În urmă cu doi ani, am citit pe nerăsuflate o carte extraordinară despre formele concrete ale RĂULUI trăit de români în cei 45 de ani de comunism. Era vorba acolo despre „viața de zi cu zi […], reconstituită de 95 de autori: scriitori, medici, actori, profesori, ingineri, muncitori etc. Peste 360 de mici povestiri al căror fir roșu e absurdul, iar aici culoarea firului e chiar justificată. Fapte diverse de acasă, de la serviciu, din vacanțe, de la școală și facultate, de la munca patriotică, din călătorii. Probleme administrative, dragoste și tot ce mai ține de viața însăși. Cartea nu conține ideologie și nu pornește de la premise politice. Dacă din ea rezultă o concluzie politică sau o voluptate estetică, aceasta e problema intimă a cititorului. Se poate parcurge ca un roman (fragmentele ei se leagă într-o poveste dramatică), se poate urmări ca un film plin de situații nebunești, imposibile, tip Good bye, Lenin!, sau, pentru cei care sufera de nerăbdare, se poate zapa.
Te face să plângi, să râzi, să gândești. Întărește memoria și se recomandă în special uitucilor” [1].
Nu mă aflu printre cei 95 de autori. Cer însă permisiunea doamnei Ioana Pârvulescu de a mă alătura acestora după doi ani și mai bine, căci și eu am trăit în comunism. Ergo:
1952
În iarna grea a acestui an, înainte de a merge la școală, începusem să citesc pe litere. De dimineața până seara răsfoiam un manual de istorie bogat ilustrat după care învățase un unchi de-al meu la liceu cu vreo cinci-șase ani înainte, când România era monarhie. Admiram în acel manual portretele maiestuoase ale regilor noștri: Carol I, Ferdinand și Mihai (Carol al II-lea lipsea). La un moment dat, mama, văzând ce admir eu, mi-a luat cartea din mână și, spre disperarea mea, a încercat s-o arunce în sobă. A împiedicat-o tata, categoric. Atunci, biata mamă a luat peria de pantofi, a înmuiat-o în crema de ghete și a șters cu ea portretele regilor. Asistam neputincios la acel ritual sinistru și nu puteam înțelege ce-i veni mamei. Scena trebuie că m-a șocat serios, fiindcă o țin minte de parcă s-ar fi petrecut ieri. Am aflat câțiva ani mai târziu că mama era puternic marcată de arestarea vecinului nostru, Morar Isai, pentru că la nunta fiicei sale, spre dimineață, acesta a cântat Trei culori cunosc pe lume. Ca o culme a ironiei, peste numai câțiva ani, textul lui Ciprian Porumbescu, maltratat de Ceaușescu, a devenit imnul nostru național.
1958
În orășelul meu singura mașină particulară, marca Pobeda, era a stomatologului Hans Ruppert. El nu circula niciodată pe strada noastră, fiindcă era nepietruită. Din când în când, în liniștea nopții, se auzea totuși câte un huruit de mașină. Nu înțelegeam de ce mama trăia clipe de coșmar când auzea huruitul acela și, după ce liniștea se lăsa din nou, își făcea sfânta cruce și murmura un cuvânt de mulțumire către Cel de Sus. Într-o noapte de sfârșit de iunie mi-a fost dat să înțeleg de ce-și făcea ea cruce. Eram acasă numai eu cu tata. Mama era plecată cu trebi la fratele ei de la Arad. Pe la miezul nopții aud un scrâșnet scurt. Bine că nu-i mama acasă, îmi zic, să-nceapă iarăși cu crucile ei. O mașină neagră se oprește în fața casei. Coboară din ea doi și-l iau pe tata. Pe mine mă lasă singur.
1962
În 17 iunie 1962 am urmărit prima transmisie televizată. De la Budapesta (Magyar Televízió), căci în vestul țării nu se recepționa încă Bucureștiul. Se juca finala campionatului mondial de fotbal din Chile: Brazilia contra Cehoslovaciei. Un vecin de-al nostru mai înstărit și-a cumpărat televizor tocmai în vederea acestei finale. A scos aparatul în curte și cât ai zice pește bătătura lui s-a umplut de curioși. Cum se întâmplă în asemenea confruntări sportive, spectatori neutri nu prea există: unii erau de partea Cehoslovaciei, alții de partea Braziliei. Noi, elevii de liceu, citeam „Sportul popular” și eram la curent cu numele legendare ale fotbalului de atunci pe care nu i-am văzut însă niciodată jucând cu adevărat. Se înțelege că acel meci a fost un eveniment fericit pentru mulți. Nu și pentru mine, deși Brazilia, de partea căreia m-am situat, a câștigat partida cu 3 la 1. Era sfârșit de an școlar și așteptam serbarea finală la care urma să capăt un premiu oarecare. Un coleg, care m-a urmărit mizerabil toată viața precum inspectorul Javert pe știți dumneavoastră cine, m-a pârât la diriginte că am susținut Brazilia capitalistă împotriva unei țări frățești din lagărul socialist. (Cu lagărul avea dreptate.) N-a uitat să adauge, vigilent, că „așa mă învață acasă tata” (care scăpase din iad). A murit în ’90. De inimă rea. Topit de băutură, s-a înecat într-un șanț, precum altădată Javert în Sena.
1981
Lucram la un institut de cercetări filologice. Aveam un coleg maghiar mai în vârstă, Otto B., fost campion național de lupte libere, cu experiență în munca de partid; tatăl său, ilegalist PCR cu carnet. Simțind el că institutul nostru de lingvistică se cam clatină și e amenințat cu desființarea, a „aranjat sus” schimbarea numelui său în Centru de științe sociale. Suna bine ideologic și, astfel, am scăpat până în 1989 de toate restructurările. Schimbarea aceasta a numelui mi-a adus și beneficii personale. Un milițian a vrut să mă amendeze în tren: nu i-au plăcut nici „blugii” mei și nici barba tovarășului meu de drum. Ne-a iertat pe amândoi când a văzut pe legitimația mea de serviciu numele instituției: eram „pe linie”, aidoma trenului cu care călătoream. Logocrația și-a făcut efectul. Koszonom szépen, Otto! Mulțumesc frumos pe românește!
1983
La Centrul de științe sociale, tovarășul Novac era contabilul-șef care ne superviza proiectele de cercetare. M-a convocat la el și m-a informat sec că proiectul meu despre editarea lui Macedonski nu-i bun de nimic și ca atare nu-l aprobă. Contrariat de subita-i competență filologică și de slăbiciunea lui pentru poetul rozelor, am întrebat și eu, cam speriat, e drept, ce nu-i în regulă. „Păi n-ai băgat (sic!) acolo: învățământ, cercetare, producție” (era un slogan al limbii de lemn). „Și ce-i de făcut?” întreb din nou. „Bagă-l, tovarășe, altfel nu trece”. L-am… băgat și a trecut.
1985 sau 1986
În anii aceia universitățile erau controlate și supravegheate de activiști. Era unul Cumpănașu, cred că nu mă-nșel asupra numelui. Avea cabinet personal chiar la Universitate. Îl știam toți, ne salutam civilizat, dar rece, îl evitam cât puteam. Uneori însă nu se putea. Într-una din zilele mele nefaste, în drum spre Universitate, mă întâlnesc cu el pe podul Michelangelo care, pe-atunci, era din lemn, scârția din toate încheieturile și era strâmt, încât nu-i pot evita compania; mergem împreună preț de patru-cinci sute de metri până la „locul de muncă”. Discuția lâncezea, se închega greu, dar la un moment dat mă trezesc că acesta îmi spune ca din senin: „v-am văzut de mai multe ori cu tovarășul Tohăneanu”. Nu neg și mă străduiesc să înțeleg încotro bate. Devin foarte atent. Îl aud că zice : „E băiat bun Tohăneanu ăsta al tău, da’ ce-i tot dă cu latina și-i nedreptățește pe daci. Romanii au fost cuceritori, iar noi, românii, suntem un popor demn și am luptat întotdeauna pentru independența noastră”. Văd cu câtă dezinvoltură trece de la daci la români, încurcând patriotismul cu lingvistica și istoria cu propaganda. Noroc că ajungem la destinație, îmi fac sfânta cruce c-am scăpat, urc șase etaje pe scări până la bibliotecă (nu-i curent, liftul nu circulă) și mă trezesc că, din două în două trepte, vorbesc singur: „băiat bun, Tohăneanu ăsta al tău, băiat bun, Tohăneanu ăsta al tău”…
1987
Prin Universitatea din Timișoara mișuna „un securist de omenie” care avea în fișa postului „tenis cu universitarii”. Era dotat ăsta cu o palmă cât pagaia lui Patzaichin. Câțiva dintre colegii mei împătimiți de tenis jucau cu el, profitând de faptul că „avea pile” la diverse cluburi sportive, inaccesibile oamenilor de rând. Făceau glume, râdeau împreună, dar toți se fereau ca Necuratul de tămâie, de subiecte sensibile: aluzii politice, bancuri etc. Până într-o zi. Jucând o partidă cu Valy M., pălește securistul nostru un smash de-l îngheață pe bietul Valy. Acesta uită de toate tabuurile politico-ideologice, își privește neputincios racheta și exclamă îngrozit: „dumneavoastră dați aici ca la servici (sic)!”. O clipă au înlemnit cu toții, apoi au izbucnit în râs ca-n povestea cu împăratul gol. În mai puțin de două ore (fără Facebook) toată universitatea a aflat întâmplarea.
NOTE______________
[1] Și eu am trăit în comunism, Humanitas, 2015. Editor Ioana Pârvulescu. Citatul meu e din prezentarea online a editurii.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
O tempora!
1979, primăvara. Ne jucam în pauză în clasă cu o minge de tenis. Cineva mai puțin iscusit a spart sticla de la poza lui Ceușescu ce trona deasupra catedrei. Apoi s-a urcat pe catedră, a adunat sticla din ramă, apoi ciobuile de jos și am lăsat portretul în ramă fără sticlă. Era pe hârtie cerată și nu se vedea stcla lipsă.
La ora următoare tocmai când învățătoarea (o dihanie binișor peste un chintal) ne explica cu mâinile împreunate și ochii dați peste cap că ea nu reușeste să înțeleagă cum de poate toa’șu’ Nicolae Ceaușescu să muncească atâta. Și pe când mugea ea mai abitir iată că o adiere de vânt (era cald, geamurile erau deschise) l-a luat pe toa’șu’ din ramă și l-a depus pe catedră ca o frunză uscată. Dihania s-a speriat așa de rău încât a horcăit ceva d neînșeles și apoi a leșinat imdediat.
Dl. Pop din sala vecină a fugit în cancelarie să cheme salvarea. Au apărut doi brancardieri sfrijiți care la cât s-au chinuti să o ridice și să o pună pe targă au trezit-o din leșin. Cum si-a venit în simțiri s-a apucat să mugească smiorcăit până ce au aburcat-o în salvare: „Hauuuu!!! Cum de mi-a căzut tocmai mie (era nevastă de milițian și turnătoare) toa’șu’ pe catedră!?! Uuuu, Ouuu, Oauuuu!!!” .Noi fugeam după salvare ca după după troșcoleta cu 3 roți cu motor aurzitor ce aducea gogoși și bomobane pe băț „Kojak în curtea în pauza mare. Dincolo de gard Panczel ur (ce ura cupmlit copiii, iar pe români și mai și) ișis cu bastonul în fața porții și zviera cu vocea lui fonfăit-smiorcăita „Vadasz!!!” (Sălbaticilor!)
Directorul școlii, urmat sectorist și de „pufulețul” (soldat din Miliție cu Kalașnikovu’ la umăr) acestuia, au intrat în clasă solemi în șir indian ca niște gânsaci. Ancheta n-a dat însă nici un fel de rezultate. În pofida amenințărilor și a momelilor zbirii stâpânirii n-au aflat „Cine i-a spart geamu’ toa’șului” . 30 de ani ma târziu când am reușit să-mi văd a CNSAS copia dosarului de la Securitate am găsit incidentul menționat de învățătoare. Eu erau unul din suspecții de frunte. La nici 9 ani aveam deja 2 rapoarrte la Securitate. Precizez că până pe 21 Decembrie 1989 nu m-am manifestat zgomotos sau violent împotriva regimului. Oare ce or fi avut prin dosare ăia care chiar au făcut-o?!
Tot despre tablourile toa’șului. Până prin clasa a 6-a sau a 7-a toate încăperile publice aveau celebra poză într-o ureche a toa’șului pe fond albastru. Circula zvonul absurd că îi lipsește p ureche și că autnci când apare la TV de fapt are o proteză care nu se distinge pe imaginea de calitate mizerabilă a TVR. Oricum toată lumea era de acord că toa’șu’ e într-o ureche și dus bine de tot cu porcu’ pe tarla .
Pentru combaterea bancurilor dușmănoase poza pe fond albastru & într-o ureche, a fost înlocuită cu una cu Ceaușescu în două urechi, pe fond galben-maroniu. Asta a născut poanta cu „Situația României a evoluat din albastră spre căcănie”. Nici poza asta n-a fost cu noroc. Când am ajuns în liceiu prin clasa a IX-a sau a X-a ne-au interzis într-o bună dimineață intrea în școală. Cicp ar fi fost scurere de gaze. De fapt fotograful care retușase poza oficială cu ani înainte a tuns-o în vest și a povestit la Europa Lberă că a pictat pe cravata toa’șului niște pingele și alte scule de cizmărie – singura calificare a geniului Carpaților. Asta i-a adus stejarului din Scornicești le nom de guerre „Pingelică”
Revelația asta a declanșat o advărată urgie. Un văr ce lucra la tipografie a fost luat de acasă după-amiază și mobilizat militărește „la locul de muncă”. Adusesră de la Bucurețti cu avionul hârtie cerată. cerneluri speciale și tot ce mai trebuia pentru tipărirea noilor portrete. Ele trebuiau tipărite și pentru județele din jur ce nu aveau aeroport. Dimineața a început înlocuirea tablourilor. A trebuit apoi să predăm apoi manuaalele din care secretarele, maiștrii de la ateliere și profesorii tăiau de zor poza greșită și o lipau pe cea nouă și corectă-politic..
26 ianuarie 1988. Penultima zi de naștere a lui Pingelică. Sărbătoare nepereche a iepocii de aur. Turme întregi de pupincurști publicu nesfârșite poezii, ode cântece, și alte producții artistice dedicate „geniului ce se naște odată la 1000 de ani”. Rafioul și cele două ore de proram TV răgușeau lăudându-l pe scorniceștean. Se dezvelau statui ale sale și picturi imense pe câte un perete ântreg. Părinții mei plecaseră deja la birou. Frații mei mai mari erau studenți la Cluj. Eu erau singur acasă. Am mers la poartă să iau ziarul „Sportul” la care era abonat tata. Abonametul era unul obținut cu pile serioase. În mod normal abonamentul la Sportul se putea face doar dacă te abonai și la Scânteia (oficiosul PCR). Tata nu făcise manevra cu evitarea „bundle”-ului din zgârcenie (prețurile erau oricum derizorii), ci din principiu. Spre surpinderea mea în cutia poștlă din poartă în loc de „Sportul” avem „Scânteia” și „Scânteia Tineretului”. Le-am dus amuzqt în casă și le-am lăsat pe măsuța din hol, după care am plecat la școală.
După amiază când ne întoarcem acasă îi spun tatei: „Uite că până la urmă ți-au venit de hac. Au suprimat Sportul și o să te țină de acuma câțiva ani buni numai în Scâneia ca să recuperezi lecturile ratate.” Tata în loc să râdă ia ambee ziare și spre stupefacția meu începe să parcurgă febril împreună cu mama articolele fade și stupide. Apoi la un moment dat renunță amândoi dezamăgiți. Sunt șocat. Mut de uimire.
Tata îm spune că s-a înatâmplat ceva. Au strâns toate numerele din Scânteia de la chioșcuri iar secretarul de partid al institutului și securiștii (până atunci conspirați, dar totuși binecuscuți) umblau cu figuri împietrite din birou în birou să caute și confiște toate numerele din „Scânteia” și „Scânteia Tineretului”. Se pare că în urma unei erori fatale se publicase ceva atât de monstruos încât însăși ordinea firească a lumii era în pericol de moarte.
Treaba a fost lămurită în aceeași seară la ora 19 de Necuai Constantin Munteanu de la microfonul„Acutalității Românești” a Europei Libere. Un pupincurist ingenos trimisese un acrostih spre publicare în Scânteii, înrr-una din paginile cu ode închiate lui Pingelică. Cum probabil că numărul producțiilor depășea bine spațiul disponibil paginatorul s-a apucat să taie la plezneală de prin versuri ca sa nu fie lăsat nici un pupincurist pe dinafară – ceea ce ar fi fost o ofensă fără pereche. Oricum nu era nici o diferență, Toate poeziile find dezlânate, infantile și seci. Necazul e că acrostihul care ar fi trebuit sa dea „CEASUȘESCU NICOLAE” dădea acum „CESUȘESCU O LAE”. Problema era doar în Sânteia. Probabi că secretul era așa de mare că nici măcar zbirii nu știau ce caută, dar decisesră să confiște ambele ziare din exces de zel.
Mie cartea imi aduce aminte mai degraba, atat prin continut, cat si prin structura, de Amintiri din Epoca de Aur a lui Cristian Mungiu, decat de Good bye, Lenin! Frescele din Amintiri sunt mai variate, iar umorul din Amintiri este net superior celui din Good bye.
La Timișoara securiștii se comportau în anii 1970 destul de agresivi și sigur pe ei, la Universitate, la Liceul Lenau. Ceva altfel era La IPT, la Politehnica.
… „ …. Prin Universitatea din Timișoara mișuna „un securist de omenie” care avea în fișa postului „tenis cu universitarii”…. „…
La Universitatea Timișoara profesorii de filologie scriau recenzii pentru securitate, colaborau destul de strâns. Cei de la germanistică traduceau (prea puțini securiști cu cunoștințe de limbi locale?) și formulau recenzii. Bine documentate sunt acțiunile securiste ale anilor 1971- 1987 în revista culturală Bawülon NR 4/2011 „Wir werden wie im Märchen sterben“, Aktionsgruppe Banat „ de Johann Lippet și în Viata unui dosar de securitate“ (Das Leben einer Akte, Johann Lippet, Wunderhorn Verlag, netradus) . Agresivitatea securistilor mergea până la violență și bătăi. Helmut Frauendorfer a fost șantajat ca elev la liceul Nikolaus Lenau (un cuib de securiști), a fost lovit și persecutat. A urmat o acțiune de solidaritate 1984 (scrisoare deschisă către Uniunea Scriitorilor, fără răspuns pâna azi) din partea prietenelor scriitori din Timișoara: Herta Müller (Regele se închină și ucide, Patria mea a fost un sâmbure de măr), Richard Wagner (Miss Bukarest, Aufbau Verlag), William Totok (Der Sturz des Tyrannen, Rotbuch Verlag 1990, Căderea tiranului), Johann Lippet (Protokoll eines Abschieds und einer Ankunft, Wunderhorn Verlag Heidelberg).
Pentru acest șantaj violent cu persecuții brutale împotriva scriitorilor din „Aktionsgruppe Banat“, la Ateneu 2010 „grei“ dâmbovițeni nu au avut decât cuvinte de dispreț. „Acea colonie infimă de pelicani, acolo departe în Timișoara“ spunea Mircea Dinescu cu ocazia interviului cu Herta Müller 2010 la Ateneu. La fel s-au distanțat 2010 G. Liiceanu și Mircea Cartarescu de repetate ori de acești „disidenți“ bănățeni.
Intrebări azi de ce nu s-a găsit un Adam Michnik& Solidarnosc, un Vaclav Havel & Carta 1977 pe malurile dâmboviței în naționalcomunism?
La IPT Traian Vuia situație era diferită de la o facultate la alta. Foarte periculos la mecanică (la matematică anul unu: cu nume de Schwab erai bun pentru restanță) și ceva mai ferit la CCIA construcții unde domnul decan Dan Mateescu asigura un învățământ academic care merita numele. Nu l-a putut feri pe profesorul Josef Appeltauer de securiști, a fost suspendat de la catedră în anii 1973, ca multi alții care și-au pierdut serviciul după intervenția securiștilor.
Anecdote pentru tinerii români de azi?
Episodul meu din seria “Amintiri din epoca de aur” este proiectia unei capodopere a cinematografiei romanesti intitulata “20 de ani de impliniri marete”. Rula la cinematograf pe post de film obisnuit, cu afis, cu tot dichisul, daca tin bine minte. La cat ii ducea mintea, aia cred ca se asteptau sa ia lumea bilete din proprie initiativa si sa umple salile de cinema ca sa-l vada pe tovarasu, mai ceva ca la “Piedone in Egipt” sau “Lovitura fulgeratoare” si ce mai rula pe atunci. Ca sa fie mai siguri ca mesajul ajunge unde trebuie, pe noi ne-au scos de la scoala, cateva clase o data, si ne-au dus la film. Numai ca organizatorii au scapat din vedere un aspect tehnic important: cinematograful cu pricina avea balcon. Ce se poate intampla cand umpli o sala de cinema cu copii de clasa a 4-a, cu ghiozdanele la ei, si ii pui sa vada un film cretin de propaganda, iar pe unii dintre ei ii pui la balcon? Proiectia s-a transformat intr-un re-enactment al bataliei de la Posada, cu aia de la balcon bombardandu-i frenetic pe ceilalti cu avioane si foi rupte din caiete si manuale. Pe fondul atmosferei de telejurnal a filmului, sobra si penibila, s-a declansat in sala un fenomen de isterie in masa, cum vezi pe la meciuri sau la concerte rock. Aai de jos tipau la aia de sus si invers, radeam toti de nu mai stiam de noi, intr-o agitatie generala si o atmosfera de distractie totala vecina cu isteria, timp in care pe fundal tovarasu’ se plimba in stanga si in dreapta ecranului si dadea indicatii pretioase. Dupa care am luat toti bataie de la invatatoare, normal, dar fara ca asta sa ne strice cu ceva starea de euforie, care a mai continuat si in drum spre casa.
Mi-a ramas amintirea asta ca un mod autentic de a spune “du-te ma nene undeva anume, cu propaganda ta si cu ideologia ta cu tot”. Spre bucuria mea, am regasit ceva din atmosfera aia excelenta iarna trecuta in Piata Victoriei, in seara in care am aprins toti luminile de la telefoane, iar urmasii cretinilor alora cu propaganda se intrebau cine ne plateste abonamentele pentru lanterna de la telefon. Vorba unei reclame, aceste clipe… numai cu filmul Kodak ;)
Sfarsit de Iulie 1989. Sunt la mare dupa cele 9 luni de armata, cu prietena mea din epoca si alte 3-4 perechi. Dimineata (adica pe la vreo 11-12) suntem rupti de foame si cautam ceva de mancare. Mai avem ce-i drept conservele chinezesti de carne (in SUA se numesc „spam in the can” si sunt pe la $1-$2 bucata – mai cumpar ocazional din nostalgie :P ) ce erau culmea prosperitatii in Romania socialista, dar ne cam saturaseram de ele.
Mergem in apropierea plajei de la Costinesti la ceva terasa numita „Perla” sau „Agata”, sa asa ceva. Terasa e aproape goala. Cativa clienti posaci beau resemnati „nechezol” (surogat de cafea) si bere lesinata cu aspect de urina. Apare un chelner mahmur ce pute ingrozitor a transpiratie din aia statuta de la cativa metri. Il intrebam ce are de mancare. Raspunde „ficatei” cu nu-stiu-ce. OK. Ficatei sa fie. Apar si ficateii dupa vreo juma’ de ora inconjurati de cativa cartofi fierti sleiti.
Suntem langa gardul terasei. Dincolo de gard un caine jigarit cu ochii iesti din cap, limba scoasa, da nervos din coada si respira aproape spasmodic in timp ce se uita fix la masa noastra. Incerc sa mananc ceva din ficatei. Gustul e infiorator: Un amestec subitl de gust de carne alterata si mucegai. Ma limitez la cartofii sleiti. Arunc ficateii peste gard bietului caine. Asta se repede febril la ei . Apoi le da pur si simplu drumul din bot si pleaca abatut spre plaja nudistilor…
La Timișoara securiștii se comportau în anii 1970 destul de agresivi și sigur pe ei, la Universitate, la Liceul Lenau. Ceva altfel era La IPT, la Politehnica.
… „ …. Prin Universitatea din Timișoara mișuna „un securist de omenie” care avea în fișa postului „tenis cu universitarii”…. „…
La Universitatea Timișoara profesorii de filologie scriau recenzii pentru securitate, colaborau destul de strâns. Cei de la germanistică traduceau (prea puțini securiști cu cunoștințe de limbi locale?) și formulau recenzii. Bine documentate sunt acțiunile securiste ale anilor 1971- 1987 în revista culturală Bawülon NR 4/2011 „Wir werden wie im Märchen sterben“, Aktionsgruppe Banat „ de Johann Lippet și în Viata unui dosar de securitate“ (Das Leben einer Akte, Johann Lippet, Wunderhorn Verlag, netradus) . Agresivitatea securistilor mergea până la violență și bătăi. Helmut Frauendorfer a fost șantajat ca elev la liceul Nikolaus Lenau (un cuib de securiști), a fost lovit și persecutat. A urmat o acțiune de solidaritate 1984 (scrisoare deschisă către Uniunea Scriitorilor, fără răspuns pâna azi) din partea prietenelor scriitori din Timișoara: Herta Müller (Regele se închină și ucide, Patria mea a fost un sâmbure de măr), Richard Wagner (Miss Bukarest, Aufbau Verlag), William Totok (Der Sturz des Tyrannen, Rotbuch Verlag 1990, Căderea tiranului), Johann Lippet (Protokoll eines Abschieds und einer Ankunft, Wunderhorn Verlag Heidelberg).
Pentru acest șantaj violent cu persecuții brutale împotriva scriitorilor din „Aktionsgruppe Banat“, la Ateneu 2010 „grei“ dâmbovițeni nu au avut decât cuvinte de dezinteres. „Acea colonie infimă de pelicani, acolo departe în Timișoara“ spunea Mircea Dinescu cu ocazia interviului cu Herta Müller 2010 la Ateneu. La fel s-au distanțat 2010 G. Liiceanu și Mircea Cărtărescu (ars gratia artis?) de repetate ori de acești „disidenți“ bănățeni.
Intrebări azi de ce nu s-a găsit un Adam Michnik& Solidarnosc, un Vaclav Havel & Carta 1977 pe malurile dâmboviței în naționalcomunism?
La IPT Traian Vuia situație era diferită de la o facultate la alta. Foarte periculos la mecanică (la matematică anul unu: cu nume de Schwab erai bun pentru restanță) și ceva mai ferit la CCIA construcții unde domnul decan Dan Mateescu asigura un învățământ academic care merita numele. Nu l-a putut feri pe profesorul Josef Appeltauer de securiști, a fost suspendat de la catedră în anii 1973, ca multi alții care și-au pierdut serviciul după intervenția securiștilor.
Anecdote pentru tinerii români de azi?
Să vă spun si eu una…desi am o groază :P
1983.
Eram soldat TR, de 6 luni (adica armata făcută după facultă). Împreună cu prietenul meu Miki,-el îl medita pe fiul unui colonel, la mate , eu mai rezolvam probleme de aprovizionare pe la fabricile din Timisoara (acum par fleacuri dar atunci o ditamai unitatea militară, care făcea proiectare si productie pentru transmisiuni nu putea să aprovizioneze vopsea albă de la Azur, voltmetre de la AEM sau burete de la Spumotim, a trebuit să-mi pun ]n funcțiune pilele) asa că primeam permisii la greu, si aveam program ca la servici, adică in fiecaer zi , de pe la ora 16 eram liberi sa plecaăm in oras, până a doua zi dimineață
Intr-o sâmbătă organizăam un mic chef, la un birt destul de fițos la vremea aia, Moldova parcă (se zicea că era preferat si de Valentin Ceausescu), pleca in Siria o prietenă de familie, studentă in Timisoara.
Luam un taxi, eu Miki, Rima si vărul meu bucurestean, Octav, lucra pe atunci la instittuul de cercetare in petrol si gaze, ceva de genul ăsta. Afară ploua ceva de speriat, nu vedeai la cinci metri. Taximetristul mergea cu ochii holbati in parbriz, o vizibilitate aproape de zero, dar mergea, cunostea foarte bine locatia respectiva, zicea el.
La un moment dat masina se opreste si apar la geamuri cativa soldati cu automatele indreptate spre noi, adica pasagerii din taxi. In față era un căsoi care numai a birt nu semăna, bașca două gherete de pază la poarta de care tocmai trecuserăm….
Intraserăm, asa, pe ploaia aia năprasnica in curtea Ambasdei Iordaniei…sau Palestinei, nu mai tin minte, dar era o tară arabă sigur. Soldati erau pitiți de ploaie pe undeva si nu vazuseră nici ei taxiul, până nu am ajuns in mijlocul curții….
Imediat suntem urcati inapoi in taxi, si condusi de o masină de militie la cea mai apropiată sectie, Stăteam pe bancheta dins spate, in fata stătea Rima, prietena studentă din Siria. La un moment dat îmi paseaza ceva, pe furis, să nu vadă taximetristul, erau niste scrisori. Ce dracu să fac cu ele? .Mergeam la o sectie de militie si sigur vom fi percheziționați, după faza cu ambasada. Nici să i le dau înapoi nu puteam, că vedea șoferul.
Bun, mai de voie, mai de nevoie, le bag sub căptuseala de la geacă, aveam o mesada cusută de soră-mea peste captuseala de la geaca, era frig afară, care avea astfel un buzunar ascuns, fara intentie, dar nu era vizibil.
La sectie militienii ne iau tare, eu si amicul militari, fara buletine, doar cu biletele de voie si carnețelul ala de militar, fata străineză, o ia plânsul de ziceai că i-a murit mama (apoi ne-a spus că a făcut si un pic de teatru, era foarte isteață), varul la institut de cercxetare…phuuu, ciudatenie mare, mirosea, cică, a spionaj, trădare si alte alea!
Ne bagă pe fiecare , individual, la interogatoriu.
Ce e cu fata ?(statea la noi în gazdă, era prietenă de familie) cum de suntem impreună? Hai, că stie el, suntem cuplați, să fiu sincer, așa , ca între bărbați, hăhăhă.
Nu puteam să-i spun că stă in gazdă la noi, era interzis să cazezi străini fără să raportezi…i-am spus ca ne-am întâlnit întâmplâtor în București…oauuu, ce greșeslă! Întâmplător nu există, miltari, străineză, cercetător,,,era putred rău! Urlă, zbiară, dar nu lovesc pe nimeni.
Bun, într-un final, după vreo doua ore (chestia mișto e că n-au gasit scrisorile la percheziție) apare alt tip, un tinerel cu ochi albaștri :P care își dă sema că e de fapt o prostie, un ghinion din cauza ploii, și ne dă drumul.
Ce să mai mergem la birt, eram cu morcovul de-un metru, am mers acasa, nici n-am mai adormit si abia am apucat să plece prietena, a doua zi, cu avionul.
La unitate circ, se aflase, evident că se raportase evenimentul, iarăsi explicații la securistul unitarții,
Se hotărâse să ne mute separat pe la alte unitați. Dar, noroc chior, securistul moare (pe bune, face infarct) timpul trece, se uită de noi si reușim sa ne liberăm, asa uitați de toată lumea. De aia am pe livret și acum gradul de soldat simplu, am fost cumva uitați, toti colegii mei TR-isti au grade mai mari ( de la locotenent in sus).
Adica nici Secu nu era chiar nu știu ce mare scofală… n-au găsit scrisorile (erau trimise astfel pentru a nu fi citite de secu de la posta, se cam citeau scrisorile cu destinatar care locuia afară) si si ne-au și uitat…cred.
Bun, cațiva ani mai târziu, la alt secu..dar asta e altă poveste, poate cu altă ocazie…am lungit-o si așa cam mult.
Am si eu o „gramada” de intimplari haioase (acum, ca atunci alta era atmosfera :P ), cu activisti si secretari de partid (era unul si era in toate!), cu securisti (maiorul Mihalacxhe si-a dat obstescul sfirsit intr-o betie continua, ca militarii sovietici in pivnitele maghiare de vin, in al doilea mondial) si, la armata, cu contrainformatorul, capitanul Dragnea. O fi ruda cu Liviu ot Teleorman?
In biroul contrainformatorului am fost cam des, trimis de comandantul bateriei, pentru indisciplina. Ma cam infiora Dragnea cind imi spunea ca voi fi trimis la puscarie. Il gaseam intotdeauna batind la o masina de scris. Nu se intrerupea, nu-mi raspundea la salut si dupa vreo cinci minute incepea turuiala. In timp ce eu ma gindeam „ce prost! toti ofiterii au cite un furier care le scriau planurile”..
In 2001, cind mi-am vazut dosarul la CNSAS, mi-am dat seama dece nu avea furier: toate foile din dosar erau dactilografiate, fie ca erau de la „Onodi”, de la „Darascu” si mai stie-i michiduta sa-i pieptene :D Dar toate aveau adnotari pe margine cu pixul; si nu de bine.
Pe linga multe turnatorii era si faptul ca le spusesem trupetilor ce auzisem la Europa libera „dece sint eliberati detinutii politici din inchisori? – Pentru ca sa intre si tovarasii”. Era in vara lui `64, da.
Acest neam de Dragnea a pus pe un „Onodi” sa-mi fure caietul de insemnari. Caiet pe care l-am primit dupa 16 ani de la securistul mai sus pomenit, in schimbul unui litru de monopol; fusese dat afara din Securitate ;)
Intr-un timp, pina am primit caietul, ma tot intrebam de unde stie securistul atitea lucruri despre mine :P
Banc din 1980, 15 ani de la inscaunarea lui Ceausescu: se zicea ca a adus lumina…
Care e culmea intunericului ?
15 ani lumina !
Pe la sfirsitul anilor 80, cred ca se saturasera si securistii de el.
Un coleg, membru de partid de la 18 ani (origine sanatoasa, il facuse maica-sa cu un soldat rus), satul de comunism face cerere sa plece in SUA – (am vazut cererea, ca el nu facea un secret din asta) ca sa „cistige valuta” si tot d-astea, neunitind sa mentioneze saracia.
Il dau afara din partid si ii cer carnetul PCR.
Zice ca le da carnetul cind ei ii inapoiaza cotizatia !
Circ, amenintari, pina la urma e chemat la Sector si i se spune ca depinde de el daca poate iesi pe picioarele lui din birou…
Peste citeva luni, aflam de la una dintre fetele noastre detasate la Sector sa faca ordine in hirtiile Partidului, ca amicul nostru era trecut la „decedati” – era rau sa apari cu exclusi !
Peste citiva ani, cind mizeria se adincise si colegul nostru mai avea grija si de socru-sau care se trezea noaptea si urla ca vrea „salam”, intr-o sedinta de propaganda se monteaza, il taie din discurs pe agitator si urla ca daca Ceausescu o mai duce mult, o sa murim cu totii, dar nu se va ajunge la asta pentru ca el o sa puna pe o secure si o sa-i faca felul !
A sarit agitatorul (om de afaceri dupa ’90), l-a imbrincit si, cred, dat afara, noi eram cu gura pina la urechi, dar asta a fost tot !
Probabil, nu dadea bine sa se stie ca nu au situatia sub control, tipul era inofensiv si, poate, pregateau populatia pentru schimbare…
Pina la urma, i-au dat un transfer la o fabrica de sticlarie.
Am auzit ca dupa ’90 a plecat la tara, unde s-ar fi apucat de negustorie.
Cind vorbea Ceausescu, deschideam difuzorul sa se auda mai bine si cind vreun coleg, excedat, urla ca s-a saturat, il potoleam zicind ca sintem martori la istorie…din fericire, am avutr dreptate.
Eu insumi, cind la o sedinta de partid am luat cuvintul in bascalie, cerind colegilor atentie cum se hranesc si descriind un regim alimentar echilibrat, acelasi propagandist a inceput sa urle si m-a propus pentru o sanctiune exemplara.
Intersant, toata lumea a ridicat mina ca aproba – de, ingineri, numai o colega, desenatoare, a ridicat mina ca se abtine !
Bineinteles, nu s-a mai intimplat nimic.
Imi pare rau ca n-am vrut sa particip la ultimul miting al lui Ceausescu, am ratat istorie.
Pe 22, linga Dalles, pe strada dadusera pompierii cu spuma si era foarte alunecos. Unii tineri jucau o hora, animati de un baiat brunet, cu o jacheta neagra.
Cind a venit camionul ala nenorocit, am vazut de la 2-3 m cum a fost lovit in spate si am auzit cum i s-au rupt oasele – cam ca zgomotul facut de un covor lovit sa elimine praful, doar ca sunetul avea mai multe frecvente…
L-am vazut pe criminalul ala cum a coborit rizind din camion – in presa s-a scris ca fusese lovit de o caramida si era inconstient cind a trecut cu camionul peste tinerii aia nevinovati.
Asta a fost comunismul pe care-l regreta multi dintre compatriotii nostri.