Home » Cultura »Opinie »Societate/Life » Citesti:

Adâncurile imposturii

Adela Toplean iulie 19, 2018 Cultura, Opinie, Societate/Life
12 comentarii 4,470 Vizualizari

Lasă-i să te urască și lasă-i să te iubească căci, cinstit spus, de unul singur nu-ți iese nimic.
Vorba lui Kafka, Sisif era holtei.

De împiedicat, te împiedici și singur.

Când ai ceva de pierdut, planul de auto-faultare nu dă greș niciodată. Când ai ceva de pierdut în plan social, căzătura e negreșit spectaculoasă.

Sunt cazuri în care faima ți-e depășită doar de eficiența cu care reușești să-ți pui piedică. Trăgându-ți singur un picior în fluier, devii nu doar autorul din umbră (ghostwriter!) al propriului eșec, ci și autorul unei neașteptate demonstrații de coerență interioară: nimeni, oricât de vânjos, nu aleargă fără oprire. Fie și numai pentru că nimeni, în sinea lui, nu confundă “atletismul social” cu o necesitate vitală.

Uneori, prin grație divină sau prin absurd, lumea nu-ți este potrivnică. Te pui, cu toate-acestea, îndârjit, de-a curmezișul propriilor ambiții. Nu-ți revoci țelurile, dar poate ți se face silă de ele. Nu-ți scrii singur recenzii proaste, dar poate-ți cade sub ochi un text potrivnic care-ți pare – doar ție – scris de propria-ți mână. Nu te vede nimeni clătinându-te, însă tu, în sinea ta, te clatini. Nu-ți citește nimeni gândurile, căci gânduri nu există. Există doar percepții infiltrate în pereții minții, vapori ai emoțiilor, fumigenele memoriei. Această confuzie nu-i o nevroză, ci o anti-nevroză.

Ce-ncerc să spun e că de lume nu te decuplează întotdeauna “alții”, “răii”, “trădătorii”, “dușmanii”. Decuplajul dintre  identitățile tale sociale și realitatea ființei tale este într-o subtilă măsură și un auto-decuplaj.

Nu te concediază întotdeauna un șef și nu te-nșeală întotdeauna o femeie, căci toate, funcții și relații, îți par în general bune, dar parcă nu pentru tine și parcă nu chiar acum. Trezindu-te-ntr-o dimineață primul și ridicându-te din pat, îți spui, acum abia, că-n patu-acela îngust nu știi cum s-a putut să-ncapă doi. Ore mai târziu, tragi în silă după tine o ușă de birou.

Și iată-te: un om subit bolnav c-o ușă de birou în spate! Șeful și femeia nu-ți fac nimic din ce n-ai reușit să-ți faci singur.

Ai sau n-ai ce-ai meritat?

Înfrânt fiind, ca prin minune-ajungi să nu te mai gândești dacă-i corect ori ba să stai pe tușă. Ceva din tine a-nțeles oricum: corectitudinea, cum o pricepe lumea, i-un simplu artificiu. Căci doar când nu ți-e clar de ce plătești – și cui – vei fi pe drumul drept spre tine însuți.

Aici aș modifica un pic tonul și aș încerca să lămuresc:

Reputația nu prea ți-o meriți și nu prea ți-o câștigi. Investiția în relații, fie ele online sau offline, e intermitentă, eratică, aproape oarbă. Nimeni nu se simte mai responsabil de impresiile și de credințele sale decât se simte de, să zicem, o migrenă oftalmică. Like-ul și share-ul ? Nu știi de unde-ți vin. Sunt de la Dumnezeu? Sunt de la Diavol? Sunt curenți oceanici?

În oceanul de cunoștințe sociale informale apar mereu curenți despre care nimeni nu știe nimic. Îi poartă vântul? Îi aduce luna? Vreun hoax? Ce-i spui tu gloatei și ce spune gloata despre tine e, cel mai adesea, o tâmpenie, un clișeu, un hashtag sau o abstracțiune.

Reputația rezultă din îmbinarea unor bune sau proaste dispoziții lăuntrice cu bunele sau proastele dispoziții ale lumii pe criterii derutant-interesate, mereu eterogene, insuportabil de conjuncturale. Pentru o vreme, totuși, această îmbinare îți oferă impresia continuă a valorii tale specifice în ochii celorlalți. Supraviețuirea socială nu-i doar o chestiune de “care pe care”, ci și una de distribuție și absorbție potrivită a unor moduri de a pierde și de-a câștiga în felul tău și-n felul lumii.

Ar mai fi ceva. În spatele unui moment de criză (auto-indusă) de reputație, se află, cred, și o sete de echilibru, o “intenție homeostatică”. Nu ridica încă din umeri. Neurologul portughez Antonio Damasio te provoacă așa: menținerea constantelor fiziologice creează valoare biologică, trimițând, deci, la valoarea supraviețuirii. Valoarea biologică, lămurindu-se ea la ființele complexe prin sistemul lor de motivații, creează și susține valoare existențială. Autoreglarea nu-i, deci, nici biochimie comodă și nici autoconsolare deșartă, ci o împlinire deopotrivă metodică și miraculoasă a posibilităților tale biologice și sociale.

Nu trebuie să fii perfect pentru ca realitatea ta să fie una convingătoare, opulentă. Izolat social ori salutând mulțimi de la tribună, în ciuda marii varietăți a nevoilor tale, a pretențiilor și pretextelor lumii, raporturile dintre lăuntrul tău și ceea ce se află în afara ta rămân indiscutabil veritabile. De fapt, ce a legat natura, niciun hashtag de campanie nu poate dezlega.

Nici hashtag-ul, nici anonimitatea și nici prestigiul nu se susțin, vezi bine, prin ele însele. Cu tot dinadinsul nu te promovează, mutilează ori înnobilează nicicare dintre ele. Cine te-a votat, nu ți-a făcut neapărat vreun bine sau vreo nedreptate. Cazuri de suprapunere perfectă între ce te “ține” pe dinăuntru și ce se impune evaluării din afară, nu există. Ai, deci, parte de mai mult sau mai puțin prestigiu decât meriți efectiv. Pe Facebook, like-urile curg. Întotdeauna prea puține și, evident, mereu prea multe. Nicicând n-ajunge parcă omul să se-nșele pe sine atât cât și-ar dori!

Nu-i chip, deci, să te-ngrijești doar de rețelele vizibile de reputație socială. Destinul tău se țese-n altă parte. Sfârșești prin a-ți cere socoteală pe criterii profunde, homeostatice, cu totul altele decât cele ale campaniei de promovare a Las Vegas-ului. Adevărul gol-goluț e următorul: what happens in Vegas, never stays in Vegas; because what once happened in Vegas lingers forever.

Te afli, cinstit vorbind, într-o continuă, istovitoare luptă cu propria impostură. Ești rezultatul provizoriu al unui reglaj fin și totodată profund. Nu ai doar ștaif social, ci chiar reziliență. Când și câtă trebuie. În fața emoțiilor sociale (iubirii, geloziei, suferinței, disprețului, resentimentului, angoasei sau mândriei) nu te pierzi și totuși te pierzi cu firea, nu te lași și totuși te lași mutilat, transfigurat, ajutat și îngropat de alții. Deși n-ai chef s-o afli sau arăți, decorul cel mai simplu-ți intră-n carne. Nici nu-ți permiți niciodată să alterezi datele realității chiar atât cât ți-ai dori. Poate doar halucinând; căci da, iluzia i-un motor subestimat al devianței sociale…

A fi sau a nu fi peste măsură de impostor nu e decât în ultimă instanță o chestiune de morală.

Mai înainte de orice, e o chestiune de echilibru homeostatic, de legături totale și ne-frauduloase cu tine însuți și cu lumea. Ce s-a-ntâmplat în Vegas chiar s-a-ntâmplat aievea, iar dacă minciuna din CV nu-ți provoacă insomnii, te-a făcut, măcar o dată, să transpiri abundent.

S-ajungi “cineva” făcând nimicuri e ca și când te-ai lua singur prizonier de război. Ar fi neverosimil de simplu dacă un ins sus-pus, cu-al său CV umflat, ar fi doar un simptom al unei societăți corupte. La propriu și la figurat, un ins de felul ăsta e un ins cu “deficiențe imunitare”. Un împiedicat. Finalmente, un autocondamnat.

Un nume ajuns însemnat făcând doar fapte neînsemnate se va prăbuși mai devreme sau mai târziu nu neapărat din vina celorlalți, ci și din motive interioare, de “sustenabilitate”.

Acolo unde revoluțiile, entuziasmul sau ura celorlalți dă greș, intervine, mereu surprinzătoare, intenția homeostatică. Răul (oricât de crunt) făcut de alții nu-i țintit. Scapi prea ușor. A te simți nedreptățit i-un mare și superficial privilegiu. Dacă te știi vanitos, nu-l rata! :)

Amintește-ți, totuși, acum, la încheiere, că nimeni – absolut nimeni – n-a supraviețuit autodistrugerii. Culmea, deci: ce alții pot face pentru tine, tu n-ai să poți face pentru tine niciodată. Oricât de nemernic și-oricât elan narcisic ți-ai lua, peste propria Umbră n-ai să poți să sari.

Căci nimeni care s-a născut pe lumea asta nu trăiește

doar pentru ochii lumii.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "12 comments" on this Article:

  1. radu gheorghiu spune:

    Lyer +Goldstein Kurt dopamineproject.org _- “-’Awareness and self actualization “”..cred ca se leaga….

  2. Marius spune:

    Exceptional !!!

  3. Valentin spune:

    Cred ca este important sa credem (pana una, alta cu titlul de axioma) ca undeva in viitor se afla ora in care vom afla fiecare cine suntem, de ce suntem aici, incotro ne indreptam; de ce, de fapt, povestea nu este deloc absurda; pana atunci, ramane pentru fiecare speranta ca arhitectura mintii nu se va prabusi sub avalansa de ambiguitati, jumatati de adevaruri, erori ale gandirii si toate celelalte asemenea; foarte probabil o chestie de noroc, cel putin pana la un punct

  4. Vexler spune:

    Am avut norocul să fiu educat de mama mea că orice rău mi se întâmplă este consecința alegerilor mele. Am evitat astfel impostura și m-am putut concentra pe găsirea corectă a soluției problemei.

  5. Virgil Iordache Virgil Iordache spune:

    Poate scrieți și ceva despre impostori. Poezioarele de felul acesta nu cred că îi mișcă, în eventualitatea puțin probabil că și-ar umple timpul să le citească. Sunt pline universitățile, și n-am prea observat să stea pe FB.

    Gânduri bune,

  6. Ela spune:

    Exceptional…
    La fel cum. linistea care urmeaza unui concert de Mozart, e tot de Mozart, la fel si pauza propriei gandiri, introspectia sau doar firava licarire a unui debut de auto-analiza, care se instaleaza acum, dupa citirea acestui text, este tot creatia dvs, stimata doamna. Va multumesc.
    O data in plus, imi veniti in ajutor cu o precizie chirurgicala, ceea ce ma face conforteaza in ideea ca nimic nu e intamplator in viata, si mai ales, ca ne aflam, cu totii, intr-o permanenta interactiune si interdependenta, in aceeasi masura salvatoare sau nefaste…in functie de propria noastra alegere.
    Desigur, nu aceasta concluzie ultra-banala a mea reprezinta noutatea, si nici mesajul heirupist pe care eu l-am sesizat, ci faptul ca am simtit, am vazut!!!, cum cuvintele dvs perforeaza zidul, pana adineauri impenetrabil, dintre mine si ego-ul meu obez…deci, suferind! Or, cu un suferind eu una ma port cu multa atentie si delicatete…de ce as fi altfel, adica intransigenta si nemiloasa, tocmai cucel mai apropiat mie, dintre suferinzii omenirii…?
    Atata am repetat altora “priviti global si actionati local”, ca am ramas cu privirea in zare si am uitat de mine, ramanand prizoniera (frustrata, neindreptatita, trista, resemnata…) propriilor ganduri. Cred ca am prins colacul de salvare pe care mi l-ati trimis, va multumesc.

    • MIHAI 2 spune:

      // Te afli, cinstit vorbind, într-o continuă, istovitoare luptă cu propria impostură //

      Cum pot gasi vreun colac de salvare citind aceasta fraza ?
      (CITIND-O, si – dupa o superficiala , sau foarte profunda autoscanare, ACCEPTAND-O
      CA PERFECT VALABILA …… asta ar fi regula jocului…fericiti cei care nu o accepta !

      Enuntul citat de mine este cumva
      mai simplu – si de aceea l-am ales ca exemplu
      insa eseul este structurat
      exclusiv pe astfel de formulari
      care ii ofera cititorului tot felul de chestii cu adevarat memorabile,
      mai putin vreun colac de salvare.

      Este vadit însa ca autoarea nici nu isi asuma vreo misiune de Salvare

      Asta nu stirbeste in vreun fel valoarea articolulului – atat cat am putut eu sa
      il inteleg dupa primele lecturi

      Mi se pare de exemplu ca, desi suna FUNDAMENTAL ,
      urmatoarele fraze raman destul de obscure. iar mie imi induc
      inconfortabilul sentiment ca sunt cam prost (dar macar recunosc”)

      //Culmea, deci: ce alții pot face pentru tine,
      tu n-ai să poți face pentru tine niciodată.
      Oricât de nemernic și-oricât elan narcisic ți-ai lua,
      peste propria Umbră n-ai să poți să sari. //

      • Ela spune:

        Ati inteles esentialul : aceleasi cuvinte sunt percepute intr-o infinitate de feluri diferite, pentru simplul motiv ca niciun om nu e la fel ca altul, niciun moment identic cu altul, “nici macar” in viata unei aceleeasi persoane :)
        De aceea – si ultimul pasaj pe care-l redati mi se pare relevant -, e interesant sa privesti in oglinda pe care ti-o intind ceilalti, atunci cand se refera la tine, direct sau indirect, la actiuni care te-ar descrie sau care doar simti ca iti vorbesc, cumva, pentru ca te recunosti in ele. Si aici autoarea are perfecta dreptate, in opinia mea : e practic imposibil sa te vezi asa cum pari altora, datorita imensei varietati a alteritatilor si a modului lor de exprimare, imprevizibil la…infinit!! Apoi, fiecare ramane liber sa faca fix ceea ce doreste cu respectiva oglinda…Poti sa tii cont de ea, sau nu, poti sa te superi sau sa nu o bagi in seama, poti sa o si spargi, dar cu conditia sa fii pregatit sa maturi cioburile! Pe toate!!! Pentru ca altfel, imaginea pe care vroiai sa o distrugi, se multiplica…si risca sa devina obsesionala.
        Nu e deci, nicio problema ca dvs nu vedeti colacul meu de salvare din acest remarcabil text, inseamna doar ca nu aveti nevoie de el, si va felicit ca ati invatat sa inotati inainte sa va avantati in larg… :)

      • Ela spune:

        “Amintește-ți, totuși, acum, la încheiere, că nimeni – absolut nimeni – n-a supraviețuit autodistrugerii.”
        Multe sunt relative in viata, dar aceasta afirmatie, nu! Este absolut adevarat!
        As zice chiar : inflatable, ca sa raman la nivelul de plutire al colacului :)

        • MIHAI 2 spune:

          Multumesc pentru raspunsurile Dvs elegante si care sunt absolut valabile din perspectiva
          pe care o propuneti.
          Nedumerirea mea pornea de la premisa ca autoarea, la randul sau,
          paseste dincolo de – folosesc cuvinte imperfecte – ETAPA OGLINZILOR,
          de sclipiciul sau umbrele noastre asa cum sunt ele… DOAR REFLECTATE in ochii altora ,
          ori , asa cum spune domnia sa , dincolo de ”like” urile sau ”unlikeurile”
          pe care altii ni le acorda.

          Apoi continua observand ca toate aceste OGLINDIRI nu conteaza de fel
          intr-un moment al judecatii noastre interioare cand – stiind noi exact ”cate parale facem”
          si cat sange avem pe maini – vorbesc evident la figurat – nu vom putea sa ne acordam
          circumstante atenuante si deci vom ramane prizonieri dincoace ,
          in zona PROPRIEI UMBRE.
          Si ca sa finalizez destul de rudimentara ea incercare de decriptare a frazelor
          misterioase :
          1) In fața acestui TRIBUNAL avocatii nostri lipsiti de eficienta
          ar fi ”narcisismul” sau ”nemernicia” proprii –
          gata sa ne gasesca scuze plus instinctul natural aspiratiei homeostatice.
          2) si este normal ca raul facut de altii sa fie un fel de zefir de primavara in compatatie cu
          raul pe care ni-l facem noi – sau ar trebui sa ni-l facem.

          Aduce mult cu indemnul la pocainta ca dogma crestina , dar oare cati dintre credinciosi
          urmeaza acel precept ?

  7. MIHAI 2 spune:

    In IMEDIATUL inconjurator solutia acestor dileme poate fi ACTIUNEA
    De pilda o autolegare de gardul oficial de fier forjat, cu sticla de benzina alaturi ,
    chiar daca stii sigur ca ordonanta malefica este pur imaginara, nascocire
    a Consiliului Crupierilor convocat discret in subsolul Cazinoului ”The Great George” din Vegas.
    Pe de alta parte , si cu finalitati diferite, zbaterile
    tumultoasei sotii a inevitabilulului ziarist german pe de-o parte
    si asigurarea pentru Doamne fereste a prezentei jandarmilor cu un numar suficient
    de mare de extingtoare la indemana
    raspund aspiratiei homeostatice.

  8. Gheorghe spune:

    Hm, mult despre imagine, despre forma perceputa din exterior sau din interior. Putin despre convingeri, principii adica despre fond. Doar o vorba despre un # care e si aia o imagine. Si in fond, Sisif asta era pe facebook? Cum de-a auzit lumea de el?



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Adela Toplean


Adela Toplean

Adela Toplean este doctor în filologie, activează din 2003 în Death Studies cercetând atitudinile contemporane în fața morții, a publicat numeroase studii de sociologia mor... Citeste mai departe


E randul tau

Ultima Dvs. fraza mi-a placut. Da, educatia este raspunderea parintilor! Nicidecum a statului. St...

de: Dedalus

la "Profesorii. Câteva observaţii cu privire la un studiu"

Petre Opris – volumul Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)

Cauta articole

octombrie 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Sep    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)