Home » Cultura »Politica & Doctrine »liberalism » Citesti:

Adevarul ca destin: Raymond Aron si victoria luciditatii

Vladimir Tismaneanu mai 13, 2011 Cultura, Politica & Doctrine, liberalism
16 comentarii 3,722 Vizualizari

Atunci cand bufonii, histrionii si cabotinii, profetii si nostalgicii „ipotezei comuniste”, sunt asezati pe piedestal de catre amatori cu aplomb care spera cu disperare ca-i va lua cineva in seama, este bine sa ne amintim de reperele intelectuale esentiale. Tin sa marturisesc ca am fost si raman indatorat modelului de rationalism lucid, remarcabil intruchipat de Raymond Aron (1905-1983). Imi amintesc cu melancolie de momentele cand, dupa aride seminare de materialism istoric ori de “socialism stiintific”, descopeream lumea de adevaruri cristalin formulate de ilustrul sociolog francez.

Oficial, Aron era inexistent in bibliografiile cursurilor Facultatii de Filosofie a Universitatii din Bucuresti. Atunci cand vorbeau despre Aron, corifeii „marxismului creator”, gramscienii de serviciu, se infierbantau si ne spuneau ca era un indarjit „dusman al marxismului”. Pe cat incercau ei sa-l compromita in ochii nostri, pe att eram unii dintre noi mai atrasi de creatia sa sociologica si filosofica. Putine lecturi pot fi considerate mai relevante pentru un ganditor  est-european decit Opiul intelectualilor, acea radiografie a iluziilor marxiste si marxizante din lumea culturala occidentala (volumul a aparut la editura Curtea Veche, tradus de Adina Diniţoiu, in colectia „Constelatii” pe care o coordonez incepand din 2005).  Peste ani de zile, François Furet avea sa intreprinda o arheologie comprehensiva a seductiei comuniste. Iar Marc Lazar avea sa publice revelatoarea sa carte Le communisme. Un passion française. La vremea cand Aron a publicat Opiul; Parisul nu era pregatit sa auda acele lucruri, Aragon si Les lettres françaises dadeau inca linia, Sartre si Les Temps modernes o urmau cu minime abateri. Castoriadis, Lefort si Lyotard erau niste proscrisi, condamnati la marginalitate tocmai pentru, in revista lor, Socialisme ou Barbarie, nu cedau presiunilor ideologice comuniste.

http://www.curteaveche.ro/Opiul_intelectualilor_Editia_a_II_a-3-637

Scrisa cu multi ani inainte de producerea „efectului Soljeniţân”, cartea lui Aron despre servitutea voluntara a intelectualilor de stanga a fost atacata drept „tendentioasa”. Partizanatul era acceptabil doar de pe pozitiile stangii pro-sovietice. Constiinta istorica era fatalmente falsa daca nu era a clasei muncitoare, cristalizata in doctrina oficiala a partidului comunist, “Printul modern”, cum il numea intr-un elan mitologizant Antonio Gramsci. De la Lenin citire: „Filosofie burgheza ori proletara, cale de mijloc nu exista”. Sa-l ataci pe Aron, chiar in compania ultra-stalinistilor Roger Garaudy si Jean Kanapa, era de bon ton. In final, Kanapa a devenit eurocomunist, iar Garaudy negationist al Holocaustului si amic personal al lui Gaddafi (fostul leninist, convertit la Islam, este citat azi favorabil pe forumurile unor bloguri radicale de stanga).

Din ideile lui Aron s-a nascut noul liberalism civic francez. In spiritul sau s-au format ganditori remarcabili precum Marcel Gauchet, Pierre Manent si Pierre Rosanvallon. Despre Aron, Camus si Léon Blum a scris Tony Judt superba sa carte The Burden of Responsibility, aparuta la Polirom in 2000, in traducerea lui Lucian Leustean. Distinsul istoric Neagu Djuvara a fost doctorandul marelui sociolog. Discipol al sau este si Pierre Hassner, ganditor politic exceptional, originar din Romania. Gandirea lui Aron a fost una din sursele eticii neuitarii sustinuta de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. Ideile sale au influentat abordarea libertatii, a totalitarismului si a radicalismului in gandirea unor intelectuali romani precum Mihai Şora, Virgil Nemoianu, Matei Calinescu, Toma Pavel, Al. George, Aurelian Craiutu,Valeriu Stoica, Cristian Preda, H.-R. Patapievici, Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, N. Manolescu, Petru Cretia, Ioan Stanomir, Andrei Cornea, Toader Paleologu, Sever Voinescu, Theodor Baconschi, Catalin Avramescu, Adrian Marino, Dragos Paul Aligica, Traian Ungureanu, Mircea Mihaies, Vasile Popovici, Livius Ciocarlie, Angelo Michievici, Dan Petrescu, Mihaela Miroiu, Adrian Miroiu, Mihail-Radu Solcan, Radu Preda, Alexandru Gussi, Mihail Neamtu, Radu Carp, Sorin Antohi, Caius Dobrescu, Calin Anastasiu, Dan Pavel, Vlad Muresan si multi altii.

In final, chiar Jean-Paul Sartre, despre ale carui naluciri dialectice Aron a scris pagini devastatoare, avea sa recunoasca faptul imposibil de negat ca, in anii 50, dreptatea fusese de partea fstului sau coleg de la Ecole Normale Supéerieure. Asa s-a ajuns la celebra strangere de mana din anii 70, cand Sartre si Aron au luptat impreuna in favoarea refugiatilor vietnamezi.

 Auto-hipnoza intelectualilor

 Scrisa intr-o epoca in care Sartre nu se sfia a declara marxismul drept „filosofia de nedepasit a epocii noastre”, cartea lui Aron indraznea sa rosteasca adevarul depre vestmintele inexistente ale imparatului. Nu era vorba de o negare a marxismului ca filosofie politica si ca teorie sociologica. Aron a fost intotdeauna convins ca unele din conceptele lui Marx stau la baza teoriei sociale moderne ( ase vedea clasica sa lucrare Les étapes de la pensée sociologique).  Era mai degraba vorba de curajul de a numi radicalismul bolsevic, nascut din marxism, chiar daca un bastard, drept un instrument pentru degradarea ratiunii. Aron se intalnea in critica formelor de sclavie spirituala cu analizele unor Arthur Koestler (nascut si el in 1905) ori Czeslaw Milosz din Gindirea captiva. Increzator in virtutile ratiunii critice, Raymond Aron nu s-a temut sa vasleasca impotriva curentului si nu s-a lasat intimidat de efemerele, dar atit de spectaculoasele mode de pe malul sting al Senei.

Format in cea mai nobila traditie a metafizicii franceze, indragostit de limpezimea ideilor si refractar speculatiilor incetosate, interpret redutabil al lui Montesquieu, Saint Simon, Proudhon, Tocqueville, Marx, Weber, Durkheim, Simmel si Scheler, prieten cu Paul Nizan si cu Elie Halévy (a prefatat volumul acestuia intitulat L’ère des tyrannies), Aron a studiat cu maxima atentie si cu nedisimulata ingrijorare fenomenele totalitare ale veacului in care i-a fost sortit sa traiasca. Daca in anii 50 el mai era dispus sa afle circumstante atenuante in intentia ideologica presupus nobila a comunismului, diferita de cea explicit exterminista a nazismului, la sfarsitul vietii Aron ajungea la concluzia ca cele doua orori totalitare au fost similare ca practici si consecinte criminale. Asemeni lui Eric Voegelin, le-a definit drept religii politice.

Colectia pe care a coordonat-o ani de zile la editura Calmann-Lévy s-a numit “La liberté de l’esprit”. In opera sa, Aron a luptat cu perseverenta impotriva cecitatii ideologice, a demistificat doctrina marxista, luminind substratul irational al credintei totalitare pe care a definit-o drept mesianism politic. A sfidat orice forma de absolutism intelectual si a pledat pentru toleranta si onestitate (virtuti cu condescendenta neglijate de Sartre si Simone de Beauvoir). Tot asa cum antifascismul fusese o datorie morala in anii 30 si 40, antisovietismul (ori mai bine spus anticomunismul) ii aparea lui Aron drept un imperativ etic. Aron a ilustrat exemplar natura, valorile si obligatiile liberalismului anticomunist. Unul dintre textele sale cele mai pasionate a fost scris in 1966, cu prilejul aniversarii a zece ani de la Revolutia Maghiara. Iata cuvintele cu care isi incheia Aron acel eseu: „Revolutia Maghiara, o tragedie istorica, un triumf in infringere, va ramine pe veci unul din acele rare evenimente care reface credinta omului in el insusi si ii reaminteste, dincolo de propriile suferinte, semnificatia propriului destin: adevarul”.

 Marxisme imaginare si senilitate morala

Introducere in filosofia istoriei, Democratie si totalitarism, 18 prelegeri asupra societatii industriale, Pace si razboi intre natiuni, Marxisme imaginare, Lupta de clasa, Spectator angajat, cartile si luarile de pozitie ale lui Aron erau intotdeauna asteptate cu imensa curiozitate.  Raymond Aron a promis mereu scrierea unei carti consacrate in exclusivitate marxismului, acea doctrina „echivoca si inepuizabila” pe care nu a contenit sa o studieze si sa o demitizeze.

http://www.polirom.ro/catalog/carte/marxisme-imaginare-de-la-o-sfinta-familie-la-alt-845/

Prelegerile publicate postum despre Capitalul lui Marx marturisesc tocmai despre nazuinta sociologului francez de a descoperi sursele erorii in chiar opera de varf a profetului revolutiei proletare. De la o sfinta familie la alta, acest extenuant si steril secol de internationalism marxist a fost tema capitala a creatiei lui Aron. Fiecare pagina a operei sale vorbeste astfel despre ambiguitatea funciara a unei doctrine ce pretinde ca exprima suprema rationalitate istorica si care a devenit garantia celor mai deprimante forme de alienare si injustitie. 

Aron nu a apucat sa fie martorul convulsiei finale a ordinii leniniste. Revolutiile din 1989, apoi naruirea URSS, au confirmat ipotezele sociologului francez.  Ideile lui Raymond Aron, inainte de toate respingerea riguroasa si sistematica a unui istoricism fanatic si fanatizant, au contribuit semnificativ la acest deznodamant al marii competitii a secolului XX.  In primavara anului 1968 se implineau 150 de ani de la nasterea lui Marx. UNESCO a organizat atunci un colocviu la Paris cu tema „Marx si contemporaneitatea”. Cel care se luptase cu tezele marxiste vreme de decenii, marele ganditor tocquevillian si weberian care a fost Raymond Aron, a fost invitat sa tina discursul de deschidere. Titlul interventiei sale era „Equivoque at inépuisable”.  

O prima versiune a acestui text a aparut in toamna anului 2005, cu o ilustratie de Devis Grebu, in acel excelent ziar care a fost Cotidianul. Desenul maestrului Grebu se afla acum pe peretele din faţa biroului la care scriu aceste randuri.  Inauguram atunci o rubrica centrata pe spinoasele probleme ale violentei, utopiilor, ideologiilor si revolutiilor din veacul trecut, dar si din actualitatea fierbinte a vremurilor noastre. Ulterior, am publicat pe aceste subiecte, largind mereu orizontul de conexiuni intelectuale si politice, in cadrul rubricii mele de la Evenimentul Zilei. In 2008, am organizat cu sprijinul ICR, al Universitatii Maryland, al Universitatii Georgetown, al Centrului Woodrow Wilson si al Ambasadei Romaniei din Washington, o conferinta internationala despre anul 1968 (parte unui proiect mai amplu de interpretare a marilor convulsii politice si ideologice ale secolului trecut).  Volumul care a rezultat din acea conferinta a aparut recent la Central European University Press cu titlul Promises of 1968: Crisis, Illusion, and Utopia.  Intre contributori se numara profesorul Aurelian Craiutu de la Universitatea Indiana din Bloomington. Textul sau, dens ca informatie si remarcabil ca intuitii teoretice, se intituleaza „Thinking Politically: Raymond Aron and the Revolution of 1968 in France”. 

http://www.ceupress.com/books/html/Promises-of-1968.htm

Atunci cand se vorbeste despre ceea ce a fost Noua Stanga (in SUA, Franta, Germania, Italia etc) se cuvine sa notam contributiile analitice durabile. Intr-adevar, conceptul aronian de révolution introuvable explică atatea dintre tribulatiile Noi Stangi intre cei doi poli, cel al utopiei si cel al disperarii. Sa mai adaug ca am publicat, inca din 1975, un articol cu titlul „Noua Stanga intre utopie si disperare” in Revista de filosofie, embrionul volumului meu din 1976, Noua Stanga si Scoala de la Frankfurt (criticat drept ostil ideologiei oficiale in diverse note informative ale Securitatii, inclusiv una semnata de consilierul pe probleme de sociologie al presedintelui Academiei de Stiinte Sociale si Politice, sursa „Costin”, azi profesor la „Spiru Haret”, pe care le-am descoperit in dosarul meu de la CNSAS). Dar, cum se spune, don’t let facts interfere with the theory.

Cine crede ca ideologia oficiala din acea vreme incuraja analiza Scolii de la Frankfurt ori a operei tanarului Lukacs fie nu cunoaste subiectul, fie prefera sa-l desfigureze, sa-l falsifice. Am discutat in repetate randuri propria mea experienta.

http://tismaneanu.wordpress.com/2009/08/15/georg-lukacs-scoala-de-la-frankfurt-si-problema-convertirii/

Marxismul occidental, genetic si structural diferit de cel sovietic, acel “alt marxism” pe care Aron l-a criticat, dar l-a respectat, era un ghimpe ideologic intolerabil pentru politrucii gen C. I. Gulian, Ion Tudosescu, Radu Pantazi, Al. Tanase, Alexandru Boboc si Gh. Al. Cazan. Mai putin dogmatic, chiar un Radu Florian, profesor de “socialism stiintific” la Facultatea de Filosofie a Universitatii din Bucuresti, o pozitie extrem de sensibila in aparatul de reproductie ideologica a regimului, isi limita “deschiderea” la Antonio Gramsci, un ganditor comunist neindoios important, dar acceptat si publicat de regim, invocat drept sursa spirituala de Partidul Comunist Italian, formatiune aflata in relatii excelente, pana prin 1985, cu Ceausescu.  In aceeasi directie a mers si Pavel Apostol pana la plecarea din tara. Marxistii oficiali ii detestau in egala masura pe Adorno si pe Aron, pe Claude Lefort si pe Isaiah Berlin. La fel ca si discipolii lor de ultima ora, admiratorii unei, vai, cat de vechi, cat de imbatranite, cat de veştede „Noi Stangi”. La urma urmei, nu sunt primul care o spune, senilitatea nu este o chestiune de varsta, ci de temperatura mentala si morala.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "16 comments" on this Article:

  1. diddlyjo spune:

    Va multumesc pentru acest text si pentru ca sunteti unul dintre cei datorita carora cititorii din Romania pot avea acces la gandirea lui Aron. Amintesc ca si astazi autori ca R. Aron, C. Castoriadis (care, daca nu ma insel, inca isi asteapta traducerea in romana), B. Baczko etc. sunt in general tinuti departe de tinerimea studenteasca, la noi si aiurea. Este incomod sa vezi ca cei huliti in urma cu 40-50 de ani au avut dreptate.

    • Emil spune:

      Cartile şi articolele lui Vladimir Tismaneanu sunt şi pe lista mea de “must read” de vreo douăzeci de ani. Nu aş crede că are nevoie de exerciţii din astea de adulaţie de genul “vă mulţumim că existaţi”. Sincer….

      • diddlyjo spune:

        Ati inteles gresit: nu e vorba de nici un exercitiu de adulatie, ci de faptul ca un om cu autoritate intelectuala aduce in fata marelui public niste nume si niste titluri esentiale si voit trecute sub tacere de varii intelectuali mai mult sau mai putin socialisti, mai mult sau mai putin vechi comunisti. Or faptul ca dl. Tismaneanu scrie pentru nespecialisti despre Aron, Castoriadis (care la noi e practic necunoscut pana si multor universitari care ar trebi sa-l cunoasca) & co. este binevenit pentru ca, cine stie, poate ca aceste texte ale domniei sale vor starni curiozitatea unora.

  2. hbhbh spune:

    Din fericire aceste “scrieri?” nu sunt si pe gustul meu , pentru ca le consider o apa de ploaie statuta dar bine pitrocita si prezentata ca panaceu universal.
    Nu este decat un punct de vedere aproape comandat , ambalat si alambicat , din partea unui exponent al cercurilor ultracapitaliste (sper ca nu si masonice) dar total impotriva socialismului .
    Aceste scrieri sunt automotivatii ale stilului ultracapitalist de a conduce lumea , al scopului final PROFITUL cu ORICE PRET si o incercare de demonizare si demotivare a ideilor si curentelor de stanga..

    • costica spune:

      Stanga? Unde vezi tu “stanga” ? Esti exat ca islamistii care cred ca trebuie starpiti toti ceilalti ca apoi sa se omoare cu aceeasi incrancenare si placere intre ei pentru ca de fapt ei sunt niste ucigasi care au nevoie de motive…Poate ca nu este lipsit de interes ca muncitorii au trait mia bine in capitalism ca in comunism iar demonstartia suprema o face China care arata tututor ca Comunism/Socialism e doar un cuvant pentru care ati omorat degeaba atatia oameni…!

  3. Vlad spune:

    Lenin s-a inselat privind inexistenta unei cai de mijloc, iar sansa evitarii unei catastrofe globale ale unei asemenea greseli strategice s-a datoratl ingradirii de catre lumea democratica a experimentului sovietic.

    Daca Aaron ar mai fi trait si astazi si ar fi fost martorul consecintelor ruinatoare globale ale cataclismului capitalist, cu siguranta ca aceeasi luciditate l-ar fi indemnat sa spuna despre capitalism ca acesta a fost blenoragia vietii sale, asa cum cel care a fost supranumit Socrate de la Bucuresti, Petre Tutea, care in tinerete, pentru o scurta perioada a fost sedus de comunism, spunea despre acesta ca a fost blenoragia tineretii sale.

    Lacomia si speculatia capitalismului financiar sunt la fel de mizerabile ca si utopia comunista, domnule Tismaneanu. Nu cred ca un intelectual ca dumneavoastra nu observa aceasta similitudine, dar stim prea bine ca politica si propaganda insulta adesea inteligenta si cultura. Daca vreti sa aflati ce gandesc si ce spun oamenii despre acest tip de capitalism care vrea sa-i fericeasca cu sila, strabateti Bucurestiul (sau orice alta capitala din Est) cu mijloacele de transport in comun si va veti lamuri. Sau mergeti intr-un spital, intr-o scoala, intr-o piata sau, mai ales, intr-un sat, ca sa vedeti pe viu mizeria si disperarea.

    Poate ma insel, dar am impresia ca folositi trecutul ca pe o arma impotriva viitorului. Sau ca pe o perdea, ca pe un fel de Sfanta Sfintelor, pentru a ne ascunde prezentul… Intotdeauna exista o a treia cale, domnule Tismaneanu…

  4. Sile spune:

    Cu toate ca nu obisnuiesc, as fi in stare sa pariez ca a-l pune pe d-l Antonescu sa citeasca textele la care face referire d-l Tismaneanu ar produce o reactie de tip Brejnev(care capra?). O zi buna !

  5. doru spune:

    La inceput am fost surprins, acum nu pot decat sa admir perseverenta cu care dl. Tismaneanu scrie despre lucruri care nu au nicio legatura cu realitatea si cu problemele pe care le traim. O fi o forma de diversiune? Pana acum vreo 4 ani eram extrem de interesat de astfel de chestiuni, de zisele unui intelectual cu mare aplecare stiinta in chestiune. Acum am alte probleme, astept alte raspunsuri.

  6. Rasvan Lalu Răsvan Lalu spune:

    Dacă răzbeai prin animaţia din faţa Decanatul Facultăţii de Filosofie, câţiva metri mai departe se deschidea pe stânga o aripă a clădirii, ce ducea spre “sala specială” a bibliotecii. Acolo se aflau lucrările în limbi străine: filosofie, logică, antropologie, psihologie ori sociologie: lucrări semnificative din gândirea modernă sau perene, din cea devenită clasică, se puteau citi în acea sală, nu înainte de a-ţi fi declinat, sub privirea severă a bibliotecarei, identitatea, într-o condicuţă – măsură fără altă logică decât descurajarea, prin intimidare preventivă, a folosirii acelui fond de carte.

    Nu, în acei ani ’70 accesul la lucrări ne-marxiste nu mai era oficial interzis, nu mai aveai nevoie de aprobări speciale şi nici nu cred că mai erai “luat la ochi”, dacă numele tău se regăsea prea des în condica cititorilor. Opresiunea intelectuală brutală şi ostentativă se transformase într-o privire ubicuitară a marelui frate care, deşi momentan te tolera, rămânea vigilent, cărţile aflându-se acum într-un regim de acces liber, dar supravegheat, ca dozele de Red Bull în prăvăliile franţuzeşti.

    Acolo, în acel spaţiu semi-arestat mi-am petrecut timpul cel mai liber al studenţiei, putând naviga nestingherit printre cărţi, altfel, inaccesibile. Împreună cu “sala cadrelor didactice” de la BCU, alt loc unde totul nu era decât frumuseţe, lux, calm şi voluptate, sala specială de la filosofie funcţiona ca un mic spaţiu anti-anti- gravitaţional: în timp ce în restul universului accesibil nouă, legile normalităţii fuseseră abolite, se plutea cu capul în jos, sensul cuvintelor era de la coadă spre început, iar orice era opusul său, acolo, în aceste mici spaţii de lectură, lucrurile erau în ordine, greul atârna în jos în timp ce capul stătea drept pe umeri, având voie să gândească.

    Acolo am descoperit că cele “optsprezece lecţii despre societatea industrială” conţineau exact opusul a ceea ce două-trei citate alese viclean şi prosteşte de dogmatica oficială, încercau să ne facă să credem, acolo nu-mi reveneam din uimire trăgând din “opiumul intelectualilor”, cum de există şi cum de nu-i incinerat solemn în adunarea generala de partid.

    Da, Raymond Aron a fost un mare şef de şcoală, un precursor şi vizionar într-o epocă roasă de confuzie şi teama de a gândi. “Secretul” clarviziunii sale a rezidat în convingerea banalităţii binelui şi situarea consecventă în cea mai directă tradiţie iluministă şi umanistă franceză. Um mare servitor al gândirii şi valorilor civice, Raymod Aron a reprezentat pentru (câţiva din) generaţia mea un mentor cu valoare fondatoare, chiar dacă de la distanţă.

    Într-adevăr, în facultate n-am avut parte, poate cu două, trei excepţii, de mari profesori. Probabil datorită potenţialului ei conservator, de menţinere (prin explicare şi raţionalizare) a status-quo-ului, structuralismul-funcţionalist era viziunea ne-comunistă cea mai studiată în facultate. Aşa am ajuns la Merton şi Parsons, la Bourdieu şi Beaudrillard, iar în ce mă priveşte, la Foucault şi Derrida.

    Instincul de tineri în captivitate ne-a îndreptat însă către operele originale ale autorilor occidentali înhămaţi la tărăboanţa hârbuită a “sociologiei marxiste”. Aşa am descoperit, în “sălile speciale” ale bibliotecilor, prăpastia dintre cele câteva petice conceptuale furate de la aceşti gânditori pentru a mai astupa goliciunea zdrenţelor “concepţiei marxiste” şi operele lor originale, de o incomparabilă bogăţie intelectuală, după care am învăţat să ne construim o gândire proprie şi profesională.

    Aceştia au fost profesorii noştri nevăzuţi, cartonaţi sau paperback, ascunşi în rafturi şi disponibili sub semnătură în condica cititorilor. Dintre ei, Raymond Aron a fost cel mai spectaculos, mai explicit şi mai exemplar.

    • Un comentariu de o mare acuratete care surprinde perfect meandrele formarii noastre in acei ani derutanti si opresivi, serpentinele pe care invatasem sa le construim,strategiile intelectuale pe care le descoperisem spontan, fara sa ne ghideze cineva pasii. Intr-adevar, ma intreb, in afara de Mircea Flonta, Alexandru Valentin,Radu Stoichita, H. H. Stahl, Florica Neagoe si Gh. Vladutescu,cine sa fi fost realii profesori? Nu doar in termeni de eruditie, ci ca atitudini. Promitatorul candva Aculin Cazacu se transformase in politruc. Ovidiu Trasnea citea enorm, dar nu se abatea cu o iota de la linia oficiala. Un Ion Ianosi, evident cultivat si indragostit de Dostoievski, Thomas Mann si Marx, era totusi venit de la CC si il venera pe Lenin. Un N. Tertulian avea si el un trecut stalinist prea bine stiut sprea se bucura de o credibilitate veritabila. Un N. Bellu, convertit la un fel de marxism kantian, cu a sa biografie de “soldat credincios” in anii 50? In rest, dogme,pustiu si dezolare. Cum sa nu ajungi la Aron, la Gurvitch, la Merton cu setea celui care in sfarsit gaseste o oaza de adevar, de obiectivitate, de stiinta nepoluata de ideologie.

      • Rasvan Lalu Rasvan Lalu spune:

        Mda, poate am fost prea nedrept afirmând că am avut doar “doi, trei” mari profesori… Poate au fost mai mulţi.

        Peste ani, a persistat probabil impresia iniţială, că nu am beneficiat de îndrumare, dar mai ales de modele, ştiut fiind că tinerii au nevoie de modele mai mult decât de orice altceva. De aceea sunt înclinat să privesc înapoi cu oarecare mânie, sau, cel puţin, cu lipsă de indulgenţă …

        Suma sumarum însă, în nici un caz nu-mi reneg trecutul sau nu mă ruşinez cu el. Cred, dimpotrivă, că generaţia noastră s-a creat şi s-a construit pe sine într-un mod mai mult decât onorabil.

        Nu am fost nici mari victime, nici deschizători de drumuri, nici generaţie pierdută, ci unii care s-au străduit cu entuziasm şi bună-credinţă să creeze un optim din condiţiile date. Nu-i puţin lucru.

      • Ciudate evaluări faceţi !
        Alexandru Valentin ?
        Este omul care “privatizase” tema “Marxismul – revoluţie în filozofie”. În manualele universitare, ca şi în revista “Era socialistă”, asta era moşia lui ideologică. Mi s-a făcut scârbă când, după Marea Păcăleală din 1989, şi-a început “prelegerea” la un curs de pregătire a candidaţilor pentru gradul didactic II cu fraza: “După părerea mea, nu există o filozofie marxistă!” Nu m-am putut abţine iar Filozoful a observat agitaţia mea: “Se pare că domnul de acolo nu este de acord”. “Bine, domnule profesor, – i-am spus – am învăţat din cursurile dv. că marxismul este revoluţie în filozofie, iar acum nu mai este filozofie de niciun fel ?” S-a înroşit la faţă şi mai intens decât îi e felul şi a argumentat că el văzuse de mult că… şi că…
        Omul ăla îmi spusese, la examenul de admitere în facultate, pe când eram un copil, “Fii mulţumit că nu chem securitatea, vii aici cu teze voluntariste !” pentru că nu ştiu ce îngăimasem despre Schopenhauer.
        La prima pauză am plecat, am preferat să dau examenul pentru gradul II în anul următor (ehei, cu Stepanescu şi cu Tonoiu !)
        N-aş fi crezut că văd bine, dacă n-aş şti că dv. l-aţi trecut pe lista profesorilor de valoare.

    • Hantzy spune:

      @Rasvan Lalu,
      Imi pare rau ca platforma “contributors” n-are in josul fiecarui comentariu, sau macar a celor deosebite, asa cum este al dumneavoastra, cele cinci stelute pe care poti face click. Nu de alta, dar mi-e ca daca incearca vreun profan ca mine sa adauge ceva, ar duce in derizoriu minunatele idei continute. Sincere felicitari!

    • Sergiu Simion spune:

      Evocarea Dvs nostalgica asupra studentiei este una personala, onesta , si foarte lirica . Din acest punct de vedere este o evocare corecta si in asentimentul tuturor celor care au facut o astfel de facultate in mod onest si in primul rand pentru „ a cunoaste ” si nu pentru „ a obtine o diploma ”. Totusi, cred ca este bine sa ramanem obiectivi si nu trebuie sa uitam ca a fost o „ facultate ideologica ” a carei pozitie a exprimat-o cel mai bine profesorul Alexandru Valentin , secretarul de partid al facultatii de atunci : „ Ne intereseaza numai studentii care vin la cursuri si fac ce spunem noi ! Daca esti capabil si vrei neaparat sa faci filosofie poti face si in afara facultatii ! ”. Dupa 20 de ani , problema calitatii profesionale , morale si umane a profesorilor Facultatii de Filosofie cred ca nu mai trebuie sa fie o problema tabu pentru nimeni , la fel cum distrugerea stiintelor sociale trebuie discutata , in sfarsit, cu cartile pe fata . Prin anii `78 a existat de exemplu o revolta a studentilor de al stiintele sociale impotriva desfiintarii sectiilor de filosofie, sociologie, psihologie, pedagogie, dar nu se mai stie nimic despre acel episod .

      Pe de alta parte, cred ca sintagma : „ instinctul de tineri în captivitate ” surprinde cel mai bine drama acestei facultati mai bine zis a unor constiinte ( nu toate ) din acele vremuri , obligate sa actioneze intr-o „libertate controlata”si intr-un univers in care legile normalitatii fusesera abolite dar, in „ spatii speciale ” , „ aveai posibilitatea sa gandesti ”. Pe cale de consecinta , in restul spatiului social aceasta posibilitate nu exista si de aici au rezultat consecinte extrem de grave la nivelul mentalitatii si comportamentelor din societate. Altfel spus, intr-o alta interpretare , sintagma : „ special ” este un concept fundamental pentru intelegerea epocii de atunci ( „obiective speciale ”, „sporuri speciale” , „pensii speciale ”,etc. ) , si in special a tranzitiei de acum , unde , nu se stie de ce, a capatat conotatii si dimensiuni incredibile.

      In ceea ce priveste afirmatia Dvs conforma careia „..în acei ani ’70 accesul la lucrări ne-marxiste nu mai era oficial interzis, nu mai aveai nevoie de aprobări speciale şi nici nu cred că mai erai “luat la ochi”, dacă numele tău se regăsea prea des în condica cititorilor”, mi-as permite sa am o opinie diferita. Prin 1978-1979, am avut o experienta interesanta la Biblioteca Centrala de Stat unde , impreuna cu un coleg, am gasit la catalog articole si carti de psihologie de prima mana publicate atunci in Occident. Dupa ce am prezentat bibliotecarei cota cartilor, aceasta ne-a spus ca nu ni le poate oferi deoarece sunt la „ fondul special” si ne trebuie aprobare. Asadar, ne-a trimis pe amandoi pachet la etajul 1 , la „ domnul Muller ”. Ne-am trezit in fata unei barbat de peste 40 de ani, blond, ochelari cu rama aurie, parul dat pe spate , ochi albastri si privire de gheaţă. Dupa ce a primit fisele si cota cartilor , s-a incruntat imediat si ne-a intrebat scurt : „ De unde aveti cotele acestea ?!”. Raspuns : „ De la sala de lectura de jos !”. „ Da, dar trebuie sa aveti dreptul sa le cititi ! ” . Raspunsul nostru naiv : „ Desigur, suntem studenti la Psihologie !” si am scos carnetele la care nici macar nu s-a uitat. Si din nou , dar de data aceasta si mai accentuat : „ Da, dar aveti dreptul sa le cititi ??!! ”. Va puteti imagina usor ce a urmat dupa acest dialog kafkian . M-am uitat uluit la colegul meu Alexandru Parvu, acesta la fel de uluit la mine, amandoi incercand sa intelegem ce inseamana „dreptul” pe care nu-l aveam. De comun acord, i-am redat imediat libertatea „domnului Muller”de atunci ( cine stie, poate ca si azi este tot acolo… ).



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Vladimir Tismaneanu


Vladimir Tismaneanu

Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)