Home » Cultura »Dosar Stalin »Politica & Doctrine » Citesti:

Adepții fanatici. Reflecții asupra naturii mișcărilor de masă

Marius Stan ianuarie 30, 2014 Cultura, Dosar Stalin, Politica & Doctrine
3 comentarii 2,923 Vizualizari

Eric Hoffer a început să fie cunoscut abia din anul 1951, atunci când publică prima sa carte (The True Believer) și deschide astfel seria unor remarcabile volume de eseuri despre condiția umană și natura fanatismului mișcărilor sociale. Ca în atâtea alte ocazii, domenii și subiecte, ideea de a beneficia de prezența unui gânditor de talia lui Hoffer pe piața editorială românească a apărut foarte târziu. Meritul i-a aparținut de această dată politologului Vladimir Tismăneanu care scria în primăvara anului 2012 un foarte însuflețit articol biografic (vezi “Despre utopie, frustrare și fanatism: elogiu pentru filosoful-docher Eric Hoffer”, platforma Contributors, 11 mai, 2012) despre acest autor. O editură a sesizat potențialul unui asemenea subiect iar în 2013, apare, pentru prima dată în traducere românească, lucrarea lui Hoffer: “Adepții fanatici. Reflecții asupra naturii mișcărilor de masă” (trad. Lucian Leuștean, Iași: Polirom, 2013): http://www.polirom.ro/catalog/carte/adeptii-fanatici:-reflectii-asupra-naturii-miscarilor-de-masa-5124/

Hoffer a fost un personaj cu totul excentric, lucrând ca docher în San Francisco pentru mai mult de două decenii (1943-1967), dar predând în același timp, de o manieră cu totul originală, ca profesor asistent, la celebra Universitate Berkeley. Nu a avut studii superioare, dar a fost un autodidact veritabil, însușindu-și extrem de rapid lecturi dintre cele mai diverse și pasionante (era admiratorul unor autori precum Alexis de Tocqueville, Montaigne sau Blaise Pascal).

Adepții fanatici”

Avem în față o lecție de raționalism întrețesută cu o filosofie a moderației. Nu este un volum esențialmente prescriptiv, ci unul analitic. Dincolo de diferențele specifice ale mișcărilor de masă, dincolo de idiomurile originale ale variilor viziuni chiliastice care au marcat istoria umanității, se degajă o trăsătură esențială a tuturor acelora care participă la marea promisiune a Arcadiilor pe pământ. Hoffer își propune să afle tocmai acest sens comun, această particulă elementară mobilizatoare adânc înrădăcinată în condiția noastră.

Adeptul fanatic nutrește o pasiune arzătoare pentru autorenunțare, susține Eric Hoffer, un imbold care îl face în cele din urmă să-și sacrifice propria-i viață în numele cauzei: “Credința într-o cauză sacră este în mare măsură un substitut pentru credința piedută în noi înșine.” Ceea ce macină din temelii ființa individului frustrat este tocmai conștiința unui sine iremediabil defect. Adeptul fanatic va încerca mereu să iasă din sine și, în acest fel, să scape de sine pentru totdeauna. Acest fenomen, multiplicat la scară de masă, duce la unitate în acțiune și autosacrificiu. Frustrarea de natură personală îi determină pe adepții fanatici să creadă că nu își pot găsi un scop demn în dezvoltarea propriului sine. Sigur, cartea datorează mult gândirii psihanalitice, foarte la modă în epocă, dar Hoffer reușește să integreze excelent aceste elemente într-o narațiune cu valoare de diagnostic filosofico-politic. Autodidactul Hoffer era la curent inclusiv cu lucrarea din 1942 a lui Erich Fromm, Fuga de libertate, și își notase minuțios în caietele personale impresii despre corvoada psihică imensă pe care o presupun autonomia, libertatea, sau deciziile privind propria viață. “Succesul totalitarismului vine tocmai din această nevoie de a da ascultare, de a-i lăsa pe alții să decidă pentru tine”, spune și profesorul Ion Vianu. Ei bine, Eric Hoffer pare a fi asimilat foarte bine această lecție dureroasă a tribulațiilor umane. Spune el: “În afara cazului în care omul posedă talentul de a se realiza pe sine, libertatea este o povară agasantă. Le ce bun libertatea de a alege dacă sinele este infructuos? Ne alăturăm unei mișcări de masă pentru a scăpa de povara responsabilității individuale.” O remarcabilă lecție pe care toți cei care citesc sau vor citi Adepții fanatici nu au cum să o evite.

Hoffer a rămas necruțător, mai întâi la adresa nazismului, apoi la adresa comunismului. Nu a spus neapărat explicit dacă acestea au fost mișcări de masă, dar a distins anumite trăsături specifice lor: raportat, spre exemplu, la procesele-spectacol, el a văzut în adepții fanatici starea și dispoziția criminalilor penitenți. Lucrurile rămân deopotrivă nuanțate și clare. Dacă este să-i dăm credit lui Richard Pipes, Revoluția din Octombrie a avut două etape distincte: etapa din februarie care a fost în anumite feluri un fenomen de masă, în special în zilele ei de debut în Sankt Petersburg; și etapa din octombrie, care a fost o lovitură de stat pusă la cale în miez de noapte de către un mic grup de conspiratori. Masele nu au avut nicio idee, cât de vagă. Nu îl citez întâmplător pe Pipes, el însuși un mare admirator al lui Hoffer, pe care nu ezita să-l folosească în bibliografia cursurilor sale de la Harvard. Comunismul a părut o religie politică (vezi și lucrări semnate Eric Voegelin sau Waldemar Gurian), dar a fost în același timp și expresia nemulțumirii sau insatisfacției unor intelectuali occidentali, nu doar, sau nu mai ales, a maselor. Aceasta este însă doar versiunea interpretativă potrivit căreia comunismul nu a dus niciodată în mod fundamental la eliberarea energiilor umane și că atunci când totuși acest lucru s-a petrecut, a fost exclusiv pentru etape și momente foarte scurte. Teroarea, represiunea, ar fi fost de fapt cele care i-au asigurat mișcării perpetuarea, și nu doar aderența fanatizată. Dar fie că acceptăm această explicație sau nu, trebuie să ne răspundem apoi la întrebări mult mai subtile și să aflăm în cele din urmă resorturile care i-au determinat pe unii mari gânditori ai secolului XX să adere totuși, în chip fanatic, la aceste mișcări de masă. Ne gândim doar la câteva exemple: Carl Schmitt sau Georg Lukács. Elementele chiliastice din aceste mișcări nu sunt prin urmare de neglijat iar a pune realitatea lor doar pe seama terorii cu care au operat, poate fi, în cel mai bun caz, o abordare văduvită. În acest sens, Vladimir Tismăneanu este foarte îndreptățit să afirme că respectivele mișcări “au secularizat de fapt experiența religioasă și au abuzat nevoia umană de sacru”. Sunt idei care au fost excelent speculate și analizate si de către alți autori remarcabili precum Leszek Kołakowski (Principalele curente ale marxismului).

Spre sfârșitul anilor 1950, Hoffer se apropiase destul de mult de viziunea lui Pipes portivit căreia masele nu prea aveau a conta în această ecuație complexă a psihismelor mișcării în ansamblul ei. Pentru Hoffer, la fel ca pentru Pipes, resentimentul este o categorie explicativă esențială în hermeneutica acestor mișcări. Ne amintim aici de ideea lui Pipes cum că intelighenția este acea clasă născută din aversiuni comune, un grup care funcționează prin respingere, nevroză și frustrare permanentă. Scria Hoffer: “Cu excepția Statelor Unite, ar fi destul de dificil să arătăm fie și o singură evoluție istorică în care masele au reprezentat principalul motor și protagonist.” Iar într-un interviu din 1967, același Hoffer susținea că mișcările de masă nu sunt începute de către mase, ci de către intelectuali, și că mișcările de masă nu reprezintă solul fertil al energiilor umane descătușate, ci o manifestare a egocentrismului și distrugerii.

Indiferent de cheia de lectură în care alegem să-l parcurgem pe Eric Hoffer, el a reușit să surprindă într-un mod remarcabil acele mecanisme patente în natura umană, cele care au potențialul considerabil de a decurge în fanatism și orbire de masă. O abordare psihologizantă, desigur, dar și un stil aforistic ca expresie a lecturilor sale încrucișate și eclectice. Prima parte a cărții analizează tocmai acele elemente care constituie atracția neintermediată a mișcărilor de masă: nevoia de schimbare, nemulțumirea dată de un eu incongruent cu sine, frustrarea, dinamica patologizantă a unui sine sufocat de propriile-i limitări și refulări. În a doua parte a Adepților fanatici, Hoffer operează cu anumite taxonomii, caută acele grupuri cu potențial de convertire (“inadaptații”, “plictisiții”, “săracii”, “minoritățile”, “păcătoșii”, și așa mai departe), apoi deduce distincții chiar în interiorul celor aparent asemenea (ex: noii săraci vs. săracii creativi, primii vulnerabili, cei din urmă mai puțin). Partea a treia caută să explice acțiunea comună și sacrificiul de sine iar Hoffer ajunge la valoroasa concluzie potrivit căreia, câtă vreme autorenunțarea este din start nerezonabilă, doctrina care furnizează un sens unificat are nevoie să extragă individul din băierile realității și să-l izoleze. În acest sens, procesul mental al adeptului fanatic trebuie să rodească nu în solul pozitivist al observației lumii, ci din miraculos și sacru. Nu din propria-i judecată, ci din extazia unei revelații sugerate sau mobilizate către el. Doctrina care îl insularizează pe adeptul fanatic este axiomatică, dincolo de orice dubiu și judecată analitică, ea abolește logica pentru că fanaticul nu mai aparține lumii în care sinele are ceva de spus. Compromisul însuși este eliminat din această ecuație de transfer afectiv și înlocuit cu gândirea totalitară. Disprețul față de sine al fanaticului se coagulează în cele din urmă într-o ură comună, de masă. Partea a patra este dedicată, în fine, promotorilor acestor mișcări (intelectualii, oamenii cuvintelor) și relației lor cu indivizii de acțiune, adevărații fanatici. Frustrările intelectualilor, goana lor după recunoaștere de grup sau personală, se suprapun peste acest cadru mental al grupurilor de adepți anonimi, dau carne pornirilor lor profunde și canalizează un simț al apartenenței la o cauză de tip mistic. Ideea esențială care se desprinde de aici este aceea că deși acești intelectuali pot păstra aparența siguranței și certitudinilor, adevărata confirmare o primesc tocmai din partea respectivilor adepți fanatici. Ei le asigură sensul propriilor speculații născute din neîmpliniri și nesiguranțe marcante. Este vorba de un principiu al vaselor comunicante în care cele două grupuri se validează unele pe altele într-un soi de reciprocitate a comuniunii. “Iisus nu a fost creștin, după cum nici Marx nu a fost marxist”. Ei au devenit astfel în lumina mișcării de masă pe care au generat-o. Eric Hoffer însuși s-a ferit până spre sfârșitul cărții de judecățile de valoare, dar a încheiat spunând că o revoluție populară într-o societate care pare a sta pe loc poate avea în anumite condiții efecte renovatoare. Volumul lui Hoffer, extrem de nuanțat și inteligent distilat, sugerează că libertatea nu se poate împământeni acolo unde nu există condiții universale de autorealizare a individului. El însuși, plăsmuit ca intelectual tocmai din această pasiune pentru depășirea propriei condiții, pare acum cel mai îndrituit să reclame o luptă permanentă cu sinele, în pofida neîmplinirilor tranzitorii ale acestuia.

În fond, Hoffer însuși ar putea trece drept o oază de normalitate și raționalitate într-o lume a deșerturilor existențiale. O oază care nu i-a fost deloc indiferentă nici Hannei Arendt—așa cum foarte inspirat semnalează și Vladimir Tismăneanu în textul său—, cea care îi mărturisea lui Karl Jaspers în 1955, vădit entuziast, impactul întâlnirii cu un gânditor original și profund: “prima oază reală pe care am găsit-o [și care] s-a întruchipat într-un docher din San Francisco… Mi-a arătat San Francisco în felul în care un rege își prezintă regatul unui oaspete de onoare… Numele său este Eric Hoffer, este de origine germană, dar născut aici și nevorbitor de germană. Vă relatez despre el pentru că genul său de persoană este tot ce poate oferi mai bun această țară”.

Odată cu apariția Adepților fanatici pe piața românească, cititorul are în sfârșit ocazia de a intra în contact cu prospețimea unei minți insațiabile și a unui spirit moralizator. O lectură scurtă, dar densă, cu siguranță o aventură intelectuală de primă mână!

PS: Stalin a fost un fanatic revoluționar. Tipul de acțiune politică pe care a patronat-o (stalinismul) a reprezentat poate cea mai monstruoasă calamitate care s-a abătut vreodată asupra unei țări (vorbim nu doar de magnitudinea suferinței, ci de faptul că toate acțiunile sale au stat sub semnul a ceea ce se cheamă “opera liderilor acționând în numele poporului”). Stalin a fost o personalitate complexă și contradictorie în răul pe care l-a generat, în felul în care a amestecat credința în idei, cinismul, promisiunile, cruzimea, degradarea ființei umane. Și indiferent cum ne raportăm în chip analitic la această personalitate a secolului trecut (fie psihoanalitic, fie politic), când vorbim despre Koba nu avem cum să nu ne referim inclusiv la istoria bolșevismului, a Revoluției ruse, a statului sovietic – toate afectate de persoana sa. S-a scris mult despre acest satrap al lumii, de la Adam Ulam și Robert C. Tucker, la Isaac Deutscher, Sebag Montefiore sau Robert McNeal: toate contribuții valoroase, cu plusuri și minusuri (ar trebui cel puțin câteva pagini bune pentru o bibliografie extensivă, biografică sau altminteri, a acestei personalități politice a veacului care s-a scurs). Câteva idei însă – “fire narative” – trebuie obligatoriu să străbată această biografie nefericit-impetuoasă: a fost un om cinic, sincer pe alocuri și obsedat, adept fanatic al revoluției și marxismului (așa cum le-a putut el înțelege), un om cu un exacerbat simț practic. Și deși mulți (printre care și Ulam) tind să atribuie sistemul de teroare lui Lenin, nu lui Stalin, nu putem să ne abținem a observa că tocmai această psihologie a fanatismului a fost cea care l-a făcut pe Stalin inevitabil (vezi și revizitarea tezei lui Malia din articolul meu precedent: http://www.contributors.ro/global-europa/lenin-și-moartea-ca-adversari/). Cum de a fost totuși posibil un asemnea om, într-o asemenea poziție, cu un asemenea potențial de comitere a barbariei? Răspunsul este complex, dar el trebuie să țină cont de anumite detalii istorice. Stalin a muncit din greu pentru a ajunge în vârful piramidei bolșevice, s-a făcut util de câte ori a fost nevoie, pe alocuri chiar indispensabil. Putem spune că și-a sacrificat viața pe acest altar ideologico-politic (ce oroare!). A fost apoi un om din popor (cum se spune), într-o vreme în care zilele burgheziei intelectuale păreau a apune pentru totdeauna. Moștenirea leninismului, motiv de potențial fracționism la vârful partidului, a fost cel mai bine (în sens de pragmatic) controlată de el, iar oligarhii roșii i-au dat treptat credit, cel mai probabil din teama de a nu-și pierde cu totul pozițiile de putere. Și, în mod cu totul paradoxal, cu cât politicile sale deveneau mai opresive, cu atât se accentua și nevoia unui simbol al unității partidului. La rigoare, un adept fanatic al dogmei care a lucrat pentru un sistem (“mașinăria infernală”) care în cele din urmă l-a promovat și a consimțit la epurări și toate celelalte avataruri ale răului. Vorbim de o simbioză perfectă între puterea arbitrară a partidului și o personalitate dispusă să asigure perpetuarea acestei realități. Foarte pilduitoare pentru descifrarea personalității lui Stalin rămân și scrisorile sale către Molotov, publicate la Yale University Press în 1995. Există diferențe de interpretare a lor, de la editorii ruși la cei americani, însă trebuie evitată capcana perceperii acestor scrisori ca pe un fel de oglindă către “sufletul real” al lui Stalin (mai degrabă, ele trebuie privite ca instrumente de lucru utile în tentativa de a desțeleni sensul mișcării politice sovietice la vârf). Esența acestor misive rămâne aceea că îl prezintă pe Stalin deopotrivă ca pe un produs și manipulator al unei culturi politice specifice!

Această recenzie a apărut în revista Orizont, Serie nouă, Ianuarie 2014, Nr. 1 (1576), Anul XXVI.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , , , , , , , , , , , ,



Currently there are "3 comments" on this Article:

  1. DanielT spune:

    Excelent.

  2. Caliman Eugen spune:

    Splendida si instructiva prezentare…

  3. smaranda spune:

    Este irelevant din ce traia, atita timp cit acea ocupatie ii dadea confortul de a emite judecati corecte. Recenzia pe care o faceti este cam diluata. Merita sa va concentrati pe o idee sa o propuneti spre dezbatere pentru ca acest forum poate revela subtilitatile si nuantele dezbatute de Hoffer.
    De exemplu as lua in dezbatere doctrina. Element esential in politica, zarzavat ce umple timpul romanilor toata ziua.
    „Doctrina trebuie prezentata ca adevar unic.” Nimic nou, dar adauga „ nu trebuie inteles acel adevar ci trebuie sa se creada in el.” Iar nimic nou. Dar „atunci cind intelegi doctrina sa rupt vraja si doctrina si-a pierdut validitatea. „ Rolul intelectualului este sa faca lumea sa inteleaga doctrina.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Marius Stan


Marius Stan

Politolog și fotojurnalist pentru Radio Europa Liberă. Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)