Home » Cultura »Dosar Stalin »Global / Europa »Politica & Doctrine » Citesti:

Aleksandr Soljeniţîn–Zekul paradigmatic

Vladimir Tismaneanu august 28, 2013 Cultura, Dosar Stalin, Global / Europa, Politica & Doctrine
34 comentarii 2,653 Vizualizari

Motto: “Solzhenitsyn’s main legacy is the exposure of communism with such precision and power that that totalitarian ideology could never recover from the heavy blow.”–Yuri Yarim-Agaev, disident rus

Au trecut cinci ani ani de la incetarea din viata a marelui romancier, disident si ganditor rus Aleksandr Soljeniţîn. Au trecut 45 de ani de la demonstratia din 25 august 1968 din Piata Rosie, acel moment eroic in care sapte oameni au avut curajul sa sfideze ordinea totalitara si sa condamne, in numele adevarului si onoarei, invazia Cehoslovaciei. Au trecut peste doua decenii de la naruirea imperiului ideocratic ca s-a numit URSS. Cum scria Boris Souvarine, cele patru litere din numele oficial statului intemeiat de Lenin in 1917 indicau patru minciuni: nu era nici uniune, republicile nu erau republici, ele nu erau sovietice (in sensul consiliilor, deci al democratiei directe) si nici socialiste (in sensul promovarii nedemagogice a unei egalitati sociale veritabile). Ceea ce s-a numit efectul Soljeniţîn a schimbat radical perceptia comunismului in Occident si a contribuit la delegitimarea ireversibila a totalitarismului. Mitul sovietic a primit o lovitura mortala. “Umanismul” comunist s-a dovedit similar celui nazist. “Constiinta” bolsevica nu era esential diferita de aceea fascista.

Nimeni nu a deconspirat mai convingator decat Soljenitin natura fundamental duplicitara, falsitatea absoluta a sistemului bolsevic. Indemnul lui Soljenitin de a trai in adevar, reluat de Jan Patocka si Vaclav Havel, a fost acompaniat de straduinta sa de a lumina resorturile teroriste ale comunismului, substanta sa iremediabil si ireductibil barbara. Era, cum a scris candva Bernard-Henri Levy, o “barbarie cu chip uman”, deci una care se pretindea umanista. Ceea ce, departe de a fi fost o circumstanta atenuanta, era de fapt una agravanta.

Gratie lui Aleksandr Isaieivici Soljeniţîn cuvintul Gulag a intrat in vocabularul curent ca sinonim cu universul concentrationar comunist. Monica Lovinescu scria odata ca daca ar veni un nou potop si ar trebui alese trei carti care sa exprime catastrofa totalitara, acestea ar fi “Arhipelagul Gulag” de Soljeniţîn, “1984” de Orwell si “Zero si infinitul” de Koestler. Intr-adevar, Soljeniţîn a fost martorul suprem dintr-un veac al sirmei ghimpate, al terorii genocidare, al infamiei si cruzimii duse la paroxism. In consens cu Vasili Grossman, a fost cel care a explicat ca totalitarismul (comunist si nazist) ar fi fost imposibil fara monstruosul ingredient ideologic: “Thanks to ideology, the twentieth century was fated to experience evildoing on a scale calculated in the millions. This cannot be denied or passed over or suppressed. How, then, do we dare insist that evildoers do not exist? And who was it that destroyed these millions? Without evildoers there would have been no Archipelago.”

Datorita lui Soljeniţîn, omenirea a aflat ce a insemnat supravietuirea in lagarele staliniste. Cu un curaj extraordinar, el a tinut piept imensului aparat politenesc al statului totalitar comunist. Cind nu au mai stiut cum sa-l amuteasca, cind campaniile defaimatoare nu mai serveau la nimic, Brejnev, Suslov si Andropov l-au expulzat. Din exil, Soljenitin a continuat sa lupte impotriva minciunii, scriind cu o mistuitoare pasiune si adaugind mii si mii de pagini epopeii istorice a unei Rusii martirizate. A fost una din marile constiinte ale veacului douazeci.

A fost in egala masura un titan al literaturii ruse si mondiale. Recomand aici textele despre Soljeniţîn datorate unor Monica Lovinescu, Georges Nivat, Max Hayward, Alain Besancon, Claude Lefort, Andre Glucksmann, Robert Conquest, Pierre Daix, Leo Labedz, Richard Pipes, Norman Podhoretz, Leonard Shapiro, Efim Etkind, Michael Scammell (biograful sau si al lui lui Arthur Koestler), Daniel Mahoney. Nu e vorba de lucrari apologetice, unele (v. Richard Pipes) pot fi foarte critice, dar toate admit statura intelectuala gigantica a personajului.

Premiul Nobel, dezonorat prin decernarea sa unui Mihail Solohov, apologet al stalinismului, a fost reabilitat in momentul cind i s-a acordat lui Soljenitin. Mai tirziu, intr-o discutie cu Susan Sontag, Iosif Brodsky, el insusi laureat al premiului, insista ca tot ce scrisese Soljeniţîn despre crimele comuniste era adevarat. Cartile sale, intre care “Primul cerc”, “Pavilionul cancerosilor”, “Roata rosie” (romanul monumental despre razboi si revolutie), “Vitelul si stejarul”, “Arhipelagul Gulag” fac parte dintr-un tezaur nemuritor al adevarului si demnitatii. Soljeniţîn insa nu a fost doar creatorul unui complex univers estetic, asemeni, sa spunem lui Boris Pasternak, ci si cel care, impreuna cu Varlam Salamov, a adus tema lagarelor in prim-plan, a demonstrat ca utopia bolsevica era inseparabila de distrugerea individului, de malaxarea constiintelor si de distrugerea valorilor umaniste.

http://www.youtube.com/watch?v=YLEPQ7evzdU

Filosof al actiunii disidente, Soljeniţîn a acuzat comunismul ca este o dictatura a minciunii. Pentru el, ca si pentru Anna Ahmatova, Nikolai Berdiaiev ori Lev Sestov, comunismul era inainte de toate o expresie a unui ateism neo-barbar. In 1967, adresindu-se Uniunii Scriitorilor din URSS, la un ceas cand opera sa era ponegrita si interzisa, Soljeniţîn cerea intelectualilor sa refuze minciuna si sa traiasca in adevar. Prea putini au fost cei care l-au sustinut la Moscova, dar cuvintele sale au avut un ecou imediat la Praga unde scriitorii cehoslovaci (Vaclav Havel, Ludvik Vaculik, Pavel Kohout) si-au exprimat solidaritatea cu marele romancier rus. Conceptul disident al libertatii isi afla originea in verticalitatea nedezmintita a lui Aleksandr Soljeniţîn. Nu este necesar sa fii de acord cu toate pozitiile sale—profetismul il putea duce uneori in directia unui nationalism rus de orientare autoritara. Important este sa i se recunoasca umanismul profund si devotamentul inoxidabil pentru cinste si justitie morala. Oricine va urmari dialogurile cu Soljeniţîn din superbul film de Aleksandr Sokurov va intelege despre ce vorbesc. Descinzand din Dostoievski si Soloviov, reflectiile lui Soljeniţîn despre viata, moarte, istorie, destin, Occident si Orient, individ si divinitate, sunt inrudite cu cele ale maestrului lui Sokurov, Andrei Tarkovski.

Trebuie amintit aici momentul 1963 cind, cu aprobarea lui Nikita Hrusciov, revista “Novii Mir”condusa de Aleksandr Tvardovski, a publicat nuvela “O zi din viata lui Ivan Denisovici”. A fost o clipa eliberatoare, o rascruce in istoria spirituala a Europei de Est. Pentru prima data, intr-o publicatie oficiala sovietica, se scria negru pe alb, cu deplina sinceritate, despre experienta lagarelor staliniste. Se recunostea, in fine, ca sistemul era bazat pe teroare, spaima si violenta. Eroul nuvelei, de fapt un mini-roman, nu mai era un bolsevic prigonit de alti bolsevici, ci un om normal, fara pasiuni ideologice, o fiinta ca oricare alta, o victima precum atatea altele dintre milioanele deportate in ceata inghetata a Gulagului, cel descris de Monica Lovinescu drept zekul paradigmatic.

La vremea respectiva, cu exceptia Albaniei, Romania a fost singura tara din Europa de Est unde nu s-a publicat in traducere nuvela lui Soljeniţîn. A vegheat Leonte Rautu ca acest lucru sa nu se petreaca, desi a existat o propunere de publicare in revista “Secolul XX”. Nu tin minte daca profesorul Ion ianosi, pe atunci instructor al Sectiei Cultura a CC al PMR, deci unul din subordonatii lui Rautu, excelent vorbitor de rusa, cititor asiduu al revistelor sovietice, explica in memoriile sale de ce si cum s-a ajuns la decizia de a nu publica nuvela lui Soljeniţîn. Iata o palpitanta tema de istorie politica si intelectuala. Stiau instructorii de la Sectie ce bomba reprezenta “Ivan Denisovici”. Cei care continua sa exalte “autonomismul” unor Dej (la sfirsitul vietii) ori al unui Ceausescu ar face bine sa-si aminteasca acest episod.

“Ivan Denisovici” a schimbat busola literaturii din statele comuniste, a introdus o noua matrice morala, a fost fundamentul est-eticii (a se citi scrierile Monicai Lovinescu). Intreaga tabla de valori oficiala era sfidata de aceasta invitatie la adevarNici presa de stanga din Vest nu a ramas neaflectata. Pierre Daix, ginerele lui Artur London, unul din cei trei supravietuitori ai procesului Slansky, candva un stalinist feroce, a prefatat editia franceza a cartii. Revista condusa de Daix si Louis Aragon, “Les Lettres Françaises”, a devenit o voce a solidaritatii cu disidentii din Est. Ironia era maxima, tinand cont ca in 1949, revista fusese megafonul abjectei propagande staliniste in incercarea de compromitere a fostului diplomat sovietic Viktor Kravcenko, ramas in Occident, care denuntase intr-o carte faimoasa Gulagul.

Revenirea in Rusia nu a insemnat ca profetul era recunoscut la el acasa. El plecase in surghiun din URSS-sul stagnarii brejneviste, se intorcea intr-o lume cacofonica si pestrita, o combinatie de democratie formala si autoritarism larvar. Show-ul sau de la televiziune a esuat, cartile n-au mai avut tiraje astronomice, discipolii s-au rarit, iar Soljeniţîn a devenit o voce paseista, privit cu oarecare ironie de noile elite intelectuale si utilizat demagogic de Putin, Medvedev si compania. Textele sale sunt tot mai scortoase, romancierul si eseistul lasa locul oracolului rusocentric.

Dar, la ora bilantului unei vieti eroice, cred ca David Satter, unul dintre cei mai fini comentatori ai Rusiei post-comuniste, are dreptate: “I believe that ultimately Solzhenitsyn’s political views are far less important than his work and his contribution to the fall of communism. It is his masterpieces that will be remembered and his political views will be only a footnote just as Dostoevsky’s bizarre political pronouncements are a footnote to his immortal works. As Russia reverts back to dictatorship, however, Solzhenitsyn’s own political evolution should not be completely ignored. Russia’s great weakness is its failure to value the truth for its own sake. Solzhenitsyn struck a blow against this tendency in his opposition to Soviet totalitarianism which promoted an ideology that he came to reject. It would have been better for his legacy and better for Russia if he could have brought himself to denounce the new tyranny that is developing in Russia today.”

Pentru ca nu a ingenuncheat, pentru ca a crezut in primatul spiritului, Soljeniţîn a invins un sistem care s-a visat etern. Cum a remarcat cindva George Kennan, nu exista alt scriitor care sa fi facut atit de mult precum Soljeniţîn pentru demascarea despotismului totalitar. A fost supremul martor al acuzarii.

Versiune largita a textului aparut pe portalul LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/2013/08/28/aleksandr-soljenitin-supremul-martor/

Despre semnificatia demonstratiei celor sapte din Piata Rosie, acum 45 de ani, ca moment fondator al miscarii pentru drepturile omului in URSS, recomand informatul si inspiratul articol al lui Marius Stan aparut pe acelasi portal:

http://www.lapunkt.ro/2013/08/28/cei-7-magnifici-inceputurile-disidentei-in-urss/

Pentru o dezbatere substantiala pe tema mostenirilor (literare, spirituale, morale) ale lui Soljeniţîn :

http://archive.frontpagemag.com/readArticle.aspx?ARTID=33533

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,



Currently there are "34 comments" on this Article:

  1. Vali spune:

    Într-adevăr, un îndîrjit al adevărului. Merită poate amintit – pentru contrast – portretul pe care i-l face stînga franceză în anii 70, o cretină rușine a publicisticii acelor ani :

    « Le personnage inquiète physiquement. Même bien lavé ; et bien rasé, il offre le côté douteux du moujik des légendes , avec ses sillons qui burinent la face et lui donnent un aspect simiesque, celui des singes tristes qui regardent passer les promeneurs du dimanche… »
    (L’Unité, 24 ianuarie 1975)

    Oare bătrînul Sartre jubila în marginea acestui jeg retoric? Ba bine că nu…

    • Ce oroare! Exista limite ale miseliei?

      • Vali spune:

        Strategia vexatorie e tipică radicalismului dogmatic: opoziția e, înainte de toate, un regn sulfuros, o pacoste obștească, o colecție de anomalii. Evreii sunt șobolani, burghezia e o țînțărime îmbuibată, disidența – o sub-umanitate indomptabilă. Cîți cărturari au girat sincer tipul ăsta de ofensivă? Greu de acoperit statistic un atare episod. Cîți au rămas cu conștiința neșifonată? Destui? Cîțiva? Ar merita scotocită etic Franța acelor ani…

  2. DanielT spune:

    Cîteva întrebări, dleTismăneanu.

    Există şi un alt tip de ateism decât cel neo-barbar?

    Discursul lui Solzhenitsyn la Harvard este o odă la adresa democraţiei ?http://old.nationalreview.com/document/document060603.asp

    Şi de ce Richard Pipes afirma: “Every culture has its own brand of anti-Semitism. In Solzhenitsyn’s case, it’s not racial. It has nothing to do with blood. He’s certainly not a racist; the question is fundamentally religious and cultural. He bears some resemblance to Dostoyevsky, who was a fervent Christian and patriot and a rabid anti-Semite. Solzhenitsyn is unquestionably in the grip of the Russian extreme right’s view of the Revolution, which is that it was the doing of the Jews”

    • To the ill-considered hopes of the last two centuries, which have reduced us to insignificance and brought us to the brink of nuclear and non-nuclear death, we can propose only a determined quest for the warm hand of God, which we have so rashly and self-confidently spurned. Only in this way can our eyes be opened to the errors of this unfortunate twentieth century and our bands be directed to setting them right. There is nothing else to cling to in the landslide: the combined vision of all the thinkers of the Enlightenment amounts to nothing. (1983)

      Ca orice ganditor de imensa valoare si incontestabila anvergura, Soljenitin este adeseori contradictoriu. Important este sa judecam liniile directoare ale conduitei sale morale, sa nu ne lasam antrenati pe panta judecatilor care uita esentialul din cauza unor declaratii cel putin discutabile. Richard Pipes a spus mai mult despre Soljenitin decat lasa se inteleaga acest citat. Oricum, relatia dintre cei doi nu a fost una lipsita de asperitati, cum probabil stiti. Leonard Shapiro si Leo Labedz nu au fost de acord cu descrierea sa ca antisemit. Dar am prieteni fosti disidenti din Rusia care au fost profund raniti de unele din textele lui Soljenitin pe tema relatiei dintre rusi si evrei.

      Nu as compara insa figura evreului in opera lui Dostoievski cu aceea din scrierile lui Soljenitin. Personajul Rubin, descris cu maxima simpatie, din “Primul cerc” a fost inspirat de disidentul Lev Kopelev, evreu, unul dintre cei mai apropiati prieteni ai scriitorului. Comparati cu imaginea lui Leamsin (parca asa se numea) din “Demonii”.

  3. Peter Manu spune:

    “Solzhenitsyn hated the crimes of the Soviet regime, but he despised the chaos of freedom almost as much. He embraced Russian Orthodoxy and authoritarianism. He praised Putin and brushed aside his KGB past, saying that ‘every country must have an intelligence service’. In many respects, modern Russia has followed the ideals of Solzhenitsyn’s confused and mystical later writings. Russia is staunchly nationalist, ruled by a new Tsar supported by the Orthodox Church which has become almost an appendage of the state; it is respected (but mostly feared) by its neighbours. The anarchic party system of Yeltsin’s Russia which Solzhenitsyn so hated is gone, replaced by something very close to the old system of non-partisan indirect democracy which Solzhenitsyn — and Tolstoy before him — claimed was deeply rooted in the traditions of the Russian village and advocated as the only way Russia could be run.”

    Owen Matthews, in The Spectator, la moartea lui AS in august 2008.

    • Asemeni altor personalitati colosale, au existat la Soljenitin mari tensiuni interioare, conflicte intre optiunile sale etice si cele politice etc I-a contrariat adeseori pe multi din admiratorii sai. Dovedea o intransigenta vecina cu dogmatismul, mai cu seama in respingerea liberalismului rus. A ignorat cu dispret sovietologia occidentala, ba chiar a persiflat-o. Conflictul cu Andrei Siniavski, alt celebru disident, de orientare net occidentalista, a ramas in istoria culturii ruse. La fel, a existat un permanent contrast intre directia simbolizata de Soljenitin, cu al sale accente slavofile, si cea legata de Andrei Saharov, acuzata de “cosmopolitism”, “nihilism national” etc. In istoria ideilor este bine sa pastram nuantele si sa nu cadem intr-un pagubitor maniheism.

      “PEOPLE knew it was there: the vast amazing country of Gulag which, “though scattered in an Archipelago geographically, was, in the psychological sense, fused into a continent—an almost invisible, almost imperceptible country.” Trains went in, and people were sent to administer it from the Ministry of Internal Affairs. But until Alexander Solzhenitsyn had spent eight years there, laying bricks and smelting metal in the intensest heat and cold, hearing fellow-inmates, like rats, stealing his food in the dark, wearing wrist-crushing handcuffs for the least infraction, this land was not fully revealed to the outside world. “The Gulag Archipelago” was a book carried out of the camps “on the skin of my back”, to bear witness on behalf of everyone still inside. Its appearance, in 1973, immediately led to his expulsion from the Soviet Union. But his work was done. He had exposed the fissures in the system, a truth-telling that had begun, 11 years earlier during the Khrushchev thaw, with the publication in Novy Mir of “One Day in the Life of Ivan Denisovich”. That tale began with the cacophony of reveille for the prisoners, “sounded by the blows of a hammer on a length of rail” through windows coated in frost two fingers thick. With that banging, even through their imperviousness, the Russian people began to stir to the evils of the cult of personality under which they had lived for too long; after this, though with desperate slowness, the disintegration of the Soviet state was only a matter of time. He was not another Tolstoy or Dostoevsky. Often the characters in Mr Solzhenitsyn’s books were one-dimensional, the tone sardonic, the detail turgid. But his indestructibility gave him, over the years, a prophet’s voice. He survived the war, the camps and abdominal cancer that was carelessly treated. He was told he would never have children, but had three sons. He believed he would never return to Russia after his exile, but in 1994 was welcomed back to the post-Soviet state. Each miracle increased his sense of mission. He was not simply a writer, but a visionary who would mend Russia; and, as such, he believed he was on equal terms with Soviet leaders. In 1973, in a letter to them, he laid out his proposals. There was nothing wrong with a Soviet empire; but they had to cast off “this filthy sweaty shirt” of Marxist ideology, all these “arsenals of lies”. Socialism, he wrote, “prevents the living body of the nation from breathing.”

      http://www.economist.com/node/11880189

  4. Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

    Regret, dar stima mea pentru Soljenitin a scazut (fara a deveni minuscula) dupa pactizarea cu Putin SI MAI ALES dupa cartea “200 de ani impreuna” (un fel de istorie a evreilor din Rusia). La prima citire am luat-o de buna nefiind informat. Insa, dupa ce am aflat mai multe despre “zona de rezidenta” si nenumarate alte persecutii sub regimul tarist, m-am ostenit sa o reparcurg. Minimalizarea, bagatelizarea ba chiar ascunderea mutiplelor bestialitati impotriva evreilor mi-au lasat un gust amar. Se pare ca Soljenitin, dincolo de anti-bolsevismul sau impecabil, nu a putut iesi din pielea imperialismului rusesc genetic. Asta daca nu cumva cartea a fost scrisa de Fesebisti-Kaghebisti, iar numele autorului este de complezenta (virsta ? “subtilele” metode de convingere cekiste ?). Nici chiar stilul nu mi s-a parut cel binecunoscut.

  5. euripide spune:

    “…is not about blood but about spirit”
    doua sute de ani impreuna, aparuta in franceza si germana (interzisa in engleza de anumite institute/institutii).
    ti se poate lua totul. nu si sufletul.
    asemeni multor altora, lui Soljenitin i s a luat totul. ce n au putut sa i fure a fost credinta.
    cum ar putea el atunci sa se lepede de ortodoxie, de spiritul si cultura seculara a neamului sau?

    • Cartea a fost tradusa la editura Univers. Din pacate, traducerea este plina de erori. Problema centrala este documentarea unilaterala a lui Soljenitin si neglijarea bibliografiei academice, de unde decurg concluzii controversate si speculatii nefondate. Mai mult, exista o anumita indiferenta etica in raport cu soarta nu doar a evreilor, ci a tuturor nationalitatilor non-ruse mai intai sub tarism, apoi in URSS. Cat priveste atitudinile lui Soljenitin fata de evrei (mai diferentiate decat sustin unii, dar ne-amicale, ca sa ma exprim eufemistic), poate ca merita sa-l ascultam pe Natan Sharansky:

      “When I was active in the Soviet dissident movement in the beginning of the 1970s, there were two clear camps. The first was led by Andrei Sakharov and was focused on fighting for universal human rights. The other, led by Solzhenitsyn, was fueled by a strong Russian identity. In a sense, this was a continuation of the classic divide among the Russian intelligentsia between “Westerners” and Slavophiles. I was fully in the Sakharov camp. I was also part of the Soviet Jewry/Zionist movement, which had serious disagreements with Solzhenitsyn. For instance, he was critical of the Jackson amendment, which was so important for our movement. Whereas Sakharov understood that any expansion of freedom inside the USSR was a victory for the human rights struggle and should therefore be embraced, Solzhenitsyn thought too much energy was being wasted on ensuring freedom of emigration when the entire regime had to go.

      But while the differences between the camps were real and would later, as many of the previous writers correctly mentioned, result in profound disagreements, those differences paled in comparison to our common struggle against Soviet totalitarianism. The main challenge for all dissidents – democrats, Zionists, nationalists, etc. – was to convince the West that the Soviet regime was evil and that there was no place for appeasement. In this effort, Solzhenitsyn contributed more than anyone to unmasking that evil. His widely read books had a huge impact, and as a spokesman for the dissident movement, I can tell you that when I mentioned “The Gulag Archipelago,” everyone knew what I was talking about. By painting such a vivid and powerful picture of evil, he gave all dissidents an indispensable reference point for our struggle.

      When the Iron Curtain fell, the differences between the camps came to the surface again. On one side were the democrats, heirs to the legacy of Sakharov. On the other was Solzhenitsyn, who put Russian identity first. Against the KGB, the forces of identity and freedom stood on the same side of the barricades. Today, unfortunately they often find themselves on different sides. And Solzhenitsyn was always a champion of identity more than a champion of freedom. In a sense, Solzhenitsyn believed that one had to choose between being a man of his people and a man of the world. As I argue in my latest book, ‘Defending Identity,’ this is a false choice. We can be both, as long as our commitment to our own unique history, people and faith is coupled with a firm commitment to freedom and democracy. For all his great insight, this was something that Solzhenitsyn never saw.

      With Solzhenitsyn, one must also address the issue of anti-Semitism. In the ‘Gulag Archipelago,’ he writes about some Jews as heads of the camps and in important KGB positions. While this is true, it is clear that he writes about Jewish (and other minority) support for the Soviet regime with a special bitterness and disdain. It is as if he wants his readers to understand that a kind of foreign element oppresses the Russian people. In his book, ’200 Years Together,’ he analyzes the history of antisemitism in Russia and of Russian-Jewish relations. Sadly, his explanation of the many anti-Jewish laws and double standards applied towards Jews turns into understanding and even justification. But to call him an antisemite would be unjust. His writing stems from a love of his own people rather than a hatred of others. He was more biased in favor of Russia than he was biased against Jews.”

      http://archive.frontpagemag.com/readArticle.aspx?ARTID=33533

  6. lucid spune:

    Si totusi……In Secolul XX a aparut o povestire a lui Soljenitzin despre un ofitzer de rezerva intelectual intre doua varste (invatator, cred), care, complet zapacit in valtoarea retragerilor din 1942 ajunge intr-o gara, devine suspect enkavedistului de acolo, pus sa scrie o declaratie foloseste ortografia veche “tzarista” – “i”, semnele moale si tare altfel scrise, etc si este trimis de vigilentul subaltern al lui Beria- Merkulov-Avakumov in kontz-laghery.
    Sholohov a primit Nobel-ul pentru literatura PE MERIT, asa cum tot PE MERIT l-a primit Pasternak. “Tihii Don” este o capodopera, chiar daca se zice ca la baza a fost manuscrisul unui cazac alb – Kryukov, mort in razboiul civil. “Soarta unui om” asisderea. Capodopere, ceea ce nu se poate spune despre poeziile lui Brodski.
    Stranie tabu-izare a pandantului Arhipelagului – Dvesti let vmeste. Sigur, e ne-corect politic sa afli ca adevaratul inventator al asasinarii detinutilor cu gazele de esapament in camioane etanse a fost un zelos contabil al enkavedeului din Moscova, dar Soljenitzin era crestin, ca si Dostoievski, si stia de la Iisus ca numai daca spui adevarul potzi fi liber.
    Sa ma mai mire ca in multele librarii occidentale in care am intrat pe trei continente doar intr-una singura dintr-un orasel german am vazut un exemplar din traducerea istoriei de doua secole a celebrei relatzii? Ce tzi-e si cu (auto)cenzura asta intelectuala!

    • Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

      Tocmai asta este: despre evrei sub tarism Soljenitin A ALES SA NU SPUNA ADEVARUL. Eu nu am pus atitudinea asta neaparat pe seama antisemitismului ci mai mult pe incercarea de a vopsi in roz Rusia ante-bolsevica. SI ASTA E O MINCIUNA STRIGATOARE LA CER(UL DE UNDE ISUS NE PRIVESTE – INCLUSIV PE SOLJENITIN).

      Prin ingenuitatea sa complicată, cel mai înduioşător ne limpezeşte Johann Friedrich von Schiller: „Tocmai acesta este blestemul FAPTEI RELE – o datǎ săvîrşitǎ, ea induce şi pretinde mereu mai mult RǍU !” (Das eben ist der fluch der bösen Tat, daß sie, fortzeugend, immer Böses muß gebären !)

      Na, că nu-i francez, nici englez, nici… Dostoievski !

      • lucid spune:

        Intr-adevar, ce spune V T: ” o anumita indiferenta etica in raport cu soarta nu doar a evreilor, ci a tuturor nationalitatilor non-ruse” e vizibila, dar a-l acuza ca a ignorat peresecutii importante de dinainte de 1917 necesita dovezi. Ai exemple? Descrierea pogromului de la Chisinau este partiala? Din ea vedem cum fratii nostri moldoveni au jucat un rol important dar si ca evreii se organizasera oarecum sa riposteze si au fost si victime (mai putine, desigur) din randul pogromistilor. La fel introducerea istorica cu khazarii si primul pogrom in Rusia kievleana este o premiera pentru cititorul roman. Deci: ai exemple concrete de ascundere a adevarului?

        • Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

          DA ! DA ! DA ! NENUMARATE !

          Nu au toate loc aici dar iata un exemplu:

          „Mişcarea Pan-Slavistă din Rusia nu reprezenta ceva nou, însă, din 1905 (anul marilor tulburări declanşate de înfrîngerile în războiul cu Japonia), îmbrăcase forme mult mai organizate, luînd denumirea generica de „Sotniile (sutele) Negre”. Sub umbrela acestei etichete se agitau o grămadă de facţiuni, din care cea mai celebră era „Uniunea Poporului Rus” – UPR. Per ansamblu ele pot fi caracterizate printr-un negaţionism virulent: anti-engleze, anti-yankee, anti-capitaliste, anti-parlamentare, anti-liberale, şi, evident, anti-semite. Latura afirmativă se rezuma la deviza ţaristă “Autocraţie, Ortodoxism, Naţionalism”, plus lupta împotriva revoluţionarilor. De altfel Ţarul era un fel de patron simbolic al mişcării, rol pe care Nicolae II şi l-a asumat public. „Braţul” ei „înarmat”, zis „Cămăşile Galbene”, a organizat pogromuri în vreo 300 de oraşe ruseşti, rezultînd aproximativ 1000 de morţi. Membrii nu se recrutau doar printre persoane private ci şi dintre funcţionarii de stat sau politicieni. Cel mai celebru rămîne ultra-reacţionarul Vladimir Purişkevici (Purice), de origine basarabeană, deputat în Dumă, ulterior co-părtaş la asasinarea lui Rasputin.”

          Ar mai fi de adaugat rolul ocult, insistent si provocator jucat de Ohrana in (aproape) TOATE actiunile teroriste.

          Cam asta incearca sa ascunda Soljenitin sau (si) cei din spatele lui.

          • lucid spune:

            Sigur ai citit cu adevarat Dvesti let vmeste? Si in ce versiune? Adicatelea nu scrie Soljenitin de “sutele negre”, de uniunea poporului rus, de pogromurile de la inceputul secolului trecut, de rolul sinistru al autoritatilor – ca in cazul pogromului de la Chisinau? Aiureala cu “puricele” Puriskevici nu cred ca o scrie (nu am cartea la indemana), dar atmosfera pogromista a acelor ani si provocarile Ohranei le trateaza, inclusiv aspectele dubioase ale asasinarii lui Stolypin. Iar insinuarea cu “cei din spatele lui Soljenitin” e de sorginte bolsevica pura.

            • In some of his historical writings, there are strong hints of anti-Semitism, a common vice of writers of the conservative-nationalist persuasion in Russia. In his 1976 book, “Lenin in Zurich,” Solzhenitsyn depicts Helphand-Parvus as a slimy character who tries to persuade Lenin to return to Russia to start a revolution. In “August 1914,” published in its expanded form in 1984, he explains the assassination of Prime Minister Pyotr Stolypin by Dmitry Bogrov, a thoroughly assimilated Jew, on the alleged grounds that Stolypin’s plans for a better Russia promised nothing good for the Jews. Fortunately, in his last book published in 2003, “Two Hundred Years Together,” an ambitious history of Jews in Russia, Solzhenitsyn unequivocally exonerated the Jewish people of responsibility for the Russian Revolution. (Richard Pipes)

    • Stefan Michiu spune:

      Domnule Lucid, de acord cu dvs ca “Pe Donul linistit” este o carte mare, desi se observa o retinere in prezentarea adevarului, dar sa afirmi despre “Soarta unui om” ca e la nivelul romanului amintit, mi se pare o exagerare nepermisa;cum de ati uitat “Pamant destelenit”, de aceeasi non valoare ca si “Soarta…?

      • Solohov a primit Premiul Nobel in 1965 (dupa faimosul refuz al lui Sartre), In 1966, a aplaudat condamnarea disidentilor Andrei Siniavski si Iuli Daniel (7 si 5 ani inchisoare) numindu-i “borfasi cu constiintele patate”. Alti intelectuali (scriitori, oameni de arta, fizicieni) au protestat: Kornei Ciukovski, Viktor Nekrasov, Ilya Ehrenburg, Dmitri Sostakovici, Maia Plisetkaia, Andrei Tarkovski, Andrei Saharov, Piotr Kapitsa, Konstantin Paustovski, Bella Ahmadulina. Larisa Bogoraz, mentionata de Marius Stan in articolul publicat pe “Contributors” despre cei 7 disidenti magnifici, a fost sotia lui Daniel. Ulterior, s-a maritat cu activisul pentru drepturile omului Anatoli Marcenko, mort in 1986 in inchisoare, la 48 de ani. Fiul Larisei Bogoraz si al lui Iuli Daniel lucreaza la Asociatia “Memorial” din Moscova.

        http://www.nytimes.com/2004/04/08/world/larisa-bogoraz-soviet-dissident-dies-at-74.html

        http://en.novayagazeta.ru/society/8542.html

        • lucid spune:

          However, premiul Nobel pentru LITERATURA l-a primit SCRIITORUL Sholohov, nu membrul de partid Sholohov, tot asa cum acelasi premiu l-a primit autorul lui Dr. Jivago si nu marginalizatul (caci nu se poate spune ca a fost dizident ca Saharov) Pasternak. Pe vremea aceea nu se confundau planurile la premiile Nobel, poate cu exceptia celui pentru pace. E drept ca si Churchill a luat premiul pentru literatura in anii 50 dar in urma lui au ramas multe ziceri si discursuri memorabile.

  7. adi spune:

    Nu-i de mirare ca Sharanski il vede astfel pe Soljenitin – adica ii intelege nationalismul.

    Sharanski e sionist, nationalist evreu israelian.

    Orice s-ar zice, un nationalist nu poate iubi minoritatile (gasiti pe net pozitiile lui Sharanski fata de Israel in relatia cu palestienii si miscarea de eliberare palestiniana). Le va tolera daca e luminat, insa atat.

    Mie, anticomunist cum sunt, Soljenitin mi se pare un reper moral extraordinar. Ca etnic roman insa, evident ca ma ingrijoreaza modul in care a cautionat regimul Putin si a promovat cauza velicorusa.

  8. Dorin Popescu spune:

    N-am inteles niciodata de ce a fost nevoie de un Soljenitin pentru ca Occidentul sa inteleaga ororile comuniste. Din cate stiu Arhipeleagul Gulag a fost publicat destul de tarziu in raport cu ww2, 1973 mai precis. Dar primele lagare concentrationare au fost “ctitorite” de Lenin&co. cu mult inainte de scrierea si publicarea cartii.
    Pot intelege penuria de informatii din timpul revolutiei rosii, americanii aveau propriile lor probleme, dar in timpul lui stalin fiecare putere occidentala avea o armata intreaga de servicii secrete, agenti si colaboratori in uniunea sovietica. Este imposibil ca din milioanele de oameni trimisi in Gulag sa nu fi scapat macar cativa care sa fuga in vestul europei si sa nu fi descris atat ororile comuniste cat si amploarea lor. De ce cuvintele lui Soljenitin au avut brusc mai multa greutate decat 50 de ani de marturii ale celor evadati din infernul sovietic, la care se adauga si “raportul secret” din ’56?

  9. mihai ionescu spune:

    Nu am nici cea mai mica idee despre istoria postbelica vest-europeana, dar imi pare logic ca “stralucirea” estului sa fi produs trecerea in umbra a anumitor fapte din vest. Sa fi fost vestul postbelic asa de curat sau a fost doar o excelenta prin comparatie ? Daca as crede in cinism, as zice ca multor vestici le-a folosit tare mult sperietoarea estica, mai mult: au format, incurajat sau descurajat, dupa caz, opinii conforme cu interesul cladirii unei legitimitati “putin” disonanta cu realitatea. Oare de ce sunt atat putine scrieri despre viata vesticilor imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial ? Sa nu fi fost nimic de spus, sau ora 25 a adevarului inca n-a venit (cu variantele: nu intereseaza sau deranjeaza categorii anume) ?

  10. Corneliu Cazacu spune:

    Am citit “Arhipelagul Gulag” in anii ’80 intr-o editia frantuzeasca, carte adusa in Romania de tatal unui coleg. A fost o revelatie si o consider in continuarea poate cea mai buna acuzare adusa comunismului. Daca Orwell in “1984″ are in vedere o societate inexistenta pe care o descrie intr-un stil extrem de sumbru, in “Arhipelagul Gulag” Soljenitin reuseste sa trateze ororile unei societati existente intr-un mod sarcastic si ironic.

    Am citit apoi mai toate operele lui si pentru mine romanul favorit a ramas “Pavilionul cancerosilor”, un amestec de thriller, carte de evocari a experientelor gulagului, studiu medical, etc.

    Ar fi atit de multe de spus despre Soljenitin si ar fi foarte util de facut o paralela Soljenitin-Saharov (eu prefering ideile politice ale lui Saharov) …

    • Multumesc pentru comentariu. Da, sarcastic, ironic, dar, nu mai putin, cu un acut simtamant al tragicului. “Pavilionul” este unul din marile romane ale maladiei ca metafora universala, alaturi de “Muntele vrajit” si “Ciuma”…

  11. De la statia de metro Shabolovskaia, pazita de maidanezi mai blanosi decât ai nostri, e vreun sfert de ora de mers pe jos pâna la Donskoi Monastir, in al carei cimitir se odihnesc Soljenitin (fara flori ca Chopin la Paris), Pavel Kiseleff, Patriarhul Tihon, Denikin, Ceaadaev, Lev Kopelev, oarecum laolaltă cu cenusa de peste gard a unor celebre victime incinerate ale terorii staliniste (Tuhacevski, Iakir, Isaak Babel, Meyerhold, Solomon Mikhoels…) si chiar cu a calailor Iagoda, Ejov, Beria sau Stanislav Kosior (organizatorul foametei din Ucraina):
    http://coldwarsites.net/country/russia/donskoy-cemetery-and-crematorium-moscow

  12. gigi luca spune:

    Stimati administratori ai platformei,
    Chiar credeti ca profesorul Tismaneanu nu ar accepta ca expresia “inalta anvergura” nu este cea mai potrivita ? Chiar trebuie sa-l protejati inutil prin cenzurare ?

    • Chiar este singurul lucru pe care il aveti de comentat despre acest articol si interventiile de pe forum? Chiar nu va puteti gasi linistea daca nu corectati o eventuala scapare? Va felicit cordial pentru vigilenta stilistica si va urez o zi cat mai agreabila! Deci, ca sa fiti multumit, sa zicem imensa valoare.

    • Vali spune:

      Și de ce ar fi, mă rog, ‘înaltă anvergură” o mostră de brambureală? Anvergura exprimă întinderea unei calități sau a unui conglomerat de dexterități, achiziții, subtilități. Înălțimea, în shimb, traduce axiologic anvergura respectivă. Ce, Diavolul nu are anvergură? Dar una joasă, de precipițiu… Răul, inteligența ticăloasă, sadismul, hoția, minciuna nu pot avea anvergură? Evident că pot. Înălțime n-are însă decît elita angajată etic, superlativul orientat către zenit.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Vladimir Tismaneanu


Vladimir Tismaneanu

Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)