vineri, martie 29, 2024

Anchetă „LaPunkt”: Despre performanţele culturii româneşti in ultimii zece ani

Demnă de toata pretuirea ancheta din revista online „LaPunkt”. Cum scriu editorii, ancheta deschide o temă, o pune în discuţie în spaţiul public şi invită să fie continuată, cu bună credinţă şi apelînd la o memorie bună. E sănătos şi înţelept să nu ne ferim de veştile bune; e bine, face bine să vorbim despre ele. Iar în ultimii 10 ani, uneori în ciuda turbulenţelor de tot felul, cultura română a cunoscut multe evenimente relevante, şi-a trecut în cont performanţe indiscutabile. Interogaţia pe care a fost construită această anchetă deschisă a fost următoarea: Care sînt 3 evenimente esenţiale/ performanţe majore pentru cultura română în ultimii 10 ani; la limită – care sînt 3 cele mai importante evenimente/performanţe ale culturii române în ultimii 10 ani? Selectez aici cateva din raspunsuri si ii indemn pe cititori sa citeasca textul integral al aceste incitante şi extrem de revelatoare anchete.

Dragoş Paul Aligică

Din punctul meu de vedere cel mai mare eveniment e un non-eveniment. De ani de zile, Fronda Intelectuală, Anti-Elita Intelectuală, Salonul Refuzaţilor, Adevărata Rezistenţă Moral-Culturală şamd, toţi aceşti revoluţionari cultural-artistici aspiranţi la glorie culturală (împiedicaţi pînă acum cîţiva ani să se manifeste şi să-şi ocupe locul binemeritat de către Liiceanu, Pleşu, Tismăneanu, Patapievici, Cărtărescu şi Regimul lor de Tristă Amintire), îşi tot iau avînt cu tenacitate. Şi promit. Promit ceva. Şi noi tot aşteptăm ceva de la ei. Şi tot aşteptăm. Şi ei tot îşi iau avînt să sară de la guerrilla culturală la producţie culturală. Şi nimic. Şi uite aşa trece timpul. Ei promit şi noi aşteptăm.

I-am rugat de nenumărate ori: “Fraţilor, faceţi o pauză de la demascat şi înjurat pe Liiceanu & co! Gata, haideţi la treabă. Hai: Eveniment Cultural. Faceţi ce faceţi, puneţi mînă de la mînă şi daţi Poporului dacă nu o Capodoperă, măcar un Eveniment Cultural.” Nu am zis asta, aşa, la întîmplare. Există şi o teorie matematică în spatele acestei idei. Statistic vorbind, ei fiind aspiranţi dar mulţi, dacă fiecare dedică în fiecare zi creaţiei cam 20% din efortul pe care îl dedică de ani buni să înjure şi demaşte, atunci prin legea numerelor mari va fi imposibil să nu iasă ceva, acolo, un Eveniment Cultural cît de mic. E ceva ce ţine de teorie combinatorică şi logica probabilistică. Înmulţiţi dvs 20% cu numărul zilelor pe an şi cu capacitatea vagonului refuzaţilor (care are şi locuri în picioare) şi veţi realiza justeţea calculului meu estimativ.

Pe scurt, acesta este cel mai important Eveniment Cultural în ultimii 10 ani. Este un paradox şi o inovaţie intelectuală fără precedent, este ceva demn de cultura ce i-a dat pe Ionesco, Tzara sau Urmuz. Un Eveniment Cultural major materializat printr-un non-Eveniment Cultural Major. Mai mult, este o lucrare colectivă, opera unei efort concentrat depus de nenumăraţi autori, gînditori, literaţi, artişti şi aspiranţi, o capodoperă ce sfidează logica anticipărilor raţionale, teoria combinatorică şi matematica probabilistică. În faţa acestei realizări nici nu mai are rost să mai vorbeşti de locurile 2 si 3.

Adriana Babeţi

1.Tot ceea ce a construit Institutul Cultural Român (echipa Horia-Roman Patapievici, Mircea Mihăieş, Tania Radu)

2.Tot ceea ce au construit cele două mari edituri: Polirom şi Humanitas. Dar şi Curtea Veche, Art, Tracus Arte, Brumar

3.Festivalul George Enescu

O menţiune specială pentru ceea ce au făcut cei de la Headsome Communication (Oana Boca-Stănescu, Ioana Gruenwald). Festivalurile internaţionale de literatură, Gala Bun de Tipar şamd

T. O. Bobe

Dacă e să vorbim despre ce s-a întîmplat important în cultura română în ultimii 10 ani, nu ştiu în ce măsură se pot alege trei evenimente sau performanţe punctuale. Esenţial e şi că o întreagă generaţie de cineaşti a făcut în mod constant filme bune, esenţial e şi că, la fel ca ei, artişti ca Mircea Cantor, Dan Perjovschi sau, de curînd, Alexandru Ghenie se impun mai ales pe pieţele culturale din afara ţării, importantă e şi apariţia CNDB, important e şi faptul că, spre deosebire de precedenţii zece ani, au apărut mai multe cărţi ale autorilor români, dar şi că în general oferta de carte s-a diversificat, e importantă şi apariţia tot mai multor spectacole de teatru independente. N-ai cum să compari cărţi cu filme sau reţete de papanaşi cu soiuri de vin şi să stabileşti clasamente. Ce mi se pare important în ultimii zece ani e că oferta culturală s-a diversificat, că, în privinţa receptării, au slabit instanţele autohtone de omologare, dar funcţionează la fel de bine bătrînul xenocentrism românesc, că modelul unei culturi de tip piramidal tinde tot mai mult să se transforme într-un model de tip reţea.

Andrei Oişteanu:

1). Performanţele excepţionale realizate, mai ales în afara ţării, deInstitutul Cultural Romăn în anii 2005-2012, în perioada în care institutul a fost condus de Horia-Roman Patapievici (preşedinte), Tania Radu (vicepreşedintă) şi Mircea Mihăieş (vicepreşedinte).

2). Înfiinţarea în luna iunie 2008 a Institutului de Istorie a Religiilorîn cadrul Academiei Romăne, cu Andrei Pleşu, ca director fondator, şi cu un grup de tineri cercetători: Eugen Ciurtin, Bogdan Tătaru-Cazaban, Mihaela Timuş, Daniela Dumbravă şi Mirel Bănică. Această realizare a fost posibilă şi datorită faptului că primii patru cercetători amintiţi au organizat cu succes la Bucureşti, în septembrie 2006, un amplu congres internaţional de istorie a religiilor. Tot ei au înfiinţat şi editat trei excelente publicaţii tematice, în limbi de circulaţie internaţională: ARCHAEUS: Studies in the History of Religions, STUDIA ASIATICA: International Journal for Asian Studies(devenite periodice ale institutului) şi CHORA: Revue d’etudes anciennes et medievales (devenit periodic asociat institutului).

3). Performanţele editoriale deosebite realizate în ultimul deceniu (evident, şi înainte) de cele două mari edituri din Romănia: Polirom (Iaşi) şi Humanitas (Bucureşti).

Radu Paraschivescu

Pentru mine, două dintre cele mai marcante trei evenimente culturale ale ultimului deceniu ţin de ICR. Unul este pozitiv, altul dimpotrivă. Evenimentul pozitiv este preluarea ICR-ului de către echipa Horia Patapievici-Tania Radu-Mircea Mihăieş în 2005. În această formulă, ICR a operat în logica axiologiei, nu a pilelor. Institutul a deschis culturii române o mulţime de uşi şi a făcut export de valoare. O pot confirma toţi bursierii institutului, traducătorii străini în limba română veniţi la specializare la Mogoşoaia, artiştii plastici, muzicienii şi scriitorii care au găsit în ICR un partener echilibrat, deschis, onest şi competent.

Evenimentul negativ ţine tot de ICR. E vorba de înlocuirea echipei Patapievici cu echipa condusă de Andrei Marga. Dincolo de comicăriile din jurul caloriferului, mandatul Marga a însemnat nepotism, numiri pe criterii misterioase, amatorism şi revanşă politică. Felul cum au fost îndepărtaţi foştii slujbaşi de calitate de la ICR şi înlocuiţi cu diletanţi în organigramă spune mult despre obiceul românesc de-a strica lucrurile care merg, dacă tot nu se pot repara cele stricate.

Al treilea eveniment pe care îmi permit să-l consider marcant e prezenţa lui Mircea Cărtărescu pe listele de nobelizabili pentru literatură. Poate că judecata aceasta e influenţată într-o oarecare măsură de un „of” tipic ţărilor şi culturilor mici („De ce nu avem şi noi Nobelul nostru?”), însă dacă ne uităm la vecinii de listă ai lui Cărtărescu lucrurile par să se aşeze sub o lumină mai bună. Fiindcă printre vecini se numără Umberto Eco, Ismail Kadare, Amos Oz, Haruki Murakami, Milan Kundera, Julian Barnes şi alţii. Simplul fapt că Mircea Cărtărescu a fost cotat (cu doi ani în urmă) cu aceleaşi şanse la Premiul Nobel ca Umberto Eco spune multe. La fel ca locul unsprezece pe lista favoriţilor.

Marius Stan

1.Cărțile originale și traducerile apărute cu sprijinul IICCMER în perioada 2010-2012 (sub conducerea Tismăneanu-Stanomir) țin de atât de necesara sincronizare cu discursul epistemic internațional și de depășirea provincialismului lăutărist (vorba lui Constantin Noica) care a făcut și face în continuare un mare deserviciu culturii române. Numesc aici doar câteva traduceri care au îmbogățit ideatic, semantic și conceptual dezbaterile istorico-politice din România: “Tărâmul morții” (Timothy Snyder – Humanitas), “Gulagul. O istorie” (Anne Applebaum – Humanitas), “Filosofie și mit la Karl Marx” (Robert C. Tucker – CurteaVeche), “Societatea necivilă” (Stephen Kotkin – CurteaVeche). Sau, o altă semnalare, deși fără sprijinul IICCMER, atât de necesara carte a lui H.-R. Patapievici, “De ce nu avem o piață a ideilor” (Humanitas, 2014).

2.Profesionalismul exemplar al ICR în perioada 2005-2012 (H.-R. Patapievici, Mircea Mihăieș, Tania Radu), deschiderea intelectuală spre o modernitate sans rivages, încurajarea experimentului, inovației și a contactelor cu tot ceea ce este cu adevărat original în arta contemporană. În acest sens, o mențiune specială pentru ICR–New York (în perioada Corinei Șuteu). Să spun doar că festivalul de film „MakingWaves” s-a bucurat și se bucură de cronici înNew York Times și în alte influente publicații americane. În ce mă privește, îmi amintesc cu plăcere și de entuziasmul cu care Dorian Branea a susținut lansarea la Londra a revistei internaționale pe care o păstoream în acea perioadă, „History of Communism in Europe”.

3.Noul Val al filmului românesc a schimbat nu doar o paradigmă de creație, ci și una de percepție, atât în plan intern, cât și internațional. S-a terminat (să sperăm) cu pășunismele haiducești, cu voievozii misticoid-eroici, deci cu “epopeea națională”, limbajele filmului românesc au căpătat nuanțe demne de cele mai bune cinematografii internaționale. Nu este vorba doar de o percepție subiectivă, ci de una dublată de premii și recunoașteri profesionale de maxim prestigiu. Deci, se poate!

Vladimir Tismăneanu

1.”O idee care ne sucește mințile”, cartea semnată de Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și H.-R. Patapievici (Humanitas, 2014) este un manifest pentru claritate morală la un ceas când mulți par să fi uitat că fără ideologia comunistă experimentele genocidare nu ar fi putut avea loc. Seducția exercitată de ideea comunistă, deopotrivă minciună, pasiune și iluzie, cum scria François Furet, nu s-a evaporat, în pofida amarelor lecții ale însângeratului veac XX. Apar noi versiuni ale utopiilor colectiviste, se cântă din nou prohodul democrației liberale. Tocmai de aceea, volumul acesta este atât de important din perspectivă analitică și etică.

2.Tot la Humanitas, “Dragul meu turnător” de Gabriel Liiceanu a readus în dezbaterea publică tema colaboraționismului din regimul comunist. Personajul central era propagandist marxist, redactor-șef al “Revistei de Filosofie” și delator în serie. Turna în chip rece, fără patimă, i se părea firesc să o facă. Regimul comunist a distrus tabla de valori care face posibilă distincția dintre Bine și Rău. Răul despre care scrie Gabriel Liiceanu în această carte este unul al indiferenței morale, al lipsei de gândire despre care a vorbit Hannah Arendt. Este banal, distructiv și înfricoșător.

3.Trilogia “Orbitor” de Mircea Cărtărescu a revoluționat literele românești. Este o capodoperă în același sens în care capodopere sunt cărțile unor Jorge Luis Borges, Robert Musil, Elias Canetti, Danilo Kiš, Péter Nádas, William T. Vollmann. Istoria și psihologia se intersectează într-o textură misterioasă, un labirint al memoriei și un voiaj printr-un mereu descumpănitor abis.

Marius Vasileanu

Premeditat sau nu, întrebarea dvs. circumscrie un anume context politic, poate ţi pentru că politicul influenţează în bună măsură fenomenul cultural. Un prim răspuns şi o întrebare adiacentă: care sunt performanţele culturale româneşti ale ultimului deceniu pe care le-am putea considera, totodată, purtătoare de viitor?

Pentru orice conştiinţă trează, bine informată şi onestă, este evidentă şi neegalată până acum performanţa echipei lui Horia-Roman Patapievici la conducerea ICR. Felul în care a fost promovată cultura română de echipa Patapievici este un fapt ale cărui rezultate au condus la cea mai bună vizibilitate de până astăzi realizată în Occident – şi nu numai – pentru o multitudine de (horribile dictu) „produse culturale” autohtone.

Acelaşi pat germinativ de ordin politic intern şi internaţional a însoţit şi actul de condamnarea comunismului, graţie documentului produs de echipa de cercetători condusă de Vladimir Tismăneanu. Dincolo de anumite imperfecţiuni ale „Raportului Final”, acesta rămâne indubitabil un act istoric.

Voi aminti aici un singur exemplu aflat în profundă rezonanţă cu afirmaţia de mai sus. Nu-i o bucurie, ci o necesitate aceea de a prelua şi transpune faptul istoric traumatizant în act de cultură (terapeutic). Iar exemplul cel mai la-ndemână este pleiada de binemeritate premii internaţionale cu care au fost onorate filmele realizate de cineaştii români în ultimii 10 ani – vorbim şi aici de echipe: regizori-scenarişti-actori-tehnicieni. Dincolo de realizarea artistică, aceste filme conţin poveşti care respiră fie atmosfera comunismului, fie cea a tranziţiei postcomuniste…

Apoi, constatăm două realităţi: (1) politicul şi condiţiile precare socio-economice care au determinat un uriaş exod al românilor, în primul rând în Occident; (2) tentaţia firească de a învăţa, a lucra şi a cerceta într-o universitate cu tradiţie, infrastructură modernă şi renume internaţional au făcut ca, practic, bună parte din creierele cele mai inteligente şi creative să fi plecat din România pentru a realiza performanţe în marile centre din Vest.

Este o realitate a istoriei contemporane care trebuie acceptată şi studiată şi care, precum în mişcările meşteşugite din anumite arte marţiale, poate fi, măcar într-un procent acceptabil, reorientată în favoarea României. Nici Academia Română, nici alte instituţii de cercetare, nici universităţile nu s-au străduit însă până astăzi, programatic, să-i capaciteze şi să-i invite pe aceşti români – sunt cu miile! – pentru simpozioane şi colocvii măcar, pentru a ţine cursuri de masterat şi de doctorat, pentru a deschide în ţară, eventual, linii de cercetare comune în domeniile lor de excelenţă ş.a.m.d.

NB: Vă cer permisiunea de a accepta cultura în sens larg, dincolo de artele (considerate) „clasice” ale secolului XX.

Două sunt instituţiile care au ieşit totuşi din această uimitoare indiferenţă faţă de diaspora. Prima este Colegiul Noua Europă (NEC), institut de studii avansate, condus de peste două decenii de Andrei Pleşu. Unul din obiectivele asumate şi realizate a fost tocmai invitarea constantă la Bucureşti a unor eminenţi cercetători români din diaspora, în special pentru conferinţe. Un al doilea obiectiv este acela de a sprijini reintegrarea acelor bursieri români care au urmat studii (post)universitare în Occident şi doresc să revină acasă. NEC-ul fiind o instituţie de mică anvergură financiară, fatalmente numărul celor invitaţi în ţară sau sprijiniţi este modest. Dar ce important ar fi ca acest binefăcător exemplu să fie urmat în România de cât mai multe instituţii, demers pe care-l consider imperativul unui viitor proiect de ţară!

A doua instituţie care realmente a făcut deja imens pentru diaspora românească în ansamblu, nu mă mai refer acum la cercetare, este Biserica Ortodoxă Română (B.O.R.). În măsura în care veţi accepta un dat istoric, anume inseparabilitatea cultului/spiritualităţii de cultură, mă veţi înţelege de ce consider efectiv o performanţă, vizibil accentuată în ultimii ani, aceea că în nenumărate locuri din lume unde se află comunităţi de români există deja biserici ortodoxe (prin bunăvoinţa confraţilor catolici, adesea), au fost înfiinţate episcopii, ba chiar şi două mitropolii. Fără îndoială, aceasta înseamnă totodată şi păstrarea, măcar în parte, a identităţii culturale româneşti…

Recapitulez, se-nţelege, ordinea este aleatorie:

(a)H.-R. Patapievici şi echipa sa din stafful ICR – prin administrarea culturală exemplară, imparţială, inteligentă şi adecvată veacului XXI;

(b)V. Tismăneanu şi echipa pentru determinarea, curajul şi buna intuiţie cu care au finalizat un document de conştiinţă, înainte de orice, ale cărui consecinţe politice, culturale, educative etc. abia încep să rodească;

(c)A. Pleşu şi NEC – pentru interacţiunea fertilă cu cercetătorii români din diaspora; BOR – ale cărei performanţe în diaspora românească sunt un tonic exemplu.

De ce notez aici doar realizări ale unor echipe şi nu ale unor personalităţi, chiar dacă reiese limpede rolul esenţial al unei elite intelectuale ca factor vizionar, dinamizant şi coagulant? Pentru că acesta este viitorul spre care tindem, în opinia mea, ca alternativă pozitivă la globalizarea haotică, la dictaturile oarbe, la fundamentalismele demente, la autismul smintitor specific spaţiului virtual etc.

Poate de aici, de la un asemenea „algoritm”, vag creionat mai sus de subsemnatul, întrupat însă prin admirabile realizări ale celor sus-amintiţi – avînd ca axe de coordonate comuniunea creştină şi împăcarea cu divinul, conştiinţa trează şi împăcarea cu trecutul, îmbrăţişarea cultură-cercetare-ştiinţă şi valorizarea excelenţei–ar putea,treptat, să răsară şi performanţele culturale ale unui proiect de ţară purtător de viitor.

http://www.lapunkt.ro/2015/05/12/ultimul-deceniu-3-performante-majore-in-cultura-romana/

Distribuie acest articol

1 COMENTARIU

  1. Articolul acesta nu e decat confirmarea faptului ca nimic notabil nu s-a intamplat in spatiul romanesc in ultimii 10 ani si ca sintagma „cultura romana” e deja o palarie prea mare pentru noi, cei de azi, pentru cei care participa intr-un fel sau altul (fie si ca public) la suprimarea vigorii culturale a spatiului romanesc.

    Inutil sa-l contrazicem pe V. Tismaneanu pe puncte, desi el are dreptate cu tot ce spune despre ICR, Oisteanu, Cazaban. Ceea ce e ciudat e ca nu remarca in nici un fel minoratul extrem in care se afla cultura actuala de la noi. Comparati „Dragul meu turnator” cu „Jurnalul de la Paltinis” daca vreti sa vedeti in ce sterilitate ne aflam.

    Iar V. Tismaneanu, care oricum e atins de sterilitat mai putin decat ceilalti, ar trebui sa remarce alarmanta cadere in care se afla (ceea ce ar fi trebuit sa fie) creatorii si cititorii de la noi. Dar poate sentimentul de responsabil, de puternic al momentului il face pe V. Tismaneanu tocmai sa se simta (in mod inutil) iresponsabil de starea in care ne aflam si sa puna batista pe tambal cu articolul acesta.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro