-a susţinut propunerea în şedinţa Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. din 25 martie 1974, menţionând, uşor iritat de intervenţia lui Emil Bodnăraş, că „şi Ministerul Apărării Naţionale practică aceste schimburi”.
      Nicolae Ceauşescu a aprobat, în principiu, raportul ministrului de Interne, deşi opinia sa privind locul de odihnă era diferită de cea a lui Emil Bobu. Liderul suprem al P.C.R. a declarat scurt: „Concediul este bine să-l facă fiecare acasă”.
      În cursul aceleiaşi reuniuni, Nicolae Ceauşescu i-a convins pe membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. să limiteze accesul unor vechi membri ai nomenclaturii comuniste la funcţiile de vârf ale partidului şi ale administraţiei centrale de stat, în cazul în care copiii acestora îşi stabileau domiciliul în străinătate. Nicolae Ceauşescu dixit: “Nu se poate ca fiica sau fiul unui membru al Comitetului Central să se stabilească în Israel, Statele Unite, Anglia sau Turcia, iar tatăl său dă lecţii de educaţie revoluţionară sau de patriotism”.

      Nota bene: Nicolae Ceauşescu a exprimat opiniile respective cu trei zile înainte de învestirea sa în funcţia de preşedinte al Republicii Socialiste România.

      • dusu spune:

        si aci se vede ca societatea romineasca era si este cea mai dreapta si echitabila societate; grija fata de om era si este in romania telul suprem a conducatorilor patriei nostre dragi
        io am iesit in vest in 90 cu ajutorul unei invitati de la un prieten.in baza vizei ,ONT ul, mi a dat valuta la schimbul oficial(era parca 18 lei la dolar ! la negru era probabil de zece ori mai mare,dar ce conta !?); sigur suma era limitata la 250 in cazul meu.am vazut atunci inca odata,daca mai era cazul cu cita echitate comunistii imparteau favorurili de pe pozitia lor de putere( io cazusem ca musca in lapte acolo!).
        ma intreb azi de ce un popor atit de blind si ospitalier cum e poporul romin, este atit de impotriva refugiatilor,cind Marele Conducator era preten cu taticul actualului conducator al Siriei,iar poporul sirian era pretenul poporului romin ?

  5. Mircea Modan MirceaM spune:

    Foarte intersant articolul!
    Intotdeuna m-am intrebat ce s-a intamplat de au putut sa plece mai multi svabi banateni, asa, oarecumva brusc, in pofida faptului ca era cunoscut ca viza se obtinea extrem de greu. Chiar daca aveai bani.
    Se “vorbea” ca trebuie sa renunti la intraga avere din Romania, inclusiv casele (care erau la mare cautare, tot politrucul avea in plan sa puna laba pe o casa ‘nemteasca”), sate intregi au fost, incet, incet, depopulate si “repopulate” cu “vinituri” din alte zone. Nu stiu in ce masura este adevarat ca cei care plecau semnau sau nu acte de renuntare de “bunavoie” la proprietatile lor, in schimb stiu ce batalie era pe proprietatile lor, mai ales cele din zone bune. Inclin sa cred ca au fost si cazuri de acest est gen, stiind pe cineva care a renuntat la o garsoniera din buricul Timisoarei doar pentru a obtine mai usor viza, fara a sti toate detaliile, evident nu se batea toba cu asa ceva.
    Intrebarea ar fi: exista documente care sa specifice ca una dintre conditiile de aprobarea a vizei era renuntarea la avere? Mai pe fata sau mai pe sub masa…
    Sau aceste masinatiuni se faceau doar pe plan local, politrucii din ‘provincie” profitau si ei de firimiturile de la masa celor de la “centru”?

    • Petre Opris P spune:

      În cursul anilor ’50, autorităţilor comuniste de la Bucureşti au promovat o politică oscilantă în privinţa acordării de avize favorabile cetăţenilor români din rândul minorităţilor naţionale care au solicitat emigrarea în alte state. Problemele acelor cetăţeni erau, în principal, un efect negativ al celei de-a doua conflagraţii mondiale, iar declanşarea Războiului Rece în Europa a accentuat ostilitatea celor care au preluat în mod abuziv puterea politică în România la sfârşitul anului 1947 faţă de cetăţenii români care doreau să plece definitiv în alte state.
      După aproape un deceniu, Grigore Preoteasa a propus membrilor Biroului Politic al C.C. al P.M.R. „să se acorde unele vize de plecare în Israel, pentru persoane care au în Israel membrii de familie (e vorba de părinţi, soţi, copii, nu de rude îndepărtate)”. Conţinutul Notei întocmite la 8 ianuarie 1955 de adjunctul ministrului Afacerilor Externe a fost discutat la reuniunea din 22 ianuarie 1955 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. Cu acel prilej, Alexandru Drăghici a afirmat că, sub pretextul reunificării familiilor evreieşti, americanii încercau să infiltreze spioni în România. Totodată, ministrul Afacerilor Interne a încercat să acrediteze ideea că deschiderea dorită de ceilalţi membri ai Biroului Politic urma să genereze un exod al populaţiei evreieşti din România.
      Gheorghe Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraş şi Constantin Pârvulescu nu au fost de acord cu opiniile exprimate de Alexandru Drăghici şi au încercat să prezinte situaţia sub forma unei atitudini umanitare a regimului comunist din România faţă de comunitatea evreiască. Gheorghiu-Dej a precizat, la un moment dat, faptul că nu se puteau opune la nesfârşit dorinţei exprimate de mai mulţi cetăţeni de a-şi reunifica familiile şi a declarat în treacăt faptul că anumite vize de ieşire din ţară fuseseră obţinute în anii anteriori inclusiv prin coruperea unui funcţionar din Ministerul de Interne (probabil, se referea chiar la fostul ministru Teohari Georgescu).
      La rândul său, Emil Bodnăraş a afirmat la 22 ianuarie 1955 faptul că decizia respectivă trebuia aplicată doar pentru rudele de gradul I şi II şi a amintit că exista o structură birocratică specială – aşa-numitele „organe” – unde se hotăra cine putea pleca în Israel şi cine rămânea în România.
      Decizia finală a fost adoptată cu majoritate de voturi în cursul şedinţei din 22 ianuarie 1955 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. Astfel, s-a permis din nou anumitor membri ai comunităţii evreieşti din România să emigreze în Israel – însă doar în mod treptat, de la caz la caz, şi numai după depunerea unor cereri individuale în acest sens.
      Demersurile întreprinse de autorităţile de la Bucureşti în vederea îmbunătăţirii treptate şi continue a relaţiilor cu autorităţile de la Tel-Aviv au continuat în anii următori. Sunt de remarcat criteriile instituite de autorităţile comuniste pentru cetăţenii români care doreau să plece definitiv din ţară, precum şi rapacitatea dovedită de cei care s-au aflat la conducerea diferitelor instituţii româneşti (indiferent de originea etnică a celor în cauză) atunci când a fost vorba despre însuşirea în mod abuziv a valorilor mobile şi imobile deţinute de cetăţenii români din rândul minorităţilor naţionale care au dorit să emigreze în alte ţări. Este foarte posibil ca în locuinţele „cedate de”/confiscate de la cetăţenii români care au emigrat în alte state în cursul anilor ’50 să se fi instalat tocmai cei care au avizat în mod favorabil plecarea definitivă a cetăţenilor respectivi din România, fără întocmirea tuturor formelor legale de cedare a locuinţelor respective către statul român.
      Cu alte cuvinte, tocmai activiştii de partid şi anumiţi comandanţi din Securitate şi Miliţie au fost printre cei care au încurajat în mod perfid emigrarea cetăţenilor români, cu scopul de a se instala apoi în casele confiscate în numele statului român şi de a obţine la preţuri derizorii mobilă stil, obiecte de artă ş.a.
      Asemenea abuzuri au fost permise de hotărârea adoptată în şedinţa din 31 mai 1958 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., în care s-a consemnat astfel: „Odată cu aprobarea plecării, să se întocmească şi formele legale prin care cetăţenii respectivi renunţă la orice pretenţii asupra bunurilor lor mobile sau imobile ce rămân în R.P.R.”.

    • Petre Opris Petre Opriş spune:

      “Nota” întocmită la 8 mai 1958, referitoare la cererile de plecare definitivă a unor cetăţeni români în alte ţări (Israel, R.F.G., Austria, SUA, Canada, Franţa ş.a.):
      În prezent, la organele de miliţie sunt înregistrate 36816 cereri de plecare definitivă din R.P.R. şi 1603 cereri de repatriere în R.P.R. 13228 cereri pentru plecare definitivă au fost depuse în primele luni ale acestui an, iar la organele de miliţie s-au prezentat şi alţi 9000 cetăţeni care vor să plece în Israel, dar cărora nu li s-au dat deocamdată formularele respective pentru completare.
      Cele mai multe cereri pentru plecare definitivă sunt ale cetăţenilor care vor să plece în Israel sau în R. F. Germană. Astfel, din numărul total de cereri, 26302 sunt pentru plecare definitivă în Israel şi 8426 pentru plecare definitivă în R. F. Germană, iar 2088 pentru Austria, SUA, Canada, Franţa şi alte state.
      Între 1 ianuarie – 30 aprilie 1958 s-au rezolvat favorabil 1010 cereri pentru plecare definitivă, dintre care: 555 în R. F. Germană, 55 în Austria şi 321 în Israel, iar pentru repatriere în R.P.R. 67 cereri din ţările socialiste şi 13 cereri din ţările capitaliste.
      Deoarece numărul celor care au primit răspuns la cererile lor este mai mic faţă de numărul mare al celor ce aşteaptă rezolvarea cererilor lor, există nemulţumiri în rândurile acestora. Organele de partid şi de stat primesc mii de memorii şi reclamaţii din partea lor, iar cercurile reacţionare din străinătate folosesc această situaţie în scopurile lor de propagandă împotriva statului nostru.
      Din analiza cererilor nerezolvate rezultă că o parte din solicitanţi vor să plece pentru reîntregirea familiilor lor. Cererile multora din această categorie sunt justificate. Sunt, de asemenea, mulţi care cer plecarea în Israel, la rude apropiate sau îndepărtate, pentru motiv că sunt bătrâni, bolnavi sau fără ocupaţie bine stabilită şi că ar putea să-şi asigure acolo condiţiuni mai bune de existenţă. Cei mai mulţi din aceştia sunt foşti comercianţi, afacerişti şi elemente declasate, care nu sunt mulţumiţi de situaţia lor şi prin prezenţa lor în ţară contribuie la menţinerea unei atmosfere potrivnice regimului nostru. Reţinerea în ţară şi a acestei categorii n-ar avea nici un rost.
      Faţă de această situaţie, considerăm că problema plecărilor definitive din R.P.R. trebuie să fie soluţionată diferit pentru R. F. Germană şi alte state, pe de o parte, şi Israel, pe de altă parte.
      Această problemă, devenind o chestiune de stat, necesită rezolvarea ei în fond.
      În vederea rezolvării problemei plecărilor definitive în străinătate şi a repatrierilor în R.P.R., propunem următoarele:
      1. Să fie rezolvate favorabil cererile de plecare definitivă, în vederea reîntregirii familiilor, pentru R. F. Germană şi alte state, în conformitate cu criteriile ce sunt prevăzute în anexă.
      2. Pentru Israel să fie rezolvate favorabil cererile în vederea reîntregirii familiilor, precum şi cele ale cetăţenilor bătrâni, bolnavi sau fără ocupaţie, care solicită să plece la rudele lor, indiferent de gradul de rudenie, în afară de cazurile când prin aceasta s-ar putea aduce prejudicii securităţii statului.
      3. Rezolvarea cererilor să se facă treptat, pentru a nu îmbrăca aspectul de campanie. Plecările să se facă eşalonat, în timp, pe regiuni şi localităţi.
      4. Să se adopte următoarele măsuri faţă de cei ce vor primi aprobarea pentru plecarea definitivă:
      a) Înainte de înmânarea documentului de călătorie, persoanele cărora li s-a aprobat plecarea definitivă să prezinte un act legalizat, din care să reiasă renunţarea la cetăţenia română, şi un act, de asemenea legalizat, din care să reiasă că nu au pretenţie faţă de statul român asupra bunurilor ce le-au avut în R.P.R.
      b) Să nu li se elibereze paşapoarte R.P.R., ci certificate de călătorie valabile numai pentru plecare în ţara de destinaţie.
      5. Persoanele cărora, neavând motive justificate, nu li s-au aprobat cererile de plecare, să li se comunice (sic!) neîntârziat răspunsul negativ.
      6. Organele de partid, U.T.M., Sfaturile Populare, sindicatele şi celelalte organizaţii obşteşti să ia măsuri de intensificare a muncii de lămurire în rândul cetăţenilor aparţinând naţionalităţilor conlocuitoare şi, în special, a nemţilor care manifestă dorinţa de a pleca din ţară, pentru a-i convinge să renunţe în cazurile când plecarea nu este strict legată de reîntregirea familiei.
      7. Situaţia membrilor de partid care cer plecarea definitivă din R.P.R. să fie analizată de organele de partid, care să ia măsuri necesare.
      8. Cererile de repatriere în R.P.R., în afară de cele din Israel, să fie rezolvate favorabil, cu excepţia cazurilor ce ar aduce prejudicii securităţii statului nostru.
      Să se dea prioritate rezolvării favorabile a cererilor care au avut aprobare înainte de evenimentele din Ungaria, ţinând seama de faptul că majoritatea acestora şi-au lichidat deja gospodăriile şi aşteaptă reîntoarcerea în ţară.
      Cazurile pentru care Comisia pentru Paşapoarte şi Vize din M.A.I. va avea obiecţiuni să fie examinate de Comisia Guvernamentală.

      Sursa: Gavriil Preda, Petre Opriş, România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968), vol. I, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008, p. 276-278.

    • Petre Opris Petre Opriş spune:

      Sunt de remarcat criteriile instituite de autorităţile comuniste pentru cetăţenii români care doreau să plece definitiv din ţară, precum şi rapacitatea dovedită de cei care s-au aflat la conducerea diferitelor instituţii româneşti (indiferent de originea etnică a celor în cauză) atunci când a fost vorba despre însuşirea în mod abuziv a valorilor mobile şi imobile deţinute de cetăţenii români din rândul minorităţilor naţionale care au dorit să emigreze în alte ţări. Este foarte posibil ca în locuinţele „cedate de”/confiscate de la cetăţenii români care au emigrat în alte state în cursul anilor ’50 să se fi instalat tocmai cei care au avizat în mod favorabil plecarea definitivă a cetăţenilor respectivi din România, fără întocmirea tuturor formelor legale de cedare a locuinţelor respective către statul român.
      Cu alte cuvinte, tocmai activiştii de partid şi anumiţi comandanţi din Securitate şi Miliţie au fost printre cei care au încurajat în mod perfid emigrarea cetăţenilor români, cu scopul de a se instala apoi în casele confiscate în numele statului român şi de a obţine la preţuri derizorii mobilă stil, obiecte de artă ş.a.
      Asemenea abuzuri au fost permise de hotărârea adoptată în şedinţa din 31 mai 1958 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., în care s-a menţionat astfel: „Odată cu aprobarea plecării, să se întocmească şi formele legale prin care cetăţenii respectivi renunţă la orice pretenţii asupra bunurilor lor mobile sau imobile ce rămân în R.P.R.”.

    • Petre Opris Petre Opriş spune:

      Extras din hotărârea adoptată în şedinţa din 31 mai 1958 a şedinţei Biroului Politic al C.C. al P.M.R.:
      “V. Cu privire la cererile de plecare definitivă din R.P.R. a unor cetăţeni şi la cererile de repatriere în R.P.R.
      1. Se aprobă propunerile prezentate cu privire la cererile de plecare definitivă din R.P.R. a unor cetăţeni, cu excepţia acelor cazuri când plecarea cetăţeanului respectiv ar putea aduce prejudicii securităţii statului.
      2. Cererile de plecare să fie aprobate de către organele competente în mod treptat, pentru a nu se crea aspectul unei campanii de plecări. Odată cu aprobarea plecării, să se întocmească şi formele legale prin care cetăţenii respectivi renunţă la orice pretenţii asupra bunurilor lor mobile sau imobile ce rămân în R.P.R.
      3. În ce priveşte plecarea celor ce urmăresc reîntregirea familiilor în R.F.G. sau în R.D.G., aceasta să se admită pe bază de reciprocitate cu statele respective, având în vedere pe cei ce vor să se întoarcă în România pentru reîntregirea familiei.
      Aprobările date pentru plecare în R.F.G. să fie folosite în scopul normalizării relaţiilor noastre cu R.F.G.
      4. În viitor, să nu se mai admită reîntoarcerea în R.P.R. a acelor cetăţeni care, renunţând la cetăţenia română, pleacă în altă ţară.
      5. Să se ia măsuri de scoatere din rândul membrilor de partid şi U.T.M., precum şi din funcţiile de răspundere ce le deţin a acelor persoane care au făcut cerere de plecare definitivă din ţară.
      6. În ce priveşte cetăţenii care au făcut cerere de repatriere, să se analizeze fiecare cerere în parte şi să se hotărască de către organele competente de la caz la caz”.

      Sursa: ibidem, p. 283-284.

      • Andrei A. spune:

        Din amintiri, și asta se aplică anilor ‘70-‘80, autoritățile române emiteau pașaport de servici și pașaport pentru turism- nu am avut nici unul nici altul, deci nu știu în ce măsură se asemănau ori nu, dar cel turistic era verde și trebuia predat autorităților la întoarcerea în țară. Am auzit de cazuri unde „tovarăși” trebuiau să plece peste noapte- presupun deci că aveau pașaportul de servici la purtător :) . Pașaportul de plecare definitivă era albastru- încă îl mai am. A rămas mult din acea prostie, rea voință și crasă nesimțire, după cum s-a văzut și la alegeri în diverse reprezentanțe consulare. Se mai țipă la oameni, „doamnele” de la ghișeu se mai rățoiesc la „rumâni”, care au venit acolo precum „proștii” lui Rebreanu, se mai vânzolesc personaje ieșite din matrița Meleșcanu, etc. Există încă un procentaj al personalului consular, care îmi aduce aminte de zăpezile de anțărț.
        În anii ‘80, ori cel puțin într-o anume perioadă a acelei decade, renunțarea la cetățenia română nu mai era obligatorie pentru cei care voiau să emigreze. La fel, rambursarea costului studiilor a funcționat o scurtă perioadă, după care s-a renunțat la ea.
        Ca să-ți depui dosarul de plecare definitivă din țară îți trebuiau, între altele, adeverințe de la absolut toate locurile de muncă pe unde trecuseși, cum că nu ai datorii față de intreprindere și nici n-ai avut acces la documente secrete. Eu m-am dus unde făcusem stagiatura- erau vreo 5 ore cu trenul- cei de acolo au fost drăguți și mi-au dat adeverința pe loc. Dar „tovarășul” de la pașapoarte, poate un Vișinescu pe linie moartă, a zâmbit sadic și mi-a spus că trebuie două adeverințe separate, nu o certificare pe aceeași pagină, care să spună că nu am datorii și nici n-am avut acces la documente secrete. Deci mi-a returnat această piesă de dosar, și mi-a zis să mă duc din nou la tovarășii din provincie, să învețe și ei cum se fac astfel de acte (care evident, trebuiau semnate de director). Practic trebuia să petrec încă o zi pe tren, ca să evit costul unei nopți la hotel- în condițiile în care, mulți dintre noi își mai amintesc, nici trenurile nu mai erau încălzite.
        Atunci am avut o străfulgerare de inspirație- văzusem în filme cum în Occident, oamenii când au nevoie de o hârtie, se adresează în scris respectivei autorități și nu petrec 10 ore pe tren pentru asta. Deci le-am scris tovarășilor din provincie și minune- peste 2 săptămâni, am găsit la poștă ce-mi trebuia.

      • Mircea Modan MirceaM spune:

        Multumesc pentru clarificari.
        ” Înainte de înmânarea documentului de călătorie, persoanele cărora li s-a aprobat plecarea definitivă să prezinte un act legalizat, din care să reiasă renunţarea la cetăţenia română, şi un act, de asemenea legalizat, din care să reiasă că nu au pretenţie faţă de statul român asupra bunurilor ce le-au avut în R.P.R.”
        E clar…era poliitica de stat jumulirea legala si zvonurile aveau o baza reala.
        Greu de contabilizat intregul jaf dar ma gandesc ca unele urme ar trebui sa fi existat..poate chiar mai exista pe undeva, mai ales la banii primiti pe “vanzarea” nemtilor si evreilor. Poate ca neamtul o fi contabilizat ce a dat in decursul timpului, daca la noi documetele au disparut…chiar, au disparut?
        Ce s-a intamplat cu banii( 8 milioanede marci trimestrial ani si ani insemana ceva) din conturile Sectiei Gospodarie a CC al PCR? Cati bani erau in 89? Cine o fi avut acces la ei?
        La ce s-au folosit in decursul anilor, pana in 89 si dupa? Cine a “mostenit” accesul la conturi?
        Foarte interesanta tema abordata si prin aceasta posibila clarificare. Prea au ramas multe in “negura”.
        P.S. Unele citate sunt chiar amuzante:
        “În ce priveşte plecarea celor ce urmăresc reîntregirea familiilor în R.F.G. sau în R.D.G., aceasta să se admită pe bază de reciprocitate cu statele respective, având în vedere pe cei ce vor să se întoarcă în România pentru reîntregirea familiei.”

        • dusu spune:

          mie domnule mi se pare amuzant ca oamenii acolo au ajuns sa traiasca intr o irealitate pe care o percep ca normala; dupa ce intregul popor a invins teroristii va intrebati unde s banii ?
          pai unii s au dus pe ctitorii,altii pe formatorii poporului romin care si azi sint platiti regeste

        • Petre Opris Petre Opriş spune:

          După cum spuneam în articol, din contul TN 73 (“nemţi vânduţi”) s-au achitat avioane şi s-a importat nişte “tehnică”. Un Boeing 707, prezidenţial, a costat circa 45 de milioane de dolari. Cât priveşte “tehnica”, nu am alte amănunte, dar se poate bănui că nu erau doar nişte trandafiri cu coadă “Philips”, pentru Securitate.
          Conturile lui Ceauşescu erau TN 73 şi TN 75? Ion Iliescu şi Petre Roman ar trebui să ştie mai multe amănunte.

    • Andrei A. spune:

      Din câte știu eu, sașii/șvabii erau obligați să lase casa statului. În ce privește conținutul ei, exista o limită de valoare (în estimarea statului român evident), pe care aveai voie s-o iei cu tine la purtător sau să o scoți din țară prin expediere. Nu mai rețin care erau baremurile în acea vreme, dar cu siguranță nu foarte generoase. Vama efectelor ce urmau a se expedia din țară se făcea la Chitila, lângă București. Am cunoscut o familie de sași extinsă, în sensul în care erau mama, tata, cei doi copii cu soțul/soția și nepoții- să fi tot fost vreo 10 persoane care au venit la vamă cu un TIR (era vorba de lucruri adunate din toate gospodăriile laolaltă). Din câte mi-aduc aminte, se plătea vamă și pe ce scoteai din țară. În atmosfera acelor ani, nu m-ar mira ca și asta să fi fost negociabil- am rămas cu convingerea că o bună parte din economia subterană tot la stat ajungea :) . Am auzit pe cineva care ani de-a rândul a trimis pachet în România în care includea și un pliculeț pe care scria „pentru domnul sau doamna vameș”. Absolut de fiecare dată, „andrisantul” găsea plicul gol în pachet. Nu cred că astfel de activități erau pe bază de freelancing :)

      • dusu spune:

        io cred ca si amu vamesul patriot romin ia spaga; doar stie tot calatorul unde intra sau de unde iese
        un prieten stabilit la imperialisti le dadea la intrarea in patrie vamesilor conserve ptr ciini; nu i gluma !
        citeam mai ieri ca romanica are un MINISTRU OM sprijinit in toate ce le intreprinde de oameni de nadejde, salariatii MAI

      • Mircea Modan MirceaM spune:

        Tor din amintiri…prin anii 80, student finnd, am “barbierit” complexul studentesc cateva saptamani, de marci si dolari, ma rugase un amic ce pleca in RFG sa le schimb banii (lei) catorva familii de svabi, bani care plecau apoi pe o filiera pe care, evident, nu mi-a dezvaluit-o.
        Oamenii incercau sa vanda tot ce puteau, inainte, cu luni bune, de a pleca, riscau enorm cu “transferul” de bani, dar “secu” nu era chiar atat de “grozava” cum credea lumea. Existau filiere si pentru bani si pentru scrisori.
        Apropo de scrisori, daca tot suntem la ora amintirilor, imi amintesc un fapt incredibil: prin 83 sau 84 eram militar si intr-o permisie am plecat cu un taxi spre un restaurant din Bucuresti. Eram insotit de un prieten care lucra la un institut de cercetare in petrol si gaze si de o prietena de familie din Siria, studenta in Timisoara. Era o ploaie infernala, nu vedeai la doi metri, si berbecul de taximetrist ne-a bagat in…ambasada Palestinei. eu militar, amicul cu institutul si prietena din Siria. Am trecut cu taxiul printre gheretele alora care pazeau intrarea, usile erau deschise pentru ca tocmai iesise cineva. Ne-m trezit cu puscoacele pe noi in secunda trei, toti, inclusiv aia cu puscoacele erau muti, cum dracu de am aparut, asa, un taxi in buricul ambasadei, consulat sau ce-o fi fost. Era in zona aia din Bucuresti unde nici pasarea nu misca in front, darmite ditamai taxiul. Am fost escortati, cu tot cu taxi, la cea mai apropiata sectie de militie, pe drum prietena din Siria mi-a “palmat” cateva scrisori pe care trebuia sa le scoata din tara. Vrand nevrand le-am bagat intr- captuseala dubla pe care o mai folosem la copiatul la examene (sic!), nu puteam sa i le dau inapoi, o dadeam de gol.
        Evident ca la sectie a venit instant si unul de la secu, ne-a perchezitionat la piele si, culmea, nu a gasit scrisorile ascunse dupa captuseala de blana. Dupa o vreme s-a dumirit ca a fost o intamplare aiurea, din cauza ploii, si ne-a dat drumul. Am returnat scrisorile dar eram toti inspaimantati grozav si ne pierise cheful de carciuma.
        Amica din Siria a plecat apoi cu avionul, nu stiu cum trecea scrisorile…acum si ea si sotul ei sunt cetateni romani, spre marele lor noroc au simtit de multa vreme ca nu e de trait in Siria, si au ramas la noi.

  6. Andrei A. spune:

    Am o întrebare pentru dumneavoastră, domnule Opriș, dat fiind că este legată de subiect și are să zicem un substrat militar. Conform înțelegerii dintre Antonescu și Hitler, etnicii germani din România erau înrolați în forțele armate germane și nu cele române. Nu cunosc procentajul, dar o parte au intrat în Wehrmacht iar alții în Waffen SS- asta deoarece Andreas Schmidt, liderul comunității germane din România, era ginerele lui Gottlob Berger, unul din adjuncții lui Himmler. Dacă nu mă înșel, pentru puținii care au supraviețuit prizonieratului sovietic, a existat posibilitatea de a alege țara de repatriere, astfel că unii au ajuns în RFG. Este corectă această informație și care între altele explică și numărul de familii despărțite ? O parte din datoria statului român față de sovietici, a constat în deportarea unui număr de civili etnici germani în URSS, la muncă forțată. Nu cunosc numărul exact- erau 100,000 ? Care e cifra ? În bună parte, e vorba și de femei. Știți cumva care a fost soarta acestor civili după ce au fost eliberați din sclavia sovietică ? Au fost obligați să revină în România sau unii au putut pleca în RFG?
    (Ca o notă de almanah, soția lui von Paulus, nefericitul de la Stalingrad și care apoi a ajuns să predea în RDG, era româncă).

    • Petre Opris Petre Opriş spune:

      Recrutarea în Waffen SS avea loc pe bază de voluntariat. În timpul celui de-al doilea război mondial s-au înfiinţat unităţi speciale pentru “auslanderi”. Acestea nu aveau nici o legătură cu relaţiile de rudenie dintre Andreas Schmidt şi Gottlob Berger.
      Din păcate, nu cunosc nimic despre soarta militarilor SS care au provenit din rândul comunităţii germane din România şi care au fost prizonieri în URSS.
      Despre deportarea în URSS a ceţăţenilor români de naţionalitate germană, la începutul anului 1945, s-a scris foarte puţin. O carte interesantă privind acest subiect este “Lungul drum spre nicăieri. Germanii din România deportaţi în URSS, ed. Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai, Ilarion Ţiu, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2012.
      Editura respectivă nu livrează cărţi în străinătate, dar anumite librării din Bucureşti (“Mihai Eminescu”, de exemplu) onorează asemenea comenzi.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Petre Opris


Petre Opris

A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istor... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)